Sofia Nadejde

 

Știam de Sofia Nădejde din copilărie, când încă nu știam să citesc. Când am învățat, am reușit să-i citesc numele. Fotografia ei apărea într-o carte de istorie, alături de alți fruntași socialiști, precum Dobrogeanu-Gherea. Sigur, numele lor sugestive erau foarte distractive pentru copii, mai ales Gherea...

Acum un an, chiar înainte ca pandemia de covid 19 să ajungă în Europa, am fost invitată la lansarea cărții ”Sofia Nădejde/ Despre creierul femeii și alți demoni. Antologie de texte publicistice” de către una dintre editoare. E ultima manifestare culturală la care am participat înainte de instituirea carantinei. Cartea a apărut în 2019 la Editura Paralela 45, dar dedicația de pe prima pagină e din 2020.

Poate gândindu-mă în special la Maria Cernat și Adina Mocanu, editoarele cărții, voi scrie această prezentare. Dar mai ales la Sofia Nădejde însăși. Și mai ales voi încerca să scriu ceva ce nu s-a spus, ceva ce nu apare în prezentarea lor, ceva inedit, cum încerc să fac și cu alte cărți sau filme. Mai ales că e vorba de o perspectivă feministă radicală...

Ce ar spune Sofia Nădejde despre felul cum e văzută opera ei acum? Ce ar spune despre ce s-a întămplat cu mișcarea feministă? Ce ar spune despre situația femeilor azi? Probabil în primul rând s-ar mira cât de puțin s-a schimbat.

Sofia Nădejde, de fapt Sofia Băncilă pe numele ei real, nu cel schimbat de instituția patriarhală a căsătoriei, e o mare nedreptățită a culturii române. Ce minune, doar e vorba de o femeie! Ea e o deschizătoare de drumuri, e drept cam neumblate apoi, fiind prima pe mai multe planuri. Cum scrie în prezentarea cărții ei ”Patimi” de la editura Publisol (ce inițiativă frumoasă a acestei edituri să publice cărți despre femei și mai ales scrise de femei cu ocazia sărbătorii de 8 Martie!), Sofia Nădejde e prima femeie din România căreia i-a fost permis să susțină Bacalaureatul la un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a prezidat un congres al unui partid politic și autoarea primului roman feminist din literatura română! Cel puțin mișcarea feministă ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenție! De socialiști nu zic nimic, ei nu au o atitudine mult diferită față de femei comparativ cu conservatorii. Abia recent tinerele generații au început să-i recupereze opera. Ea a scris în primul rând articole de ziar, dar și nuvele, romane, piese de teatru. De asemenea ea a avut o intensă activitate de traducătoare din opere celebre în epocă.

Cum îi spune și numele, cartea de față e o colecție de articole scrise de Sofia Nădejde în anii `80-`90 ai secolului al XIX-lea. Ce te uimește e clariviziunea și erudiția acestei femei care s-a născut în anul 1856 într-un sat din Moldova, lângă Botoșani. Era cea mai mare dintre copiii unei familii de țărani liberi, cel mai mic fiu fiind pictorul Octav Băncilă.

După ce se mută la Iași în 1876, Nădejde începe activitatea politică de stânga. Orientarea socialistă transpare foarte bine și din articolele cu teme feministe. Articolele care fac obiectul acestei cărți au apărut în ziarele și revistele în care ea a publicat de atunci, începând cu ”Femeia română”, ”Contemporanul” și ”Evenimentul literar.” Ea a condus chiar ”Evenimentul literar” în 1984. A ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, iar în 1897 a prezidat al IV-lea Congres al Parrtidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Dacă ne gândim la colegii ei din generațiile mai noi, cum ar fi Dragnea...Numai că acei socialiști erau de o altă factură, nu se revendicau din bolșevici. Cum se poate observa din filmele vechi, acești socialiști se adresau cu apelativul ”camarad”.

Cum se vede foarte bine din aceste articole, Nădejede era foarte familiarizată cu scrierile lui John Stuart Mill, dar și Herbert Spencer, Karl Marx sau Friedrich Engels.

Ceea ce e șocant la Nădejde, având în vedere ideile feministe ale epocii, ea declară că nu vrea votul. I se pare inutil. În condiții de sărăcie, votul nu ar schimba nimic. Mill spune ceva similar, chiar în ”The Subjection of Women” (1861), numai că el e pentru dreptul de vot pentru toată lumea, ambele sexe. Dreptul de vot trebuie să fie pentru toți, cu excepția barbarilor și persoanelor needucate. Ce ar fi zis Mill acum despre manipularea indivizilor needucați și excluși din societate (barbari)? Ce ar fi zis despre Brexit? Dar Mill crede în capacitatea ființelor umane de a fi morale și de a se educa. În ”On Liberty” (1858), pornește de la ideea că oamenii nu se pot vinde ei înșiși ca sclavi, deci nu ar ajunge prin ei înșiși la o mare degradare, de aceea ei pot face ce vor cu corpul lor, dacă nu afectează prin asta libertatea altora. Cum să nu fi știut că în timpul său în Rusia erau opt forme legale de sclavie, cum spune Theodore Zeldin în ”An Intimate History of Humanity” (O istorie intimă a omenirii)? Se pare că oamenii pot mult mai mult când e vorba de propria degradare și de renunțare la funcțiile psihice tipic umane pentru supraviețuirea imediată. Până unde duce sărăcie, pe care Mill și Nădejde o recunoșteau ca dușman al libertății umane și al implicării politice.

Oricum, e de admirat clarviziunea, atât la Nădejde, cât și la Mill. Ultimul vorbește despre sclavia legală a femeilor din epoca lui, susținută inclusiv de legile moștenirii. Femeile aveau status de minori, tocmai din cauza naturii lor diferite, slăbiciunii lor fizice și morale. Dacă e cineva care se îndoiește de ura societății față de femei, statusul femeilor din secolul XIX, de fapt până recent, stă mărturie!

Nădejde subliniază rolul bisericii în acest sens. Ateismul crunt, pe care social-democrații din epoca noastră nu ar mai avea curajul să-l afișeze (de fapt nici politicienii liberali din State și din alte locuri!) răzbate de peste tot. Sofia Nădejde nu s-a căsătorit la biserică, deși, cum se vede, și-a schimbat numele. În articolele ei menționează, aducând în plin plan aspectele utilitariste ale emancipării femeilor (ca și Mill), inclusiv sau mai ales prin accesul la educație, ce tragedie înseamnă dacă un bărbat educat vrea o înmormântare seculară, căreia soția needucată nu-i înțelege importanța. Ne imaginăm așa ceva din partea unei lidere socialiste de acum, precum Gabriela Firea?

Disputele pe care le-a avut Nădejde cu Titu Maiorescu, o mare personalitate în epocă, scot în evidență exact valoarea intelectuală și morală a celor doi protagoniști. Maiorescu rămâne în posteritate ca un misogin ieftin, optuz și arogant, căreia nu-i pasă prea mult de logică, dar nici de știință (ironia soartei e Universitatea care îi poartă numele!). Maiorescu, precum și alți contemporani, își bazau ideologia lor de sclavie a femeilor prin natura lor inferioară. Sigur că orice descoperire din domeniul științei trebuia să fie exploatată în sprijinul viziunilor (a se citi intereselor lor). Și cum la modă era să cântărești creiere de ”sălbatici”, albi superiori, femei și bărbați, Maiorescu s-a agățat de greutatea mai mică a creierului femeii.

Iată ce putea spune acest ”titan” al culturii române, într-o conferință de la Ateneul Român din 1882

• „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

• „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

Numai că Nădejde, care dă dovada de foarte mult spirit critic, analitic, dar și de gândire științifică, se gândește că greutatea creierului ar trebui raportată la cea a corpului. Peste câteva luni un articol franțuzesc îi împlinește predicția, adică tratează lucrurile așa cum propune ea. Și ce să vezi? Femeile ies mai bine. Ele de fapt au creierul mai mare raportat la greutatea corpului. 

Dar Nădejde mai face încă o predicție, care s-a împlinit, din nefericire. Chiar dacă se va dovedi că femeile au mai mult din orice, adică orice calitate intelectuală, tot nimic nu se va realiza, că atunci se va apela la menirea femeilor. Brr!! Chiar așa s-a întâmplat. Și se întâmplă în continuare. Mai întâi Freud, apoi acum sociobiologia, psihologia evoluționistă, neurosexismul...se fabrică mereu pseudoștiință care să îngroape femeile în bucătărie. Și noua viziune de parenting, totul pentru a reduce femeile la funcția reproductivă. Acum miza e și mai mare, fiind mai greu să le scoți de pe piața muncii.

Dar interesante sunt și unele idei din epocă legate de dezvoltarea creierului. Controversatul Herbert Spencer, cel care a venit de fapt cu sintagma ”survival of the fittest” propune o posibilă legătură dintre complexitatea mișcărilor la diferite specii și dezvoltarea creierului. Conform unor studii, perioada cu cea mai fertilă pentru ideile științifice au fost anii `70 ai secolului al XIX-lea. Epoca de aur a creativității în știință a fost atunci. Ce nivel aveau atunci articolele de ziar! Și ce nivel avea și din punct de vedere al înțelegerii științei Sofia Nădejde!

Nădejde abordează și teme cu conținut istoric, general, despre situația femeilor. Chiar folosește cuvântul ”patriarhat” în articolele ei, probabil fiind la curent cu operele lui Engels. Să nu uităm activitatea ei de traducătoare!. Se știa atunci că femeile fac tot peste tot, în toate culturile. Economiștii moderni au redescoperit asta cu date, susținute de matematică. Tot ea menționează că nomazii se poartă mai rău cu femeile decât negustorii. Asta legat de originea patriarhatului. Dar depinde care negustori...Dacă ne gândim că etruscii, cunoscuți ca primii feminiști din istorie erau negustori bogați...Niște date interesante despre lumea contemporană ei cele despre țara cu cele mai multe femei educate, probabil raportat la numărul de locuitori, care abordează meserii destinate bărbaților. Surprinzător dar aceea era...Rusia. Deși Rusia era țaristă. Încă un punct în minus pentru cei care vorbesc de meritele comunismului.

Abordează și tema calităților intelectuale ale femeilor, cu date de la...avocati, care par a recunoaște că femeile muncitoare sunt mai inteligente decât bărbații muncitori, sunt mai de încredere ca martori, în anchete. Nu poți acuza avocații și agenții de asigurări (acum) de sentimentalism. Deși Titu Maiorescu era de profesie avocat. Dar să nu-i uităm interesul!

Deși toată lupta ei legată de emanciparea femeilor era susținută de rațuni utilitare, cum ar fi aceea că femeile educate ar fi mai benefice pentru societate în primul rând din postura de mame, ea abordează timid și tema prostituției. Nu are curajul să apere prostituatele, ce e de fapt prostituția în patriarhat, dar povestește cum o prostituată a evadat și poliția a adus-o înapoi, acuzând organele de ordine.

Nădejde critică moravurile burgheze. Ea critică multiplele căsătorii, dar și balurile, considerate vulgare și impudice, adică promovează ceea ce acum ar echivala cu obiectificarea sexuală a femeilor. Cum să ia un bărbat o femeie de talie pur și simplu în public? Numai că balurile de atunci creșteau șansele femeile de a întâlni bărbați pe care să-i cunoască mai bine. În epocă, așa cum ne spune Zeldin (op. Citată), modul de viață al oamenilor, mai ales al tinerilor, permitea cunoașterea unui număr mare de colegi de generație înafara relațiilor romantice. Asta creștea șansa unei alegeri în cunoștință de cauză, cu implicații afective minore.

Ea înfierează căsătoriile din interes, vorbind laudativ despre căsătoriile din dragoste, deși admite că sunt foarte rare (poate una la o mie). Ea dă exemplul femeilor care deși muncesc și au proprii bani (nu spune câți față de bărbați), adică profesoarele și telegrafistele, tot vor bărbați cu bani. Ce n-a realizat ea e că bărbații vor să exploateze femeile, că toate căsătoriile sunt pentru exploatarea femeilor, că ele oricum munceau și muncesc mai mult în cadrul căsătoriei. Banii, dacă erau, adică dacă veneau din partea bărbatului, reprezentau un fel de recompensă pentru ele sau, în cele mai fericite cazuri, o garanție a lipsei exploatării prin muncă la domiciliu.

Ce nu a înțeles ea, și în general socialiștii nu înțeleg, e că prima formă de exploatare e cea a femeilor în familie. Bărbații vor să exploateze femeile, iar ele nu vor să muncească pentru ei, nici să plătească pentru sex cu ei. Deși vorbește de niște femei ”tradiționale” care sunt suspuse, că în Anglia bărbații au doar o femeie, că e greu să muncești atât singură. Adică transpare ideea că rolul femeii în patriarhat e să muncească la domiciliu, indiferent dacă e monogamie sau poligamie (poliginie în cazul ăsta).

Cum am spus, nu o interesează votul pentru femei. Votul nu ajută, săracul nu poate fi liber. Acum bărbații au drept de vot. Cu ce ajută bărbații bogați bărbații săraci? Legile burgheziei erau făcute pentru ea. Femeile burgheze trebuie să se mărite, să nu aibîă drepturi că altfel, cum spuneau politicienii timpului, de ce nu și-ar părăsi soții, dacă nu ar mai avea nevoie de ei, având drepturi prin ele însele? Ce le-ar păsa femeilor burgheze de femeile muncitoare, că ele erau exploatate în fabrici? Totuși, feminismul a fost în mare parte burghez, iar feministele burgheze au reușit să dea dreptul de vot. Iar victoria comunismului în Rusia a afectat pe termen lung mișcarea feministă.

Cum vede ea eliberarea femeilor? Prin comunism, sigur! Capitalul va transforma toți oamenii în proletari, iar în familie femeile vor munci alături de bărbați. Greșit! Comunismul a dus la înnăbușirea mișcării feministe, femeile au fost exploatate crunt, încă mai rău decât înainte. Adică nu au mai fost femei care să se sustragă exploatării domestice prin banii lor sau ai soțului. Ce nu vedea ea era că femeile și bărbații în comunism, când toți vor munci, nu va fi egalitate, cum nu va fi nici dacă femeile vor munci mult, vor avea servicii inteligent. Ele vor fi exploatate la locul de muncă, dar relațiile nu se vor schimba. Numai unele care își permit să nu fie exploatate, adică au mulți bani, eventual dacă au posibilitatea să îi facă ele, evită asta. Și nu în comunism. 

Dragostea e rară, iar apoi a găsi un bărbat cu sentimente, capacitate de comunicare, e greu. Dacă accentul se mută de la bani, lucrurile nu sunt mai bune. Varianta muncitoare egală cu bărbatul la locul de muncă e fără partener, foarte bine ilustrată de femeile de acum, mai ales cele de culoare din State. Sofia Nădejde a fost poate o norocoasă, cu o relație reușită (cel mai probabil). Soțul ei a lăsat-o să se manifeste, să scrie articole scandaloase după gustul epocii. El chiar a suferit repecursiuni în ce privește cariera din cauza politicii făcute de ea, adică a articolelor ei. Aici mâna lui Titu Maiorescu s-a văzut bine...Nădejde reia o zicală populară românească echivalentă cu ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Într-adevăr! Dar nu ne putem baza pe asta.

Nădejde abordează în articolele ei și teme medicale, de sănătate publică. Femeile educate, inclusiv medical, trebuia să își îngrijească familiile, mai ales copiii. Ea vorbește de chinină, descoperită de triburile native americane, ca pe un mare noroc, având în vedere dezinteresul public pentru sănătate. Ea nu știa că și antibioticele erau pe cale de a se descoperi tot prin intermediul unor societăți dinafara lumii moderne (arabii). Adică erau cunoscute de oameni ”necivilizați”. Și norocul ăsta a fost cu multe alte medicamente folosite acum în medicină.

Ea deplânge lipsa de fonduri, de interes pentru studiul bolilor copilăriei. Vorbește laudativ de vaccinare (hultuială, care înseamnă umplere), de efectele ei asupra prevenției, despre cum arăta lumea înainte. Unele date sugerează că vaccinarea pe principii vechi, descoperite de Lady Montague în Imperiul Otoman, se practică cel puțin din secolul al XVI-lea în tările române probabl via același imperiu. Acolo vaccinarea era relativ comună. Femeile care ajungeau în harem erau mai întâi vaccinate.

Vorbește și de pellagră (lepră), ceea ce probabil reflectă optica epocii, când se considera boală infecțioasă. Goldberger s-a chinuit 20 ani să dovedească originea ei exactă (lipsa vitaminei PP). Nădejde face observația că interesul pentru porci era mai mare decât cel pentru copii, porcii aveau valoare economică. Pentru studiile legate de porci s-au strâns 50000 lei, dar ar fi greu să se strângă atât pentru oameni. Ea are o astfel de inițiativă pentru cercetări legate de angină (roșu în gât, infecții ale faringelui), despre care ea spune cât de devastatoare sunt la copii și cât de dureros e pentru o mamă să piardă un copil. Din păcate nici aici lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Armele și orice aduce bani sunt mai importante decât viața și sănătatea oamenilor, inclusiv a copiilor, mai ales dacă sunt din țări sărace.

Sofia Nădejde a pierdut din cauza bolilor patru copii și soțul. Dar ea a trăit 90 ani, din care a fost activă foarte mulți. Din tabloul pictat chiar de fratele ei părea o femeie vitală, cu un aer tineresc și după 50 ani. Dar moștenirea ei e mult mai durabilă decât viața ei omenească. Poate prea târziu începem s-o recuperăm și se bucură în continuare de prea puțină recunoaștere. Măcar feministele să schimbe ceva în acest sens, să realizeze un act de dreptate față de o deschizătoare de drumuri.

Bibliografie

Feminism romanesc: Sexul tare frumos, 20 martie 2008, Raluca Ion, Steluta Voica, articol preluat de la Cotidianul

Continue Reading

Out of Africa

”Out of Africa” (1985) e un film premiat. Deși cu critici contradictorii, a primit 7 premii ale academiei, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. E considerat un film romantic, chiar conține o scenă care e considerată extrem de senzuală, când Robert Redford o spală pe cap pe Meryl Streep. Pentru că filmul e cu nume mari, cum se vede. Numai că e departe de a fi cu adevărat romantic după standardele feministe, e doar o poveste despre singurătatea feminină, despre munții de responsabilitate feminină, și despre limitele viselor feminine. Nu e o poveste de dragoste, ci o poveste despre viața femeilor în patriarhat, chiar dacă sunt privilegiate. E o poveste despre până unde merge iluzia libertății și a fericirii lor. Foarte puțin, cum se vede...O falsă poveste de dragoste! Sau o poveste de dragoste din partea unei femei, din creierul unei femei.

Cu atât mai trist cu cât povestea e după un fapt real. Adică tragedia e cât se poate de reală, bazându-se pe romanul autobiografic al lui Isak Denisen (1937), pseudonimul lui Karen Blixen. Denisen a fost nominalizată la Nobel, dar nu l-a primit niciodată. Erau prea mulți scandinavi care îl primiseră deja, ceea ce ar fi condus la ideea de părtinire a juriului. Nu s-a gândit nimeni că putea fi sacrificat unul dintre numeroșii bărbați din zonă, deținători ai premiului Nobel, mai puțin meritoși decât Denisen...Acum îmi vine câțiva în minte.

Pe scurt, o nobilă daneză necăsătorită, Karen Denisen, ajunge în Africa pentru a se ocupa de o fermă pe care o va administra cu viitorul soț, care era deja acolo. Dacă nu era bogată povestea nu ar fi existat. Mai ales în perioada aia, în 1913, tații (familiile de origine) erau sursa de susținere a femeilor. De cele mai multe femei care au avut contribuții în știință, artă, literatură, s-a auzit pentru că au avut tați bogați și care în plus au avut bunăvoința de a le fi sprijinit. Mă gândesc doar la Gertrud Bell, arheoloaga care a scris în corespondența ei despre România și București, dar care și-a lăsat amprenta asupra politicii din Orientul Mijlociu. De ce puține femei au ajuns la celebritate și succes? Se vede de ce. O femeie nu avea încredere și sprijin din partea societății. Numai banii de acasă o puteau ajuta cumva, nu că așa nu ar fi avut în continuare parte de cât de multe piedici era posibil. Numai când te gândești la câte femei s-au pierdut...

Karen urma să se căsătorească cu un prieten, un baron suedez, Bror Blixen, fratele iubitului ei, care nu a luat-o de nevastă. Cu banii ei intenționează să înființeze o fermă de vite lângă Nairobi, ce atunci era Africa Centrală Britanică. Ceva e foarte romantic acolo: Africa și peisajele ei superbe, oamenii interesanți. Numai că ea nu putea să se bucure prea mult de toate astea, având foarte multe responsabilități. Soțul, cu care avea o legătură de conveniență își arogă drepturile masculine asupra banilor ei, înainte ca ea să ajungă în Afirca. El vine cu idei de afacere proaste, cum ar fi o plantație de cafea, care nu se preta la teren. Nu contează, bărbații sunt iertați. Iertat e într-un fel și pentru că i-a dat sifilis ca urmare a numeroaselor lui aventuri. Ea se tratează în Danemarca, dar rămâne sterilă. Că soțul lasă toate greutățile pe umerii ei nu e vreo problemă, datoria lui s-a terminat cu semnarea actelor de căsătorie, un mare serviciu făcut unei femei. Timpul lui era pentru organizat safari și alergat după alte femei. Totuși, la un moment dat, când erau în pragul divorțului, ea îl umileste spunându-i servitorului: „serveste-l pe fratele iubitului meu!”. Prin asta pare a apela la arme patriarhale. Dar nu se poate întrece cu el în umilințe.

Problema e că frumosul și aventurosul nobil britanic de care ea se îndrăgostește, Denys Finch-Hutton (Redford), prieten cu Bror, tot un bărbat cu mari preocupări și meserie solicitantă, adică vânător profesionist, apoi, după război, și pilot de biplan, nu se implică mai mult. El îi oferă discuții plăcute, în care de fapt ea își manifestă creativitatea inventând povești. Îi mai oferă plimbări cu biplanul, prezența la masă, pe verandă și... cam atât! Și sigur, o inspiră și o face să viseze. Numai ea, prin talentul ei, a dat o altă valență existenței lui hedoniste și egoiste. Ce puțin se cere de la bărbați! Și ce știu femeile să sfințească orice loc! Și orice existență! Cine ar fi vorbit sau ar fi scris azi despre el fără talentul ei!

Că asta face Karen în Africa, ceea ce se știe că fac femeile într-o comunitate! Sfințește locul, adică înființează o școală, se ocupă de problemele medicale și de disputele dintre localnici. Chiar are grijă de comunitate, cum arată studiile că fac în general femeile dacă au bani pe mână, dar asta nu înseamnă că femeile pot convinge bărbații, dar nici pe unele femei, că ele sunt lideri mai buni. Și asta nu convinge nici bărbații din clubul local s-o admită printre ei. Tot femeie e! Era o demnitate prea mare pentru ea. Femeile remarcabile erau în raza lor vizuală, dar ei nu doreau să le vadă. Pentru că le stricau imaginea despre lume, în care femeile trebuie să ocupe locul lor bine știut. De fapt stricau ordinea lumii, în care ei erau privilegiați doar pentru că erau bărbați.

Printre apropiații lui Karen Blixen era o tânără nonconformistă care în film se numește Felciity. În realitate tânara a devenit o aviatoare, Beryl Markham, care e prima persoană care a traversat Atlanticul singură pornind din Marea Britanie și zburând continuu (1936). Ea a scris despre aventurile ei în cartea ”West with the Night” (1942), care nu a avut succes la timpul ei, dar a fost redescoperită în 1982 și reeditată. De data asta a avut succes, oferindu-i câțiva ani buni lui Markham, atunci în vârstă de 80 ani și reîntoarsă în Kenia, unde trăia în sărăcie. Dar ce e interesant e că unul dintre foștii soți, Raoul Schumacher, a început să ridice pretenții legate de carte, cum că Beryl n-ar fi fost singurul sau adevăratul autor. Dar dovezile erau clare, ea trimisese manuscrisul la editură înainte de a-l fi întâlnit. Numai așa criticilor li s-a închis gura, deși a rămas că el ar fi produs ceva editări. Pentru mai mult nu ar fi avut timpul fizic.

Cum putea să scrie o femeie atât de bine, încât să fie lăudată de Hemingway? Asta de fapt a fost cauza succesului ei tardiv, descoperirea corespondenței lui Hemingway în care se arăta foarte încântat de stilul ei. Deci o femeie trebuie să fie întotdeauna promovată de un bărbat celebru. Prin ea însăși nu a prea existat. Totuși și autoarea Mary S. Lovell care i-a scris biografia lui Markham, deși a concluzionat că Markham a fost singura autoare a cărții ”West with the Night”, a sugerat că stilul ei elegant și clar a fost influențat de cel al unui amant, Antoine de Saint Exupéry. Incredibil! O femeie nu poate face nimic singură, nu poate inventa nimic, un bărbat trebuie s-o ajute! Probabil tot cu un bărbat a fost și deasupra Atlanticului. Nu știu unde l-a ascuns, la cum erau avioanele atunci. Poate era sub formă de spirit...

Dar revenind la povestea din ”Out of Africa”, Karen, singură cu munca ei, după ce divorțează de soț, descoperă că nici amantul nu e prea dedicat, mai mult, deși locuiește cu ea, nu era făcut pentru monogamie, el trebuie să-și păstreze libertatea. În traducere liberă, doar să profite de femei, să nu le dea prea mult înapoi. Din întânirile cu bărbații, femeile nu au decât de pierdut. E indecent să ceară prea mult de la bărbați, chiar să se exprime prea mult.

După ce obține o recoltă bună, ceea ce era un mare succes, izbucnește un incendiu care transformă tot în scrum. Dar nici asta nu ar fi fost o problemă dacă ea ar fi asigurat recolta. De ce nu o făcuse, cum îi reproșa Denys? Cum avea să-i răspundă, pentru că el nu voia să discute despre problemele ei! Adică ea nu trebuia să fie decât o sursă de relaxare. Să-i fie suficient că el când era cu ea, voia să fie cu ea! Să nu îl deranjeze cu problemele ei și ale fermei. Nu conta cât de greu era pentru ea să aibă atâtea în cap singură.

Karen vinde și e obligată să plece din Africa. Denys nu face niciun gest s-o oprească sau de regret, Totuși, ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru că îi spune, privind casa ei, acum goală, că se obișnuise cu lucrurile ei. Rămâne ca el s-o ducă cu avionul la Mombasa peste câteva zile. Numai că nu mai apare, în schimb apare Bror, care îi spune că avionul lui Denys s-a prăbușit. Bietul de el, cum avea ea să spună la înmormântare, ca un atlet dintr-o poezie de A. E. Housman, a fost destinat să moară tânăr, ca bătrânețea să nu ajungă să-l degradeze. Sau poate, ca să fim malițioși, dar sinceri, să nu ajungă să-și piardă independența, chiar dacă e vorba de independența față de doctori..

Înainte de a pleca, Karen înregistrează totiși o victorie printre coloniștii de sex masculin. Impresionați de ceea ce făcuse ea până atunci, aceștia o invită la barul destinat doar bărbaților din cadrul clubului, locul de unde a fost izgonită în ziua când a ajuns acolo. Extraorinar! Cum se câștigă respectul!

Karen părăsește Africa, unde nu se mai întoarce niciodată. Publică mai multe cărți și devine o scsriitoare de succes. Dar cum se spune, literatura e a învinșilor, ceea ce ea a fost din belșug, mai ales în viața personală. Dar care femeie care nu-și asumă rolul nu e în patriarhat! Ce poveste tristă! Știu că i-au fost aduse critici postcolonialiste, dar nu feministe, dar feminismul e ultima grijă, inclusiv a criticilor.

Out of Africa (film) - Wikipedia

Out of Africa (1985) - IMDb

Continue Reading

Love-the hard way

Filmul a apărut în 2001, avându-i în rolurile principale pe Adrien Brody și Charlotte Ayanna. E prezentat ca o dramă romantică, dar de fapt e o tragedie feminină....o poveste toxică despre iluziile feminine în patriarhat. O tânără inocentă e distrusă de un ideal absurd. Obișnuită cu a face lucruri grele, a învăța lucruri grele, o studentă la biochimie (facultate foarte grea), pasionată de ceea ce face, sensibilă și atrăgătoare, confundă natura cu societatea, sportul cu recompensa socială. Adică își imaginează că viața e școala sau ca natura sau ca sportul, dacă muncești suficient de mult, cu suficient talent, ajungi să înțelegi lucrurile, în cazul naturii, și ajungi și la recompensă, la performanță în cazul sportului, iar în cazul școlii, la note bune. Nu, societatea nu e ca natura, nici nu dă note. În societate, lucrurile sunt limitate pentru minorități, în special femei, care nu sunt minoritate, dar sunt grupul defavorizat principal. Înainte lucurile erau clare, acum se ascund sub tot felul de minciuni ale politicienilor. Dar femeile în continuare sunt strivite e de tot felul de tavane de sticlă. Iar în cazul relațiilor romantice, tavanul e foarte jos.

Această tânără, Claire, cunoaște un mic infractor, Jack, un tip care organiza flagrante de aventuri extramaritale, apoi simula venirea poliției, urmată de șpaga necesară renunțării la acuzații. Deci estorca bărbați infideli. Complicele lui, femei care se pretindeau prostituate, nu ajungeau niciodată să facă sex cu posibilii clienți. Claire se îndrăgostește de micul infractor, are cu el o aventură de o noapte, care se termină cu ea fericită la masa de lucru lucrând la un proiect, Dar după asta Jack își reia stilul de viață superficial. Sigur că nu o mai căută, iar când ea o face, îl găsește în pat cu una dintre complice. Se poartă cu ea cu cea mai mare brutalitate, lezându-i sentimentele la sânge. Ea urlă de durere, dar continuă să creadă că el e altceva. O mare iluzie. Nu renunță la el, din contră se alătură afacerii lui, unde se lasă abuzată în toate felurile, inclusiv îi lasă pe clienți să facă sex cu ea. Acest mod de viață, dar mai ales indiferența lui, o transformă într-o legumă. Durerea dată de marea dezamăgire o termină, nu se mai duce la cursuri, se târăște ca un robot fără ca nimic s-o mai intereseze. Afară de, cel puțin pentru o perioadă, ca el să fie impresionat de ea și totul să fie din nou ca la început. Ca în acea noapte superbă în care el nu a apucat să-și arate adevărata față.

Din păcate, povestea din ”Frumoasa și bestia”, despre care unii lingviști consideră că ar avea, în altă formă, în alte limbi, 6000 ani (de când a început patriarhatul?), nu e reală. Nu, bărbații nu sunt impresionați de femei, de calitățile lor umane. Ei sunt impresionați de ele ca obiecte. Sentimentele și dorințele lor nu contează, calitățile lor morale nu contează. Sau contează doar ca factori de stress pentru ei. Iar pasiunea unei femei e un factor de stress major pentru un bărbat. Curajul unei femei într-o relație cu un bărbat nu e să pară distantă, dură, ci să-și arate sentimentele, să ceară sentimente, eventual să plângă pentru ele sau pentru că i-au fost rănite.

Până la urmă Jack ajunge în pușcărie, unde îi era locul. După ce iese de acolo, părând oarecum vinovat, ca un căine care a ros pantofii stăpânului, o caută pe Claire, care lucra în laborator. Nu mai e nimic din exuberanța ei de altădată, e resemnată, fără dorințe, învinsă. Practic el a ucis-o, a ucis visele și speranțele din ea. Dar are tupeul să-i dea de înțeles că s-ar întoarce la ea. Totul se termină în coadă de pește. Nu se înțelege dacă ea l-ar mai primi înapoi, dar ce se înțelege e că el nu a primit pedeapsa pentru adevărata lui crimă, pentru ce i-a făcut ei.

În patriarhat, femeile precum Claire sunt considerate și proaste, de fapt cum își imaginează ele că...Un alt tip de victim blaming. Pentru că ele sunt altceva, ele simt altceva, asta e natura lor, asta vor ele de la o relație, asta e sexualitatea lor. Faptul că ele se manifestă, că își manifestă dorințele, sexualitatea, e cel mai riscant lucru din lume. Ceea ce prostituatele știu. În patriarhat, ca femeie, nu ai voie să ai sentimente, pentru că nu ai nicio șansă să ți le împlinești prin mijloace active. Numai norocul te poate salva.
”Love-the hard way” arată finalul real al poveștii ”Frumoasa și bestia”. Frumoasa nu îmblânzește bestia, ci bestia ucide frumoasa. Dar rămâne un film realist, care descrie sentimente feminine reale, tragedii reale, crime reale.

Love the Hard Way (2001) - IMDb

Continue Reading

Dragoste in vremea holerei

Îmi aduc aminte cum a fost prezentat filmul la radio, când a apărut la noi, în 2008. Era ceva despre un bărbat care, deși a făcut avere și a avut relații sexuale cu sute de femei, el a așteptat-o timp de decenii pe iubirea vieții lui din tinerețe. Când l-am văzut, am fost surprinsă că era vorba de cu totul altceva.

”Dragoste în vremea holerei”, de Gabriel Garcia Marquez, a apărut în 1985, dar a fost ecranizat în 2007. Deși autorii de succes sud-americani nu dau afară de feminism, ba chiar abundă de misoginism scârbos cu cât sunt mai celebri (ce vinde mai bine decât misoginismul?de fapt misoginismul, nu sexul, vinde!), filmul, cel puțin, are câteva elemenete interesante. Care ar fi acelea? Poate, într-o oarecare măsură, arată ce vor femeile.

Acțiunea e simplă și siropoasă. Un tânăr telegrafist, Florentino Ariza se îndrăgostește de o tânără, fiica unui negustor de măgari, Fermina Daza. Și asta în Columbia, la finele secolului al XIX-lea. La început foarte impresionată, tânăra sfârșește prin a-l refuza, pentru că e o ciudățenie și sentimentele lui sunt ceva care o sperie. Asta pare una dintre cele mai realiste scene din film. Cine n-a văzut genul ăsta de oameni, speriați de tot ce e diferit, chiar dacă acel ceva e cel mai moral, mai luminos, mai inteligent lucru din lume? Chiar dacă e o idee bună, o mare descoperire, un adevăr extraordinar? Dar tocmai pentru că e rar, pentru că nu e comun, ceva cu care să fii obișnuit, acceptat de toată lumea. Oamenii se tem să iasă din rând, chiar dacă rândul îi duce la cea mai neagră soartă. Sigur, pe ea soarta o duce la o căsătorie ”normală”, agreată de tatăl ei, cu un medic care o îngrijește în timpul unei epidemii de holeră. Dar o căsătorie mai mult sau mai puțin normală, bazată pe agrearea de către un tată mercantil și incult, e biletul spre nefericire. Sigur, era prea mult pentru ea să realizeze, dar va constata până la urmă.

Ce e ciudat (sau poate nu?) e că Florentino, cu sentimentele sale profunde, nu e scârbit de atitudinea ei banală, conformistă. Mai mult, nu e revoltat deloc, ci intră într-o depresie adâncă, în care numai speranța că va fi împreună cu ea, nu contează când, îl menține în viață. De fapt o așteaptă 50 ani până rămâne văduvă. Ceva anormal aici? Anormal e că o femeie, adică o comoditate, ceea ce sunt femeile în patriarhat, are parte de asemenea tratament. Adică pasiunea pentru o femeie e tratată ca pasiunea pentru ceva din alt domeniu, de la filatelie la insecte. Întrebarea e dacă o femeie banală merită așa ceva. Dar pasiunea e numai pentru artă, știință, filosofie, cauze umanitare? Și dacă regina conformismului social și a optuzității intelectuale și afective l-a făcut să viseze, asta e!

Tipul de relație pe care o are Florentino cu Fermina e un tip de relație moral. Singurul sentiment care i-ar da dreptul unui bărbat să se apropie de o femeie ar fi cel pe care îl are el pentru ea. Orice altceva e o ofensă, o agresiune pentru o femeie, o tentativă de viol și exploatare. Dacă vrei monogamie, nu merge să cumperi sau să angajezi o femeie, ci să-i oferi pasiune, ceva ce o face pe ea unică. Dacă o acceptă. Altminteri de ce ai putea pretinde monogamie când ea e ceva ușor de înlocuit? De fapt nici măcar nu e vorba de a cere fidelitate din partea unei femei. Nici măcar asta, ca bărbat, nu îți dă acest drept, după criteriile morale, ci doar de a pretinde ca o femeie să te trateze diferit ca bărbat, de a-ți oferi un rol privilegiat în viața ei. Înainte lucrurile păreau mai clare în acest sens. Bărbații măcar pretindeau că femeile (o anumită femeie) sunt ceva special pentru ei. Acum acest lucru nici măcar nu se mai mimează. Femeile fac sex și au relații pur și simplu pentru motive bizare ca popularitatea. Adică din confirmism, ceva cât se poate de patriarhal. În orice relație, o femeie oferă mai mult decât un bărbat, de aceea ea trebuie să fie atrasă cu ceva special. Ideea de egalitate, prost înțeleasă, nivelează importanța, aportul și pierderile unei femei în diferite situații. Adică nu ține seama de ele. Din partea unui bărbat, e imoral să dorești atenția, grija, afecțiunea unei femei doar pentru că îi oferi bani, adică aduci mai mulți bani, cum se întâmplă în patriarhat, și pentru că faci sex cu ea. Când sexul chiar e dorit de ea. Dacă nu, e un fel de viol.

Dar de ce ar face o femeie sex cu un bărbat? Sigur, numai din plăcerea ei. În condiții de deplină siguranță fizică și afectivă. Florentino află pe pielea lui greu încercată așa ceva. În timpul unei călătorii, o femeie care nu-și arată fața îl seduce, îl transformă în obiectul ei sexual. Ea e doar prima. Cu timpul altele procedează mai mult sau mai puțin la fel, chiar dacă își arată fața. Când un alt bărbat îl întreabă cum de are atâta succes, el îi explică ceva de genul: ”nu le pot face rău, inima mea e goală, precum camerele unui bordel”. Femeile se simțeau în siguranță, libere, de aceea veneau la el. Ele aveau inițiativa, ele căutau propria plăcere. El doar le satisfăcea. Florentino, deși bogat mai târziu, era un bărbat submisiv, iar unele femei se bat, cum se spune, pe bărbații submisivi. Dacă nu sunt masochiste.

Și acesta e un tip de relație moral. ”Dragoste în vremea holerei” descrie două tipuri de relatți femei-bărbatț legitime, morale. Relațiile în patriarhat nu sunt morale din partea bărbaților. De fapt patriarhatul se bazează pe relații abuzive între femei și bărbați. Apare și o astfel de relație. Una dintre amantele lui Florentino, și aici termenul nu e folosit abuziv, pentru că era voința și dorința ei sexuală să fie acolo, nu ca în cazul sclavelor negre pentru care e adesea folosit, Olimpia, e ucișă de soțul gelos, care descoperă printr-o neglijență a lui Florentino că soția îl înșela.
Da, în lumea aceea Florentino era un ciudat, cum e, din păcate, și acum. Legile noastre încă nu sunt făcute luând cu adevărat în seamă femeile, iar moralitatea nu se aplică atunci când e vorba despre suferințele femeilor. Cele mai frumoase relații, care ar trebui să aducă cea mai multă fericire, aduc de fapt nefericire pentru femei.

Povestea are un final fericit pentru Florentino. Până la urmă, după ce dă testul de profunzime și durabilitate a sentimentelor, e acceptat de Fermina, care se opune cu fermitate obiecțiilor urmașilor ei. Cum ar fi arătat filmul (și cartea) dacă rolurile ar fi fost inversate?

Love in the Time of Cholera (2007) - IMDb

Continue Reading

Roboții și imperiul

Roboții și imperiul a fost scris de Isaac Asimov la decenii de la ”Caverne de oțel” (1954). Romanul face parte din seria Roboți, ca și ”Caverne de oțel”, dar e scris în anii `80 (1985), după mișcările pentru drepturi civile, inclusiv ale femeilor, din anii `60-`70. Cum a evoluat viziunea lui Asimov despre femei, cum arată personajele lui feminine acum? În ”Roboții și imperiul” chiar sunt două personaje principale femei, ele au carieră, au roluri importante în societate. Una e robotician de succes, Vasilia, alta, Gladia, care e de fapt personajul principal, e artistă și ajunge să se implice în politica galactică.

Dar sigur, e vorba în primul rând, tot de roboți și de rolul lor în societate, de dilemele lor morale. Dar e vorba și de alte tipuri de societăți umane, unele care au rezolvat demult unele dintre problemele noastre de acum, dar au creat altele. Printre aceste probleme este aceea a duratei de viață, ajungând până la 400 ani. Prețul este însă un sistem imunitar slab, având în vedere mediul aseptic în care trăiesc acești oameni. De aceea, atunci când se întânesc cu pământeni sau cu urmașii lor care au părăsit mai târziu Pământul, ei poartă mănuși și filtre nazale (de reținut pentru următorul val, nu de colonizare). O alta este aceea a violenței și a războiului, care a devenit istorie de secole. Societatea lor, deși măcinată de pasiuni politice și de pasiuni nu tocmai lăudabile, ca ambiția și gelozia, e una extrem de pașnică. Și au mai rezolvat încă ceva: au eliminat muncile extrem de repetitive, ca acelea legate de propria îngrijire, rămase acum în seama roboților. Prețul e apatia, obsesia cu propriul confort, respingerea oricărui risc. Și mai ales înstrăinarea de alți oameni, ajunsă la extrem pe unele ”lumi”, cum e Solaria, unde oamenii înconjurați de roboți aproape nu se întâlnesc, însuși sexul devenind pentru mulți o corvoadă.

Alternativa sunt societățile cu oameni cu vieți scurte, care își asumă riscuri, au pasiuni, dorințe, sunt obișnuiți să trăiască în aglomerări urbane, iar roboții afară de unii primitivi folosiți mai mult în agricultură, nu sunt admiși. Ultimii sunt pământenii...Care tip de societate va trage lozul câștigător al progresului, apoi al stăpânirii galaxiei? Dar în acest joc nu intră doar avantajele celor două societăți, ci și intrigile politice, mai precis ambițiile unor politicieni, revanșe vechi de secole. Nimic nou în posibilul viitor al omenirii.

Acțiunea e destul de simplă. Pe scurt, Gladia, o femeie aproape de vârstă mijlocie, adică de....230 ani, dar arâtând de maximum 45, de pe Aurora (deși născută pe Solaria), o planetă colonizată într-un prim val istoric, primește două vizite ciudate care îi schimbă viața tihnită și fără provocări pentru totdeauna. Prima este a unui strănepot la a cincea generație, pe care nu îl cunoștea, un robotician ambițios care viza postul de director al institutului de robotică într-un viitor destul de îndepărtat, după moartea actualului director, adică după...aproape un secol sau mai mult. Dar dacă ești un tânăr de 50 ani îți dă mâna să aștepți...A doua este a unui strănepot la a șaptea generație al unui pământean pe care îl cunoscuse cu două secole în urmă și care jucase un rol important în viața ei, inclusiv unul romantic. Acesta era Elijah Baley, eroul principal din ”Caverne de oțel”, un fost polițist care devine pionier al colonizării altor planete de către pământenii rămași acasă timp de secole după plecarea celor denumiți apoi ”spațiali”, precum Gladia.

Ea nu vrea să se întâlnească cu niciunul dintre ei, dar ceva dincolo de ea o face să procedeze contrar primului impuls. Acel ceva e foarte aproape de ea, de fapt robotul ei de încredere, dăruit de tatăl ei adoptiv, Han Fastolfe, partizanul reînceperii colonizării de către pământeni a altor planete. Robotul se numește Giskard. Deși însuși Baley îi spusese să aibă încredere în Giskard, el avea prostul obicei (dar și calitatea) de a influența subtil voința oamenilor, dar respectând prima lege a roboticii, aceea de a nu le face rău. Manipularea subtilă, de care Gladia nu era conștientă, de care nu știa, de care de fapt nimeni nu știa, e cea care o face să se angajeze în aventuri greu de imaginat pentru cineva cu stilul ei de viață. Nici în roboți nu mai poți avea încredere, mai ales dacă dezvoltă...simț moral și proiectează pe termen lung consecințele acțiunilor lor. Ca și când cele două nu ar fi legate...Și ca și când alte tipuri de manipulări subtile, venite din cultură, de la alți oameni, dar și din fapte aleatorii, nu ne-ar influența în mod decisiv viața. Ca și când nu această parazitare a voinței de către manipulări subtile nu ar fi de fapt normalitatea. Dar în cazul spațialilor, cu vieți extrem de ordonate și controlate, până ce și acest aspect al vieții se supune unor reguli stricte...Numai un robot extraordinar poate să facă asta.

Giskard o face pe Gladia într-o noapte frumoasă de vară de pe Aurora să se gândească la Solaria, planeta natală, pe care o părăsise când avea 30 ani, când imigrase pe o planetă pe care și după 200 ani tot era considerată străină. Dezavantajul unei vieți lungi și a unei memorii lungi. Multe nu s-ar schimba dacă oamenii ar trăi mai mult, și multe idei noi, cum zicea și Planck, nu ar fi acceptate. Solaria, în care oricum roboții erau majoritari, oamenii fiind în minoritate, foarte izolați unii de alții, fusese părăsită cu totul de oameni de curând, sau cel puțin așa se părea după semnalele de acolo.

Intenția nepotului e de a o spiona, de a afla lucruri din trecutul ei care l-ar putea ajuta în intrigile lui politice și carieriste. Pretextul este dacă el e cumva urmașul unui pământean, adică Elijah Baley. Acest aspect i-ar putea strica reputația și ar avea o influență negativă asupra ascensiunii lui. Numai că Gladia ripostează, spațialii nu sunt interfertili cu pământenii și cei plecați de curând de pe Pământ. Dar pot avea relații romantice cu aceștia, cum s-a văzut și se va vedea.
Nepotul lui Baley, care îi purta numele (D.G, Baley, adică Daneel Giskard Baley, după roboții care jucaseră un rol important în viața străbunicului, Daneel și Giskard, care acum îi aparțineau Gladiei) voia să îl însoțească pe planeta natală, Solaria, pentru a recupera roboți rămași fără stăpân, în scopul vânzării pe alte lumi spațiale. D.G. era negustor, și locuia pe o planetă numită chiar Lumea lui Baley.

Gladia acceptă din (im)proprie inițiativă. Ajunși pe Solaria, unde nu văd picior de om, doar roboți, asolizează chiar pe fostul ei domeniu, care acum avea alți proprietari. Un robot umanoid cu aspect feminin, care era șefa pazei, vrea să-l elimine pe Daneel, robotul ei cu aspect uman, cunoștința mai veche din ”Caverne de oțel”. Că ea recunoștea un robot, oricât de uman ar fi părut, nu e mare lucru, dar e interesant că nu-l recunoaște nici pe D.G. ca ființă umană. De ce? Nu contează atâta timp cât Gladia, dovedind mult curaj, se opune violenței robotului solarian care voia să elimine cei doi indivizi. Totuși, răspunsul e în faptul că ea vorbea dialectul solarian, cu ajutorul căruia roboții erau programați să identifice ”umanitatea”. Alte nave care vizitaseră Solaria nu fuseseră atât de norocoase. Se spune că un om e de atâtea ori om câte limbi vorbește. Dar se pare că nu e om adevărat dacă nu vorbește una anume. Mulți gândesc așa.

Acest eveniment o transformă pe Gladia în eroină. Ajunge pe lumea lui Baley unde e aclamată. Era foarte stresată de faptul că trebuie să țină un discurs. Numai că discursul care are un succes fulminant, iar ea devine o vedetă. Era și mâna, mai precis softul, lui Giskard aici? Foarte puțin, mai ales că toată capacitatea lui intervenție era limitată. Ce lucuri mărunte ne schimbă viața! Ce lucruri mărunte fac diferența între succes și anonimat!

Viața Gladiei, din plictisită și lipsită de speranța de a mai trăi ceva interesant sau incitant, care atinsese blazarea dincolo de limite, se schimbă iremedial. Ea descopere plăcerea de a avea o misiune, a ei fiind aceea modestă de a menține pacea în galaxie. Cum ar fi viața la 230 ani? Cum le spunea ea celor de pe Lumea lui Baley, unii dintre ei considerând asta o sfidare, că te simți la această etate? După ce vezi multe, încerci multe experiențe, înțelegi limitele satisfacției în toate. Gladia înainte de cele două vizite aștepta să își ducă traiul de pe o zi pe alta, îngrijită de roboții ei. Familia nu mai însemna mare lucru pentru ea. Avusese doi copii, dar dincolo de asta nu se mai implicase în viața urmașilor. Nu știa de existența strănepotului de la a cincea generație, ba mai mult, se poartă rece cu el și îi spune în față că nu-i pasă de el. Nici el nu e mai legat de străbunică, chiar e gata să o sacrifice. Doar e spațial, nu e cu cultul strămoșilor. Individualismul și idealurile sociale (politice) în care chiar se implică reprezintă valorile lui. Dar Gladia nici în relații nu crede mai mult. E obișnuită cu soții care vin și pleacă. Totuși, nu la 230 ani, încă la vârste mai înaintate, pasiunile politice rămân. Lupta pentru putere rămâne, cum o arată personajul Amadiro, care vrea să distrugă Pământul și să reinstaureze supremația spațialilor, luându-și revanșa față de rivalul politic Han Fastolfe. Interesant e și de ce sunt în stare oamenii ca să-și împlinească visele, a căror moralitate nu o discutăm, în timpul vieții lor. Inclusiv de crimă, de genocid. Și mai rămâne ceva, cum o dovedește Gladia: posibilitatea de a simți pasiune, atunci când merită. Și cum relațiile cu sens sunt rare, la vârsta aia poate reușești să faci diferența. La 230 ani trezește pasiunea unui bărbat cu aproape 3 secole mai tânăr, strănepotul la a șaptea generație a fostului ei amant. Asta depășește orice fantezie pe care o femeie o poate avea cu bărbați mai tineri! Și sfidează orice taboo...Dar de ce nu e deranjat D.G. de diferența de vârstă? Pentru că ea oricum are o speranță de viață mult mai mare decât a lui, iar când el va muri de bătrânețe ea abia dacă va arăta mai bătrână. Adică D.G. nu gândea totuși mult diferit de bărbații de acum. Femeia era o investiție pe termen lung, cum e în general o femeie mai tânără.

Nu știm cum vezi lucrurile dacă viața ta e foarte lungă și sănătoasă. Cel puțin asta credem noi acum. Asimov face o analiză foarte bună a felului cum s-ar percepe viața la vârste foarte înaintate. Nu se găsește prea des o astfel de analiză în romanele sf.

E moral să limitezi viața oamenilor? Adică să-i privezi de prelungirea ei? De un tratament care ar face așa ceva. Ca în numele menținerii apetitului pentru risc și pentru dorințe, adică investiții de energie și afectivitate riscante, ceea ce duce societatea înainte, să condamni oamenii la moarte? E aceeași dilemă morală pe care o suferă și robotul Giskard, care descoperă o nouă lege a roboticii, numită legea 0, aceea a binelui umanității, adesea opusă legii 1, care reprezintă interdicția de a face rău individual. Cum îi spune Daneel, care nu înțelege legea 0, în numele binelui umanității s-au făcut multe atrocități. Să ne gândim că atunci când Asimov a scris acest roman comunismul nu căzuse încă...Să ne gândim la ce se întâmplă acum, în pandemie.

Dar totul e bine când se termină cu bine, Giskard își dă viața pentru legea 0. Circuitele lui nu rezistă atunci când el induce amnezie asupra faptelor cu implicații deosebit de periculoase ale unor intriganți politici solarieni (Amadiro și nepotul Gladiei, Mandamus), care vor să distrugă Pământul și programele de colonizare. Dar înainte îi lasă prietenului Daneel ca moștenire talentul său de a influența gândurile oamenilor. Adică arta manipulării. Soarta umanității rămâne în mâinile de fier ale unui nou Machiavelli cu memorie practic nelimitată și lipsit de ambiții proprii. Interesantă soluție...”Roboții și imperiul” e poate prima carte în care roboții fac și o altă muncă pe care oamenii, cei mai mulți, o detestă: luarea deciziilor dificile, cu implicații economice, sociale și morale pe termen lung. De fapt luarea oricăror decizii dificile, dar mai ales a celor politice. O altă muncă murdară, cum s-ar spune...Oamenilor le rămâne să creadă că meritele sunt ale lor, să trăiască într-o iluzie mai mare decât cea din Matrix că ei au salvat lumea. De obicei asta se întâmplă, dar alți oameni, mai ales femei, joacă rolul roboților. 

Continue Reading

Corectitudinea politică

 

Corectitudinea politică

Un subiect foarte discutat la ora actuală este corectitudinea politică. Numai că la fel ca alte subiecte foarte discutate e tratat incorect, începând cu definiția. Asemenea marxismului (Marx se spune că a declarat că nu e marxist) și darwinismului, care circulă mai mult ca o caricatură (citat Dick Dawkins, un personaj care îmi repugnă, dar aici trebuie să recunosc că are dreptate), și discuțiile despre corectitudinea politică sunt distorsiuni ale ideii și conceptului. Numai dacă îl asculți pe Dobrovolschi sau pe Mircea Badea, care prezintă corectitudinea politică drept un dezastru neomarxist al acestei epoci, o culme a decadenței și a pervertirii valorilor, îți faci o imagine despre până unde pot merge fanteziile unora când e vorba de corectitudine politică.

Cartea ”Corectitudinea politică”, apărută în anul 2019 la editura Trei, chiar redă o dezbatere celebră despre corectitudinea politică, care a avut loc în mai 2018, pe postul de televiziune național din Canada, CPAC, dar și în SUA pe postul C-SCPAN, precum și pe postul radio CBC, cu sprijinul fundației Aurea, care sponsorizează astfel de dezbateri.

La dezbatere au participat, de partea corectitudinii politice Michael Eric Dyson (ca pe aspiratoare, dar nu există nicio legătură), universitar, autor și predicator, afro-american și Michelle Goldberg, jurnalistă (editorialistă la New York Times și comentatoare la CNBC) și autoare premiată. De partea opusă s-au situat Stephen Fry, actor, comedian, scenarist și scriitor (are cărți traduse în română), evreu și homosexual, căsătorit cu un bărbat cu trei ani înainte de dezbatere, alături de celebrul Jordan Peterson, psiholog, profesor de psihologie și autor de bestseller-uri cu milioane de exemplare vândute, vedetă youtube.

Pentru cineva care se pricepe la mediul academic, dar cunoaște și câte ceva despre subiectul abordat, dezbaterea putea să fie mai dură, mai interesantă, iar rezultatul ei putea fi diferit. Mai precis, dacă eram acolo, cred că i-aș fi dat lui Jordan Peterson, acest Dorian Popa canadian care se adresează nu copiilor, ci bărbaților frustrați și femeilor impresionate de reclame siropoase ieftine, mult mai bine decât au făcut-o opozanții lui. Sigur, în primul rând că eram înarmată cu cunoștințe cu care ei nu erau. Dar fiecare dintre ei, dar mai ales Michelle Goldberg, au spus lucruri interesante, care într-adevăr, dacă aveai mintea deschisă, te puteau ajută să înțelegi mai bine ce e cu acest concept, de unde vine, de ce se menține, la ce e bun, care sunt limitele lui. Chiar și Peterson a impresionat în această dezbatere, dar prin tupeu și prin nonșalanța cu care a negat toate declarațiile scandaloase pe care le făcuse înainte și pe care Goldberg le cita. Adică faptul că #metoo arată că experimentul lucratului împreună al femeilor cu bărbații e un eșec și că, dacă femeile vor să nu fie abordate sexual, să nu li se dea voie să se machieze (o burqa n-ar fi mai bună?). El e un maestru nu doar în a sfida corectitudinea politică, ci cam orice fel de corectitudine.

Dar ca de obicei, singura femeie, cea mai puțin lăudată dintre toți, e cea care a spus cele mai lămuritoare lucruri, cu trimiteri la istorie, dar și la implicații. Ea e singura care a afișat o poziție feministă deschisă, deși un feminism modest, cuminte, poate singura formă de feminism care are acces la spațiul public, feminismul acela de cățeluș care schelălăie pe la uși să fie primit în casă, unde se lăfăie bărbații cu patriarhatul lor. Dar ea rămâne cu cele mai bune idei și cele mai convingătoare argumente.

Goldberg arată că de fapt prin corectitudinea politică, dar nu numai, femeile au putine pretenții, sigur, cum ar fi acela de a nu fi hărțuite la locul de muncă. Ea nici măcar nu articulează ce pretenții ar trebui să aibă femeile pentru a se vorbi de egalitate. De asemenea, spune ea, se exagereaza cu ceea ce au pățit bărbații ”linșați” mediatic datorită corectitudinii politice. Afară de câteva exemple notorii, ca Harvey Weinstein...nimic. Să ne gândim doar la Donald Trump, care a devenit președinte după ce a fost acuzat de abuz sexual, aș adăuga...Adică au curs râuri de biți de informație pentru ca acești privilegiați să nu pățească absolut nimic...Descurajant! În ce lume trăim! Ca și când nu am fi știut...Dar unii sunt atât de importanți...

Tot Goldberg ne asigură că tot ce se întâmplă pe net, toate acele scandaluri și tot acel bullying și reducerea la tăcere de îndată ce ai spus ceva ce deranjează pe unii (cancel culture), pe unele grupuri, dar nu numai, ceva ce ea dezavuează, nu e corectitudine politică. Asta e un fenomen social care se manifestă pe net, ceva foarte nociv, dar care nu trebuie numit așa. Pot să certific, cunoscând ce e cu grupurile. Eu sunt mereu blocată pe grupuri pentru declarații cât se poate de corecte politic, dar feministe...Privilegiații văd asta, lor asta li se pare scandalos, mie mi se pare cum sunt tratate alte femei din politică. Apărarea pe care le-o iau e cât se poate de corectă politic, dar pentru unii e mai rău decât dacă i-aș lua apărarea lui Weinstein. Și iarăși, din ce am văzut eu, nu prea există reacții dure pe net în apărarea femeilor, feministele radicale sunt cele mai blocate, mai ales când își apără identitatea de femei. Lesbienele, dacă sunt și feministe radicale, sunt victimele privilegiate ale cancel culture, cele mai blocate persoane de pe facebook. Pe când MRA profită din plin de ”libertatea de expresie”. Depinde din ce unghi privești lucrurile, iar dacă ai fost foarte privilegiat, ca bărbații albi din State, orice declin al uriașelor privilegii, orice afirmare a existenței altor grupuri, e o lovitură pentru tine. Tot Goldberg citează reacția dură a bărbaților la prezența femeilor din universități, prin declarația lui Allan Bloom, autorul ”Criza spiritului american” care compara dictatura femeilor din mediul academic cu cea a khmerilor roși atunci când femeile reprezentau doar 10%n dintre profesori.

Dar de unde vine corectitudinea politică? Din anii 80, când s-a renunțat la denumirea de ”indieni” pentru indigenii americani, iar femeile mature nu au mai fost numite ”fete”. Ce deșănțat! Dar, cum amintește Goldberg, unele idei de corectitudine politică din anii 70-80 au dispărut acum, numai unele s-au impus. De exemplu, puține femei mai scriu ”womyn” acum. Nu a fost pe grupurile feministe radicale, i-aș replica eu! Dar și asta arată cât de marginale sunt acele grupuri, cât de marginal e feminismul radical...La fel, crede ea, cu timpul se va impune doar ce merită din corectitudinea politică de acum. Să sperăm că nu cultul trans, așa adăuga...

Dintre argumenele eruditului Fry, care se declară om de stânga, poate mai puhav, mai leneș, nu un militant dur, dar un om de stânga totuși, care a beneficiat de lupta de stânga prin afirmarea drepturilor persoanelor gay, ceea ce i-a permis și să se căsătorească, ar fi că nu limbajul, ci felul cum ne purtăm cu oamenii contează. El amintește discuțiile cu indigeni americani, figuri importante ale comunității respective, care i-au cerut să-i numească așa cum îi e ușor, nu să se chinuie să le pronunțe (greșit) numele grupului etnic. Afirmația e corectă, dar sigur, pe linia asta, nu ar trebui să fie legi, ci să nu fie nevoie să fie impuse. Mai bine să nu se fure decât să numim infracțiunea de furt și s-o sancționăm. Argumentele lui Fry, respinse în parte de Goldberg, dar și de Dyson, arată modul lui de gândire. Dincolo de faptul de a fi evreu și gay, e un privilegiat. Adică discriminarea are trepte, ca infernul lui Dante. Faptul de a fi avut în mod tradițional în trecut o poziție inferioară într-un anumit loc, cum e cazul negrilor americani, dar mai ales al femeilor în orice cultură patriarhală, e un handicap imens. Că tot vorbea Fry de momentul istoric când s-a înlocuit termenul de ”handicapat” cu ”deficient”, tot ca urmare a corectitudinii politice, iar copiii s-au adaptat imediat când era vorba să-și jignească colegii. Se pare că tradițiile, istoria, rolurile cu care oamenii s-au obișnuit sunt cele mai puternice. Oamenii nu-și imaginează o femeie în funcție foarte înaltă, femeia e servitoare, prostituată, mamă, nu președintă. Poate de aceea cel mai important proiect politic ar fi să votezi femei în funcții înalte, că Firea în rol de primar al Capitalei sau chiar Dăncilă în rol de președintă ar fi transmis cel mai puternic mesaj politic: ”femeile pot fi și asta”.

Cât despre negrii americani, care au altfel de barieră de trecut, lucrurile stau diferit. A existat un președinte de culoare. La nivelul ăla un negru e un bărbat. Dar la alte niveluri, când alți oameni și alte medii trebuie să-l evalueze, o persoană afro-americană rămâne așa ceva. Dyson descrie ce e cu identitatea lui, ce înseamnă să fii negru în America. Înseamnă să se uite oamenii ciudat la tine la Starbucks, înseamnă să fii împușcat de poliție chiar dacă ai 12 ani și te joci cu un pistol cu apă. Dar întrebarea logică, având în vedere cât de importantă e identitatea, identitatea femeilor nu e oare încălcată de cultul trans, adică de posibilitatea oricui de a se declara femeie, dacă așa simte? Dacă identitatea, cum bine punctează Dyson, e asocierea cu suferința de acum și din trecut, nu e același lucru valabil și pentru femei? Dar istoria recentă arată cât a fost de revoltată lumea când o femeie albă, Rachel Donezil, s-a declarat neagră, pe când accesul bărbaților în spațiile pentru femei e deja legalizat numai pe baza sentimentelor lor de identitate feminină. Lumea, inclusiv majoritatea feministelor, e revoltată dacă cineva, adică o mizerabilă de feministă radicală (TERF) nu vrea să admită că femeile pot avea penis...

Suferințele negrilor americani sunt uriașe, sclavia lor a fost mai rea decât sclavia din Grecia antică, în care sclavul se putea răscumpăra, ceea ce înseamnă că sclavia antică era de fapt un fel de robie, cum spune Dyson. Inteligența și educația unui sclav din Grecia (dar și din Roma, aș adăuga) îi oferea un status mai bun. Educatorii erau sclavi, unii învățați erau sclavi. Jérôme Carcopino în ”La vie Quotidienne à Rome à l'Apogée de l'Empire” vorbește despre tratamente în Egipt pentru sclavii preferați de la Roma. Ne putem imagina așa ceva în Statele Americane, unde alfabetizarea negrilor era interzisă? A trata situația lor trecută, dar și prezentă, cu empatie (criticată de Peterson, ceea ce e normal, doar e psiholog) e un gest minor de umanitate. Dyson îl invită pe Peterson în comunitățile afro-americane, în bisericile lor.

Dintre perlele de înțelepciune ale lui Peterson este aceea că ierarhiile se bazeză pe competență!!! Vorba lui Goldberg, când președintele SUA era Donald Trump, ei, ca americancă i se pare evident. Cu alte cuvinte, bărbații albi, protestanți sunt cei mai de succes în State, sigur sunt și cei mai competenți. Natural că neagă patriarhatul, sărăcia și viața grea erau de vină pentru situația femeilor în trecut. Relațiile dintre femei și bărbați nu erau bazate pe exploatare (nu că acum ar fi altfel în esență), că era vorba de o posibilă colaborare. Depinde în ce condiții. Mai ales că atunci pe colaborare erau bazate relațiile dintre angajați și angajatori (de cele mai multe ori), că muncitorii din Chicago au murit în sprijinul acestei colaborări, care să nu se dureze mai mult de opt ore pe zi... Cu alte cuvinte femeile asta vor, să nu aibă drepturi, să muncească mai mult și să obțină mai puțin. În numele colaborării cu bărbații, sigur. Ele tot de-asta își sacrifică și sexualitatea. Pentru societate. Deși, cum amintește Goldberg, Peterson, deși recunoaște nedreptățile din cadrul oricărui grup, consideră că natura e de vină (normal, nedreptățile sociale sunt înscrise în genele noastre, care fac bărbații, sexul cu mai puțină informație genetică, superiori) deși în ciuda naturii umane poligame, Peterson face apologia monogamiei pentru pacea socială. ca femeile să ajungă la toți bărbății (nu, nu e patriarhat, nu!) o idee patriarhală veche de când patriarhatul. Dar și a susține inepții și a-ți afișa ignoranța drept virtute e o artă în sine, la care tipul de bărbați ca Peterson și Dawkins excelează.

Dar cea mai mare nestemată a lui Peterson e aceea că dreapta nu are monopolul în universități! Chipurile cum are acum stânga! Fals! Științele sociale, dar nu numai, sunt de dreapta, tot ce spune el reprezintă idei de dreapta în știință, ideologia lui toxică e de dreapta. Sau deplânge că nu mai poate spune că femeile au uterul prea mare ca să aibă creierul dezvoltat și că există rase inferioare...Nu am fost eu, că il făceam praf, dar rezultatul ar fi fost probabil același.

Din păcate, simțul dreptății și empatia nu sunt calități prea des întâlnite la oameni. După dezbatere, în loc ca oamenii sa se fi îndreptat spre corectitudinea politică, ei au virat (6%) de partea lui Peterson și a lui Fry. Dacă la începutul dezbaterii 36% se declarau în favoarea corectitudinii politice, iar 64 % contra, la finalul ei scorul era de 30% la 70%.

Discuția nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat lupta pentru drepturile civile, spune Dyson, dacă nu ar fi existat ceva gen corectitudinea politică. Și din această dezbatere se vede că patriarhatul e cel mai greu de combătut, că exploatarea femeilor e cea mai importantă în economie, că a înlăturarea ei întâmpină cea mai mare rezistență.

Continue Reading