Pauza este un film feminist, o tragicomedie care vorbește despre nenorocirea menopauzei, despre ce înseamnă viața unei femei în patriarhat, mai ales când momentul acela oribil se apropie. O femeie din partea grecească a Ciprului, Elpida, casnică, măritată (chiar dată în căsătorie fără știința ei când era foarte tânără) cu un soț hidos și lipsit de orice grație și sensibilitate, ajunge să consulte un medic, care îl trece în revistă tot pomelnicul de efecte secundare ale fenomenului pe care feministele (ignorante și mândre de asta) îl consideră aproape o binecuvântare naturală. Această atitudine îmi pare cel puțin bizară. Menopauza e o catastrofă, un dezastru de care femeile emancipate ar trebui să încerce să se apare și pentru care ar trebui să caute soluții medicale, așa cum au căutat pentru controlul concepției. Sigur, nici cu contracepția nu ar fi trebui să se oprească. Dar de-asta există cărți și filme (puține) feministe. E drept că sistemul medical patriarhal, cum e acum în lumea noastră, încearcă să profite de pe urma femeilor, a temerilor lor, și e opresiv, paternalist, condescendent, mansplaining, cum se spune. Și încearcă să medicalizeze tot ce se poate, mai ales legat de fiziologia femeilor. De aceea nevoia de voci feministe în științele biomedicale e foarte mare.
Dar în ce privește menopauza, nu putem vorbi de o medicalizare exagerată, cum reproșază feministele pentru alte probleme reproductive, din contră, de o mare neglijare. Probabil patriarhatul are nevoie de femei care să iasă din circuitul sexual, social, ci doar să își exercite rolul tradițional de servitoare, îngrijitoare a nepoților, a altor membri ai familiei. Femeile care nu mai sunt foarte atrăgătoare e bine să nu mai fie active sexual, ci să se mulțumească să fie utile societății altfel.
Cine spune că știința e imparțială? Cine spune că știința nu urmează mentalitățile, filosofia și politica? Cine nu știe nimic despre istoria științei. Sociobiologia, despre care am vorbit și cu alte ocazii, e o dovadă în acest sens. Dar dacă ne gândim la ipotezele mai puțin cunoscute despre originea menopauzei, care ar avea, chipurile, un rol social, de la acela al bunicilor care ar ajuta nepoțeii să culeagă rădăcini până la acela al creșterii supraviețuirii fiilor, cum se pare că ar fi la unele specii de balene, lucrurile arată mai mult decât evidente. Dăm de pământ cu toate paradigmele fittness-ului propriu (al supraviețuirii prin urmași) pentru a vorbi de importanța fiilor. Femela îți sacrifică propria fecunditate ca să îi trăiască fiii mai mult! Dar ce contează logica atunci când e vorba de femei (femele)? Ele oricum nu se pot apăra, nu pot riposta. Puterea nu e la ele.
”Pauza” e despre sentimentele și senzațiile unei femei, care nu a avut o viață a ei, doar a jucat un rol. Acum ea îndrăznește să viseze, chiar dacă visele îi invadează realitatea. Când nu gătește și nu face cumpărături cu mașina personală (încă) are fantezii cu bărbații tineri pe care îi întâlnește, dar mai ales cu Andrei (Andrey Philipenko), un frumos pictor care îi zugrăvește blocul. Andrei e blond și înalt (nordicul din vis) vrea să fie rus sau ucrainean, înclini să crezi că e islandez nu doar pentru că arată ca un viking, ci pentru că filmul e coproducție cu Islanda. Cum altfel ne-am fi putut imagina un film cipriot cu asemenea subiect? Islanda rămâne un loc feminist, cu toate limitele lui, cum ar fi acum derapajele mișcării trans. Cineva a postat un articol în islandeză cu sfaturi pentru femeile care văd penisuri în vestiare...
Elpida are o prietenă, Elephteria (libertate), fără prejudecăți, care spune ce gândește. E și ea bunică, dar asta n-o împiedică prea mult în felul cum își trăiește viața. Ea pleacă în excursii, își face operații, dar mai ales nu se sfiește să remarce farmecul lui Andrei. Și totuși, culmea sincerității și a profunzimii ei e când spune: ”Ce mă bucur când soții mor!” Îi dorește și Elpidei să rămână văduvă.
După ce îi face Elpidei multe surprize neplăcute, printre care pe aceea că îi vinde mașina, și după ce ea își arată revolta vărsând macaroane pe el, acest lucru chiar se întâmpă. Soțul care părea cu 20 ani mai în vârstă decât Elpida chiar moare. Aceasta descopere asta în timpul reveriilor ei, când se temea de ceva mult mai grav, ceea ce o implica pe nepoțica Elephteriei. Filmul are ceva din ”Gaslight”. De fapt asta li se întâmplă femeilor în patriarhat, trăesc în ”Gaslight„. Nu doar că bărbații și patriarhatul le neagă percepția realității, dar realitatea e prea scumpă pentru ele. Ce mult pot să viseze.
Dar povestea are un final fericit. Elpida rămâne văduvă la o vârstă la care încă se poate bucura de viață. La vârsta la care multe femei divorțează, dacă își permit. Tot legat de știință patriarhală, de data asta de neurosexism, un alt domeniu al mitologiei anti-femei, acum ceva timp a apărut o carte de mare succes a unei cercetătoare americane, ”Creierul femeii”. A fost primită cu mare tam-tam, inclusiv de New York Times, în care am găsit atunci un articol despre ea. În această carte, Louann Brizendine, care a scris și ”Creierul bărbatului” (despre care am mai vorbit), vorbește despre modificările hormonale care fac femeile la o anumită vârstă să-și părăsească soții. Numai că, foarte curând, o știre din Japonia infirmă ipotezele neurosexiste și ignorante ale autoarei care nu ia în seamă cel mai important fenomen din viața unei femei, care îi marchează și distruge viața, dacă nu s-a născut suficient de bogată și de independentă: patriarhatul. De îndată ce a apărut o lege care dădea femeilor dreptul la jumătate din avere după divorț, un val de divorțuri a scăldat Țara Soarelui Răsare. Femeile declarau că divorțează pentru că bărbatul japonez, mai ales după o anumită vârstă, se transformă într-un mic tiran care nu face altceva decât să critice. Nu hormonii, ci legile au determinat femeile să divorțeze...
Mulți condamnă femeile că nu părăsesc relații abuzive. Tot pentru că nu iau în seamă patriarhatul. Invocă tot felul de aberații precum ”sindromul Stockholm”, despre care vom vorbi, și care nu are nicio treabă cu ce se vehiculează, și nu adevărul: o femeie nu are de părăsit doar soțul și relația abuzivă, ci rezultatele muncii ei de ani sau chiar decenii. În ”Miss Petarda”, un film cu Holly Hunter și Tim Robbins, sora personajului lui Tim Robbins, jucată de longeviva actriță Marry Steenburgen, după ce promite că își va părăsi soțul și se va duce unde o îndreaptă picioarele, se întoarce totuși acasă, spre dezamăgirea fratelui ei. Recunoaște că ea a strâns în viață lucruri drăguțe, pe care nu poate să le părăsească. Ce sunt acestea? Ceasuri! Femeia nu putea să se despartă de acele lucruri pe care ea le-a obținut și care i-au înfrumusețat viața conjugală anostă. Era viața ei, amintirile ei în acele ceasuri, era personalitatea ei, atât cât s-a putut manifesta...Sigur, căsătoria, o relație heterosexuală anostă, lipsa cuibului personal al unei femei ar fi cauzele acestui mare compromis, dar mai ales...patriarhatul, care lipsește femeile de șansa la libertate și căutarea fericirii.
Filmul are un final fericit pentru Elpida...atât cât se poate în patriarhat. Dar ce se întâmplă cu milioanele de femei care trebuie să-și servească soții până la vârste înaintate. Nu e de mirare că studiile arată că femeile singure sau divorțate trăiesc mai mult decât cele măritate. Invers în cazul bărbaților, ceea ce pare absolut normal.
Film Miss "Petarda" - Miss Firecracker - Miss Firecracker - 1989 filmesiseriale.net