Oriana Fallaci, o scriitoare nonconformistă, e foarte cunoscută în primul rând pentru viziunea ei profund pro-occidentală. Oarecum controversată, Fallaci e de asemenea considerată (oarecum) feministă. Eu nu m-aș grăbi s-o numesc așa, cum nu m-aș grăbi să numesc feministă orice femeie care vorbește despre femei, indiferent cum. Dar având în vedere că există testul Bechtel în filme (referitor la scenele în care femeile vorbesc între ele și nu despre bărbați), că femeile sunt din ce în ce mai mult doar decorative, obiecte sexuale (în filme și nu numai), o putem încadra și pe Fallaci la feministe. Dacă una precum Camille Paglia sau Christina Hoff Sommers e feministă...
Cartea a fost publicată in 1961. E surprinzător, câte s-au schimbat de atunci. Și mai ales câte nu s-au schimbat...Duilio, operatorul cu care a plecat în această călătorie ”în jurul femeii”, era atunci foarte tânăr, avea 20 de ani, acum ar trebui să aibă peste 80 de ani. Având în vedere că e italian, are șanse mari chiar să fi atins această vârstă.
Citind această carte foarte interesantă, îți vine să speculezi de ce ea era o atât de mare suporteră a Occidentului. Pentru că ea chiar cunoscuse alte culturi. Și văzuse ce sunt femeile pe alte meridiane și paralele. Cartea începe cu discuția cu o prietenă cu carieră, care plânge nefericită pentru că, deși are succes profesional și un loc în societate, simte că, pentru că e femeie, aparține unui sex inutil. Aș fi putut să-i răspund acelei femei că discriminarea femeii nu e despre a avea carieră, chiar a câștiga ceva bani, ci despre accesul la puterea reală, politică, materială, culturală, poate și personală, adică sexuală. Femeile sunt excluse de la aceste resurse, de la împărțirea lor, iar îndepărtarea de carieră, afaceri, drept de vot, etc, sunt doar mijloace. Dacă aceste revendicări se vor împlini, patriarhatul va găsi alte mijloace de a tăia accesul femeilor la aceste resurse, adică la puterea reală din societate.
Călătoria, clar spre est, începe cu Turcia. Și culmea, turcoaicele păreau (ea zice ”sunt”) tare emancipate. Acolo în epocă era plin de femei culte, femei-soldat și chiar judecătoare. Descrie întâlnirea cu o femeie-ofițer de 24 de ani, pe care o descrie ca fiind urâtă, cu o față lată de țărancă. Cine ar mai putea scrie așa ceva acum? Această tânără locotenent era foarte apreciată de superiori. Dacă această carte e scrisă în 1961, călătoria având loc cu cel puțin un an înainte, probabil femeia respectivă era născută prin anii `30, mai precis prin 1936. Era cariera ei un dar al moștenirii secularismului și a luptei pentru emanciparea femeii promovată de Atatürk? Clar. Femeile din Turcia au avut drept de vot înainte celor din multe țări occidentale. Ce ar fi zis Fallaci să vadă câte femei au acum văl în Istanbul sau Ankara și cum arată politica lui Erdogan?
Dar aproape de Turcia, în Pakistan, situația e foarte diferită. Ajunge într-o țară musulmană tristă, la o nuntă. Vede cum e transportat un pachet inform, acoperit de țesături, pentru care existau atâtea nume.., Era o mireasă de 14 ani! Dar cel mai șocant pentru autoare (și pentru noi, care citim frecvent de femeile din Afganistan și despre crimele de onoare din zonă), nu era cum era tratată acea adolescentă de vârstă școlară, cel mai probabil analfabetă, ci mentalitatea femeilor de acolo. Ele nu se plâng cu situația lor cumplită, dezumanizantă. De ce plânge biata mireasă fără oprire când e introdusă în camera unde e pregătită pentru nuntă? Nu contează, și ele au plâns. Asta e viața! Ar vrea să trăiască altfel? Nu! E rău, dar poate că e mai bine decât la noi, în Occident. Lor li se pare extrem de plictisitoare și obositoare atitudinea femeilor occidentale, care trebuie să pară extraordinare ca să atragă bărbații, chiar să mintă pentru asta. Cum să investești atâta în imagine, în comportament? Recunosc că au un pic de dreptate aici...
Cât despre dragoste, nu știau ce e. Oricum, li se părea foarte aiurea. Singura poveste de dragoste pe care o știau și au reușit s-o povestească, cu multe poticniri, era una despre un singh (etnic indian nemusulman) care se îndrăgostise de o femeie musulmană. Se și convertise la Islam pentru ea, dar evenimentele politice i-au separat, și ea s-ae măritat cu altul. El a aflat acest lucru când voia s-o recupereze, nu a rezistat durerii și s-a sinucis. Ce ridicol! Cum să faci așa ceva când există atâtea femei? Așa gândesc...niște femei.
Cel mai interesant e că diferența de mentalități îi pune probleme și traducătorului. Când Oriana Fallaci îi urează miresei ”să fie iubită”, el traduce ”să îi dăruiești mulți fii!”. Era o urare cât se poate de bună. Dacă avea mulți fii, se reducea riscul repudierii, care se poate realiza foarte ușor din partea bărbatului: doar zicând de trei ori că divorțează. Câtâ sinceritate! De fapt te gândești că și la noi bărbații, cei mai mulți, tot ceva similar își doresc: sclavia femeii, domestică și reproductivă. Numai rușinea și un fel de mimetism social față de unele clase dominante, întămplător (sau nu) mai culte și mai sensibile, mai nobile, cum se spune. Dar cum se vede cu limitarea dreptului la avort, dar și a altor drepturi, cum ar fi cel de a studia sau a avea o afacere proprie, idealul celor mai mulți bărbați tot asemenea comportament e. Ei tolerează în Occident aparenta emancipare, poate și pentru că femeile produc mai mult mimând libertatea. O altă strategie de exploatare a femeii!
Mai departe, în India, dau de alte probleme. Deși multe femei sunt emancipate, multe dintre ele luptă pentru propriile drepturile și pentru cele naționale, femeile nu sunt întotdeauna ”fluturii de fier” cum sunt numite pentru tenacitatea lor. Sigur că ele, ca de obicei, s-au aflat și în fruntea luptei de emancipare națională. Aici ”revoluția sari-ului” e de menționat. De ce poartă atât de multe femei sari, veșmântul lor tradițional? E o formă de protest față de industria textilă britanică. Ele voiau să salveze manufacturile indiene. Ghandi spunea că ar fi reușit mai repede în demersul lui de eliberare a Indiei cu ajutorul femeilor. Sigur, femeile s-au ales cu același succes ca de obicei, ca la orice revoluție.
Ele erau în continuare discriminate, fiind și victimele predilecte ale sărăciei lucii. Mulți oameni, și mai ales multe femei, locuiesc pe stradă, iar multe dintre ele mureau în fiecare zi de holeră din cauza condițiilor mizere. Mentalitățile nu s-au schimbat prea mult pentru multe femei. Nici unele obiceiuri, interzise de coloniștii britanici, cum era sati, obiceiul de a se arunca în foc al văduvelor. Autoarea și echipa ei asistă la un astfel de caz. O femeie săracă încearcă să se arunce în rugul soțului, dar rudele o împiedică. Fallaci se gândește (cu voce tare) că trebuie să-și fi iubit mult soțul. Translatorul se miră de asemenea întrebare: ”De ce?” Adevărul e că aceste femei se aruncă în foc nu din rațiuni sentimentale, ci pentru că nu mai vor să trăiască, pentru că nu mai au niciun rost.
Deși legea văduvelor exista atunci, ele având dreptul de a se recăsători, acest lucru nu se întâmpla aproape niciodată. Între noi fie vorba, și Rabindranath Tagore a vorbit despre situația văduvelor, iar fiul lui, la încurajarea tatălui, s-a căsătorit cu una. Azilurile pentru văduve erau în timpul vizitei lui Fallaci extrem de triste. Unele dintre aceste nefericite avea 14 ani, dar nu voiau să iasă din casă, atunci când li se permitea. Fallaci se miră de această situație, având în vedere tinerețea lor, dar translatorul îi răspunde: ce să facă o văduvă? Asta mă duce cu gândul la o culegere de proverbe bengaleze de Amita Bosh. Unul sună cum așa: ”O femeie, dacă are hrană și un soț, nu mai are nevoie de nimic.” Ciudat, și multe femei indiene gândeau așa. Straniu pentru o femeie din Occident! Dar decăderea unei ființe umane care e învățată că nu reprezintă nimic prin ea însăși îmbracă forme bizare. În India văduvele nu aveau niciun rost, familiile lor nu le doreau. Social erau oricum moarte.
Călătoria continuă în China, unde patriarhatul îmbracă o altă formă. În China emanciparea femeilor a început cu mult înainte de comunism, odată cu Revoluția burgheză, dar e un proces care durează. Înainte de comunism, în Shanghai, (numit și ”Prostituata Orientului”) în bordeluri mureau anual peste 1000 de femei pe an, ucise în bătaie, povestește o scriitoare locală, de profesie medic, celebră în epocă. Chiar scriitoarea respectivă nu era imună la mentalitățile din propria cultură. Familia ei voia s-o lase să moară de foame după ce rămăsese văduvă prima dată, în 1947, după ce soțul ei, un general, murise. Familia urma să-i facă o boltă frumoasă, în curte, în amintirea miresei fidele.
În China, se spunea, comunismul a dat demnitate femeilor. Îmi aduc aminte de povești recente din China, unde femei din mediul rural erau salvate de comuniști de la familiile lor, unde erau sechestrate în casă. Era ceva mai rău decât comunismul, și nu orice fel de comunism, ci comunismul lui Mao, creditat cu cele mai multe victime umane, depășindu-l pe Stalin.
În Hong Kong, unde erau de asemenea mulți comuniști, lucrurile erau mai complicate...Oricum,femeile au câștigat pe ambele maluri ale râului care desparte Hong Kong de China după evenimentele istorice din ultimele decenii. Cele mai admirate femei din China și Hong Kong sunt surori: una e vicepreședinta Chinei, cealaltă - soția unui general din Hong Kong.
Până la venirea comuniștilor, practica legării picioarelor, o formă de tortură care dădea debilitate permanentă, făcută cu scopul oferirii de status femeilor din anumite clase, era încă prezentă. Și atunci, fetițele erau ucise la naștere, mai precis îngropate de vii. Nu a fost nevoia de politica unui singur copil pe familie ca să se ajungă aici. Mai precis, această politică, instituită decenii mai târziu de către comuniști, a restaurat o practică deja existentă din timpuri vechi. Ce ușor se pierd drepturie femeilor!
Ce a făcut comunismul în China? A adus drepturi egale cu bărbații. De fapt egalitatea era la modul vizibil. Oamenii de ambele sexe erau îmbrăcați la fel, ca în unele utopii, manifestau același puritanism, aceeași fidelitate totală care avea de fapt un scop mai înalt. Ceea ce ei numesc ”dragoste” e modul comun al cuplului de a servi partidul. Dacă o femeie știe că soțul ei e dizident, e obligată să-l denunțe. Sigur, căsătoria e despre copii, aia e ideea, să producă cetățeni care să servească partidul. Deși înainte soțul era numit ”cel din casă”, acum e numit ”cel pe care îl iubesc”, numai că... ce e la ei nu e tocmai dragoste, ce numim noi asta în Occident.
Mai departe, în Japonia, tradiția însemna aceeași mizerie pentru femei ca în China, unde Confucius ridicase la nivel de virtute ignoranța unei femei. Pe la 1900, femeile din Japonia nu aveau voie să lucreze. O femeie a fost aruncatî atunci în închisoare pentru că voia să lucreze. Femeile nu aveau voie la nimic din spațiul public, precum copiii sau retardații. Concubinajul nu era legal, dar în rest, femeilor li se cerea aceeași supunere triplă (tată, soț, fiu). Bărbatul putea divorța pentru nesupunere, cicăleală sau bârfă. Și în Japonia existau bordeluri, unde fetțtele erau date pe un sac de orez. Fetele erau ucise de familie dacă nu erau virgine, ceea ce se întâmpla și în China. Puteau fi ucise și dacă se plimbau cu băieți pe stradă sau dacă ieșeau după căderea serii. Nimeni nu a pățit nimic pentru asemenea crime. Familia puteau primi o mică amendă pentru că a îngropat cadavrul la marginea drumului.
Te întrebi: ce vor oamenii de la copiii? Cum mai poate pretinde cineva că ei sunt importanți pentru părinți? Importanți ca sursă de venit, marfă sau asigurare la bătrânețe. În cazul copiilor de sex feminin din Extremul Orient, străinii, unii veniți de peste ocean, au acționat ca niște salvatori.
Ca o concluzie, femeile sunt câștigătoarele războiului atât în China, cât și în Japonia. MacArthur cel urt le-a schimbat viața. Pentru occidentalele de atunci, exista complexul femeilor japoneze, care reprezentau practic un fel de ideal feminin (patriarhal). Numai că în realitate, femeile japoneze nu erau ceea ce se credea. Cum zice o americancă la final, toate femeile sunt, de oriunde, sunt la fel. Fără acea presiune la care erau supuse în societatea tradițională, japonezele nu mai sunt nici supuse, nici mereu zâmbitoare. Dar erau, cel puțin atunci, încă tradiționaliste. Adică se întâlneau cu bărbați occidentali la restaurant, dar își aduceau și frații cu ele.
Călătoria în jurul femeii continuă în zone surprinzătoare. În cea mai mare țară musulmană din lume, întâlnesc una dintre puținele societăți umane matrilineale (adică matriarhale). Locul unde era acea societate arată clar de ce aceste societăți au dispărut. Aceste femei locuiau într-o zonă nu doar foarte greu accesibilă, dar și în condiții foarte ostile. Temeritatea și forța lor e demonstrată exact de locația acestei comunități: o porțiune de junglă defrișată care i-a atras atenția lui Fallaci.
Într-o casă, trei generații de femei ascultă la radio și lucrează. Bărbații nu sunt acasă. Unde sunt? Cu mamele lor. Femeile din casă se amuză când află ce se întâmplă în culturile patriarhale. Într-o societate în care femeile seduc bărbații în pădure, apoi îi întrețin, e ciudat ca bărbații să aibă inițiativă. Cum să fie bărbații cei care seduc? Deși sunt înconjurate de societăți patriarhale, ele le consideră excepții. Nu știu ce e în lumea largă. Într-adevăr, patriarhatul chiar e caraghios, irațional, nenatural.
Pentru cei care cred că matriarhatul (societățile matrilineale) ar fi inversul patriarhatului, un obicei al femeilor din această societate indoneziană le-ar putea arăta o diferență esențială. Dacă în patriarhat fetele sunt obiecte de vânzare, atunci când sunt lăsate să trăiască, în matriarhat fiii contează. Femeile din această societate obișnuiau să iasă rar din comunitate. Principalul lor drum înafară era la...dentist. Dinții lor de aur, care atrăgeau atenția, erau de fapt un mod de economisire pentru fii lor. Procedeul era dureros, dar voiau să asigure un viitor fiilor. ”Ce să fac dacă Dumnezeu a vrut să se nască băiat? ” spune o femeie. Cu acel aur, băiatul va avea o zestre, cu care va putea găsi o femeie cu o proprietate agricolă frumoasă. Fii contează în matriarhat, nu ca fiicele în patriarhat. Totuși, concluzia ar fi că matriarhatul, dacă nu e ajutat de instituții, e ceva tribal...
Călătoria continuă în Hawaii. În căutarea ”femeilor fericite”, Fallaci vorbește cu multe femei locale, dar cele fericite, află de la interlocutoare, țin de trecut. Acel paradis fizic se pare că a fost un paradis și cultural. Dar coloniștii au distrus acea libertate sexuală de care vorbește și Darwin. Dar acum vechile obiceiuri erau doar o amintire de care femeile mai în vârstă vorbeau cu timiditate, ca despre un secret, dar și cu nostalgie. Ce copii frumoși se nășteau după un ritual în timpul căruia se schimbau partenerii!
Punctul final al călătoriei era Statele Unite. De fapt New York, că și Hawaii era deja în Statele Unite. dar cele mai interesante reacții vin de la americance; America anilor 50-60, deja cu femei de carieră, divorțate de două ori (cărora Fallaci le găsește vină pentru asta), seamănă al naibii de bine cu ce e acum. A propos de ce zic unii conservatori, ca de fapt lucrurile se înscriseseră pe acest făgaș iar apoi, cu discuțiile despre ele, ele au stagnat (referitor mai ales la drepturile civile)...
Ce e șocant e cât de puțin trăiau oamenii atunci. Femeile americance aveau cea mai mare speranțăa de viață - 73 de ani, ceea ce nu era valabil și pentru bărbații americani, care aveau șanse să trăiască mai puțin decât bărbații europeni. Fallaci pune această discrepanță pe seama femeilor, care îi stresau și îi epuizau prin muncă. Cum rămâne asta cu faptul că ele erau cele criticate pentru că își doreau carieră (ceea ce le făcea indezirabile pentru un bărbat, de evitat pentru Duilio), adică ele însele munceau? Era rău ca ele să muncească, era rău ca bărbații să muncească pentru ele! Tipic misogin!
Dar când spune că nu știe de cine î era mai milă, de femeile cu picioarele legate sau de cele singure, care plâng si se cred inutile, atunci poziția ”feministă” a autoarei e clară. Apoi atitudinea față de văduvele americane cu bani, care călătoresc și se duc la restaurant, se bucură de viață...Ceva scandalos, indecent aproape. Cum e posibil așa ceva, când văduele italiene sunt atât de sărace și umile? Tipul de gândire pe care îl avansa Dawkins când femeile occidentale se plângeau câ sunt discriminate, dar musulmanele nu au voie să iasă din casă fără văl...Pentru acest spațiu cultural, există o gândire rurală, în care femeile trebuie să muncească mult, să nu se distreze, să ses sacrifice, ca să fie respectabile. Adesea alte femei sunt cele care le critică.
Ideea care se desprinde din observațiile despre femeile americane emancipate e că de fapt războaiele mondiale, care au schimbat mentalitățile, ducând la emanciparea femeilor, au făcut asta prin dispariția fizică a bărbatilor, cărora femeile au fost nevoite să le ia locul. Adică ei nu ar fi dat puterea cu niciun chip, ca în expresia "doar peste cadavrul meu". Numeroasele văduve, numeroșii orfani, nepoții care nu și-au cunoscut bunicii, unchii etc, erau prețul plătit pentru ca femeile să-și permită să aibă carieră si să sufere pentru că sunt singure. Adică acea carieră nu le ajuta, ca în cazul bărbaților, să devină un magnet pentru bărbați. Pentru că femeile sunt văzute ca servitoare, nu ca stăpâne, nu ca persoane admirabile.
Tot ce e aiurea în povestea asta e că femeile suferă, dar suferă pentru că nu își pot manifesta comportamentul sexual, așa cum suferă și animalele. Dar daca prețul manifestării acelui comportament e jocul de-a sclavia, atunci mai bine nu. Nu există în femei, în femeile din niciun loc de pe pământ, acel instinct al supunerii, de care Fallaci vorbește la sfârșit. Lipsa lui ar fi ceea ce le-ar frustra pe americancele emancipate, dar tocmai descrisese că nici la japoneze nu există
Asta mă face să mă gândesc la râsul lui Nasser din Parlamentul egiptean din anii 60. Cum să faci femeile să poarte văl, cum îi sugerase liderul Fraților Musulmani? Atunci era hilar. Acum răspunsul e simplu: terorizându-le, ucigându-le, hărțuindu-le. Așa cum s-a întâmplat în toate țările unde femeile au arătat supunere. Râsul lui Nasser ar fi bun ca o încheiere la acest periplu.
Ce sunt femeile? Ce e lumea? Se poate vorbi de dreptate în lumea asta? Sunt femeile mai mult decât sexul inutil? De fapt nu e inutil, e sexul exploatat și ignorat. Ceea ce arată că nu valorea umană contează, ci puterea. Dacă mai era nevoie...