Parinoush Saniee-Cel care mă așteaptă

 

Ce e de fapt o carte sau un film horror? Nu e despre fantome, spirite malefice, animale și oameni posedați, locuri blestemate. Nu, e chiar greu să creezi oroare cu lucruri care nu există. Acolo e un fel de science fiction sau phantasy, latura de imposibilitate face o astfel de producție să fie de fapt divertisment. Dar există romane horror, filme horror. Acolo e vorba despre crime reale, crime împotriva umanității sau crime împotriva umanității dintr-o persoană, în special o femeie, cele mai comune victime ale crimelor contra umanității, pentru că însăși umanitatea unei femei e negată. Astfel de carte este ”Cel care mă așteaptă„ de Parinoush Saniee. După ce o citești, primul impuls e să bombardezi Iranul cu regimul ayatolahilor. Un regim care ia viețile oamenilor, dar în primul rând pe cele ale femeilor.

Cartea a fost scrisă în 2000, a apărut în 2003, după ce a fost interzisă inițial în Iran. De atunci a fost tradusă în 26 limbi, inclusiv română (prin italiană). Titlul original s-ar traduce direct în engleză ”My share” (partea mea), dar a fost tradus ”The book of fate”. Mi se pare o traducere mult mai bună, în sensul că e mult mai aproape de conținutul și mesajul romanului. Care e soarta unei femei în Iran? Ce e în partea ei? Doar luptă pentru supraviețuire și suferință, fără ca ea să existe pentru ea cu adevărat. Precum chador-ul (cuvânt care în persană înseamnă ”cort”) cu care e obligată să-și acopere fața, ea e invizibilă ca persoană orice ar face, orice merite ar avea. Oricât de puternică și inteligentă, nu impresionează prin asta, doar vina altora se reflectă asupra ei.

O femeie trecută de 50 ani, născută în timpul șahului Reza Pahlavi, probabil prin anii 40, își descrie viața, toată lupta ei neîncetată, nu pentru fericire, ci pentru supraviețuire, în primul rând a familiei ei. La sfârșit, când vede că nu există recompensă pentru ea personal, numai pentru ea, că ea nu are asemenea drept (ce minunat e că în Constituția americană se vorbește de dreptul la căutarea fericirii!), realizează că nu a fost niciodată decât vehiculul onoarei părinților, fraților, apoi soțului și în cele din urmă al copiilor ei. Pentru că s-a născut femeie, nu a contat niciodată prin și pentru ea însăși. Deși s-a născut în acea perioadă de emancipare și occidentalizare forțată, dar într-o familie tradiționalistă, ea nu s-a bucurat de beneficiile acelei perioade.

Meritul lui Saniee e că aruncă un pic de lumină asupra situației din Iran din acea perioadă. Cele mai multe cărți care vorbesc de acele timpuri descriu petreceri, dansuri, fete și femei cu fuste scurte care se mândresc cu emanciparea și educația lor, fete care se îndrăgostesc, femei măritate care au amanți. Aproape că vine să râzi, la ei anii `50, atât de retrograzi și criticați la noi, indiferent de partea Cortinei de Fier de care e vorba, la ei sunt niște ani ai libertății și ai distracțiilor. Dacă stăm să ne gândim la ce s-a întâmplat atunci în Iran, la încerceările de emanciparea națională reală și de democratizare (tot reală), chiar au dreptate. Dreptate ar avea și cu ura față de Occident, dar nu pentru decadență, ci pentru că a împiedicat exact aceste procese.

Numai că toate acele cărți nu vorbesc de acea clasă de negustori care doreau să facă afaceri în mod tradițional, în bazar, pe care modernizarea brutală a șahului i-a lovit. Din această categorie socială provine această femeie, Masumeh (inocenta). Oameni fără educație, tradiționaliști. Marc Ferro consideră în ”Șocul islamului” că greșeala capitală a șahului a fost că nu i-a lăsat pe acești oameni să se ocupe de afacerile lor tradiționale. Asta l-ar fi salvat, spune el, citând discuții cu istorici locali. Dar din păcate istoria e una singură.

Cum arăta o astfel de familie? Groaznic! Născută în Qom, oraș sacru la ei, Masumeh a venit cu familia la Teheran, unde ai ei se temeau de moravurile prea libere, care le-ar putea corupe progeniturile. De fapt nimeni nu mai purta văl la școală și pe stradă. Chiar și Masumeh obține permisiunea de a purta o basma (rusari). Dar asta nu îi schimbă prea mult situația. Numai tenacitatea și complicitatea profesorilor o face să își continue studiile, adică să ajungă să facă doi ani de liceu. Ce rost avea să se investească atât într-o fată, care oricum se mărită și pleacă? Apoi nu cartea îi folosește, ci un curs de croitorie pe carea ea îl ura. Nici măcar viața unei fete nu contează prea mult. Tatăl ei ține la ea mai mult poate decât se obișnuiește pentru că și-a lăsat o altă fiică să moară de o boală tratabilă, tocmai pentru că era fată. Femeile, mama și bunica, femei fără educație și fără conștiință de sine, sunt cele mai bune păstrătoare ale valorilor patriarhale. Bunica este cea care și-a împiedicat fiul să cheme doctorul pentru nepoțică.

De ce oamenii vor fii? Din cauza patriarhatului. Sunt o investiție. Ca s-o cităm pe bunică, dacă are un fiu, pentru o familie e ca și când ar fierbe ulei, e foarte greu, dar până la urmă totul e recuperat. Din simplul motiv că bătrânii rămân în casă cu fiul. Dar îngrijirea femeilor nu contează. Ca și când ar conta undeva în patriarhat...E vorba de resurse, ca de obicei, nu de ipotezele fanteziste ale sociobiologilor. Cea mai mare superstiție e că nimeni nu ține mai mult la copii decât părinții. Se vede, mai ales când e vorba de fete în patriarhat. Nu e de mirare că Erich Fromm, psiholog cu o mare experiență, vorbește despre acest sentiment ca de o excepție, mai degrabă decât de o regulă.

Multe dintre faptele descrise sunt de neiertat, de-a dreptul penale, criminale. Să încercăm să n-o dăm în discriminări culturale, să credem că există diferențe esențiale între culturi, unele de netrecut. Citisem ”Vestul și restul” de Roger Scruton înainte de a citi această carte, aveam în minte ideile de acolo, cu care nu fusesem deloc de acord. Deși nu am fost de acord cu ”Vestul și restul”, cu ideea principală, că în Occident, adică în creștinism, ideea separării statului de biserică există încă de la romani, fiind apoi bine înfiptă și prin religie, cu toate acele numeroase încercări de invadare a laicului de religios, ceea ce face lumea noastră unică, diferită de orice alte culturi, admit că....unele lucruri descrise în acest roman erau de neconceput la noi. Deși recunosc că prin asta, dar nu numai, Occidentul e unic față de alte culturi, cred că toți oamenii sensibili, constienti, de pretutideni, în special femeile, dacă au acces la o informație, doresc același lucru. Cum toți oamenii sensibili și conștienți de pretutindeni, dacă le oferi cea mai bună soluție socială, economică, științifică, o adoptă, cu condiția să fie morală, bineînțeles și dacă ei sunt morali.

Diferența dintre cultura Occidentală, (mai precis de Occident și alte locuri) și altele e cât de jos lasă unii oameni să cadă economic, social, cultural. Sigur, e o lungă discuție legată de asta, veche de la Giambaptista Vico, Herder și romanticii germani. Dar eu rămân pe poziția asta. Tribalismul e diferența esențială dintre Occident și alte culturi. Tribalismul care face oamenii sclavi e de vină. Pentru cei care vor să vadă ce e cu lipsa individualității, ce înseamnă ca o persoană, în special o femeie, să fie proprietatea familiei, e bine să citească acest roman. Capitalismul, ca să citez din Yuval Harari (Sapiens), e condamnat pentru că a făcut oamenii sclavi, pe când în societățile tradiționale patriarhale, femeile și copiii nu erau măcar ființe individuale, ci proprietatea familiei. Asta nu pentru că în lumea noastră spectrul tribalismului nu ar plana tot timpul, și nu ar fi făcut-o în trecut, dar a existat norocul istoric de a fi alungat, măcar parțial, de lideri și instituții.

Ce e absolut inacceptabil în povestea lui Masumeh? Deși cu basma, în drum spre casă de la liceu, cunoaște un student la farmacie, care lucra la o farmacie din zonă. Cu toate piedicile posibile, între ei apare o pasiune (ea era minoră!). Ccomunicarea precară dintre ei e asigurată de prietena ei emancipată, cu preocupări sportive, care, sigur, provine din altă clasă socială. Numai că, din cauza spionajului continuu al familiei și al încălării oricărei intimități, corespondența e interceptată. Acest episod, la care au contribuit frații ei, inclusiv unul mai mic, mama, apoi tatăl ei, total dezamăgit de comportamentul fiicei, îi distruge definitiv viața. Ea nu mai e nimic pentru familia ei, comportamentul ei le-a distrus onoarea, singura rațiune a ei de a exista. Acum ea nu mai e o marfă bună pe piață. E grav compromisă. Bătută crunt, ea cade într-o stare semivegetativă și nu dorește decât să moară. Mai ales că frații ei îi atacă fizic iubitul și verbal familia prietenei, care e obligată să se mute din cartier. Mama ei, o femeie spălată pe creier de patriarhat, nici măcar nu îi dezvăluie noua adresă a prietenei.

Prea multe lovituri pentru o fată atât de tânără și lipsită de experiență și de posibilități! Pentru ea nu mai există speranță. Din păcate, nici pentru familie, care o consideră tarată, murdărită. Singura soluție e să o mărite forțat, dar nu cu un bărbat prea bine situat, având în vedere condițiile. Și ca adesea în poveștile persane, chiar și cele reale, o vecină, amanta căsătorită a unui frate bețiv și violent, o salvează de la dezastrul total, poate chiar de la o moarte apropiată. Adică îi aranjează o căsătorie cu un bărbat educat, de familie bună. Ajutorul nesperat de la oameni necunoscuți sau puțin cunoscuți, un soi de solidaritate umană care răsare de nicăieri, prezentă în romane, filme, dar și în mărturiile unor străini prinși în plasa dictaturii islamice din care nu puteau evada. Oriana Fallaci povestește de coaforul a cărui afacere era interzisă după Revoluția islamică, dar cu toate astea o ajută din prietenie, ceea ce îl costă libertatea. La fel, Betty Mahmoody, care nu observă acest aspect și nu-l înțelege, reușește să evadeze din Iran și din căsnicia abuzivă datorită sprijinului unor necunoscuți, ei înșiși cu probleme de tot felul. Poate această solidaritate e motivul pentru care oamenii supraviețuiesc în dictaturi absolut sinistre ca aceea din Iran.

Dar cum femeile, oricât de bine intenționate ar fi, nu au prea mare putere și influență, vecina plină de empatie, care avusese ea însăși o soartă similară, ceea ce îi distrusese de asemenea viața, reușește să evite o catastrofă. Dar nu mai mult. Bătută de mamă, ea participă la propria nuntă ca la o execuție. Nu își cunoaște soțul, în casa căruia se trezește a doua zi într-o stare deplorabilă, până după nuntă. Atunci îl vede și vorbește cu el pentru prima dată. E într-adevăr un tip educat și înțelegător, dar într-un mod straniu, deși binecunoscut femeilor occidentale. Totuși, și aici sunt lucruri de neconceput pentru noi.

Soțul ei e comunist, ideologie foarte răspândită în epocă în acea zonă, foarte dedicat cauzei. Numai el critică situația femeilor în istorie, îi spune că sunt grupul cel mai oprimat. El iși dorește o femeie modernă și independentă, nu una care sa nu aibă alta grija decât sa toarne copii. La un moment dat o încurajează să facă avort. Dar cu toate astea, acceptă căsătoria cu o femeie (o fată, pentru că era minoră) pe care o cunoaște după nuntă. De ce face asta? De dragul părinților, care insistă să facă acest pas. Ăsta e răspunsul lui după ce ea îi răspunde la aceeași întrebare: de ce a acceptat căsătoria? Ea a făcută forțată de constrângeri, el, de sentimente. Dar e posibil să faci o asemenea crimă doar de dragul cuiva? Totuși, și alte bărbați, dar mai ales alte femei din grupul lui, au ajuns să se căsătorească la insistențele familiei.

Deși pare că vrea s-o ajute, de fapt el încearcă s-o modeleze după idealul lui, o sprijină să studieze, să lucreze, să fie ea însăși, să se îmbrace comod, să poarte părul liber, dar asta fără prea multe sacrificii și implicare din partea lui. El își vede de cauza lui, fără sa îi pese ce efecte are asupra ei. Se pune în pericol și își pune familia în pericol. Nu are responsabilități. Aici seamănă cu un bărbat occidental, dar rămâne un bărbat patriarhal. În acest timp, ea îți continuă cu întreruperi date de nașterea a doi copii, studiile. Se înscrie la facultate. El își își vede de activitățile subversive care duc la uciderea a doi prieteni, printre care o femeie remarcabilă. Aici romanul arată că nu e prea feminist. Lasă să se înțeleagă următoarea idee: camarazii soțului lui Masumeh nu îl implică într-o acțiune de dragul familiei lui. Mai ales, Shahrazad, prietena lui care se refugiază o perioadă la ei, leagă o prietenie cu unul dintre fiii lor, ceea ce pare să o îi provoace regrete legate de deciziile luate în viață. Adică pentru o femeie, nicio cauză nu se compară cu împlinirea dată de maternitate și viața de familie. Probabil ca să publici în Iran trebuie să faci mari compromisuri...

Tragediile din viața lui Masumeh se țin lanț, urmând evenimentele istorice. Soțul e arestat și torturat de regimul sahului. Ea își caută de lucru, cu mari intervenții își găsește un post la o editură. De ce nu pune pe picioare ea însăși editura soțului nu se știe. Își întreține familia până ce soțul este eliberat, puțin timp înainte de Revoluție, când mișcările de stradă deja începuseră.

Saniee descrie oarecum distant, fără a pune accentul pe politică, perioada din jurul revoluției, până și după plecarea șahului. Sunt momente sublime, de solidaritate cu toată lumea, dar profitorii, cei mai mulți islamiști, inclusiv fratele ei, încep să apară. Vor să obțină avantaje din arestarea soțului ei, care e erou, nu comunist. La fel, colegii de la serviciu o consideră o eroină, ceea ce o face să se simtă jenată. Dar are prieteni adevărați chiar și acolo, care o înțeleg.

După plecarea șahului și furarea Revoluției de către regimul ayatolahilor, totul se prăbușește pentru ea, ca și pentru cei mai mulți iranieni. Soțul, care trecuse de depresia dată de pierderea camarazilor și de închisoare, își reia activitățile subversive. Când ea îi spune că acum nu mai are rost, au fost alegeri și au fost câștigate de alții, dacă vrea să schimbe ceva, trebuie să se ocupe de politică, el îi răspunde că doar au fost manipulați oameni needucați. Sigur, era adevărat, dar era de așteptat să se întâmple așa, ca de fiecare dată în istorie.

Iadul se dezlănțuie pentru Masumeh și copiii ei, acum trei, după nașterea unei fetițe la puțin timp după eliberarea tatălui. Soțul dispare. După mari intervenții ale socrului, află că e la celebra închisoare Evin, unde și mulți scriitori au ajuns. Numai că regimul ayatolahilor nu e regimul șahului, oricât de monstruos. Când ajung acolo, ea și socrul, primesc un pachet cu haine. Execuția lui avusese loc cu două zile înainte! Singură cu trei copii, concediată din cauza acțiunilor soțului, Masumeh supraviețuiește doar datorită ajutorului unui coleg care îi aduce de lucru acasă. Familia ei refuză să o ajute, mai ales că soțul ei era un câine comunist și ateu care merita să moară, cum crede fratele ei îmbogățit acum pe seama afacerilor din bazar, același care se mândrea înainte cu cumnatul și lupta lui pentru libertate. Dar se bazează pe ajutorul prietenilor, inclusiv prietena din liceu, cu care se regăsise, dar și vecina care îi fusese alături în tot acest timp.

Din nou lucrurile devin șocante pentru noi, când unul dintre fiii ei, acum adolescent, devine mujahedin și vrea să participe la o demonstrație. Ea reușește cu mari eforturi să-l oprească. Printre alte argumente pe care i le servește este cel al relativismului valorilor politice. Dacă tatăl lui, care era mai cult și mai experimentat se înșelase, de ce nu ar face-o și el? Pănă la urmă toți politicienii sunt la fel. Încearcă impăciuire cu politica, indeamnă la distanțare față de politică. Nu există revoltă față de dictatura sinistră a ayatolahilor.

Asta s-ar putea spune că învățase de la soțul ei comunist. Pentru comuniști, ideologiile nu contează, doar doctrina lor care e științifică, și se referă la necesitățile stricte ale oamenilor. Poate i-a salvat viața fiului cu aceste argumente, dar atât. În zilele următoare avea să audă la televizor numele colegilor lui condamnați la moarte pentru participarea la acea manifestație. Poate ideologiile sunt multe, poate aderența la ele se schimbă în cursul vieții, dar unele valori rămân. Dacă era o manifestație pentru democrație, drepturile omului, atunci era greu să crești un copil moral și să-l oprești să participe. Poate pe criteriul vârstei...Dar cine vrea să trăiască în așa societate, în care aceste valori nu sunt respectate?

Într-adevăr, fiul ei e dat afară din liceu pentru simpatiile politice (lucru incredibil, dar nu și dacă ai trăit în comunism), și în cele din urmă reușește să fugă din Iran prin munți și ajunge în Germania, unde viața lui revine la normal. Celălalt ajunge să fie înrolat în războiul cu Irakul, unde este dat dispărut timp de câteva luni. Masumeh trece prin iad până când el revine acasă, după ce este eliberat din prizonierat.
Viața ei de zbatere continuă până când copiii ei își termină studiile, se căsătoresc, au copii sau sunt pe cale de a se căsători. Intră într-o stare de oarecare relaxare. Mai are doar să-și dea examenul de diplomă, dar refuză. Deja performanțele ei profesionale o fac să i se pară acea diplomă inutilă din punctul de vedere al recunoașterii.

Atunci poate cel mai trist lucru dintre toate i se întâmplă. Prietena ei din liceu se întâlnește cu iubitul farmacist. Sigur, totul renaște între ei, petrec cele mai frumoase zile din viața lui împreună, numai că el o cere în căsătorie. Nimeni, nici ea, nu-și imaginează ce avea să se întâmple. Copiii ei, chiar și fiica și fiul din Europa, se opun vehement. O căsătorie a ei la vârsta asta i-ar compromite, le-ar distruge lor onoarea. Ce îi lipsește să se căsătorească? Nu se pune problema că e femeie, că are dreptul la viață sexuală și afectivă. A fi femeie acolo, de fapt în patriarhat, înseamnă a-ți servi familia. Ăsta e singurul drept. Se miră de egoismul și lipsa de recunoștință a copiilor pentru care ea făcuse atâtea. Dar nu are de ales. Nu vrea să-i facă să sufere. Îi scrie iubitului că familia e importantă, că și el trebuie să se întoarcă la familie. Dar oare ce era familia pentru ea? Un jug la care au înhămat-o alții, nu era nici măcar alegerea ei, oricât de proastă, disperată, neinspirată. Dar nici atunci nu se gândește că unele ideologii chiar ar putea-o ajuta. De exemplu, feminismul...

Acest roman ar trebui să ne dea o lecție despre ce înseamnă libertatea unei femei. Munca unei femei, educația, faptul de a ieși din casa, de a-si intretine singura familia nu înseamnă emancipare. În Iran sunt acum mai multe femei cu facultate decât bărbați, ca mai peste tot unde femeile au acces la educație. Dar soarta femeilor e cea descrisă. Emanciparea e individualitatea și dreptul la căutarea fericirii. Câte femei își perimit asta? Sunt conștiente de asta? Dacă ele nu sunt, nici cei din jur nu pot fi...

Continue Reading

Hortensia Papadat-Bengescu

Prima dată am auzit de Hortensia Papadat-Bengescu în școală, mai precis în liceu. Prezentarea ei părea atunci foarte interesantă. S-a apucat târziu de scris, la tinerețe s-a ocupat de familie, a avut mai mulți copii. Dar când s-a apucat a avut ceva succes, ca apoi să moară în uitare. O soartă tragică! Dar asta era soarta scriitorilor care nu se compromiteau, în comunism. Dar poate mai ales a scriitoarelor în epoca aceea...

Am fost curioasă să știu ce scria. Micul fragment din manual părea interesant. Știu că profesorul de literatură ne-a vorbit despre diferența de manifestare a sexualității la unele personaje feminine și masculine. Atunci nu citisem cartea, și n-am înțeles mare lucru. Fragmentul din manual se referea la confruntarea dintre doi soți, femeia dornică de viață socială și amor, devoratoare de bărbați, bărbatul obsedat de control și plin de ură față de soție, dar de compasiune pentru el însuși.
Recent, am citit romanul din care provenea acel fragment, ”Concert de muzică de Bach”. Și da, mi s-a părut interesant, cu un stil diferit. Dar cel mai interesant e că viziunea asupra personajelor, asupra trăirilor lor era una feminină. Adică nu misogină, patriarhală. De fapt asta ar trebui să fie definiția literaturii ” feminine”, mai puțin atinsă de filonul patriarhal, în care femeile nu au decât corp, cu ăla se exprimă ca obiecte sexuale. Bărbații băloșează la ele, și doar ei le pot cumva salva din ignoranță, lipsa de sens a vieții și mai ales de sărăcie.

”Concert de muzică de Bach” este o satiră a moravurilor burgheziei, ușor acidă, cu accente de caracterizare pe criterii superficiale, cu alte cuvinte un fel de bârfă mioritică, dar plină de viață. E cumva din categoria ”Indiferenții” lui Alberto Moravia, a cărei acțiune e cumva contemporană, dar e altceva. Aici oamenii au pasiuni, sunt mânați de ele, oricât de egoiste și superficiale ar fi. Autoarea descrie tipologii umane, ceva rar în ziua de azi. Acțiunea pare plasată după Primul Război Mondial, perioada considerată cea mai bună din istorie pentru clasa mijlocie din România.

Povestea se desfășoară în jurul unui concert de muzică de Bach, organizat de o doamnă din înalta societate, cu origini nobile, probabil rudă cu fanarioții din Moldova (după numele grecesc al unei mătuși). În jurul acestui eveniment monden se mobilizează rudele doamnei respective, inclusiv cele prin alianță, dar și alte personaje burgheze, precum o colegă de liceu. dornice de a fi admise în saloanele nobilimii, încă plină de prestigiu, ca și acum.

Numai că acest concert scoate la iveală aspirații, intrigi, secrete de familie, ca în final să producă răsturnări de situații și chiar tragedii.
Ce e șocant la acest roman, frescă a burgheziei și metodele ei de a-și schimba statusul, e lipsa de prejudecăți în atingerea acestor scopuri. În această lipsă de scrupule și prejudecăți, gândirea patriarhală nu prea își găsește locul. Femeile sunt orice, dar nu niște ființe supuse care așteaptă orice de la bărbați, de la status social, material până la satisfacții sexuale. Că vor carieră mondenă, profesională sau ”în amor” (chiar e menționat așa ceva), ele se bazează pe ele și pe creierul lor. În acest roman apare chiar o feministă, numită ”feminista Nory”, care e mai degrabă o critică a bărbaților, dar prea lipsită de înțelegere pentru nevoile unei femei, dacă aceasta e de prost gust și îi stânește disprețul ca ființă umană.

Feminismul nu pare autentic, dar tipolologia această e perenă, fiind întâlnită adesea și acum. E vorba de feminismul care se limitează la anumite femei, acelea din aceeași clasă socială, cu nevoi și valori similare, care exclude femeile cu cele mai mari probleme. Acest tip de feministă e descris în Italia (am văzut un articol despre asta), dar și Pascal Bruckner vorbește despre el în ”Luni de fiere”. Întrebarea e cum ar fi fost romanele scrise de femei în trecut. Există date despre faptul că romanele erau scrise numai de femei în Japonia secolului al XVII-lea (v. Theodore Zeldin). Și da, erau pline de sex, de femei care căutau satifacții sexuale...și chiar le găseau. Se pare că o situație similară a fost și în Europa într-o epocă apropiată cronologic. Atunci femeile scriau povești, și unele dintre poveștile foarte cunoscute provin din acele opere. Numai că acele femei vorbeau despre abuzuri...
Unul dintre personajele principale este o doctoriță, șefă de clinică, care tocmai și-a cumpărat o casă, în cea mai mare parte cu banii ei. Se complace într-o relație fără pasiune cu un medic, profesor universitar, care nu câștigă atâția bani cât ea. Nici nu e un clinician atât de competent ca ea. De fapt una dintre principalele acțiuni descrie emanciparea ei, evadarea ei din marasmul matrimonial și dorința de a dispune de propria avere, propria casă, concretizată în decizia de a divorța.

Nobila Elena Drăgămescu-Halippa, o femeie foarte frumoasă nu e prezentată ca obiectul pasiunii unui bărbat, ci ca o ființă voluntară care se angajeaza de plăcere într-o relație extraconjugala, deși soțul ei ține foarte mult la ea, iar el e cel virtuos, care nu cedează avansurilor cumnatei promiscue. Da, femeile inițiază ele însele relații, după plăcerea și necesitățile lor. De fapt toate femeile din acest roman sunt voluntare. Romanul este o încrengătură de acțiuni ale unor femei care își urmăresc propriile țeluri, mânate de propriile sentimente. Și știu foarte bine ce fac, nu au nevoie de ghidaj. Nu ezită. Mai degrabă bărbații sunt purtați de valurie vieții, ei se pot baza pe noroc sau norocul îi alege pe ei, lor li se întâmplă lucruri extraordinare fără să facă mare lucru, fără să lupte. Ceea ce e normal în patriarhat. Femeile au nevoie de o grămadă de calități și de determinare pentru a reuși, în cazurile rare în care o fac, dar bărbații se pot baza pe puține calități atunci când au sexul de partea lor. Un pic de maniere, un fizic plăcut, care să pară fi al unui actor de cinema, prea puțină educație, ceva gust, asezonat cu mult oportunism îi asigură unui personaj dubios și obscur numit Lică, devenit domnul Paul Petrescu, ascensiunea spre rolul de amant al unei burgheze devenită prințesă prin căsătorie, apoi chiar spre cel de politician. Poți fi la locul potrivit și la momentul potrivit, dar doar dacă ești bărbat în patriarhat...

Nonconformismul, de fapt realismul autoarei merge până la a nega un mit patriarhal extraordinar de bine împătimit, adică instinctul matern. Doctorița Lina în tinerețe a născut o fetiță pe care a dat-o spre creștere tatălui, Lică. El s-a ocupat de creșterea ei, folosindu-se de diverse amante, printre care o moașă. Abia când ajunge aproape de maturitate, el o încredințează Linei pentru a o ajuta să-și facă o meserie, aceea de infirmieră. Numai că lucrurile nu sunt simple. Fata lipsită de grație și de subtilități, care ignora toate regulile și convențiile vieții burgheze, e singurul personaj care are sentimente profunde și durabile. Sentimentele ei față de un tată care o neglijează, ocupat cu propria luptă pentru existență și propriile strategii de parvenire, o fac să explodeze și să arunce în aer tot echilibrul vieții burgheze a personajelor din jur. Frustrarea ei dă naștere la comportamente reprobabile (cum ar fi cotrăbuit prin lucrurile gazdei, doar că se răzbune, flirtat cu soțul acesteia, deși îi spunea ”moșul” și-l detesta fizic), ceea ce determină mai apoi comportamente haotice din partea celorlalți. Gazda îi mărturisește că dacă vrea un secret, îi oferă ea unul: acela că e mama ei. Dar fata, Sia, nu e deloc impresionată. Nu o interesează, nici nu se gândește la posibilele avantaje. Ea îl vrea pe tatăl ei și atât.

Aici talentul Hortensiei Papadat Bengescu de a creiona tipuri umane e remarcabil. Descrie ce se întâmplă cu oamenii buni și toleranți în condiții de criză. Neobișnuiți să se controleze tot timpul, să se prefacă, ei capotează definitiv. Lina devine rea, de o răutate irațională, brutală. Când află și de flirtul dintre soț și fiică, devine o fiară fără limite. Îi mărturisește soțului secretul ei, ceea ce pe ea o eliberează. Acceptase relația asta pentru că se simțea vinovată, pentru că în facultate ”fusese cu băieți”, cum îi spusese după nuntă. Pe el îl surprinde, dar nu e gelos, cum nu fusese niciodată. Trecutul ei nu îl interesa, doar încercase să profite material și relațional din asta. Doctorul doar încearcă să-și protejeze imaginea prefăcându-se că știa. Dar acum pe Lina nu o mai reține nimic. Nu mai are de ce să se simtă vinovată (ca și când ar fi avut vreodată).

Lipsa de instinct matern a Linei merge atât de departe că atunci când află că Sia are o infecție și e în stare gravă după un avort provocat de neprofesioniști, refuză să o opereze. Se intervine prea târziu și Sia, deși robustă, pierde lupta cu infecția, dezvoltă septicemie. Dar Lina, adânc lovită, nu se simte vinovată. De fapt nimeni nu se simte prea vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Sia moare, ceea ce îi dezamăgește pe ceilalți, mai ales că se întâmplă într-un moment total nepotrivit din punct de vedere al orarului monden, cum bine remarcă Nory. Concertul de muzică de Bach se amână, dar fiecare își continuă drumul, deviat sau scurtat de moartea ei. Singurul care o regretă și care suferă pentru ea, dar nu atât de mult încât să o conducă până la groapă, este tatăl ei. Vizita la spital, la fiica lui cu septicemie, care apoi a devenit un cadavru care fermenta oribil, i-a dat o eczemă, ceea ce l-a obligat să-și radă mustață, adoptând un look nou, remarcat atât de femei, cât și de politicienii căutători de noi talente.

Lucrurile se așează pentru Lică, care oricum se rușina cu fiica lui deloc arătoasă și interesantă în lumea în care aterizase, o mină de potențial de parvenire pentru el. Remarcat pe stradă de prințesă Ada, numită și ”făinăreasa” după afacerea moștenită, devine angajatul și amantul ei. Dar după toate eforturile ei cu asigurarea unei situații decente pentru el, apoi cu prezentarea lui în societate, ea ajunge să se teamă că el ar putea să nu o vrea în căsătorie după schimbarea de situație și de imagine. În același timp, el se gândește că trebuie să-și revizuiască atitudinea față de ea, să nu mai fie așa de obedient. Ce mult trebuie să ofere femeile și de ce puțin au nevoie bărbații ca să reușească în viață și în relații! Dacă femeile ar fi avut atunci drept de vot, dacă toate cutumele sociale ar fi fost altfel...acțiunea poate nu ar mai fi fost posibilă. Cine știe, poate Ada ar fi devenit ea însăși politiciană.

Culoarea epocii e exprimată nu doar prin distracțiile la modă (automobile, cai, concursuri de echitație, organizare de concerte), ci prin boli și riscurile lor. Soțul Adei, prințul Maxențiu, se îmbolnăvește de tuberculoză, care îi e, după multă suferință, fatală. Autoarea descrie iadul acestei boli. Perioada aceea Era o lume fără antibiotice, o lume în care tuberculoza făcea ravagii, în care avorturile prezentau riscuri majore, în special când nu erau efectuate în mediu spitalicesc.

Până în 1937, avorturile au fost interzise și sancționate în România mare, dar și atunci doar în situații speciale ca riscul pentru mamă sau boala mintală a părinților. Nu se vede ca cineva să blesteme situația asta la moartea Siei, nici măcar feminista Nory. Dar tot legat de culoarea epocii, cu efervescență științifică, se vorbește de oameni de știință, de experimente „scârboase”, efectuate pe animale la facultatea de medicină.

Dar până la urmă, prin ce se remarcă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu este faptul că femeile există, sunt vii, nu doar icoane, în special pornografice, ca în romanele scrise de bărbați în acea epocă, care îți întorc stomacul pe dos. Nu înțeleg de ce nu se vorbește mai mult de Hortensia Papadat-Bengescu. Sau înțeleg. O să urmăresc și alte romane contemporane scrise de femei.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/avortul-in-romania-mare-cum-se-faceau-intreruperile-de-sarcina-in-perioada-interbelica

Continue Reading

Dali și Gala

 

Există dragoste adevărată, pe placul femeilor nepatriarhale? Există astfel de exemple? S-a întâmplat vreodată cu adevărat? Pentru asta istoria ar putea da un răspuns.

Consemnează istoria o poveste de dragoste adevărată? Cea dintre Gala și Dali ar putea fi o candidată serioasă. Dar ce a fost cu adevărat acolo? E greu de ghicit adevărul doar din mărturiile protagoniștilor și ale martorilor, precum și din scrisori. Asta arată cât de greu e să reconstitui chiar și istoria recentă. Dar poate aceste date ne ajută măcar să construim niște ipoteze despre ce ar fi putut fi în această relație și cum am putea obține așa ceva.

Când s-au cunoscut, în 1929, Gala, cu 10 ani mai în vârstă, era măritată, cu o fiică. Dali (Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, 1st Marquess of Dalí de Púbol) o numește de la început ”o femeie superbă” în discuțiile cu prietenii. A fost, se pare, impresionat de ea de la început, deși prietenii artiști îi atrăgeau atenția asupra defectelor ei de toate felurile, în special fizice (mică, slabă, cu picioarele depărtate). Gala, pe numele adevărat Elena Ivanovna Diakonova, era din Rusia, dar originea ei adevărată e învăluită în mister. În unele discuții cu prietenii artiști pretindea că era fiica unui țigan ursar, dar cel mai probabil era fiica unui avocat. S-ar putea specula că, deoarece mama ei nu s-a putut căsători a doua oară pentru că Biserica Ortodoxă nu îi permitea, când de fapt ortodoxia permite căsătorii multiple, ca tatăl ei să fi fost evreu sau de o religie cu care căsătoria nu era acceptată. Oricum, Gala nu era genul de rusoaică înaltă, blondă, atletică, o vikingă orientală.

Povestea are loc în perioada de emancipare a femeilor. Este o saga modernă, iar protagoniștii ei sunt produse ale modernismului. Gala nu avea nici cea mai mică aplecare pentru treburi gospodărești, mai ales gătit, despre care spunea că au unicul rost de a epuiza puținele resurse ale femeilor. Ceea ce gătea, extrem de rar, avea gust de batistă, cum spunea chiar Dali și cum ea însăși recunoștea.

De asemenea, Gala nu manifestă instinct matern. Își lasă fiica la rudele soțului, pe care îl părăsește pentru a trăi, cel puțin la început, în mizerie, cu Dali. Unele cunoștințe se îndoiesc de dorința ei de îmbogățire prin această relație, îmbogățire total incertă atunci. Dali provenea dintr-o familie bogată, dar el însuși nu era bogat, era un artist debutant pe care ea îl introduce în cercurile artiștilor în vogă, al suprarealiștilor, prin intermediul soțului ei, el însuși artist. Gala era ea însăși o veterană a acestor cercuri, deși nu manifesta talent artistic. În plus, familia lui Dali nu-l susținea, și mai ales nu susținea relația lui cu Gala.

Dacă te gândești la sentimente înalte, te gândești în primul rând la existența unui bărbat capabil de așa ceva. Numai că Dali suprarealistul nu era nici pe departe o ființă suprareală, a cărei viziune să transceadă realitatea imediată. Familia lui îl disprețuia pentru că nu era prea cult, chiar ortografia îi ridica probleme serioase, ca să nu mai vorbim de numele străine. Un exemplu vehiculat de rude era cum scria el numele celebrului psihanalist (Froid). În ce privește conștiința politică și conștiința în general, catalanul mediu de pe stradă i-ar fi dat clasă. Nu a solidarizat cu mișcarea de eliberare a Cataloniei, iar evenimentele politice din Spania, care au zguduit întreaga Europă nu l-au atins prea mult. Ca totul să fie perfect, a fost un susținător al lui Franco, care îl vizita la vila lui. Singurul afront pe care l-a adus dictatorului fascist a fost că l-a întâmpinat o dată cu o bonetă catalană, gest care a fost luat ca o impolitețe și lipsă de tact, ceva deloc străin lui Dali. În rest, dacă timpurile n-ar fi fost tragice, declarațiile politice ale lui Dali ar fi fost mai degrabă comice și...agramate.

Ce era într-adevăr deosebit la Dali? Cum el însuși recunoștea, era impotent sau aproape impotent. Se spune că a făcut dragoste cu Gala doar o dată sau niciodată. El se mândrea cu impotența lui, pe care doar într-o discuție o neagă total (”Nu sunt chiar atât de impotent cum credeți voi”, ceea ce înseamnă că și impotența are grade). Dali considera că mulți bărbați celebri au fost impotenți și că impotența era izvorului talentului, dăruirii și ambiției lor, impotenții fiind astfel un fel de dar al umanității. În mod clar nu și al femeilor sau al bărbaților gay. Dar impotent nu înseamnă neinteresat de sex. El era inspirat de nuditate, iar celebrele lui ”grădini zoologice umane”, de fapt grămezi organizate de persoane nude de ambe sexe se pare că erau foarte excitante pentru el și benefice pentru munca lui. Degradant, dar arta nu se discută!

Dali nu era nici măcar un aliat al feminismului și nu admira femeile pentru că erau femei. El le nega talentul artistic, chiar în fața evidențelor, cum era cazul colegei lui argentiniene, talentata pictoriță suprarealistă, Leonor Fini.

Ce poți să aștepți de la acest bărbat și ce putea fi Gala pentru el? Gala era o mamă, o impresară și manager de care el era dependent ca artist. Ea l-a făcut practic marele artist, ea l-a ajutat să se îmbogățească. Deși ea însăși nu avea talent artistic, avea talent de manager, avea viziune, se pricepea la afaceri. Era rece și calculată, nu o femeie visătoare și sentimentală. Atunci ce dorea ea de la Dali? De ce nu a încercat să fie doar pe picioarele ei, de ce s-a implicat în această relație cu un bărbat care nu prea avea cu ce să facă o femeie să viseze? Nici măcar tinerețea lui nu era un atu, atâta vreme căt era impotent.

Numai că nu știm ce o excita pe Gala. În timp ce soțul ei (poetul Paul Éluard) îi dedica poezii și o implora să se întoarcă la el, ea prefera, în anii grei de început al relației cu Dali, doar să ia bani de la el pentru a supraviețui. De ce făcea asta? La o privire mai atentă însă, observăm că pentru soțul ei, care era gata să-i ierte infidelitatea și îi finanța practic aventura cu alt bărbat, ea era doar o muză. Pentru Dali era ”o femeie superbă”. El vedea că are personalitate, el se baza pe ea cu adevărat. Asta, pentru o ființă dominantă cum trebuie să fi fost Gala, însemna ceva. Înseamnă enorm pentru orice femeie demnă. Rolul de muză e ceva scabros, dezumanizant, patriarhal. Cu Dali ea se simțea puternică, își manifesta forța, esența personalității ei. Invers, cu ea el își manifesta dependența fără rețineri, se simțea liber să fie el însuși, excentric, impotent, plin de limite și uneori penibil.

În ultimii ani ai lungii ei vieți (a trăit 90 ani), ea s-a separat de el. Locuia într-o vilă unde el o vizita după un program. Tot ea avea numeroase aventuri cu bărbați mai tineri, despre care el știa, mai mult îi proteja sentimentele când afla de infidelitățile acestora. La moartea ei el a fost distrus. Nu și-a mai dorit nimic, pentru el totul se terminase, cum i-a declarat prietenei lui intime, Amanda Lear, cu care atunci a întrerupt relațiile.

A fost relația lui Salvador Dali cu Gala o poveste de dragoste romantică, pasională? Cel mai probabil, nu. Deși până la urmă Gala și-a asumat un rol de mamă și manager, ceea ce majoritatea femeilor fac în patriarhat, ea a văzut probabil în asta un fel de carieră și împlinire nu doar în relație, ci și în societate. Dali a profitat de munca, talentul și dăruirea ei, cum fac bărbații în patriarhat, dar libertatea unei femei, realizarea ei în viața personală și socială e foarte scumpă. Poate Dali numai a dat un aer romantic recunoștinței pentru ea și dependenței lui de libertatea pe care i-o oferea ea de a se manifesta așa cum era. Dar e foarte mult în patriarhat, unde bărbații consideră că li se cuvine tot ce primesc de la femei, ele fiind obligate să-i servească. Să fie ăsta prețul pe care el însuși era gata să-l plătească pentru a se sustrage rolului său de gen? Oricum, e meritul lui chiar de ar fi vorba numai de recunoștință și de conștientizarea aportului unei femei. Și a aprecierii personalității ei. Și poate Gala a realizat ce poate primi o femeie de la un bărbat în patriarhat. Nu putea visa la mai mult....

Herbert Genzmeir, Dali und Gala, Rowohlt, Berlin, 1998, Dali și Gala, Editura Paralela 45, Pitești București, 2003.

Continue Reading