Cazul Ivanovici-Sosoaca (Je suis Ivanovici!)

Un scandal care a trecut neobservat în mediile așa-zis feministe este cel al senatoarei Dianei Ivanovici-Șoșoacă cu soțul ei, Silvestru Șoșoacă. De fapt Diana Ivanovici. O prietenă îmi zicea mereu: ”Nu-i mai zice așa, că n-o cheamă așa!” Și așa este, acum fiind mai evident decât oricând! Prietena mea zicea asta din motive feministe. Dar acum acest îndemn capătă o nouă conotație: dacă nu ai ce să-i iei unei femei, îi iei numele pe care i l-ai dat, dacă e cunoscută cu el! Dacă bărbatul ei a avut ce să-i ia la divorț, ca să-i facă rău, i-a luat. Nu a avut mai mult decât numele, că îi lua. Asta arată cum gândesc bărbații în relațiile cu femeile. Cum le văd ei, cam cum arată ”ajutorul” lor.

Nu discutăm despre ce personaj politic e Ivanovici (Georgescu, Macovei, Ivanovici, Șoșoacă etc). Nu discutăm nici ce efecte ar avea pe termen lung politica ei. Deși de la Primul Război Mondial, lupta politica reală a fost între fasciști și comuniști. Și nu întâmplător, femeile de succes în politică au fost într-una din aceste tabere, cum sunt și acum. Restul de politică e ce e, adică butaforie, politică-tampon, ca să ne apere de cele două tabere (comuniștii suferind mari mutații în ultimele decenii, după căderea Uniunii Sovietice, dar păstrând esența, adică controlul statului, uniformizarea, monopolurile etc). S-a văzut în pandemie comportamentul lor real. Că aceeași prietenă îmi zicea: ”Sunt buni și fasciștii la ceva: să ne apere de comuniști!” De fapt Ivanovici și AUR (atunci) au avut succesul electoral fulminant opunându-se politicilor anti-restricții. Anti-comuniste, adică. Să nu ne mai prefacem, ăsta e comunismul, asta a devenit acum. Spre asta a evoluat. Și oligarhii și oligarhiile economice (monopolurile), indiferent de unde vin, sunt următoarea fază a comunismului. Alianța dintre neoliberali și woke pe unele zone e bine-cunoscută (dar asta e altă discuție). Dacă ții oameni în sărăcie, sub control strict al statului, fără acces la activități economice reale...se numește cumva.

Deci trecem peste discuțiile politice (banale) și trecem la altfel de discuții, tot politice. Adică la dinamica relațiilor dintre femei și bărbați în politică, (dar nu numai), dinamica succesului și ajutorului primit de femei în politică. Dacă ni se pare normal (nu nouă, feministelor, dar altor femei, nu doar bărbaților) ca femeile, nu doar una, ci mai multe (soția, amanta, colegele) să fie în spatele unui bărbat și să-l ajute necondiționat, nu același lucru se întâmplă cu o femeie, fie ea și Ivanovici. O femeie, dacă e ajutată (și mare noroc dacă e, că o femeie, în cele mai multe cazuri, nu doar că nu e ajutată de partener în orice face, dar ea e mulțumită să nu fie șuntată, descurajată, sabotată, să nu fie nevoită să facă totul pe ascuns), trebuie să plătească un prețt mare. Pentru că pentru un bărbat în cuplu reprezintă o trădare dacă femeia muncește pentru ea, ci nu pentru el (chipurile pentru ”noi”, ”relație” sau alte eufemisme). O femeie care întâmpină greutăți și piedici, dacă o face pentru ea, pentru cariera ei, pentru succesul ei, se poate aștepta de la partener cu astfel de încurajări, dacă se plânge: ”Dar ai muncit pentru tine, nu pentru mine! Ce să-ți fac eu dacă ești obosită?” Orice i s-ar întâmpla ei rău, dacă are legătură cu ea însăși, nevoile, dorințele ei, beneficiază de aceași atitudine. Cam așa stau lucruile, asta e situația reală a femeilor.

Diferența de calități politice, pregătire, pasiune, talent actoricesc dintre Ivanovici și soț e evidentă. Tot patriarhatul, care dă femeilor o valoare prin submisivitate (feminitate) a împins-o spre astfel de relație. Europa nu duce lipsă de fasciști cu discurs agasant, dar măcar cu o brumă de cultură politică și juridică. Dar ăia vor tot submisive, doar se folosesc temporar eventual de femeile care vor ceva pentru ele în mod direct (le fură ideile și gata!).

Spălarea rufelor în public de către soțul senatoarei Ivanovici arată nu doar caracterul lui și lipsa de educație, dar și mentalitățile. Oricât de vulgară și scandaloasă ar fi Ivanovici, ea e o uzurpatoare a condiției femeii în politică. Pedeapsa pe care a primit-o de la sistem prin acțiunile soțului arată foarte bine care trebuie să fie poziția femeilor când vor să aibă succes. Dacă o femeie vrea sa faca ceva, să ajungă undeva, trebuie să fie supusă, susținută de un bărbat puternic. Femeile reușesc ca servitoare (vezi Merkel).

Și încă o dată, scandalul domestic expus politic de soțul Dianei Ivanovici arată si care e prețul pe care îl plătește o femeie pentru susținerea unui bărbat. Și toată lumea pe ea o condamnă, pentru că nu e...feminină, adică supusă. E un caz tipic de furt al muncii și ideilor unei femei, Masculul începe să se creadă deștept, puternic, să pună mâna pe ce face femeia. Un mic Mussolini! De asta nu vorbesc ”feministele” liberale, ci de Macarana. Că nu vorbesc de situația din Gaza și din societîțile islamice, puternic patriarhale, e alta discutțe.

Cine are curajul să spună ”Eu sunt Ivanovici/”

 

Continue Reading

SF - Creierul viitorului

Eram în clasa a XI-a. Parcă a fost ieri. Parcă a fost azi-dimineață. Pare că timpul s-a oprit undeva la un an-doi după aceste evenimente. După ce am devenit neurolog, mulți mi-au declarat același lucru: se simt ca și când viața s-ar fi oprit undeva după liceu și nimic cu adevărat important nu se mai întâmplă după aceea. Poate pentru că la scurt timp visele se opresc cu totul. Creierul nostru e pentru totdeauna ceea ce a devenit atunci, ca și când dreptul de vot s-ar fi reflectat în primul rând în alegerea a ceea ce vrem să fim în viață. Cine vrem să fim.
Dar cine vorbește de vot în perioada aia? Era comunism (ce cuvânt oribil!). Votul nu exista cu adevărat, era doar butaforie. La alegeri se știa dinainte cine va ieși cu mai mult de 90%. Listele erau făcute fără dezbatere, fără alegeri interne. De fapt era un singur partid, se spunea ”ești membru de partid”, nu se preciza de ce partid era vorba, era ”partidul”. Nu știu măcar dacă se numărau voturile sau ce se făcea cu ele. Se aruncau pur și simplu?

Dar chiar dacă rațiunea ne spunea ceea ce era de spus, în acele puține momente de luciditate pe care și le permite un creier care nu vrea să înnebunească, nu puteai opri creierele să viseze, mai ales creierele unor adolescenți. Atunci visele nu aveau cum să se împlinească. Și poate tocmai de aceea oamenii visau mai mult, știind că visează, visau pur și simplu, de dragul de a visa, de dragul de a uita despre ce e viața. Se vede din câți cititori de science fiction erau, din cât de dezvoltat era fenomenul. Când nuț-ți permiți să trăiești, visezi. ȘI despre vise e vorba aici. Mai precis de unul.

În ziua aceea m-am dus la școală, la liceu, ca de obicei. Nimic nu făcea acea zi specială. Era primăvară, era frumos, păsările cântau și zburau peste tot, fără să știe de granițe. Norocul lor! Arborii înfloreau ca de obicei, fără să le pese aparent de mizeria și praful din jur, de cenușiul care învăluia tot, mai ales viitorul nostru, al copiilor și tinerilor. Dacă ar fi un cuvânt care să descrie viața de atunci, acela ar fi ”cenușiu”.

Continue Reading

SF feminist- Prețul nemuririi

Am trecut, ca de obicei, pe lângă șantierul cel nou. Mirosea a mortar, zgomotele utilajelor se auzeau sporadic, bare de metal în cădere, aparate de sudură, rar strigăte ale muncitorilor (adesea deținuți pe care îi aduceau în fiecare dimineață cu autobuzele), dar și alarme ale macarelor. Acel fundal sonor părea ceva îndepărtat, science fiction. Dar ceva care îmi dădea fiori. Ca tot ce era atunci. Trăiam într-o distopie. Acum tot ce era atunci mi se pare un science fiction de groază. Tot ce am trăit atunci mă face să văd orice film de groază ca pe ceva comic. Cum poate să fie cineva speriat de supranatural, de demoni și fantome, când ceea ce fac oamenii vii, din lumea asta, e atât de îngrozitor? Dar se pare că asta e natura umană. Din Evul mediu, cel puțin, oamenii se tem mai mult de ce va fi în viața viitoare decât de toate ororile din cea prezentă. Cum poate investi cineva în frica de iad?

De când eram mică încercam să ocolesc cumva macarelele, să fiu față de ele la distanța lungimii lor. Ca și când, dacă ar fi fost cutremur și s-ar fi prăbușit, să nu cadă pe mine. Făceam același lucru și cu clădirile. Nu știam sau nu realizam că ele nu cad pe lungime, ca o cutie. Asta era înainte de 11 Septembrie, înainte de atentatele care nu erau mai mult sau mai puțin ”roși”, ca în acele timpuri.

Am ocolit șantierul cu același sentiment pe care îl aveam de când eram mică, de repulsie amestecată cu teamă. Uzinele pe care le vedeam mereu la televizor poate îmi dăduseră sentimentul ăsta. Poate le asociam, așa cum se dorea, cu acea societate: industrializarea aceea aberantă, cu distrugerea modului de viață anterior. Vedeam pe un scaun din bucătărie o copertă a unei reviste ”Știință și Tehnică” pe care când am învățat să citesc, am citit ”Caverne de oțel”. Coperta, despre care acum mă gândesc că asta era, se lipise de scaunul de lemn și semăna cu un afiș. Credeam că e vorba de un peisaj industrial cu care eram intoxicați prin televiziune și presă, că alte mass media nu existau. Nu știam că acele caverne de oțel descriau o lume care semăna cumva cu lumea în care oamenii care locuiau în case cu grădini erau duși cu forța în blocuri oribile din beton. Numai că nu suprapopularea era acestei deportări, trăiam de fapt într-o țară subpopulată, ci dorința de uniformizare, de distrugere a modului de viață.

Am aruncat o privire spre șantier și am mărit viteza. Voiam să trec cât mai repede de zona aia. Am văzut niște femei în vârstă privind spre șantier cu un fel de nostalgie.

”De când lumea și pământul nu a fost niciodată nimic aici!” Probabil avuseseră case acolo, iar buldozerele comuniste le făcuseră una cu pământul. Sau cunoșteau oameni care fuseseră proprietari acolo. Asta era ideea, cum tancurile sovietice călcaseră în picioare modul nostru de viață, opera era continuată de buldozerele conducătorilor (de fapt dictatorului) de acum.

În fața mea a apărut un șanț. O punte de lemn îngustă îi lega malurile, așa cum se obișnuia atunci. Era umedă și mizerabilă. Dar ce nu era așa atunci? Am călcat pe acea improvizație mai puțin decât ieftină.

Mereu mă temeam de aceste punți, omniprezente cu atâtea șantiere. Și la fel de periculoase ca tot ce era atunci. Am mers un pas, doi, trei... apoi nu știu cum am alunecat în noroiul din șanț. M-am trezit cu picioarele sub mine, cu ochii în petele de noroi de pe uniformă și de pe paltonul de deasupra. Mi-au ridicat ochii și am văzut malul de pământ în straturi de diferite nuanțe din jur. M-a cuprins un puternic sentiment de scârbă amestecată cu frică. M-am ridicat încercând să ignor durerea din genunchi și mai ales mizeria de pe haine. ”Cum ies eu de aici?!”, mă întrebam. Apoi m-am gândit că oricât ar fi de scărbos, șanțul trebuie să se termine undeva. Pot să găsesc un loc de unde pot să mă cațăr. Sau pot folosit chiar puntea, de fapt scândura care avea un fel de mici denivelări care puteau fi considerate trepte. Mi-am aruncat privirile spre punte. Dar în momentul acela, m-am pomenit cu o atingere pe braț. M-am întors speriată. Ce sentiment poți avea într-o dictatură când cineva te atinge? În fașa mea a apărut o femeie de vreo 30-35 ani, tunsă scurt, cu pufoaică și cizme de cauciuc.

”Nu te speria”, știu cine ești și ce îți dorești. Te urmărim de mult timp.

”Mă urmăriți? Dar ce-am făcut?” Într-o lume în care toată lumea era urmărită și în care poliția politică era peste tot, aveai toate motivele să te temi dacă nu știai despre ce e vorba. Norocul meu e că aveam acel tupeu al celor care au în sânge drepturile omului, dar care văzuseră oameni suficient de curajoși care ăbfruntaseră cumva regimul dictatorial, și tocmai de-aia știau până unde să se teamă de el.

Femeia se uită la mine și începu să râdă.

”A, nu sunt ce crezi tu!” Din contră...Nu avem nicio treabă cu ei. Suntem dușmanii lor. Dar sunt prea proști ca să ne descopere. Sau să înțeleagă ce vrem noi.”

Probabil încercând să răspundă expresiei de uimire de pe fața mea, femeia continuă:

”Urmează-mă! O să-ți explic tot!”

”Tot ce înțeleg deocamdată e că mă urmăriți, că nu sunteți de la securitate. Cine ar urmări o fată de liceu care nu face altceva decât să citească și să alerge?” Că altceva interesant nici că se putea face atunci.

Continue Reading

Mâna stângă a întunericului

”Mâna stângă a întunericului” (The Left Side of Darkness), scrisă de Ursula K. Le Guin, a apărut în 1969. Este un roman de referință a ceea ce avea să se numească apoi science fiction feminist. Nu voi menționa prea mult criticile aduse de alții, în special alte critici feministe.

Romanul e scris într-un stil diferit de cele mai multe opere sf, plin de inovații stilistice și nu numai. Erudiția transpare din unele descrieri, referințe la religie, dar chiar și din nume. Le Guin descrie o lume pariticulară care, deși poate fi clasată drept medievală, are un europocentrism diminuat. Numele personale oferă date interesante despre posesor, iar structura lor nu este una indo-europeană. Te face să te gândești la numele unor oameni din Orientul Îndepărtat. Cum arată nuvelele și romanele sf cu autori din alte culturi, vorbind limbi total diferite, care își asumă apartenența culturală, fără s-o sacrifice de dragul succesului? Ar fi interesant...

Pe scurt, într-un viitor îndepărtat, greu de calculat după datele din roman (ceva de genul după 4000 A.D.) un ambasador de pe Terra, Genly Ai, este trimis pe o planetă îndepărtată pentru a le face localnicilor invitația de a intra în Ekumen, o confederație de lumi, condusă democratic. Sigur, le vindea, ca de obicei, pace și progres. Cum era de așteptat, oamenii de acolo, pentru că tot oameni erau, deși cu unele diferențe, îl privesc cu neîncredere. Și pentru că și el tot om era, greșește când e vorba de a acorda încrederea, ceea ce îl pune în situații foarte periculoase, dar în care cunoaște natura umană și a societăților de pe această planetă. Numai că prietenia unui om bun și cu viziune îl salvează și îl ajută să-și ducă la îndeplinire planul politic. Din nefericire, acel om, culmea, chiar politician, se sacrifică în acest demers.

Planeta, Gethen, este una mai mică. numită și Iarnă, cu o climă foarte rece, în care vara era aproape inexistentă. Clima aspră impusese un anumit tip de viață, mai calmă, mai blândă, mai lentă, dar plină de alte tare cum ar fi un orgoliu personal greu de înțeles pentru care exista un nume intraductibil, shifgrethor. Poate grija pentru acest caracter făcuse această societate să fie mult mai pașnică. Pe Această planetă nu exista război, nu existase niciodată, deși acte de violență, rare, existau. Dar se opreau la un anumit nivel, nu ajungeau prea departe.

Dar oamenii de aici mai aveau ceva esențial diferit față de rudele lor de pe Pământ: erau ceea ce în limbajul nostru s-ar numi hermafrodiți, cu manifestarea sexualității feminine sau masculine, depinde de condițiile de mediu, doar patru zile pe lună. Ei erau neutri sexual, ca majoritatea animalelor de pe Terra, cu excepția notabilă a omului, cea mai mare parte a timpului. Dacă nu erau în călduri, ceea ce în limba lor se numea kemmer, sexul nu exista pentru ei. Se ocupau de alte lucruri, aveau alte interese. Cei care erau receptivi sexual tot timpul erau numiți perverși, așa cum era și ambasadorul pământean.

Le Guin prezintă o viziune extraordinară asupra sexului și a influenței sexualității asupra lumii. Gethen e o lume în care nu există femei și bărbați, ci doar oameni care intră o dată pe lună în călduri și fac sex doar atunci, în funcție de sexul posibililor parteneri. Odată cu înaintarea în vârstă oamenii nu sunt decât bărbați, invers decât la pești, care devin cu trecerea timpului, de exemplu, dar și la unii bărbați ca dl. Jenner, care la bătrânețe s-a decis să devină femeie. Era invocat pericolul sarcinii la o vârstă înaintată.

Cum se ajunsese aici? Probabil erau un experiment genetic al colonizatorilor originari, cei de pe Hain, care colonizaseră și alte planete, inclusiv Terra, dar care dispăruseră apoi în ceața istoriei, nu se știe de ce. Cum au lucrat cei de pe Hain nu se știe, dar ideea e ca dacă au făcut asta, și s-a ajuns la acest hermafroditism real, toți indivizii de pe Gethen trebuie să fi fost genetic...femele. Geneticienii de pe Hain ar fi putut pur și simplu să selecteze hermafrodiți reali și să le dea drumul pe Iarnă. Limitarea perioadei de reproducere, care ar fi trebuit să fie însă sezonieră, nu lunară, ar fi putut fi opera frigului. Deși omul e ființă culturală, se apără de frig.

La om există multe forme de intersexualitate (hermafroditism), dar hermafroditismul real este femel. Ann Fausto-Sterling explică în cartea ei ”Sexying the Body” ce și cum. Ursulei K. Le Guin i s-a reproșat că folosește pronume masculine. Cum am zis în alt articol și în ”7000 years”, androginismul și neutralitatea sexuală e o capcană, pentru că neutru înseamnă masculin. Iar androgin înseamnă tot masculin. Deși androgin ar trebui să însemne de fapt feminin. Deci normal era ca toți acei indivizi să fie femele, să fie numiți cu pronume feminine. Să fi știut Le Guin asta, adică sexul genetic al hermafrodiților adevărați? Oamenii de acolo erau un pic mai scunzi decât ambasadorul și aveau pielea mai deschisă, dar el era foarte ușor acceptat ca localnic în acel loc.

În 1969, epoca feminismului radical, explorarea genului era ceva oarecum la modă. Dar aici ar fi vorba de explorarea sexului. Androginismului, negarea genului, impus social, dar și adoptarea ideii că oamenii au caractere și feminine și masculine și că toți suntem și femele și masculi, într-o proporție diferită, e doar o tentativă de împăciure ieftină și inutilă, ca și o scuză a femininului. Dar atunci, de fapt de către unele feministe și aliați ai feminismului, așa era văzută. Asta arată că femeile ar fi discriminate din cauza genului (a aspectelor culturale legate de sex), nu a sexului lor. În realitate ele sunt discriminate nu pentru că nu au calități masculine, mai precis așa-zis masculine, ci pentru că nu sunt bărbați, indiferent ce calități ar avea.

Ideile despre sex și societate ale epocii se propagă și din acest roman. Lipsa războiului pare a fi pusă pe seama absenței masculinității continue. Apare o ipoteză citată, care ar lega războiul de frustrările sexuale masculine, probabil cunoscută în epocă. Progresul e lent, într-o lume în care pasiunea sexuală a discontinuă. Dar intreaga istorie umană a fost așa. Doar în ultimele secole, și într-un anumit loc, din anumite condiții istorice particulare, rata progresului s-a schimbat. Lipsa unei pasiuni sexuale devastatoare, ajutată mult de substanțe care suprimau kemmer-ul în sistemele concentraționare de pe Gethen, ar fi condus la o supunere totală. Imaginea lagărului în care intră Gently Ai, în care vede numai oameni supuși, asexuați, îl face să se gândească la femei și la oameni bătrâni în general. Probabil e o legătură între lipsa pasiunii de orice fel, dar și lipsa sexualității, care are o mare forță la om, și lipsa mizei care predispune la submisivitate. Asta te face să te gândești la Trump, un bărbat în vârstă, fără pasiuni sexuale....și începi să-l vezi ca pe o bunicuță. Poate pe Gethen...

Pe Gethen sunt descrise două state rivale, unul este un regat, unde ajunge la început Genly Ai și unde îl întâlnește pe Estraven, premierul care îi oferă încredere și care apoi cade în dizgrație. Oricât de mâncat de orgolii inutile, acest regat pare o societate mai puțin rea decât rivalul și vecinului lor, Orgoreyn, care se baza pe comunitate, și care avea o conducere colectivă. Acest stat încerca să provoace un război folosindu-se de o dispută teritorială absurdă. Și mai ales aici erau lagăre ușor de asimilat gulagurilor. O mică referire la comunism, în plin război rece? Substanțele psihogene care distrugeau sexualitatea, dar și cele care ar fi dus la ștergerea personalității, deși păreau un fel de ser al adevărului, par aluzii destul de transparente.

Ceea ce e interesant e că societatea era în esență matriarhală, cel puțin în regatul Karhide. Rangul și averea se transmitea pe linie maternă. Adică numai prin naștere apăreau urmași care puteau moșteni, de exemplu, tronul. Regele a rămas însărcinat la o vârstă înaintată în căutare de urmași legitimi. Dar bebelușul nu a trăit.

În lunga călătorie spre libertate pe deșertul înghețat, pe care Estraven, politicianul cu viziune o întreprinde cu Genly Ai, la un moment dat îl întreabă cum sunt femeile. Ambasadorul îi răspunde că femeile nu sunt bune la matematică, nu au inventat lucruri extraordinare, dar sunt ființe complexe. Aici se văd stereotipurile de gen și unele aspecte culturale. Dincolo de cortina de fier nu ar fi existat discuția asta. Să înțeleg că și peste 2000 ani femeile de pe Terra nu vor fi creditate cu mari invenții și nici măcar cu învățarea matematicii? Nici cu cele care li s-au furat?

Numai la final, după ce apele se liniștesc, apare prima femeie de pe Terra, coborând din nava-mamă pe o planetă care ar fi trebuit să fie doar a femeilor.

”Mâna stângă a întunericului” este un roman sf foarte bine scris, interesant, cult, dar din punct de vedere feminist extraordinar de cuminte și sfios...

Continue Reading

Caverne de oțel

 

”Caverne de oțel” (The Caves of Steel) , roman polițist și sf al autorului american Isaac Asimov, a apărut în 1954. Asimov era deja cunoscut, când editorul lui i-a propus să scrie un roman sf polițist. Deși Asimov era chimist cu doctorat în biochimie, care a predat biochimie, tema lui preferată erau roboții. Autorul, vorbind despre propunerea acestei cărți, a declarat că se temea de teme sociologice. Dar culmea, le abordează destul de bine. Se temea de mesaje sociale, dar acest roman are cel puțin unul. Romane cu teme sociale, cu predicții sociale, mai are el (”Fundația”, ”Imperiul”).

”Caverne” are și o intrigă polițistă foarte bună, pe care o tratează cu mult suspans. Dar, cum se spune, orice sf vorbește de fapt despre epoca în care a fost scris, acesta nu face excepție. Într-un viitor marcat de o explozie a populației, oamenii trăiesc în imense orașe artificiale, un fel de insulae romane de dimensiuni superioare marilor metropole actuale, dar care sunt făcute din oțel (tot influența epocii), de unde și numele romanului. În aceste caverne de oțel în care lumina solară e un lux extraordinar, trăiesc înghesuiți ”oameni ai muncii” și instituții ale statului. Există firme private? Se pare că nu, cel puțin nu pare a se menționa vreo astfel de firmă autohtonă, deși apar mari fabrici. Nu apare lupta între capitaliști veroși locali sau mai corporații (locale, adică pământene).
Viața acestor oameni excesiv de urbanizați, incapabili să se descurce înafara orașului lor artificial, temători să umble pe câmp, e foarte limitată din toate punctele de vedere. La fel sunt și visele, aspirațiile, dorințele lor. Deși nu se văd urme de intoxicație ideologică de tip comunist, deși poliția, unde (cum altfel?) lucrează ca detectiv personajul principal, Elija Baley, se numește în continuare ”poliție”, ci nu ”miliție”, modul lor de viață seamănă extraordinar cu cel comunist al epocii, în care e un lux să ai apartament cu baie proprie, unde inclusiv băile sunt comune. Un apartament cu 3 camere cu baie și bucătărie proprie e un vis. Oamenii iau masa în cantine imense, ca în societățile comuniste ideale, pe care doar Pol Pot a reușit să le transforme în realitate. De asemene mâncare e sintetică, dar cu principii nutritive. Mâncarea naturală e iarăși un lux.

Acolo e greu să te ascunzi, să faci ceva ce nu știe toată lumea, cum e greu să evadezi din această lume, mai ales că zona periurbană reprezintă o capcană pentru mintea ta neantrenată cu spațiile mari și cu libertatea de mișcare. Dacă Asimov a vrut să evoce comunismul, a reușit doar la suprafață. Poate a vrut să spună doar că viitorul e al comunismului din cauza supraaglomerării. Dar oamenii, dincolo de toate astea, nu au mentalități comuniste. Există nostalgici ai altor epoci, care au chiar extravaganța de a-și amenaja ferestre artificiale. Felul cum evocă aceștia o altfel de viață, chiar dacă anemic și cu naivitate, nu este comunist. Colegul de clasă, devenit șeful personajului principal, un astfel de nostalgic, e plin de naturalețe. Iar gândirea liberă, îndrăzneață, care ajunge într-o primă fază la concluzii șocante, pe care le exprimă fără inhibiții, a personajului principal, nu este comunistă. Nu este totalitară, oricum. Dar cel mai important poate, oamenii se revoltă violent contra roboților umanoizi care le iau slujbele, dar și contra coloniștilor care li-i bagă pe gât din punctul lor de vedere.

Dar cartea lui Asimov mai suferă de o problemă, cel puțin din punctul nostru de vedere, principală: cea a statusului femeilor, cât se poate de tradițională, caracteristic lor 50 ai secolului trecut, dar de partea cealaltă a cortinei de fier. Am găsit undeva un comentariu interesant despre surprizele viitorului, în care femeile active, cu funcții, sunt una dintre cele mai mari. În anii 50 oamenii vedeau mașini zburătoare, rachete, dar nu femei cu diplomat ducându-se la lucru. Viitorul, chiar și peste 3000 ani, nu le oferă femeilor prea multă infuență în societate. Personajele principale sunt bărbați, nu apare nicio femeie puternică, nicio femeie cu funcție de conducere. Nu sunt nici polițiste, nici măcar roboți umanoizi cu apariție feminină. Sophia ar fi fost o ciudățenie atunci. Sau va fi....

Singura femeie despre care se vorbește e soția polițistului Elijah Baley, Jessy. Jessy, care se numea de fapt Jezebel în acte, era de meserie dieteticiană, dar nu mai lucra după căsătorie. Iar o naivitate, o societate de acest tip nu și-ar permite asemenea risipă. Jessy se dorea Jezebel, o femeie mai complicată, asemănătoare personajului din Biblie. La începutul căsniciei își exprimă acest mic vis față de soțul ei, care o descurajează cu mult talent, cum îi stă bine unui bărbat care se respectă. Conform lui, ea nu poate fi Jezebel, dar oricum, personajul biblic nu a fost mare lucru, ci doar o femeie a epocii ei, nici pe departe atât de rea și de scandaloasă precum pretind unii. Jessie renunță aparent la vis (aici se vede importanța modelelor), nu mai pretinde să fie numită Jezebel, dar se înscrie intr-o asociație subversivă. Frustrările de gospodină, din păcate nu din suburbii, descrise de Betty Friedan, o îndeamnă să iasă din rutină, să participe la niște întruniri ale unui grup ”nostalgic”, anti-progres, dar tot condus de bărbați. Totuși ea nu face nimic rău și suferă foarte tare pentru nimicul pe care l-a făcut, ca orice femeie condiționată să se simtă vinovată pentru orice. Subversivitatea ei pare doar un joc dat de frustrări, nu e nimic serios, iar cauza nu e una cu adevărat a ei.

În lumea aceasta femeile nu preau au cariere, dar sunt foarte sociabile, vorbesc mult în toaletele comune, adică bârfesc. Și se machează. Stereotipurile vor supraviețui. Dar întrebarea ar fi ce fac aceste gospodine, când nu mai au gospodării pe bune. Sigur, de partea cealaltă a cortinei de fier, aceste roluri ar fi fost ridicole. Femeile ar fi muncit, chiar dacă tavanul de sticlă ar fi fost situat foarte jos. Luxul neproductivității femeilor nu a mai fost ceva acceptabil după boom-ul economic de după război nici în State. Atât de multe femei lucrează acum peste tot pentru că e nevoie de bani, mai ales că taxele școlare au crescut foarte mult.

Ce are interesant ”Caverne de oțel”? Lăsăm la o parte opoziția față de roboții umanoizi foarte convingători și performanți, veche de când Revoluția industrială, ba chiar mai veche. Și chiar faptul că unele colonii vor depăși cu mult metropola ca dezvoltare, așa cum pare evident, cel puțin la data aceea, unui american de origine europeană, dar nu numai.

Coloniștii care se întorc pe Pământ încercând să impună roboții, dar și relansarea colonizărilor de către pământenii închistați în conformism și gregarism, pot fi asimilați unor societăți capitaliste foarte avansate, individualiste, subpopulate, trăind extrem de confortabil, dar cu alte tare, cum ar fi o mare sensibilitate la boli infecțioase și mai ales egoismul. Cel mai interesant, ”Caverne de oțel” este e unul dintre puținele sf-uri în care se vorbește de o durată de viață foarte crescută, cu întârzierea îmbătrânirii. Unii coloniști depășesc câteva secole, dar arată ca niște pământeni de vârstă mijlocie. Asta se opune viziunii din cele mai multe romane și povestiri sf în care progresul ocolește creșterea duratei de viață, deși duce la nave spațiale cu viteze similare vitezei luminii. Ca și când pe oameni propria viață nu i-ar interesa. Dar cum am spus, Asimov era biochimist..

Mesajul romanului, adus de coloniștii bogați și longevivi e că lumea, adică galaxia trebuie colonizată de oameni care au învățat să împartă, nu de egoiști obosiți cultural și lipsiți de entuziasm. Și ca în parabola cartofului, care s-a impus după ce a fost furat, nu prin convingerea fermierilor să-l cultive, coloniștii încearcă să-i oblige pe pământenii autolimitați și lipsiți de inițiativă să facă asta. Rămâne de văzut cine e egoist și la ce fel de societăți ar conduce o astfel de colonizare.

Continue Reading

Solaris

Continuam seria recenziilor de carte sf prin lentila feminista...Acum "Solaris" de Stanislaw Lem. Cartea a fost scrisa in 1961, intr-o Polonie comunista, de un autor evreu, nascut in ceea ce acum e Ucraina, dar atunci era Polonia. Ar trebui sa se tina seama de aceste detalii atunci cand vrem sa intelegem aceasta carte. Nu stiu cum au trecut de cenzura unele idei, in special cele filosofice, cu implicatii religioase. Ne gandim la o tara in care era armata sovietica, in care muzica rock era interzisa.
In rest, "Solaris" este intr-adevar "mare". Este un roman SF superb, cu tot ce ii trebuie, cel putin in viziunea mea: idei filosofice, idei de stiinta si emotii.
Vom incepe, ca de obicei, cu inceputul. Cum sunt vazute femeile in acest roman? Nu foarte placut. Femeile care apar acolo, de fapt doua, ambele fiind un fel de fantome din creiere masculine, sunt, sper marea dezamagire (si asta o vad ca o parte foarte slaba a romanului), obiecte sexuale. Una, Halley, cea care are un rol mai important, este tanara, frumoasa, nesigura pe ea, dependenta. Era maritata la 19 ani cu un barbat care avea superstudii. Nu se intelege daca le facuse ulterior sau le avea deja. Probabil el era ceva mai in varsta. Ea e un vis (frumos) pentru el, nu el pentru ea. Nu se vorbeste de intelectul, de ideile, de visele, de cauzele ei. "Time Patrol" a lui Poul Anderson e departe...Aceasta femeie, care s-a sinucis in urma cruzimii afective a unui barbat, e cea care ii bantuie creierul si se intoarce intr-o alta forma materiala.
Cealalta femeie care apare sta inca si mai prost. E o negresa grasa si foarte vulgara, care nu spune nimic, doar isi plimba formele exagerate pe coridoarele unei nave. Se intelege ca si aceasta fiinta de care cel din creierul caruia a rasarit se jeneaza, e doar o fantezie, dar o fantezie sexuala pura (sau foarte impura), nu a avut nicio relatie cu ea (cu originalul ei). Nu a decazut asa de rau. Acum nu stiu daca aceasta marturisire ar fi trecut de altfel de cenzura, in primul rand de cea a bunului simt. Se intelege ca originalul era un fel de prostituata sau cam asa ceva....
Si totusi, autorul care descrie femeile ca obiecte sexuale cu diverse intrebuintari, trateaza probleme psihologice si filosofice grele. In treacat fie spus, apare o analiza foarte interesanta despre evolutia unei idei stiintifice, chiar din punct de vedere sociologic. Lem a lucrat ceva timp in cercetare, pana sa devina scriitor full time. Solaris e o planeta ciudata, a carei descoperire arunca in aer multe teorii stiintifice bine impamantenite. Pe Solaris exista un fel de ocean vascos (nu dina apa, sigur), care acopera aproape intreaga planeta, iar acest ocean are niste proprietati extrem de stranii, nu doar pe aceea de a crea tot felul de forme, a caror taxonomie e foarte plastic descrisa, dar...se pare ca e viu, desi nu dupa reguile noastre. E o forma de existenta a materiei cumva similara vietii, dar fara a fi chimic viata. De fapt are proprietatile de a invata de la oameni intr-un mod cat se poate de original. Intrebarea care s-ar pune ar fi daca in alte "lumi" ar fi forme de existenta a materiei inca mai complexa decat viata, pe alte principii, dar care sa aiba capacitatea esentiala de...a evolua. Intrebarea care pluteste in aer, dar nu se pune clar, e daca nu cumva acele forme ar putea fi percepute de noi ca...zei. Superioare noua, care pot crea ce noi nu putem, dar foarte diferite de noi...
Dar dintre temele principale tratate este cea a conditiei umane. Ce suntem noi de fapt? De ce sa nu ne creeze "oceanul", daca e sa ne creeze..ceva? Pana la urma stim cum am aparut? Ar fi putut fi viata ceva creat de un fel de "ocean" care invata ce suntem, apoi sa ne implineasca dorintele?
Inainte de a ajunge pe Solaris, psihologul care e personajul principal si povesteste la persoana I, nu stia de multe fenomene stranii de pe Solaris. Nu stia de felul cum el...invata intai sa ne imite forma in cazul in care oamenii "reusesc" sa fie inghititi accidental de ocean, care de obicei incearca sa ii protejeze. Dupa ce un explorator este inghitit in timp ce explora niste forme ciudate si luxuriante create de ocean, dar catalogate, un altul descopera o forma care semana cu cercetatorul pierdut, dar de alta marime si in alta etapa a existentei (copilarie)...Dar aventura oceanului de explorare a oamenilor si de intelegere a lor nu se opreste aici. Oceanul e in stare sa recreeze fiintele din amintirile noastre pe care le trimite ca "oaspeti". Fiintele acelea perfecte, cu o mare capacitate de regenerare, sunt neutrinice. De ce neutrinice? Pentru ca neutrinii, cum nu spune in carte, dar se stie, trec prin orice, dar nu au masa de repaus, ca si fotonii. Acele fiinte pur si simplu se materialiaza in nava si vorbesc, se comporta ca oamenii din amintirile noastre, dar nu au alte amintiri decat cele pe care li le dam noi. Dar asta nu inseamna ca nu isi pot crea altele noi. Pana la urma nu suntem pentru altii decat realitate virtuala? Dar ei pentru noi? Exista constiinta? Si ea e doar o realitate virtuala. Ce e transcendenta pentru noi? Un fel de...ocean?
Interesant e ca fiintele create din creierul nostru ajung sa fie fiinte care sa isi puna probleme existentiale, imediat ce devin independente, ce se nasc (adica ce apar, ce se materialiaza), capata o constiinta. Cu ce e mai tare ceva nascut din viata decat ceva creat de "ocean" sau de...om? Conditia acelor fiinte e imposibila, nu vor sa supravietuiasca. Se sinucid, vor sa fie anihilate. Pentru ca nu au trecut, pentru ca nu au viitor. Ele nu pot parasi Solaris, nu pot ajunge pe Pamant, pentru ca acolo  existenta e data de acte, nu ai acte, nu existi. Cum nu se stie daca organizarea lor perfecta ar rezista calatoriilor spatiale...
Solaris pune cateva intrebari importante cum ar fi: ce e viata? Ce e scopul nostru in viata? Dragostea pare sa fie acela, cu alte cuvinte comunicarea suprema. Speranta in dragoste, care nu se bazeaza e nimic, il face pe psiholog sa ramana pe Solaris, gandind ca legile necunoscute ale oceanului ii vor da inapoi cea a pierdut. Desi ceea ce pierduse el era bazat pe realitate, dar provenea din propriul creier, era o reflexie a realitatii, adusa la viata de ocean. Dragostea e comunicare perfecta, dar implica si existenta cuiva "din creierul tau"...Asta ii face cumva realizarea aproape de imposibil.
Ramane cu intrebarea despre sentimentul religios, ce ar fi daca ar exista un dumnezeu care face experimente..si greseste? Oceanul de pe Solaris e ca o divinitate. Ce ar fi divinitatea, daca ar fi...ceva cu o organizare mult mai complexa, care poate crea forme umane, vii, dar cu care nu putem comunica, nu ne poate intelege, desi incearca sa ne implineasca cele mai puternice si mai intime dorinte.
Cum putem vorbi de dragoste divina, ce e dragostea in aceste conditii? Cel mai probabil daca dragostea e comunicare perfecta, dincolo de taboo-uri, cu ceva..din capul nostru, se mai poate vorbi de dragoste divina? Pentru asta e nevoie de asemanare de constiinta, dar si de sensibilitate, afectivitate...ca intre forme umane, fie ele si neutrinice. Putem iubi zeitatea Zeitatea imperfecta care face greseli?...Sau putem astepta ca ea sa ne iubeasca?
Dar dragoste ramane sensul vietii, iar speranta ei ceea ce ne tine in viata. Ramane de vazut cum merge asta cu obiecte sexuale.

https://www.cartepedia.ro/carte/fictiune-literatura/literatura-universala/stanislaw-lem/solaris-2-51830.html?gclid=CjwKCAiA1rPyBRAREiwA1UIy8GCcKgixxCD_Y6yzgty0_uTcoVWWcZdoN-mWpne4ajYtTMSdsrDwvhoCF0wQAvD_BwE

Continue Reading

Legende feministe

Da, și feminismul are propriile legende, pe care numai o bună cunoaștere a societății le poate demistifica. Și de cele mai multe ori această cunoaștere e prea redusă. Pentru că patriarhatul e mai pervers decât ne putem imagina, pentru că dominația masculină e mai perversă decât credem. Poate ar trebui să stabilim de la început ca patriarhatul, deși nu există în natură, se bazează pe dominația masculină, care există. Masculii mai mari și mai puternici, când sunt în grupuri mixte, domină inclusiv femelele, mai mici, cum se întâmplă la cimpanzei. Sigur, e vorba numai de masculii din grup, străinii sunt foarte speriați, supuși violențelor, de aceea, cum spune Frans de Waal, masculii rămân la aceste specii de mari primate in grupul de origine. Și de aceea femelele sunt cele care migrează dintr-un grup în altul. Deși ele sunt speriate în acest caz, nu au totuși atât de mult de suferit. Cu alte cuvinte, cimpanzeii masculi nu migrează în alte grupuri pentru că în grupul de origine sunt apărați de propriile mame. Descoperirea asta s-a făcut când s-a încercat transferul între grădini zoologice.

Dar la nicio specie de animal nu se ajunge la patriarhat, la sclavia femelelor.Pentru că la nicio specie nu se ajunge la dependența economică, la incapacitatea femelelor de a supraviețui fără ajutorul (sau mai precis, permisiunea) masculilor. Pentru că femelelor le este tăiat accesul la resurse, eventual chiar la libera circulație. Numai cea mai periculoasă maimuță poate face asta.

Și așa ajungem la prima legendă: Dacă femeile au propria avere, libertate economică, bărbații vor face ce zic ele, cel puțin vor fi egali. Dar dacă deschidem o carte de istorie, vedem că da, libertatea economică dă autonomie femeilor, chiar libertate sexuală, posibilitatea de a trăi altfel, dar...atât! Începem cu romanii, unde la un moment dat, pentru prevenirea concentrarii averilor în mâinile unor bărbați, s-a permis moștenirea în cazul femeilor. Așa unele femei au devenit foarte bogate, autonome, libere sexual. Ziarele epocii s-au transformat în manuale de divorț pentru femei. Dacă se măritau, o făceau cu bărbați inferiori economic, pentru a-și putea administra averile în continare. E celebra perioadăe descrisă în comediile lui Plautus.

Dar încă mai aproape de epoca noastră, chiar foarte aproape, în țările române pe timpul fanarioților (probabil și înainte), călătorii străini descriu moravuri foarte similare în cazul femeilor locale. Bunăoară, în Țara Românească, femeile au posibilitatea sa-și administreze zestrea. Ele reușesc ușor, de obicei, să obțină divorțul (ce europene nu ar fi dorit asta în epocă!), apoi trăiesc după pofta inimii, se obișnuiesc cu variația și adesea aleg să nu se mai căsătorească. Asta arată ce vor femeile...Bunicile noastre au exersat deja asta. Se vede că autonomia economică dă libertate sexuală, iar posibilitatea de a divorța, deci mai multă autonomie, dă femeilor o mai mare demnitate. Deși călătorii străini deplâng condiția femeii valahe, atât de puțin castă (a se citi patriarhală), era invidiabilă în epocă. Dreptul la divorț era o valoare importantă a strîbunicilor noștri, Despot vodă, un grec maltez, nu a reușit să impună protestantismul în Moldova tocmai din cauză că punea în pericol acest drept. Așa femeile din zonă aveau o moralitate cum numai venețiencele mai aveau în epocă, așa cum erau deplânse de decenții călători străine, scandalizați de libertatea acestor femei, ofensatoare pentru ochii lor protestanți sau catolici. În realitate, femeile, deși promiscue sexual, erau mult mai demne decât în alte părți, amantele se afișau fără perdea, mâncau la masă cu oaspeții amanților lor cu funcții. La fel, femeile divorțate cu copii mergeau la baluri cu tinerii lor amanți fără nicio reținere. Mai multe despre aceste aspecte în ”Devălmășia valahă(1716-1828): o istorie anarhică a spaţiului românesc” de Bogdan Bucur.

Dar femeile valahe libere și nerușinate aveau multe, dar nu se aude să fi avut altceva: putere politică. Dependența mai redusă de bărbați nu le dădea și putere de decizie reală. Nu că bărbații ar fi avut cu adevărat, având în vedere dominația otomană, dar nici măcar de formă. Și la Roma era scandalos ca femeile doar să fie prezente în senat! Bogăția dă libertate, dar nu putere și prestigiu. Valabil pentru orice categorie socială lipsită de putere simbolică (ex. Gladiatorii, curtezanele etc). Bărbații au puterre simbolică. Ajunge să existe, oricât de săraci ar fi, de proști, urâți, incompetenți, imorali. Ei se cred grozavi, superiori femeilor...Așa că banii nu eliberează femeile decât până la un punct. Dar cine dă puterea simbolică? Alți oameni! Inclusiv femeile! Mai ales ele....Dacă ele nu ar mai conferi putere simbolică și politică bărbaților, patriarhatul ar dispărea. Ar fi disparut deja de mult....Dar ele sunt copleșite de nevoia de protecție masculină, care vine din instinctul lor animalic, de a se supune forței fizice.

altă legendă feministă presupune că dacă femeile vor fi supercalificate, vor face meserii grele, vor fi puternice social si bărbații le vor respecta. Dacă ele vor câștiga mai bine decât bărbații, ei le vor respecta.

La naiba, acum și în Iran sunt mai multe femei cu facultate decât bărbați. ȘI se întâmplă ceva? În comunism erau enorm de multe inginere, doctorii erau (și sunt, cel puțin în fostele țări comuniste) în majoritate femei. Și s-a întâmplat ceva? Da, s-a întâplat! Meseria de doctor a fost devalorizată! Prost plătită! În Iran femeile culte tot nu au voie să-și arate părul și moștenesc jumătate din ce moștenesc frații lor inculți. Ce nu se înțelege e că patriarhatul e despre jefuirea femeilor, tăierea accesului lor la resurse, ca ele să fie dependente de bărbați. Nu accesul la munca lor, la producerea de resurse. Patriarhatul nu are nimic contra exploatării femeilor superculte, supercalificate. Dacă nu au acces la putere, poti fi orice! Valabil pentru orice categorie deprivată de putere și susținere sociala.
Altă legendă: dependența materială de femei ar transforma bărbații în cățeluși! O prietenă îmi spunea că femeile trebuie să întrețină bărbații, să-i facă dependenți de ele. Asta ar apăra femeile de manifestările patriarhale ale bărbaților. Dar femeile deja întreți bărbații! Nu în mod clar, nu întotdeauna, dar asta fac! Societatea se bazează pe exploatarea femeilor! Femeile produc mai mult oriunde, dar au acces la atât de puțin! Nu e problema că femeile nu produc, ci că nu obțin din ceea ce produc. Dacă întreții un bărbat e exact ce-și dorește el și patriarhatul. Să obții ceva de la el e greu....Nu-l deranjează decât dacă nu e destul de sigur de el ca să ia fără să-i pese, dacă are un anumit orgoliu naiv. Dar asta fac bărbații, sunt întreținuți de femei, ținuți în viață de ele, la propriu, trăiesc mai mult datorită lor....Și ce obțin femeile din asta? Poate un pic de demnitate, uneori. Dar sunt și femei cu bani abuzate. Sigur, averea dă libertate unei femei, dar prea puțină putere asupra unui bărbat. Dragostea e singura care dă acea putere. Nu se pot inversa rolurile doar pe baza resurselor materiale, pentru că, să nu uităm, bărbații au puterea simbolică dată de societate....

Feministele mai în vârstă, care au trăit eventual și în comunism, cunosc aceste legende. Femeile nu trebuie să facă strategii pentru a fi mai bune, din orice punct de vedere, pentru că deja sunt, ci pentru a avea mai multă putere. Acolo nu sunt în continuare bune.

Deci, mai multă ambiție pentru accesul la putere, nimic altceva!

Continue Reading

Unde a gresit Marx. Stanga-dreapta, doar valoare istorica?

La impartirea stanga-dreapta a orientarilor ideologice, personale sau ca atare, se face adesea referire in discutii, in mass-media. Cineva e de stanga sau de dreapta. Marxismul e considerat de extrema stanga, economic, social etc. Ideea de stanga si dreapta vine de la asezarea unor rivali politici in cadrul Adunarii Nationale in timpul revolutiei franceze, in 1789, la stanga sau dreapta. Are o valoare strict istorica. Ar putea fi impartite ideologiile dupa alte criterii, mai obiective, fara sa tina seama doar de un anumit eveniment istoric? Suna a transformare in stiinta a politologiei, stiintelor sociale, exact ceea ce voia sa faca Marx. Suna, cum se zice, foarte periculos. Cu mult inainte de transformarea biologiei in stiinta, odata cu teoria evolutiei, si cu si mai mult inainte de ideea unificarii tuturor interactiunilor in fizica, Marx a vrut sa unifice cunostintele despre societatile umane.

Dar Marx a gresit rau, cum se stie. De ce? Marx a vrut sa transforme istoria in stiinta, sa descopere legi obiective in dezvoltarea societatii omenesti, pornind de la economie, de la productie. Engels a dus cumva ideea mai departe, incercand sa arate ca predictiile lui Marx asupra istoriei s-au verificat deja. Numai ca el insusi marturiseste in scrisori ca nu citise toate cartile pe care le citeaza in "Originea familiei, a proprietatii private si a statului" cand a scris cartea, in mare graba.
A stabili legi ale societatii umane e cel mai curajos sau inconstient demers posibil. Pentru ca sunt atatea date, iar a vedea regularitati in ele, e nevoie de enorm de multe date si mai ales, de o inspiratie de titan. Da, cand nu ai un priten la biroul de patente, ca Edison, inspiratia e cea importanta, transpiratia, oricat de multa, e bonus. Totusi, pentru ca marxismul a fost atat de la moda, a fost ideologia (religia) oficiala a peste un miliard de oameni de pe aproape toate continentele, s-au scris multe despre marxism si despre problemele lui. Criticile mari sunt oarecum cunoscute. Ce nu e cunoscuta e tocmai dezvoltarea societatii. Adica stim foarte putina istorie, etnologie, ceea ce ne-ar putea ajuta in intelegerea societatii, in schimbarile care au aparut.
Nu stim ce a fost inainte de societatile de vanatori-culegatori, ele insele foarte variate ca structura sociala, dar mai mult sau mai putin egalitare. Dar ce a fost inainte, considerandu-se ca societatile de vanatori-culegatori au aparut oarecum in acelasi timp cu cele de agricultori, acum aproximativ 10000 ani, nu stim. Apoi istoria e plina de mari gauri, fara a lua in considerare cat de putin stim de societatile de vanatori-culegatori. Si nu doar ca istoria e plina de gauri, dar datele pe care le avem despre acele perioade, numai arheologice, sugereaza ca lumea arata cu totul altfel atunci. Social.
Se pare ca a fost o perioada acum vreo 8000 ani, in care aparusera mai multe "orase" gen Catal Huyuk, descoperit in Anatolya, Turcia de azi, datand din acea perioada. Aceste asezari umane cu structura urbana erau foarte populate, aproape ca orasele de azi, dar se pare ca asemananrile se opresc aici, ele erau foarte egalitare, cel mai posibil matriarhale (matrilineare).  Ceva se intampla si ele dispar, in locul lor aparand mici asezari (sate), apoi orasele din cartile de istorie cu structura ierarhica, cu inegalitati intre locuitori. De atunci lumea e cum o stim, cel putin in partea asta de lume. 

Cand e vorba de evolutia societatii omenesti, Marx e clar: creste productia, unii iau surplus, se imbogatesc, ii oprima pe ceilalti. Asa, prin surplus, apare statul, si o clasa isi intareste puterea si dominatia asupra alteia, pe care o pune mai mult sau mai putin la treaba. Restul il stim. Mai mult, toate oranduirile sociale trebuie sa derive una din alta ca o evolutie fireasca, legic determinata. Numai ca societatile asiatice si statele din America precolumbiana contrazic aceasta idee. Acolo statele apar cand gintile inca exista, acestea supunandu-se fara probleme statelor. In America precolumbiana, societatile totalitare sunt mai degraba de tip feudal decat sclavagist, aparand pe locul unor societati de vanatori-culegatori. State s-au format si in perioada recenta, si stim de ce e nevoie in cazul lor: productie de alimente. Fara ea nu se poate, fie ca e agricultura sau chiar piscicultura, cum descrie Jared Diamond in "Guns, germs and steel". 

Numai ca in cazul acestor societati, unele in America moderna (formate din indigeni), altele in alte zone din lumea noua, ideea de stat exista, imitatia era oarecum simpla. Productia de alimente, constanta si sigura, e esentiala, astfel cum hranim multi oameni care stau la un loc? Si de ce ar face-o? Dar cum se ajunge la surplusul lui Marx? Partea proasta e ca societatile care acum practica agricultura primitiva, in zone izolate, NU fac surplus. Atunci ce motiv am avea sa credeam ca altii au facut? Au facut pentru ca au fost obligati. De cine? NU cumva de straini? De navalitori? Faptul ca strainii sunt clasa dominanta, care a cucerit un anumit teritoriu, pe care il exploateaza, e ceva banal in istorie. Am vorbit adesea de patriarhat, de ce inseamna el. Regula in Europa feudala e ca strainii au intemeiat statele feudale, nu autohtonii. O societate matrilineara foarte bine studiata, Monsun, transmite pe linie feminina rangul si averea in cadrul plebei, nu al elitelor. De ce? NU cumva erau straini, cu alte obiceiuri? De stranietatea numelor, dar si antropologica, a elitelor se vorbeste din Antichitate (vezi hititii), iar in Europa zilelor noastre e ceva bine-cunoscut. Cine stie ce inseamna Mircea sau Bogdan?
Pe de alta parte, tot din Antichitate se stie ca nu productia e sursa cea mai tare a imbogatirii, ci razboiul. Sau comertul, care inseamna tot razboi sau amenintarea cu el. Cine controla rute comerciale importante avea putere. Si bani. Atena isi crease un imperiu maritim. Deci sabia era mai importanta decat productia. Atunci si acum, cand totul e produs in China. Si productia creste cand exista protectie. Violenta a fost deci principalul mijloc de productie, cu care eventual puteai sa-i tai cuiva accesul la resurse. Prin violenta a aparut sclavia, un mijloc de productie important. De ce apare in conditiile astea violenta si ierarhia stricta, de ce societatile nu mai sunt egalitare, e simplu. E vorba de oameni, probabil bande de barbati tineri, saraci, care jefuiau si care, pentru a fi eficienti, aveau lideri si erau disciplinati. Pun mana pe societati carora le impun reguli. Intr-o lume in care bandele acestea se generalizeaza, oamenii traiesc in teroare, accepta lideri. Fara indoiala, niste schimbari climatice, care au taiat accesul la resurse unor populatii, ar fi fost la originea formarii acestor bande. Istoria mai recente sugereaza ca asa a fost.Sa ne gandim la marile migratii care au dus la caderea Imperiului Roman si la Evul mediu.  Violenta asupra altor comunitati umane se explica simplu: e mai usor sa ucizi si sa jefui oameni pe care nu-i cunosti, eventual diferiti cultural si antropologic. 

Din toate astea rezulta ca nu neaparat productia, ci accesul la resurse, eventual prin violenta, era ceea ce facea istoria. Atena Antica era dependenta de graul din Crimea intr-o Grecie 85% munte, in care drumurile terestre erau pentru eroi.
Gradul de libertate economica si politica individuala e un parametru ce ar putea descrie, dar arata si cum evolueaza o societate. Cat de dependent economic si social e un om de societate e foarte important. In democratiile antice, existenta sclavilor si a coloniilor facea ca unii oameni sa fie suficient de independenti incat sa gandeasca cu capul lor, sa poate face politica, adica sa fie cetateni. Anticii stiau ca nu faci politica pe bune daca esti dependent, nu poti face politica daca esti sclav. Numai in anumite conditii oamenii dezvolta cu adevarat o constiinta. Un om poate avea libertate economica, acces la resurse, la obtinerea lor, dar nu libertate politica. Asa era multi liberti in Atena antica, unele curtezane. 

Marx a trait in secunda istorica in care productia conta prin ea insasi. Mai mult decat altceva. Cand oamenii intelesesera ca se pot dezvolta daca produc mai mult si mai bine si vand in cat mai multe exemplare. Comertul era din ce in ce mai liber, apareau din ce in ce mai multe rute comerciale. Dar nu fusese intotdeauna asa. Si chiar in timpul lui Marx, coloniile moderne existau. Atunci exista libertatea economica, iar banii, capitalul, erau mai importanti decat orice. Poate prea multa, adica nereglementata prin legi, iar unii profitau de ea, pauperizandu-i si exploatandu-i pe altii fara mila. Dar acest lucru se intampla din Antichitate. Erau fost sclavi extrem de bogati in Atena care faceau exact acest lucru in urma cu peste 2000 ani. Era cumva capitalism atunci? Iar exploatarea din Evul mediu era crunta, desi economia era inchisa, aprope naturala. Evul mediu, feudalismul european ar fi aparut pentru ca toata administratia, toate organizarea care facea posibila o economie cu schimburi la distanta, a cazut. Atunci accesul la resurse a devenit exploatarea unui teritoriu, feuda, unde, cine ajungea sa fie stapan prin violenta, facea ce voia. Dar si in Evul mediu, cine apara drumurile era bogat. Sa ne amintim de Cavalerii templieri. Dar banii nu i-au ajutat cand a fost problema rugului tocmai din cauza averii. Fara drepturi politice, fara protectia personala si garantarea proprietatii, nu se poate vorbi nici de libertate economica. 

Pe scurt, Marx ar fi trebuit poata sa spuna ca accesul la resurse e ceea ce dicteaza evolutia societatii. In cazul vanatorilor-culegatorilor, totul e in natura. Cum se zice, oamenii nu au mare lucru de impartit, dar oricum, ce au, cam impart. Se cunosc toti, iar violenta daca apare, si apare, nu e foarte extinsa. Razboaiele, conflictele exista, dar sunt departe de ceea ce stim noi. Omul e intr-adevar liber, depinde de comunitate, economic si social, dar societatea nu-l poate constrange prea mult. Poate cel mult sa-l izoleze, goneasca. Egalitatea relativa e de la sine inteleasa in aceste conditii, cand nu exista constrangeri economice.
Ceea ce creaza dependenta sociala e societatea gentilica. Proprietatea e comuna asupra pamantului, de exemplu. Dar tocmai pentru ca individul nu mai are autonomia economica de a culege sau vana singur/a, depinde de comunitate, de familie, NU trebuie sa fie proprietate privata, de fapt tocmai asta e un impediment. Omul apartine familiei, care ajunge sa-l negocieze pentru resurse (femeile in patriarhat). Nu e de mirare ca aceste societati, in culturile asiatice, au fost usor de inglobat statelor. Ierarhia deja exista, o mare parte din autonomie disparuse. Era simplu sa accepte si alti stapani.
Ginti si triburi au fost si in Europa, dar in Atena acele legaturi tribale au fost distruse prin legi "draconice", chiar de catre Dracon, inainte de Pericle. Chiar daca era autonomia economica data de participarea la jaf, aceasta exista. Sabia, nu plugul sau sapa, era simbolul omului liber, chiar daca toate sau parte din ele coexistau. Chiar daca aceasta autonomie economica si politica era pentru putini, pentru o minoritate din societatea ateniana, de exemplu, arata la ce se ajunge. Progresul unei societati e determinat de acei oameni care au acces la libertate economica si politica.
Parametrii care au variat in istorie in cadrul unei societati au fost dependenta economica si sociala (politica si juridica) fata de alti membri ai societatii (grupuri sau societate ca atare). Cat de liber e individul economic si social. Desi in democratiile antice, foarte putini oameni erau liberi, macar conceptul de libertate exista, chiar daca era garantat prin violenta. In aceste conditii, comunismul iese mai prost decat societatile antice si chiar feudale. In comunism omul nu avea agentie economica. Adica nu putea sa produca autonom, nu putea avea initiative economice, nu avea acces la ceea ce producea. Despre drepturile politice nu mai e nevoie sa vorbim. Comunismul a fost un fel de intoarcere la feudalism. O clasa dominanta, cu aura divina (revolutionara) stapanea toti cetatenii care nu aveau niciun drept, erau si legati de glie in diferite feluri. Economia era aproape inchisa, statele socialiste erau organizate economic ca niste gospodarii (oicos). Comunismul a fost un fel de restauratie feudala. In niciun caz, urmatoarea etapa de dezvoltare a societatii. Nu e de mirare ca a aparut, contrar predictiilor lui Marx, in Rusia, nu in Anglia, adica intr-o tara neliberala, in care capitalismul era slab dezvoltat. Comunismul nu era ceva nou in istorie, au existat comunitati mici despre care s-a spus ca erau comuniste, ca esenienii sau chiar calugarii din manastirile crestine. Acelea ar fi mai degraba tribale sau gentilice. Nimic nou sub soare! Si nimic placut! E distractiv cum li se reproseaza feministelor dorinta de intoarcere la matriarhat. Adica la o societate gentilica? Nu, multumim.
Lumea nu arata deloc cum a prevazut-o Marx. Pana cum trebuia ca lupta de clasa sa se ascuta, ca oamenii sa fie din ce in ce mai saraci, putini patroni din ce in ce mai bogati. Dar n-a vazut ceva ce se vedea cu ochiul liber atunci: revolutia industriala, tehnologica. Aceasta producea sclavi cuminti, ascultatori, care nu fugeau, Din ce in ce mai productivi si mai specializati: masinile. Care au facut viata oamenilor mai usoara.
In concluzie, daca reducem stanga la principiul liberte, fraternite, egalite, toate sunt doar cuvinte daca nu e agentie economica, adica nu ai dreptul sa produci si ceea ce produci e garantat, daca nu ai acces la ceea ce produci. Si daca nu ai acces la decizii in societate. Violenta te poate opri de la ambele, cum s-a intamplat in istorie. Parametrii istorici ar fi accesul la resurse si violenta in societate. Al doilea deriva din primul. Egalitatea e doar iluzie a saraciei daca oamenii nu au libertate economica. Iar fraternitatea, sororitatea e pentru oameni liberi. 

Continue Reading