”Casandra”,
scrisă de Christa Wolf, o autoare est-germană căreia după
cădearea Zidului Berlinului i s-a reproșat apartenența la Partidul
Socialist Unit (varianta locală a partidului comunist),
este o bijuterie literară. E incredibil că
nu se vorbește mai mult despre ea. E feministă și scrisă într-un
stil elitist, erudit, original,
normal că nu are cum să fie un succes de public. Nu
știu cât se vorbește despre ea în mediile feministe
academice. Deși...
Casandra are
psihologie, istorie, sociologie, filosofie.
Deși e plină de mitologie (referirile
la personajele lui Homer apar la tot pasul, și chiar pentru cine e
interesat, se poate vedea de unde vin multe nume care au ajuns acum
cu valoare simbolică, unul dintre acestea fiind chiar Casandra),
narațiunea pare foarte actuală, ca și când evenimentele s-ar fi
întâmplat acum.
Romanul este remorarea la persoana I a evenimentelor care au dus la căderea Troei de către Casandra, preoteasă și fiica regelui Priam. Casandra își amintește și repovestește din punctul ei de vedere celebrele evenimente din Iliada, în timp ce, ca prizonieră la învingătorii greci, își așteaptă condamnarea la moarte alături de cei doi copii și de prietena ei, Mirina, fiica doicii Parthena.
Casandra ne dezvăluie o altă lume, mai sofisticată, mai civilizată, mai liberă, mai spirituală, și în primul rând mai puțin patriarhală. O lume la cărei prăbușiri ea asistă, pe care încearcă să o salveze, dar eșuează. Casandra a știut ce se va întâmpla, a avertizat asupra dezastrului, dar nu a reușit să-l împiedice pentru că nu a fost luată în seamă, deși poziția ei era importantă. Distrugerea lumii ei a fost opera unor bărbați, a unor barbari veniți după jaf, dar și a autohtonilor, contaminați până la urmă de gândirea superificială, brutalitatea, lipsă de înțelegere profundă a primilor. Că asta e de fapt patriarhatul, despre care istoricii (istoricele precum Gerda Lerner), lucru ușor de altfel de verificat, s-a făcut în etape și s-a consolidat după evenimente istorice. Decăderea drepturilor femeilor (dar și a bărbaților ca ființe morale) s-a făcut în etape. Etapele astea au fost de fapt catastrofe suferite de civilizație. Mulți au fost uciși, iar cei rămași și-au pierdut din bunăstare, cultură și umanitate.
Bogata cetate a Troei, care se pare că a existat cu adevărat, era plasată în Anatolia, Turcia de azi. Acea zonă, mult mai civilizată și bogată decât noile culturi care apar în Europa, era ridiculizată pentru statusul femeilor. La Roma se spunea că etruscii, popor de origine necunoscută, cu o limbă greu de comparat cu orice altceva, bogați și mai civilizați decât alții de pe teritoriul Italiei, ar fi urmașii lidienilor, popor vorbitor al unei limbi indo-europene din Anatolia (ca și troienii), doar pentru libertatea femeilor. Deși date noi de genetică nu exclud totuși o astfel de înrudire a populației actuale din zona locuită de etrusci și populațiile actuale din Anatolia, dar ar putea fi ulterioară.
Istoria consemnează un sclavagism mai moderat al acestei zone, cu multe ”ramasitele primitive”. De fapt ce era de ridiculizat erau vestigiile matriarhale ale acelor societăți. Margarete Riemschneider vorbește în treacăt despre societatea hitiților în cartea ei ”Lumea Hitiților”. Acolo, cel puțin la început (hitiții dispar din istorie în secolul XIII înainte de Christos), inclusiv conducerea imperiului încă avea puternice influențe matriarhale. Urmașul la tron era fratele regelui, nu fiul, iar regina rămânea în funcție după moartea regelui, funcția fiind a ei personală. Regina îi putea face probleme regelui prin influența ei politică, chiar dacă era sora lui.
E ușor de crezut ca și troienii să fi avut o organizare similară. Conștienta și sensibila Casandra, mistuită de temeri și nesiguranță, mai ales după începutul războiului troian, povestește de lumea de dinainte de venirea grecilor. Inițierea sexuală a femeilor avea o valoare spirituală, existau ritualuri religioase sexuale în care fetele își începeau activitatea prin intermediul...templului. Nu conta statusul social al fetei. În lumea aceea liberă, în care sexualitatea nu era taboo, Casandra trăiește o într-adevăr frumoasă poveste de dragoste. De fapt libertatea sexuală e absolut necesară pentru așa ceva. Emoțiile sunt încă mai puternice și mai naturale. Adică au șanse mai mari să fie așa...
Chiar și la vârste mai înaintate, femeile nu îsi ascund sentimentele, au relatii amoroase și sexuale cu cine vor ele, nu contează dacă sunt măritate sau nu. Pasiunile, mai mult sau mai puțin profunde, plutesc în aer. În ”Casandra” vedem ce ar putea fi femeile într-o lume mai puțin patriarhală. Dar acest lucru se schimbă, razboiul troian adâncește patriarhatul in zonă.
Bărbații troieni se schimbă și ei, devin de speriat odată cu avansarea războiului. Aproape că nu mai e diferență între ei și invadatorii sălbatici. Dar ele se organizează și rezistă în felul lor prin cultul Cibelei, în frumoasele peșteri din Anatolia. Regele Priam, cel care își asculta fiica tot timpul, ajunge să nu mai facă față presiunii, și face tot felul de compromisuri. Își ignoră fiica, pe înțeleapta Casandra, mai mult, cu timpul ajunge să o mărite din rațiuni politice, fără a lua în seamă sentimentele ei. Așa ceva era de neconceput înainte de război. Dar cea mai mare victimă este sora ei, frumoasa și blonda Polixena, care se sacrifică încercând să-l seducă pe Ahile, dar care ajunge să înnebunească din cauza brutalității lui. Povestea Casandrei nu are elemente supranaturale, Polixena nu e, ca în legende, cerută ca sacrificiu de fantoma lui Ahile, ci se oferă ea de bunăvoie, când Ahile era în viață. Casandra e lucidă și rațională, suferă mereu de complexul impostorului ca preoteasă, îndoindu-se de harul ei când servea la templul lui Apolo. Dar o vedea pe Cibele... Ea exprimă idei politice, spune adesea ”așa se face” când e vorba de o soluție deja cunoscută, din păcate, fără succes.
Lui Ahile, eroul grec, Casandra îi spune în povestea ei ”Ahile, fiara” din cauza forței lui, a brutalității și cruzimii. El e și ucigașul lui Hector, fratele Casandrei, conștient și curajos. Paris apare ca foarte arătos, dar inconștient, superficial. Despre el s-a profețit că va face rău cetății, ceea ce se adeverește. Numai că din poveste reiese că el nu ar fi răpit-o pe Elena, pe care oricum nimeni nu a văzut-o la Troia, că totul ar fi fost doar lăudăroșenie din partea lui, mândrie absurdă și pretext pentru jaf din partea grecilor. Rațiuni patriarhale, pentru care începe și continuă un război. Nimic nou sau vechi...
Homosexualitatea, atât feminină, cât și masculină, sunt ceva absolut normal. Inclusiv prietena ei, Mirina, devine lesbiană în urma unei posibil viol. Dar, cum se pare că era cazul și în Antichitatea greacă și romană, homosexualitatea nu era taboo.
Când totul se termină, Casandra nu vrea sa plece cu Enea, iubitul ei, care se oferă să o salveze împreună cu copiii ei, să fie o familie. Ea realizeză că va urma perioada eroică, în care nu vrea să trăiască, așa cum îi mărturisește și lui. Nu vrea să-l vadă pe Enea transformându-se în erou, un rol cât se poate de patriarhal. Preferă să meargă la moarte decât să supraviețuiască într-o astfel de lume. Speră ca soția lui Agamemnon, care o aduce ca prizonieră în Micene, Clitemnestra, să-i ierte măcar copiii. Dar se pare că acest lucru nu se întâmplă.
Narațiunea se termină când se anunță venirea călăilor. ”Casandra” pare ca un fel de jurnal dintr-o lume și o epocă mai puțin patriarhală, Trecerea timpului, mai ales când e vorba de femei, nu înseamnă întotdeauna progres. De fapt, de cele mai multe ori, cum se vede și acum în Iran sau Afganistan, dar chiar și în Occident.