Cum era de așteptat de la un misogin detectabil din satelit precum Dan Alexe, colecția de povestiri ”Miros de roșcată amară”, deși cu o stilistică destul de creativă și un vocabular erudit, are o singură mare valoare: aceea de cronică a gândirii și simțirii misogine cu pretenții intelectuale. Alexe este un Lavric mai simpatic, care îți provoacă scârbă, dar nu se poate califica pentru titlul de vomitiv. Poate doar cât oțetul de mere...față de ciuperci otrăvitoare. Deși hoardele de masculi nesimțiti și mândri de asta, dar cu pretenții de superioritate intelectuală, par să nu guste amăreala din proza individului. Se pare că e ceva genetic, dar și cultural. Ține de o cultură ca a noastră, pe care chiar masculul Dan Alexe o critică la finalul cărții lui, dar numai când e vorba de fiica lui (tipic patriarhal). Ca și când masculii români (misogini patentați) ar fi toxici doar dacă îi aduci în pat. Nu, ei sunt toxici la locul de muncă, în cultură, în politică, atunci când au orice putere. Din punctul ăsta de vedere, Dan Alexe are dreptate. Ar fi bine să recunoască faptul că se masturbează nu doar la propriu, ci și când o fac cultură. Și masturbarea în locul activității care implică și alte persoane ar fi mai utilă pentru societate și în acest caz. Nu ar mai încurca femeile, nu le-ar mai bloca trecerea spre succes, nu doar spre orgasm.
Ca să recapitulăm, Dan Alexe nu e original în ce scrie. Nu e original, în sensul că nu descrie ceva original, nici nu crează sentimente originale. Dan Alexe nu are cauză sau cauze, el e un hedonist de liceu, cu simțire ca de liceu, pe care bacul nu l-a despărțit de acea perioadă sinistră din viață, pe care el pun pariu că a savurat-o. E mult mai greu să creezi sentimente originale decât să dai idei de etimologii. Era mai bine să se limiteze la lingvistică și istoria limbii. Acolo, în ”De-a dacii și romanii”, când comportamentul lui de împerechere cu toate componentele lui simbolice e anihilat, Dan Alexe e chiar simpatic și interesant, aș zice chiar un intelectual.
Când scrie beletristică, cel puțin când e vorba de ”Roșcată...” are același stil fantastmagorico-ironico-defetist pe care îl au mulți scriitori români masculi. Și când nu o dă în sex e aproape uman. Când cartea lui nu îți provoacă același sentiment de îngălare forțat jucăușă, de îți vine s-o lași baltă și să citești romane cu dragoni, dar măcar luminoase (ca în cazul meu), e când face referire la alte culturi, la călătoriile lui prin Asia Centrală și Caucaz. Și când povestește la persoana I (aproape toate povestirile sunt la persoana I) cum lucra la depou sau era soldat cu superior abuziv și megaincult și primea belgieni cu ajutoare e aproape haios. Dar aceeași lipsă de naturalețe, aceeași ruptură de realitate și fantazare care nici măcar nu miroase a halucinație sau consum de substanțe interzise.
În cele mai multe povestiri e vorba, clar, despre sex. E un fel de pornografie cu un vocabular cu alt ordin de mărime decât într-un film porno, și cu imagini mai bogate, dar tot din sfera pornografiei. Fantezii de adolescent care nu se maturizează emoțional niciodată. Câteva exemple: o tânără jurnalistă cu fundul gol în balconul minaretului, la înălțime, deasupra trecătorilor pe care picură microni cubi de spermă din vaginul ei. Noaptea, în Kabul. Femeia nu vrea sex decât în locuri ciudate, eventual încărcate de simboluri. Exact ca în filmele porno, dar în fanteziile bărbaților, nu ale femeilor. Femeia la final explodează, dar nu din cauza unui orgasm. În aceeași povestire apare un mare mutilat de mine anti-personal, un bărbat-trunchi, fără mâini și fără picioare. Imaginea unui bărbat tânăr și frumos, distrus și el, și viața lui, ca și țara lui, e transmisă detașat, fără urme de empatie. La final, amantul jurnalistei (un jurnalist care povestește la persoana I) îl ucide din gelozie și pentru că, deși atât de infirm, îl domina prin virilitatea lui. Crima e abjectă și lașă, adică îl sufocă cu o pernă. Un simbol tare pentru ce s-a întâmplat la final cu țara lui, și care a fost rostul tuturor intervențiilor salvatoare occidentale. Sigur, asezonat cu scârboșenia de rigoare!
Cea mai mare parte din carte e un carusel al seducției ieftine, în care un personaj masculin se învârtește printre diverse femei cu care ajunge să facă sex (nu se precizează cât de jalnic pentru ele). Nu știu ce fel de femei pun botul, cum se spune, la astfel de replici de agățat, dar probabil publicul țintă al acestor povestiri coincide cu cel al fraților Tate. Pentru un plus de credibilitate, mai toate femeile implicate în aceste aventuri au relații stabile. Probabil respectivele aventuri fac parte dintr-o disperată petrecere a burlăciței mai perversă.
Femeile au diverse defecte și cusururi fizice sau comportamentale, cu care de obicei ruinează fanteziile masculine puerile, în care femeia e un obiect perfect. La modul cel mai superficial posibil, desigur. Mirosul de roșcată amară nu e o metaforă. E o roșcată care chiar miroase puternic. Oamenii roșcați se pare că miros într-adevăr, pielea lor e mai puțin rezistentă la unele infecții bacteriene. Roșcata din titlu e una a cărei transpirație, intensificată și de eforturile în scopul prestării de sex oral amantului ei aflat la volan, au transformat mașina închisă într-o capsulă intens odorată care îl oripilează pe polițistul de la circulație. Agentul îi oprește regulamentar, dar e șocat olfactiv ceea ce îl conduce la ipoteza prezenței unui animal în mașină.
Fiecare femeie are câte un beteșug, una are botic de animal, una șchioapătă, alta, deși o frumusețe nordică și strănepoată de pictor flămând, nu minte și are rățuște în cadă. Defecte pe care cineva care a trecut cu brio de clasa a X-a nici nu se gândește că există...Dar e foarte instructiv, femeile pot vedea ce simte un ratat emoțional perpetuu, fără șansa de izbăvire.
Femeile din povestirle lui Dan Alexe pot fi deștepte, dar ele nu inițiază nimic, ele nu au cauze, nu au idealuri. Inteligența lor e pur decorativă. Misoginsimul autorului se vede din faptul că ”o muiere” promite a fi intelectuală pentru că citește Chomsky. Un secret pentru Dan Alexe e că femeile intelectuale pe bune, adică feministe, au alergie la un gerontostângist care e, dacă nu pedofil, măcar hebefil. Cum te dai stângist și vii cu teze anticapitaliste când tu profiți de cel mai opresiv sistem: patriarhatul? Sau femeia aia de lângă el se excită la ridurile lui? Sau la impotența lui? Poate dacă e gerontolog și vrea să-și ia de lucru pentru acasă...
Majoritatea poveștilor, cum am spus deja, sunt mai mult sau mai puțin fantastice, măcar fanteziste. Și cele cu muncitorii de la depoul de tramvaie sau cu demnitarii corupți de țară. Doar referirile la Afganistan sau Kirghistan trezesc fiori de realism și sunt interesante. Singurul personaj feminin credibil, uman, e Shagane, traducătoarea kirchiză care se îndrăgostește de un jurnalist occidental, contra tuturor tabu-urilor. După ce petrece o noapte de pasiune cu el, inițiată de ea, e gata să plece cu el și să lase chiar și copilul pe care îl crește singură. Aici e singura străfulgerare de umanitate veritabilă a unei femei. Singur, jurnalistul, care povestește la persoana I, nu e mișcat de situație. E normal pentru el, și Shagane avea defectele ei, deși clar nu mirosea. De fapt tocmai de aceea. Era o femeie exotică, o asiatică, ceea ce nu era pe gustul jurnalistului, deși cei ca ea rar au nevoie de deodorant. Dar ea, plină de demnitate, cu sentimente puternice și autentice, deși a crescut și a trăit în acea gaură post-sovietică de sărăcie și corupție inimaginabilă chiar și pentru noi, dispare fără a aștepta să fie plătită pentru serviciile de traducătoare. Deși e văduvă și mamă singură...Soțul ei, un fost milițian, s-a sinucis în fața ei. Shagane e o pată de puritate umană într-o mâzgă patriarhală.
Un alt merit al acelei povestiri este privirea asupra cauzei războaielor interetnice din Asia Centrală și Caucaz: conflicte extinse între bețivi care și-au găsit motiv de gâlceavă. Dar nu asta e războiul? Nu ăsta e patriarhatul în general? O treabă de gașcă stropită cu alcool sau cu pseudo-cauze incredibil de superficiale și puerile. Cu femeile și copiii la mijloc, normal.
”Miros de roșcată amară” e o colecție de povestiri patriarhale.
