Am promis ca voi reveni cu o postare despre "Wuthering Heights" (La rascruce de vanturi), carte scrisa magistral de Emily Bronte. O recenzie a ei o face intr-un mod foarte ingenios, citand si alti autori, insasi Andrea Dworking in "Woman Hating". Singura carte a mijlociei dintre surorile Bronte, singura ei carte, spune mai multe despre natura umana, despre relatiile interumane decat pot spune multi comentatori din epoca noastra sau din trecut. Asemenea unei carti criptice, filosofice sau religioase scrisa in trecut, desi nu e criptica deloc si apartine unei epoci foarte apropiate de noi, secolul al XIX-lea, poate da nastere la multe interpretari. E o carte in orice caz clasica.
Dworkin, citand si alte autoare, gaseste ca e vorba, in spatele acelei mari pasiuni heterosexuale, descrisa in "Wuthering Heights", de constructia sociala a rolurilor de gen. Un barbat, prin cruzimea aplicata din copilarie ca parte a socializarii masculine, devine sadic si razbunator. Partenera lui, obiectul pasiunii lui impartasite, prin socializarea feminina devine "o doamna", dar de fapt o fiinta domesticita, instrainata de ea insasi prin manierele elegante, acceptabile social. In acest demers amandoi pierd, ea fericirea, sanatatea si apoi viata, el, fericirea, omenia si in cele din urma si viata.
Inainte de a citi aceasta carte, desi filmul avandu-l pe Lawrence Olivier in distributie este singura poveste a unei pasiuni care m-a impresionat vreodata, auzisem vorbindu-se despre sadismul personajului masculin principal, Heathcliff.
Citind-o nu am gasit sadism, ci durerea transformata in disperare si ura atunci cand ti se ia cel mai important lucru din viata, sansa de a te bucura de cel mai frumos si mai intens sentiment ce poate lega doua fiinte umane. E o pierdere care poate transforma o fiinta omeneasca intr-o fiara care uraste lumea si pe toti care au contribuit la aceasta pierdere cu toate fortele lui. Razbunarea, alaturi de dorinta reintalnirii cu fiinta care i-a umplut sufletul, intr-o atmosfera gotica, dominata de credinta in fantome (iata un motiv al acestei credinte in cele mai multe culturi) ramane singura lui ratiune de a trai.
Heatcliff nu e nici psihopat, nici sadic, e doar o fiinta umana inteligenta, dar neslefuita, cu o doza mare de brutalitate. Analiza tipurilor umane pe care o face Emily Bronte e remarcabila. E frapanta sinceritatea, profunzimea, degajarea si lipsa de prejudecati a observatiilor psihologice intr-o epoca prefreudiana. Nu exista acele exagerari, acele patologizari care ne domina si ne plueaza mintile si azi (sau mai ales azi). Personajele sunt extraordinar de credibile. Totul e gandit in cele mai mici amanunte. Inclusiv actiunea e plasata nu in secolul al XIX-lea, ci la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Inventiile nou aparute in noul secol, cum ar fi transportul pe calea ferata si telegraful, dar si schimbarea relatiilor interumane ca urmare a Revolutiei Industriale, ar fi facut unele aspecte ale actiunii neverosimile. Heatcliff, e, se spune, primul personaj self-made person din literatura. Pleaca, nu se stie unde, posibil in America, nu da niciun semn de viata pentru trei ani, si se intoarce bogat. Viata intr-o relativa izolare, fara multi stimuli si multe sanse de distractie, cum reiese si din dialoguri, face ca (as adauga in cazul oamenilor care au potential in acest sens) relatiile interumane sa fie mult mai intense decat la oras chiar in acea epoca, cu atat mai mult acum. De asemenea, ca relatiile sa fie intense, ca o mare pasiune sa apara, trebuie sa fie implicate persoane care isi gasesc cu greu satisfactia in relatii cu alti oameni. Heathcliff e ceea ce azi s-ar numi un tip foarte introvertit, dar pasional. Partenera lui, Cathy, e de asemenea o persoana dificila, foarte pasionala, dar si foarte fermecatoare, capabila de o multime de stari afective.
Emily Bronte ofera o cauza a pasiunii puternice pe care nu am mai gasit-o nicaieri, aceea a similaritatii psihologice puternice. La un moment dat Cathy spune ca Heathcliff e ceea ce e ea intr-o masura mai mare. Mi-aduc aminte de o postare de pe acest blog in care incercam sa dau o explicatie satisfacatoare pentru atractia heterosexuala pe care o simt femeile. Ce vor femeile de la barbati, desi de cele mai multe ori ei nu sunt atractivi sexuali, pentru multe femei, ei fiind sub nivelul altor femei ca atractivitate si farmec? Dincolo de faptul ca barbatii pot simti o atractie sexuala pentru o femeie mai mare decat o alta femeie (aici avem radacina puterii), ei, tocmai prin lipsa unor caractere, le accentueaza pe altele foarte mult, astfel incat o femeie poate gasi ceea ce crede ca e esential in ea intr-o masura mai mare intr-un barbat decat in ea insasi. Ce pacat, la acest adevar a ajuns o englezoiaca geniala cu peste un secol inainte! Lucrurile mari au fost deja spuse!
Diferenta dintre pasiune si omenie, solidaritate umana, apare transant. Emily Bronte nu a fost niciodata casatorita, iar schitarea acestui roman se pare ca a inceput-o cand era inca adolescenta, dar a surprins ceva despre care acum putin se discuta, si care e cauza nefericirii in unele cupluri. Omenia si bunatatea, rare din nefericire, sunt de apreciat cand exista, dar nu ajung pentru o relatie fericita, intensa, reala, specifica, asa cum e cea care e bazata pe pasiune. In "Wuthering Heights", lipsa pasiunii, a unei interactiuni umane intense, specifice, se simte. Lipsa pasiunii ucide in cele din urma. o fiinta pasionala care isi regaseste pasiunii si ajunge sa o piarda din nou. Uneori alegerile in viata sunt ingrozitor de dificile, iar un capriciu de moment, lipsa constientizarii prioritatilor, poate cere pretul uneori pretul suprem.
Dar ceea ce e iarasi interesant, nu exista pic de gelozie primitiva, pur sexuala, in aceasta carte. Heathcliff nu e Othello. El se intoarce la femeia pe care o iubeste, desi era maritata cu un alt barbat, cu care el se poarta foarte frumos, pana cand celalalt nu il jigneste. El insusi se casatoreste din razbunare fata de acesta cu o femeie pe care o uraste, sora lui. Dar nimic, inafara de sentimente, nu conteaza. Miza sunt ele, atunci cand e vorba de dezamagire sau de apropiere, nu sexul. De fapt, protagonistii acestei mari pasiuni nu sunt niciodata impreuna fizic sau au o relatie in sensul clasic.
De asemenea, ce e frapant, asa pare previzibil, nu exista gelozie in relatii in general. Cel putin, nu afisata. Femeile maritate primesc fara probleme prieteni vechi, au intalniri cu alti barbati in casa sotilor, fara ca acestia sa se supere. Si cand te gandesti ca acum exista cupluri care privesc cu suspiciune intalnirile cu persoane de sex opus! Femeile par libere in epoca. Singura referire la o posibila "imoralitate sexuala" feminina este replica unui batran religios care gaseste scandalos ca o femeie de varsta mijlocie sa aiba amanti la varsta ei. Era o jignire gratuita, ridiculizata.
Femeile la sfarsitul secolului al XVIII-lea erau destul de libere, puteau circula si primi pe cine doreau, cel putin in unele cazuri. Problema transpare insa in cazul mostenirii, care se transmite pe cale masculina, ceea ce le facea foarte vulnerabile. Transmiterea mostenirii e un personaj care pluteste peste tot. Dar in cazul unei relatii, mai ales in care existau sentimente, ele se purtau liber si chiar autoritar. Foarte probabil ca nu era asa in toate clasele sociale si lucrurile s-au mai schimbat in secolul urmator, cel putin in burghezie. Cel putin intr-un mediu unde oamenii se cunosteau, unde siguranta persoanei era la un nivel destul de ridicat, femeile se puteau misca destul de liber.
Emily Bronte nu analizeaza situatia femeilor, vulnerabilitatea lor, dar are o replica prin care transpare faptul ca aceasta provine din forta fizica inferioara. La un moment dat, sotia lui Heathcliff priveste cu mare placere spre pistolul cu care e amenintata ca pe ceva ce isi dorea din tot sufletul. Daca forta inferioara a femeilor le face sa se teama de barbati, dupa inventarea armelor de foc, pentru a caror manuire nu e importanta forta, aceasta discrepanta de forta ar fi trebuit sa dispara. Dar femeile trebuiau sa ramana doamne, cu degetele fine in manusi de dantela, ceea ce nu incadra cu pistoale, s-ar fi putut adauga.
Emily Bronte, in "Wuthering Heights", analizeaza si alte tipuri de relatii heterosexuale, facand diferenta intre influenta educatiei in cazul unui barbat egoist si imoral si lipsa acesteia in cazul unuia moral si sensibil nativ. Educatia, s-ar putea spune, e ca si cosmetica, ne face foarte frumosi daca deja suntem si ne ascunde defectele pentru un ochi neavizat, daca suntem urati. Dar uneori ne face monstruosi.
In roman apar cativa oameni rai, oameni care abuzeaza alti oameni, copii, oameni care nu arata empatie in situatii critice, oameni cu sete de razbunare de nedescris. Si totusi, pare ca in viata de toate zilele intalnesti oameni mai rai decat acestia, chiar daca nu ai multe contacte sociale si nu esti politican/a. Poate oamenii sunt la fel de rai ca si atunci, dar tehnologia ii face pe unii sa faca fapte mai rele decat intr-o epoca in care contactele erau mai apropiate, in care consecintele faptelor lor primeau un raspuns mai rapid. Cand feedback-ul actiunilor lor era imediat sau apropiat. Acum poti ucide jignind copii pe facebook. Atunci era nevoie de mai mult.
Oricum am incerca sa analizam aceasta carte, spunem prea putin. Povestea si atmosfera gotica, savuroasa, nu se pot descrie in cuvinte, altele decat cele ale lui Emily Bronte.
Dworkin, citand si alte autoare, gaseste ca e vorba, in spatele acelei mari pasiuni heterosexuale, descrisa in "Wuthering Heights", de constructia sociala a rolurilor de gen. Un barbat, prin cruzimea aplicata din copilarie ca parte a socializarii masculine, devine sadic si razbunator. Partenera lui, obiectul pasiunii lui impartasite, prin socializarea feminina devine "o doamna", dar de fapt o fiinta domesticita, instrainata de ea insasi prin manierele elegante, acceptabile social. In acest demers amandoi pierd, ea fericirea, sanatatea si apoi viata, el, fericirea, omenia si in cele din urma si viata.
Inainte de a citi aceasta carte, desi filmul avandu-l pe Lawrence Olivier in distributie este singura poveste a unei pasiuni care m-a impresionat vreodata, auzisem vorbindu-se despre sadismul personajului masculin principal, Heathcliff.
Citind-o nu am gasit sadism, ci durerea transformata in disperare si ura atunci cand ti se ia cel mai important lucru din viata, sansa de a te bucura de cel mai frumos si mai intens sentiment ce poate lega doua fiinte umane. E o pierdere care poate transforma o fiinta omeneasca intr-o fiara care uraste lumea si pe toti care au contribuit la aceasta pierdere cu toate fortele lui. Razbunarea, alaturi de dorinta reintalnirii cu fiinta care i-a umplut sufletul, intr-o atmosfera gotica, dominata de credinta in fantome (iata un motiv al acestei credinte in cele mai multe culturi) ramane singura lui ratiune de a trai.
Heatcliff nu e nici psihopat, nici sadic, e doar o fiinta umana inteligenta, dar neslefuita, cu o doza mare de brutalitate. Analiza tipurilor umane pe care o face Emily Bronte e remarcabila. E frapanta sinceritatea, profunzimea, degajarea si lipsa de prejudecati a observatiilor psihologice intr-o epoca prefreudiana. Nu exista acele exagerari, acele patologizari care ne domina si ne plueaza mintile si azi (sau mai ales azi). Personajele sunt extraordinar de credibile. Totul e gandit in cele mai mici amanunte. Inclusiv actiunea e plasata nu in secolul al XIX-lea, ci la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Inventiile nou aparute in noul secol, cum ar fi transportul pe calea ferata si telegraful, dar si schimbarea relatiilor interumane ca urmare a Revolutiei Industriale, ar fi facut unele aspecte ale actiunii neverosimile. Heatcliff, e, se spune, primul personaj self-made person din literatura. Pleaca, nu se stie unde, posibil in America, nu da niciun semn de viata pentru trei ani, si se intoarce bogat. Viata intr-o relativa izolare, fara multi stimuli si multe sanse de distractie, cum reiese si din dialoguri, face ca (as adauga in cazul oamenilor care au potential in acest sens) relatiile interumane sa fie mult mai intense decat la oras chiar in acea epoca, cu atat mai mult acum. De asemenea, ca relatiile sa fie intense, ca o mare pasiune sa apara, trebuie sa fie implicate persoane care isi gasesc cu greu satisfactia in relatii cu alti oameni. Heathcliff e ceea ce azi s-ar numi un tip foarte introvertit, dar pasional. Partenera lui, Cathy, e de asemenea o persoana dificila, foarte pasionala, dar si foarte fermecatoare, capabila de o multime de stari afective.
Emily Bronte ofera o cauza a pasiunii puternice pe care nu am mai gasit-o nicaieri, aceea a similaritatii psihologice puternice. La un moment dat Cathy spune ca Heathcliff e ceea ce e ea intr-o masura mai mare. Mi-aduc aminte de o postare de pe acest blog in care incercam sa dau o explicatie satisfacatoare pentru atractia heterosexuala pe care o simt femeile. Ce vor femeile de la barbati, desi de cele mai multe ori ei nu sunt atractivi sexuali, pentru multe femei, ei fiind sub nivelul altor femei ca atractivitate si farmec? Dincolo de faptul ca barbatii pot simti o atractie sexuala pentru o femeie mai mare decat o alta femeie (aici avem radacina puterii), ei, tocmai prin lipsa unor caractere, le accentueaza pe altele foarte mult, astfel incat o femeie poate gasi ceea ce crede ca e esential in ea intr-o masura mai mare intr-un barbat decat in ea insasi. Ce pacat, la acest adevar a ajuns o englezoiaca geniala cu peste un secol inainte! Lucrurile mari au fost deja spuse!
Diferenta dintre pasiune si omenie, solidaritate umana, apare transant. Emily Bronte nu a fost niciodata casatorita, iar schitarea acestui roman se pare ca a inceput-o cand era inca adolescenta, dar a surprins ceva despre care acum putin se discuta, si care e cauza nefericirii in unele cupluri. Omenia si bunatatea, rare din nefericire, sunt de apreciat cand exista, dar nu ajung pentru o relatie fericita, intensa, reala, specifica, asa cum e cea care e bazata pe pasiune. In "Wuthering Heights", lipsa pasiunii, a unei interactiuni umane intense, specifice, se simte. Lipsa pasiunii ucide in cele din urma. o fiinta pasionala care isi regaseste pasiunii si ajunge sa o piarda din nou. Uneori alegerile in viata sunt ingrozitor de dificile, iar un capriciu de moment, lipsa constientizarii prioritatilor, poate cere pretul uneori pretul suprem.
Dar ceea ce e iarasi interesant, nu exista pic de gelozie primitiva, pur sexuala, in aceasta carte. Heathcliff nu e Othello. El se intoarce la femeia pe care o iubeste, desi era maritata cu un alt barbat, cu care el se poarta foarte frumos, pana cand celalalt nu il jigneste. El insusi se casatoreste din razbunare fata de acesta cu o femeie pe care o uraste, sora lui. Dar nimic, inafara de sentimente, nu conteaza. Miza sunt ele, atunci cand e vorba de dezamagire sau de apropiere, nu sexul. De fapt, protagonistii acestei mari pasiuni nu sunt niciodata impreuna fizic sau au o relatie in sensul clasic.
De asemenea, ce e frapant, asa pare previzibil, nu exista gelozie in relatii in general. Cel putin, nu afisata. Femeile maritate primesc fara probleme prieteni vechi, au intalniri cu alti barbati in casa sotilor, fara ca acestia sa se supere. Si cand te gandesti ca acum exista cupluri care privesc cu suspiciune intalnirile cu persoane de sex opus! Femeile par libere in epoca. Singura referire la o posibila "imoralitate sexuala" feminina este replica unui batran religios care gaseste scandalos ca o femeie de varsta mijlocie sa aiba amanti la varsta ei. Era o jignire gratuita, ridiculizata.
Femeile la sfarsitul secolului al XVIII-lea erau destul de libere, puteau circula si primi pe cine doreau, cel putin in unele cazuri. Problema transpare insa in cazul mostenirii, care se transmite pe cale masculina, ceea ce le facea foarte vulnerabile. Transmiterea mostenirii e un personaj care pluteste peste tot. Dar in cazul unei relatii, mai ales in care existau sentimente, ele se purtau liber si chiar autoritar. Foarte probabil ca nu era asa in toate clasele sociale si lucrurile s-au mai schimbat in secolul urmator, cel putin in burghezie. Cel putin intr-un mediu unde oamenii se cunosteau, unde siguranta persoanei era la un nivel destul de ridicat, femeile se puteau misca destul de liber.
Emily Bronte nu analizeaza situatia femeilor, vulnerabilitatea lor, dar are o replica prin care transpare faptul ca aceasta provine din forta fizica inferioara. La un moment dat, sotia lui Heathcliff priveste cu mare placere spre pistolul cu care e amenintata ca pe ceva ce isi dorea din tot sufletul. Daca forta inferioara a femeilor le face sa se teama de barbati, dupa inventarea armelor de foc, pentru a caror manuire nu e importanta forta, aceasta discrepanta de forta ar fi trebuit sa dispara. Dar femeile trebuiau sa ramana doamne, cu degetele fine in manusi de dantela, ceea ce nu incadra cu pistoale, s-ar fi putut adauga.
Emily Bronte, in "Wuthering Heights", analizeaza si alte tipuri de relatii heterosexuale, facand diferenta intre influenta educatiei in cazul unui barbat egoist si imoral si lipsa acesteia in cazul unuia moral si sensibil nativ. Educatia, s-ar putea spune, e ca si cosmetica, ne face foarte frumosi daca deja suntem si ne ascunde defectele pentru un ochi neavizat, daca suntem urati. Dar uneori ne face monstruosi.
In roman apar cativa oameni rai, oameni care abuzeaza alti oameni, copii, oameni care nu arata empatie in situatii critice, oameni cu sete de razbunare de nedescris. Si totusi, pare ca in viata de toate zilele intalnesti oameni mai rai decat acestia, chiar daca nu ai multe contacte sociale si nu esti politican/a. Poate oamenii sunt la fel de rai ca si atunci, dar tehnologia ii face pe unii sa faca fapte mai rele decat intr-o epoca in care contactele erau mai apropiate, in care consecintele faptelor lor primeau un raspuns mai rapid. Cand feedback-ul actiunilor lor era imediat sau apropiat. Acum poti ucide jignind copii pe facebook. Atunci era nevoie de mai mult.
Oricum am incerca sa analizam aceasta carte, spunem prea putin. Povestea si atmosfera gotica, savuroasa, nu se pot descrie in cuvinte, altele decat cele ale lui Emily Bronte.