”Bejenii” de Natalia Onofrei

 

Natalia Onofrei este autoarea best seller-ului autofinanțat și autopublicat ”În numele tatălui”. Nu este feniminstă, este o critică a feminismului ”turbat”, a femeilor woke răsfățate, a lesbienelor care nu au copii și grijile unei femei tradiționale. Dar, cum am mai zis în cazul recenziei colecției de povestiri ”În numele tatălui, e femeie, iar experiența ei de femeie vorbește mai mult despre situația femeilor decât ar face-o un bărbat aliat al feminismului. Natalia Onofrei este o titanidă, o femeie extrem de puternică, o antreprenoare care muncește din greu și scrie în puținul timp pe care îl are la dispoziție. Uzează de același spirit antreprenorial când își organizează munca de scriitoare, dar și când își promovează cărțile. Natalia Onofrei e o femeie de afaceri în literatură, una rece, care știe cum și când să scrie, cum și când să promoveze.
În cărțile ei, în care apar oameni din zone marginale ale societății, oameni de la țară cu mentalități dure, oameni care provin de la țară și își păstrează viziunea de a vedea lumea chiar când ajung la oraș, oameni brutalizați de viața dură și de lipsa afecțiunii încă de când au venit pe lume. Dacă există cărți horror, care să-ți creeze groază, Natalia Onofrei e o autoare a lor. Cărțile ei, mai ales ”Bejenii”, sunt filmice, arată chiar ca niște scenarii de film. Nu analizează sentimente, idei, nu militează pentru nimic. Oamenii doar se mișcă, se agită, ca niște șoareci în cușcă, pentru a supraviețui. Singurul instinct care mai scapă de sub control este agresivitatea. Pentru că în cărțile ei e multă violență, căreia mai ales femeile îi cad pradă.

Pe scurt, ”Bejenii” este o poveste, cu multe acțiuni paralele, despre imigranți. Nu e de citit seara, la culcare, pentru că nu mai dormi. Cel puțin pentru noi, românii, sărăcia și disperarea din anii 90 sunt aproape că-ți vine să le tăi cu cuțitul. Romanul de aproape 700 de pagini te face să te înfiori când treci pe lângă imigranții livratori din Asia sau Africa. Zilele trecute am văzut un grup de asiatici, caucazieni, vorbind o limbă foarte melodioasă, probabil indo-europeană, stând pe o bancă pe bulevard. Scena mi-a evocat imaginea badantelor românce, moldovence și ucrainence, care stăteau în ziua lor liberă în parc, pe bănci, vorbind și glumind. De ce nu stăteau acasă ca să se odihnească? Pentru a nu fi în continuare exploatate de cei pe care îi serveau. Oare ce fac bonele filipineze din România?

Cum am spus, romanul e filmic, are alură de documentar. Nu e cu sentimente, cu analiza lor. Oamenii sunt îngrozitor de reci. Mai ales romantismul nu există (cu o excepție notabilă). Femeile vor să supraviețuiască ele și copiii lor. Bărbații nu fac decât să trimită bani acasă. Această răceală dureroasă nu ține de cultură, cum ne fac poate să credem filmele despre imigranții din alte culturi, cum e ”Princess”, film italian despre o tânără africană din prostituție, Princess, care se prostitua într-o pădurice de la margine de drum în Italia, nu voia sentimente, romantism. Ea îi spune asta unui client care voia să fie partenerul ei, să locuiască împreună și restul. Când el o duce la o petrecere, unde e tratată normal, băgată în seamă și întrebată despre viața ei, ea se simte rău. Nu vrea decât bani, care o pot ajuta fără suferință. Nu are energie pentru mai mult, nu își permite mai mult. Căutarea fericirii, dorințele și visele te obosesec, ele sunt un lux pentru privilegiați.

La fel trăiesc și cele mai multe dintre personajele din ”Bejenii”. Sunt mașini de supraviețuit, care atunci când zbuciumul vieții se termină și ei se pot relaxa, când de fapt obțin liniștea și independența pe care și-au dorit-o, intră în depresii crunte. Pentru că nu știu să trăiască, se se bucure de viață, să exploreze.

”Bejenii” urmărește două personaje-cheie, cu poveștile lor de viață, cu ramificații la poveștile celor cu care intră în contact. Aceste personaje sunt Victoria (Vica) și Gabriel, ambii din Moldova, de pe cele două maluri ale Prutului.

Acțiunea începe la finele anilor 80, înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, dar și a comunismului în România. Vica e fiica unei contabile văduve, și are o soră, Ana. Mama Vicăi, deși are educație, e o femeie profund patriarhală. Practic mentalitățile patriarhale îi distrug viața fiicei ei. Sora ei se sustrage psihozei colective din satele basarabene (dar și de dincoace de Prut) în care o tânără e compromisă dacă rămâne noaptea la discotecă, dacă nu doarme acasă. Ana, sora Vicăi, când rămâne tărziu la discotecă în prezența unui băiat care nici măcar nu-i plăcea, e forțată de mama isterizată de comportamentul ei compromițător și de parlamentul rudelor, să se mărite cu el. Numai că ea își face bagajul și pleacă la oraș, unde muncește, studiază, iar mai târziu devine profesoară. Vica nu e atât de curajoasă. Ea se mărită cu un bețiv pentru gura lumii. Face un copil, rămâne văduvă, ca apoi să se mărite din nou, cu alt bețiv, care pur și simplu o părăsește. De ce face asta? Ca să scape de acasă, de gura mamei ei. Astfel, la 25 de ani are doi copii și e singură, la țară. La 25 de ani, când alte tinere abia își încep viața, când studiază, explorează, au aventuri, ea e singură cu doi copii, o mamă abuzivă și fără șanse de a câștiga suficient pentru un trai decent.

Economia Republicii Moldova se prăbușește după căderea Uniunii Sovietice, iar sărăcia e încă mai mare decât în România. Vica se decide să plece la muncă în Italia. Ilegal. Cunoaște la verișoara ei o femeie, fostă învățătoare, care promite să o ajute că așa e, dar și ”de sufletul fiului ei mort”. Vica, deși inteligentă, era neștiutoare, nici prieteni nu prea avea. O crede. Nu e ciudat nici când femeia respectivă nu-i cere nici bani de drum, nici șpagă pentru călăuze, într-un timp când se ajungea în Italia numai pe căi ilegale. Împreună cu alte tinere, dintre care una avea un copil mic de câteva luni, ele sunt tratate relativ bine, sunt cazate în case bine puse la punct, cel puțin la început. Până când realizează, târziu, că dacă la o masă nu se plătește, tu ești în meniu. Pe scurt sunt vândute unor traficanți albanezi, care ajung să le oblige să se prostitueze pe marginea drumului într-o pădurice, unde și dorm, și unde se spală într-un pârâu. Nu au voie să oprească din bani, sunt bătute crunt dacă fac asta. Inteligenta Vica nu doar că face totul ca sî învețe italiană cât mai bine, dar și își găsește niște posibili aliați printre clienți și ”colegi”, adică un transsexual cubanez care lucra în zonă pe cont propriu. Reușește să evadeze cu ajutorul lor, dar e reperată de proxeneți. Nu se duce la poliție, știe că poliția e mână în mână cu proxeneții. Femeile nu există ca femei, dacă ajung sclave, nu mai există scăpare legală pentru ele. Dar nimeni nu se revoltă pentru asta. Nimeni nu se duce la vreo organizație feministă după ce scapă. Din contră, își ascund cât pot de bine poveștile, încearcă să șteargă din memorie această parte din viață.

Vica era plină de datorii, săracă, cu doi copii. Totuși, din puținul pe care îl cîștiga e nevoită să se răscumpere de la proxenetul albanez. Deși el și vărul său îl ucid pe transsexual, care e găsit cu gâtul tăiat, iar ferma unui protector al ei, care o ajutase să scape, e incendiată, deși unchiul lui era polițist. Asta pentru cine nu înțelege cum funcționează patriarhatul, care e stat în stat. Și e stat, statul fiind tot o instituție patriarhală. Dacă reușești să sperie suficient de mult, obții tăcerea victimelor.
Te întrebi de ce femeile traficate nu se uneau să-i ucidă pe proxeneți? De ce nu tăbărau toate pe ei să-i ucidă? Erau terifiate și se temeau una de alta să nu fie divulgate. E drept că aveau o trădătoare printre ele, o rusoaică, Vera, care le supraveghea și le da pe mâna proxeneților imediat ce i se părea că au ascuns bani. Ea trăia în aceleași condiții inumane, dormea tot acolo, se îmbrăca din haine donate...Fiind amanta unuia dintre proxeneții albanezi, beneficia de câte o baie, de câte o manichiură și un vopsit profesional. Oare pe atât de puțin trădează femeile alte femei? Sau misoginsul lor internalizat e imens? Cum să accepți ca amantul tău să bată crunt în fața ta o altă femeie, să o violeze și să urineze pe ea?

Un alt aspect interesant e că actul în sine nu era prea greu pentru o femeie ca Vica. Nu de plăcere ”își ridicase poalele în cap” și cu foștii. A deveni obiectul sexual al unui bărbat la comandă era ceva ce știa bine. Asta te duce cu gândul la o femeie din prostituție, liberă de data asta, care spunea că la al nu știu câtelea client, ea a avut un orgasm. Nu știa ce e ăla. S-a mirat că în meseria asta obții și plăcere. Era măritată și avea copii, făcea asta de sărăcie, în România.

Condiția femeii, mai ales în medii patriarhale, e cumplită. E mai ușor să accepți exploatarea sexuală când de fapt asta e condiția ta, cu care te-ai obișnuit. Simone de Beauvoir scrie în ”Al doilea sex” că prostituatele se recrutau dintre servitoare. Probabil deja abuzate, se îndreptau mai ușor spre o activitate la care erau constrânse gratis.

După ce scapă din mâinile traficanților, Vica are tot relații ciudate, bazate pe un fel de ajutor reciproc. Sexual sunt la fel de jalnice, face sex din obligație, fără nicio plăcere, de fapt e martoră la ejaculare precoce. Dar ea nici când e liberă cu totul, când reușește să-și aducă și copiii, nu se angajează în relații de plăcere, nu caută bărbați, nu are aventuri. Doar intră în depresie din cauza singurătății care o aștepta la aproape 40 de ani. Devine o femeie cu ceva bani și ceva siguranță, dar niciodată o femeie emancipată, cu adevărat liberă.

Interesant e și rolul tatălui în patriarhat. Tatăl are copiii și nevasta în proprietate. El nu e obligat să facă nimic, doar are drepturi asupra lui. Grigore, ultimul soț al Vicăi, un alcoolic care se mutase la maică-sa, tot alcoolică, în condiții inumane, nu voia s-o lase pe Vica să ia copiii în Italia, uzând exact de dreptul lui de tată. Din acte. Venise moda în Moldova ca tații să ceară 4000 de dolari pe fiecare copil care poate fi scos din țară. Conform legii, un copil minor nu poate părăsi granița dacă nu se poate dovedi acceptul celuilalt părinte. Am văzut ce înseamnă asta, când o mamă, avocată, nu și-a mai găsit pașaportul ei și al fiicei la ieșirea din țară. Dar cum era avocat și soțul ei a fost ușor de găsit, lucrurile s-au rezolvat. Legea asta ar trebui cumva desființată, când e vorba de tată, cel puțin. Tatăl în patriararhat își vinde copiii. Dacă înainte își vindea fetele în căsătorie (prostituție legală), acum îi vinde cum poate. Binele lor nu contează. Grigore (Grișa), ținea cont de fluctuațiile pieței. Pentru că prețul pe copil crescuse la 5000 de dolari, el indexează cererea. Vica dă 10000 de dolari și își salvează copiii. De unde ara atâția bani? Din solidaritatea feminină. Pentru că acest roman, există și așa ceva.

Una dintre femeile traficate, colege cu Vica, era Snejana, o rusoaică din Nicolaev, fiica unei doctorițe alcoolice și cu probleme psihice. Snejana e un personaj bine conturat. E o femeie extrem de puternică, dură și demnă. Ea suportă bătăi crunte fără să crâcnească, ceea ce îi înnebunește pe albanezi. Dar ea nu uită, ea are sentimente. Ea urăște și iubește. Pentru că Vica a ajutat-o să scape din mâinile proxeneților (dar și pe alte fete), e impresionată de bunătatea ei, de faptul că e o persoană căreia îi pasă de ea. Pentru că majoritatea femeilor din acel grup duceau și acasă vieți la fel de oribile. Rămâneau acolo, ca sclave, care nu dispuneau de nimic pentru ele însele, și pentru că nu aveau la ce se întoarce. Abuzul era ceva normal pentru ele, nu își imaginau altfel de viață.

Snejana era diferită. Ea simțea, avea sentimente puternice. Ea judeca. Avea o listă cu persoanele pe care voia să le ucidă. Proxeneții albanezi, Vera, dar și alte persoane care îi făcuseră ei rău, dar și Vicăi, erau pe acea listă. Într-adevăr, Vera e găsită cu gâtul tăiat, iar proxeneții albanezi sunt găsiți împușcați în cap în mașina în care își supravegheau marfa. Din discuțiile Vicăi cu Snejana, rezultă că ea știa ce și cum. La fel, învățătoarea care a vândut-o pe Vica proxeneților e găsită moartă în casa ei luxoasă. La final, și verișoara ei, care îi făcuse cunoștință cu învățătoarea, e dată dispărută. Până ce și Grișa, a doua zi după ce ia banii, e găsit mort într-o râpă. Chiar dacă nimeni nu mărturisește nimic, iar poliția pune crimele pe seama concurenței bosniacilor sau a altor cauze, posibila implicare a Snejanei transpare. După ce imigrase în Suedia, beneficiase de sistemul de integrare (în Suedia e un fel de comunism, spunea ea), obținuse un apartament cu ajutorul unui hacker rus care umblase la listele de așteptare. Apoi intrase pe piața pedofililor (datorită problemelor ei de dezvoltare) și a comunității sado-maso. Își bătea și tortura victimele pe bani foarte mulți, ceea ce o făcea apoi să se simtă vinovată. Dar până la urmă și ea obosește și se mărită cu un client. Îi imprumută Vicăi bani pentru a-și lua copiii de la Grișa, dar îi cumpără și mamei ei o casă în Crimea.

Povestea Vicăi e despre sărăcie, abuz, exploatare și însingurare. Dialogurile dintre ea și sora și mama ei, dar și alți basarabeni, sunt pline de rusisme. Asta arată cum puterea schimbă limba unei populații. Ea învață repede atât italiană (toți romnânii învață repede, în aproximativ o lună reușesc să vorbească, ceea ce pare realist), dar și sârbă, de la partenerul ei sârb, care nu prea vorbea italiana bine, deși era acolo de ani buni. Apare o discuție interesantă despre identitate. El credea că ea e româncă, pentru că vorbește românește. ”Sunt”, spune ea, ”dar e mai complicat. Așa sârbii sunt din Serbia”. El era din Bosnia.

Povestea lui Gabriel e cumva similară.. El era de la țară, lucra pe șantier înainte de Revoluție, a fost disponibilizat și a ajuns la țară. Familia lui avusese avere înainte de venirea comuniștilor, dar sărăcise. Comuniștii le luaseră terenurile și le dăduseră locuri de casă săracilor pe unele dinte ele. În acest roman se vorbește despre un fapt istoric mai puțin cunoscut. Unii fermieri, la colectivizare, nu au declarat tot pământul. Au dat parte din el altor oameni din sat, crezând că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor regla. Numai că a trecut foarte mult timp până atunci, iar mulți înzestrați altfel nu aveau să mai recunoască cine e proprietarul de drept. Cunosc astfel de cazuri care au dus la tragedii.

Gabriel are și el doi copii. Unul a venit prea repede, fiind conceput înainte de căsătorie. La țară conta asta. A încercat să plece ilegal să lucreze în Italia de trei ori, trecând prin numeroase aventuri, trecând munții și bând apă din urmele de urs, ”ca oile”. Reușește să ajungă în Italia abia când se poate pleca legal, cu viză turistică. Acolo intră în malaxorul exploatării pe șantiere de construcții. Diverși samsari, români și italieni, îi luau jumătate din ceea ce i se cuvenea la plată sau chiar mai mult. Toți profitau de munca la negru, de lipsa actelor, deci a drepturilor. Dar lucrurile se aranjează încet. O lege, Bossi-Fini, îi obligă pe patroni să le facă acte pe cheltuiala proprie, Chiar dacă nu se întâmplă așa, dacă tot angajații plătesc, statusul lor se îmbunătățește. Dar cu ce preț? Gabriel își făcuse planul că în opt luni își plătește datoriile, își ia tractor și se întoarce în țară. Numai că acest lucru nu se întâmplă. Râmâne peste un deceniu, pentru că soția și copiii aveau încă nevoi și el era obigat să muncească pe bani mulți. Prietenul lui un pic mai în vârstă, Ion, îl avertizează că așa se va întâmpla. În cele din urmă își aduce și nepoții, care muncesc și ei pe șantier, făcând aceiași pași spre emanciparea prin muncă.

Interesantă e iar situația femeilor. Nepoții lui, foarte tineri, sunt sfătuiți să se însoare din motive economice. Foarte harnici și zgârciți, dau curs sfatului. Unul se cuplează cu o ucraineancă din Cernăuți, superbă și educată. Tânăra femeie care devenise cosmeticiană, deși voia să meargă la facultate, face casă cu el pur și simplu în scop economic. E mai ușor cu cheltuielile în doi. Când devine victima violenței domestice, nu-l părăsește, cum eram normal. Cu fratele lui mai tânăr, lucrurile sunt și mai dure. Face apel la rude să-i caute o nevastă în sat. Găsesc o tânără cu 9 clase, care locuise la oraș. Cerința e să fie castă și gospodină. Fără ca niciunul să îl cunoască pe celălalt, ea vine în Italia, în apartamentul în care el locuia cu fratele lui și partenera acestuia. De pe drum, obosită, face întâi curățenie generală, apoi noaptea consumă relația. Fără sentimente, fără atracție din nicio parte. Era doar ceva utilitar. Asta e căsătoria și relația pentru mulți oameni: o instituția economică. La fel, când e bătută, doar apare cu buza spartă, și gata. Continuă relația, face copii, construiește o casă mare în satul natal cu acel bărbat pentru care nu are nimic.

Relațiile dintre femei, afară de cele dintre Vica și colegele traficate, nu sunt de solidaritate. Ele sunt obsedate de curățenie, numai despre asta vorbesc. Vica dă de înțeles că e deformare profesioanală. Italienii sunt obsedați, iar cele mai multe femei, chiar dacă aveau studii în România, ajung să lucreze ca badante sau la curățenie, unde e ideal, pentru că se câștigă mai bine. Cuplurile de prieteni sau rude se ceartă pentru curățenia din apartamentul comun sau pentru banii pentru utilități. Femeile nu sunt solidare, din contră, se sabotează una pe alta. Cuvântul ”feminsim” apare doar pentru a fi denigrat, referitor la un tânăr woke, cuplat cu fiica lui Gabriel. Niciuna dintre femei nu are conștiința propriei situații. Niciuna nu vrea să fie fericită, nu are vise.
Și totuși există o poveste de dragoste extrem de ciudată. Ion, colegul puțin mai în vârstă și cu înclinații spre filosofie al lui Gabriel, deși căsătorit în România, dar înstrăinat de nevastă, are o relație cu o ucraineano-româncă din Chișinău, măritată și ea. Dar nu stau împreună, nu-și amestecă banii, doar se întâlnesc în ziua ei liberă, eventual dorm împreună în acea noapte. Relația lor e deschisă, dar pe el, cel puțin, îl face foarte fericit. Dar înțelege când ea pleacă acasă să-și ajute una dintre fiice. Știa termenii relației. Totuși, se pregătește să o primească și să stea cu ea, dacă ea cumva se va întoarce.

Cum femeile nu au conștiință de clasă, nu au nici bărbații. Când un politician român le vorbește despre diaspora, despre drepturile politice pe care ar trebui să le aibă, cum ar fi a trimite reprezentanți în parlament, Ion îi ia în râs și pune întrebări din care să rezulte că e o manipulare ieftină. Colegii lui nici nu știau ce e aia ”diaspora”.

La final, toți, afară de Gabriel, rămân în Italia, sau pleacă în alte țări. Toți, inclusiiv cei care voiau să facă afaceri, să ia fonduri europene, în România sau Moldova. Ana, sora Vicăi, e înșelată de statul moldovean cu o afacere viticolă. Pare incredibil, dar în acea perioadă, aceste state și-au înșelat cetătenii într-un mod odios. Românii, moldovenii, ucrainenii nu aveau drepturi nici în țara lor, trebuia să se apere de stat. Exodul lor în alte țări seamănă cu exodul de la țară la oraș, care trebuia să fie făcut cu mult timp în urmă. Ei erau de fapt de la țară, din țări cu o populație rurală foarte mare. După războiul rece, pierdut de această parte de lume, care oricum era prizonieră, s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu alții după război. E evocată migrația italiană postbelică în Germania. O femeie în vârstă, acum bogată, locuind într-o vilă luxoasă, făcuse același lucru la timpul ei. În condiții mult mai grele. Oricât de dureroasă, umilitoare și obositoare, situația personajelor din acest roman, afară de femeile traficate și vândute ca sclave, e una privilegiată față de a altor generații de imigranți sau a imigranților din alte zone. Simbolic, romanul se termină cu Ion și Gabriel, deveniți antreprenori italieni în construcții, primind o lucrare mare: un complex pentru refugiații sirieni. Alții, mai săraci, cu mai puține drepturi, urmau să facă muncile pe care ei le-au făcut la început. În timpul ăsta, România se depopulează, casele mari de la țară sunt vândute. Imigranții nu mai aveau să se întoarcă. Viața lor e mai bună acolo, mai bună decât a părinților lor în comunism. Chiar mai bună decât o visaseră ei înșiși. Capitalismul se alimentează cu alte mâini de lucru ieftine. Și merge înainte.

Continue Reading