Crima neagră contra umanității lui Erdogan

 

Erdogan, groparul democrației și al secularismului turcesc, dar mai ales al drepturilor femeilor, se oripilează că un arbitru român de tușă a vorbit despre un antrenor cu origini africane subsahariene spunând în română ” ăla negru”. Da, nici măcar ”negrul ăla”. Nu s-a legat de rasa lui, ci de faptul că era un antrenor în primul rând, apoi unul negru. A încercat să îl identifice dintr-un grup, din care el singur era...negrid, cum se spune corect (înainte era termenul de ”negroid”, desemnând grupul etnic heterogen din Africa subsahariană). Ăsta ar fi singurul termen precis și corect. În rest, putea spune ”ăla de culoare”. Dar termenul e politic, se referă la o persoană care nu e albă, majoritară, în special în Statele Unite. Poate să fi și altceva. Să fi spus africanul ăla? Păi african e Zinedine Zidane, un tip alb cu ochii verzi. Și african e și Elon Musk, un tip blond cu ochii albaștri chiar din Africa subsahariană...Să te aștepți de la Colțescu să fi ținut minte de la școală cum se spune corect? Dar ar fi avut probleme în a fi înțeles de arbitrul de centru. Nu cred că mai ținea minte. Și termenul, la prima vedere, seamănă și mai bine cu acela peiorativ din engleza americană, care sigur, are aceeași origine. Dacă echipa de arbitri era din Ungaria, Germania sau o țară slavă, nu ar fi existat niciun scandal. Cine ar fi înțeles? Dar nenorocirea e că ai o limbă înrudită cu a unor infractori care au folosit prima dată sclavi din Africa...neagră pe continentul american. Că tot veni vorba de negri și de cum ne văd ei, un inginer negru, dintr-o fostă colonie franceză (chiar din Cameroon, ca Webo, victima „rasismului”), care studia în România, mi-a spus că a auzit ”cuvinte spaniole” la supermarket. Studiase ceva spaniolă în școală și cuvintele românești i s-au părut că îi sună spaniole. De la spanioli l-au împrumutat vecinii de la nord, o dată cu obiceiul importului de sclavi..negri.

Da, asta e lumea în care trăim. Ăștia sunt politicienii care ne conduc și care ne distrug valorile. Tupeu maxim! Cinism maxim! Dar dacă nu ar fi așa, nu ar fi acolo. Ce e dureros e ca bietului arbitru, exasperat de gesturile agresive ale acelui antrenor, nu i-a luat nimeni apărarea, nici măcar politicienii români (cine are vreo pretenție de la ei?) sau francezi de origine română, cum e dna Mărăcineanu, ministrul delegat al sporturilor din Franța. Toți au sărit să-l condamne.

Cum poate să fie atâta ipocrizie? Păi francezii chiar nu cunosc cuvântul ”négritude”? Din ce știu, chiar ei l-au invenat. Același inginer negru m-a anunțat într-o zi că a murit ”Aimé Césaire, le grand poète de la négritude". Stai! Deci despre ce vorbim? Adică francezii n-au înțeles un cuvânt de-al lor, dar le-a sunat a înjurătură americană! Și orice om care a trecut prin școală ar trebui să știe ce limbă vorbește Colțescu, că are multe cuvinte care seamănă nu doar cu peiorative și înjurături spaniole, ci și cu cuvinte din știință, mai ales biologie. Poate știu că ”substantia nigra” nu e peiorativ, ci e ceva negru dintr-un organ folosit fraudulos de cei deranjați de un cuvânt inofensiv. Ca în desenele cu figuri ambigue, cine s-a gândit la prostii? Ei, nu Colțescu! Adică omul să nu-și vorbească limba pentru că seamănă cu nu știe ce din argoul american! Și o grămadă de oameni maturi, cu funcții importante, se prind în jocul ăsta de copii.

Dar cel mai tare dintre toți frapează Erdogan, care nu e un papagal, precum colegii lui din țări care mai prezintă urme de democrație, ci unul care ar trebui să răspundă la Haga. El e cel care a distrus moștenirea secularismului Turciei, de la Ataturk. El e cel care oprimă femeile, care e deranjat de ele și când râd. Ce le face kurzilor, deznaționalizați și discriminați nu e crimă contra umanității, ci că un arbitru a identificat un antrenor ca fiind negru. Și mai ales, tortura nu e crimă împotriva umanității, nu, deloc, ca și a ține deținuți politici. Astea sunt normale când colegii lui europeni sunt cum sunt.

Ce s-a întâmplat cu aborigenii din vestul Africii negre care au ajuns sclavi în America e o crimă de nedescris. La fel ce se întâmplă acum cu urmașii lor liberi, dar discriminați în toate felurile în multe țări, mai ales în Statele Unite.

Dar negrii nu sunt discriminați pentru culoarea pielii, ci pentru că au ajuns sclavi, au fost sclavi, apoi sclavi eliberați. Pentru că societatea de origine, apoi societatea unde au ajuns, nu le-a luat apărarea, apoi i-a abuzat, s-a folosit de ei ca de unelte. Despre asta e vorba, și asta nu vrem să promovăm acum prin alterarea democrației. Culoarea pielii doar ajută oamenii să-i discrimineze acum, să știe că aparțin unui grup care e discriminat și poate fi discrimnat. Dar ce e rău în a fi negru? Ce e rău în avea o piele mai rezistentă și mai sănătoasă? Sigur, e mai ușor să nu le zicem ”negri” decât să ne pese de ei, să nu-i lăsăm să se inece când traversează Mediterana, apoi să-i ajutăm să se integreze.
Sunt negrii deranjați de a fi numiți după culoarea pielii?NU! Deloc! Sunt chiar mândri de pielea lor. E vorba de negrii africani, dar și de cei din Caraibe. Cred că nici cei americani, mult mai deculturalizați, nu se simt jigniți de culoarea pielii.

Cum ar fi ca femeile să se simtă jignite că li se spune ”femei”, ”muieri” etc, având în vedere ce conotații avea și încă are termenul în patriarhat? Femeile, din contră, sunt mândre să fie numite așa, mai ales când sunt feministe. Nu sunt deranjate nici de asocierea cu vreun caracter sexual primar sau secundar cum ar fi ”femeile au fundul mare”. Nu sunt mândre de asta, dar nu au cum să fie jignite. Sunt jignite de stereotipuri de gen, neurosexism etc. Dar nu de ceva evident. Așa și negrii, nu pot fi jigniți de ceva care nu e un stereotip, chiar sunt...negri.

https://www.lemonde.fr/disparitions/article/2008/04/18/aime-cesaire-le-grand-poete-de-la-negritude_1035704_3382.html

https://ziare.com/champions-league/stiri-champions-league/ce-spune-roxana-maracineanu-despre-scandalul-declan-at-de-sebastian-coltescu-1649345

https://www.digi24.ro/stiri/externe/presedintele-turc-recep-erdogan-reactioneaza-in-scandalul-de-rasism-in-care-este-implicat-arbitrul-roman-sebastian-coltescu-1414791

https://www.g4media.ro/presedintele-erdogan-suntem-neconditionat-impotriva-rasismului-si-discriminarii-in-sport-si-in-toate-domeniile-vietii.html

Continue Reading

De ce România are nevoie de feminism radical

 

În ultimul timp s-au întâmplat lucruri oribile, dar nimeni nu a reacționat decent, drept, omenește la ele. Pentru că li s-au întâmplat femeilor. Acelor ființe ”fără simțul destinului”, cum zice noul ales al poporului, Sorin Lavric.

Feminismul academic din Ro, liberal (Doamne ferește de feminism radical, cum se scuza o conferențiară când și-a lansat cartea bazată pe teza de doctorat!), nu are cum să reacționeze. Și oricum, nu dincolo de anumite limite.
Feminismul radical e despre femei, despre problema lor principală, patriarhatul. Și atâta timp cât nu explici ce e cu patriarhatul, de ce apare, cum apare, de ce se perpetuează, nu ai cum să rezolvi ceva. Când nici nu formulezi problemele femeilor, când nici nu le recunoști pe majoritatea...Asta mă face să urlu când aud de ”egalitate”. Ce egalitate? Cu cine? Cu bărbații? În patriarhat? Cum? E nonsens. Bărbații sunt o aristocrație ținută de sclavele femei. Atâta tot!

Ascensiunea incredibilă, suprinzătoare și fulminantă a AUR arată de fapt cum stăm. Când un fost profesor la Facultatea de Filosofie, doctor în filosofie, scriitor spune despre femei lucruri pe care și cei de la protecția animalelor le-ar condamna, dacă ar fi adresate cățelelor, nu știu de ce mai avem nevoie. Și cum era de așteptat, partidul lui a fost votat de bărbați tineri, din mediu rural și urban, cu vârste cuprinse între 18 și 30 ani. Sigur, și de unele femei care nu suportau restricțiile legate de pandemie. Și total ignorante în ce privește feminismul. Eu nu am știut ce e cu AUR, că are șanse să intre în parlament, până îm ziua alegerilor. Culmea, că o prietenă, tot feministă radicală, mi-a spus de pericol cu câteva minute înainte de deschiderea urnelor. De unde știa?

La noi dezbateri feministe nu există. Luăm ce e de afară, cum zice Mihaela Miroiu, la noi e feminism ”room-service”. Dar tot ce se face privat (ca tot ce e de valoare în Ro) pe linie de feminism, nu are nicio susținere, și nici măcar în ce privește vizibilitatea. Reacțiile sunt doar pe bloguri, grupuri, în spațiu restrâns.

Și revenind la ce s-a întâmplat în ultimul timp, ar fi abominabilă crimă de la Giurgiu, în care o femeie a fost ucisă și apoi arsă. Cine a fost de vină? Se pare că alte femei, ”lucrătoare sexuale”, ca și ea. Asta e adevărata lume a prostituției, cu violență, abuz droguri. Prostituția provine din sărăcie, marginalizare, disperare. Femeia era și romă, deci făcuse față și discriminării rasiale. Acum situația femeilor din prostituție e mai grea ca oricând, se confruntă cu sărăcia mai mult ca oricând. Și ele nu sunt ajutate deloc. Cui îi pasă?
Deci discuțiile despre prostituție, despre problemele acestor femei, acestor sclave, nu lucrătoare, în niciun caz, nu există.
O altă discuție importantă este cea a creșterii violenței domestice. Ce violență domestică? Violență patriarhală, cum am mai numit-o pe acest blog. Sigur, violență patriarhală este și cea contra femeilor din prostituție. Femeile trebuie să fie sclave și când nu își fac datoria de sclave, sunt sancționate. Cu violență. Asta mă face să mă gândesc la un scriitor roman care nu putea dormi pentru că un vecin își bătea sclavii la ore târzii. Asta îl deranja, nu cum erau tratate niște ființe umane. Asta se întâmplă și acum cu femeile. Nu intervenim în reglarea socotelilor cu sclavii, sclavele în cazul ăsta. Pandemia, carantina, a făcut ca femeile să fie și mai vulnerabile. Dar vulnerabilitatea lor vine din patriarhat, din dependența lor de bărbați, în primul rând materială.
O altă problemă ar fi accesul la avort, mult restricționat din cauza pandemiei. Unele femei chiar nu mai au acces la avort legal, în condiții sigure. Ca pe timpul lui Ceaușescu! Interesant a fost ce succes a avut petiția pentru susținerea dreptului la avort....

Și în ultimul rând, fără legătură cu pandemia, ar fi discuțiilor despre fenomenul trans. De cele mai multe ori în cazul ăsta e vorba de tragedii psihologice. Cine ce ar avea cu oamenii care nu sunt mulțumiți de genul lor? Genul fiind aspectul cultural al sexului....Nu feministele radicale, care nu accepta genul impus de patriarhat. Fiecare e liber să se îmbrace, să facă sex cu cine vrea. Doar că libertatea cuiva se oprește unde începe libertatea altcuiva. Și când femeile trans, adică bărbații care se vor femei (treaba lor, dacă nu fac rău) încep să afecteze libertatea femeilor, atunci lucrurile o iau razna. Când bărbații trans concurează ca femei în sport, asta devine o aberație. Într-o țară în care Andreea Răducan a fost victima acuzațiilor de dopaj pentru că a luat nurofen, când i s-a retras medalia de aur, noi nu zicem nimic când sportul feminim e invadat din ce în ce de bărbați... Nu vorbim despre ce ar zice Pierre de Coubertin de așa ceva. Și sportul nu e singurul domeniu. Există și modelling-ul, unde femeile ar putea fi îndepărtate de frumoșii bărbați trans. Nu că tot domeniul nu ar fi îngrozitor de misogin....Dar unele femei chiar au muncit pentru asta. Și ele chiar sunt femei.

Că în societatea noastră femeile nu contează, că misoginismul e acceptabil, repet, se vede din succesul AUR. Să nu uităm, tot fundamentalismul religios, că e islamic sau creștin, are legătură cu frustrarea bărbaților, mai ales a celor tineri, față de libertatea femeilor. Femeile nu au voie să aleagă, nu au voie să fie libere, să facă judecăți de valoare. Că atunci bărbații, unii, nu mai au acces la ele. Destinul lor e să fie supuse unui bărbat, eventual ales de părinți, ca să ajungă pentru toți bărbații. Ceea ce face patriarhatul, știm doar. Dacă nu sunt așa, nu au simțul destinului, cum zice Lavric.

De ce ar fi nevoie de feminism radical? Pentru a contracare toate aceste abuzuri, la care nimeni nu răspunde. De ce ar fi nevoie de luptă politică reală, feministă radicală? Din același motiv.
Să zicem că există așa ceva în România. În 2016 au apărut discuțiile despre un asemenea partid. A fost greu, nu erau femei care să se considere feministe radicale, și mai ales care să accepte această etichetă. Apoi unora nu li s-a părut fezabil politic. Cine ar vota asemenea partid? În 2017 s-a format un grup feminist radical, cu dorința de a se transforma în timp în partid politic. Atunci a apărut pagina, cu petiții pentru dreptul la avort în pandemie, contra referendumului pentru familie etc. Unele femei care la început se temeau, acum ar marșa la idee. Dar în tot acest timp au existat proiecte, petiții etc. Și vor exista, orice s-ar întâmpla, când există convingeri reale, când lucrurile nu se fac pentru bani sau proiecte.

AUR a apărut în 2020, dar nu ne putem aștepta la un asemenea succes pe termen scurt. Nu avem susținerea BOR și a tuturor misoginilor. Dar pe termen lung...

https://www.facebook.com/Grupul-feminist-radical-1906576932947429

https://alephnews.ro/guvern/sorin-lavric-liderul-aur-care-socheaza-in-declaratii-romii-sunt-o-plaga-sociala-si-femeia-e-vaduvita-de-simtul-destinului/

Continue Reading

Moll Flanders

 

”Moll Flanders”, (în original The Fortunes and Misfortunes of the Famous Moll Flanders) a apărut în 1722. Pe copertă apare ca autor Daniel Defoe, celebru pentru Robinson Crusoe, dar în realitate prima ediție, conform wikipedia, a apărut fără numele unui autor pe copertă. Cartea i-a fost apoi atribuită lui Daniel Defoe de un librar, în 1770, după moartea lui Defoe, în 1731. Pare o autobiografie, dar nu putem decât specula dacă era cu adevărat așa ceva. Oricum, conform wikipedia, romanul coține, cel puțin în parte, aventurile reale ale unei persoane reale, Moll King, o infractoare pe care Defoe a întâlnit-o la închisoarea Newgate.

În cazul ăsta, chiar nu știu cât e de lăudat aici Defoe pentru atitudinea lui liberă și feministă, luând în considerare epoca. Dacă numai a consemnat și comentat unele fapte, tot e ceva.

”Moll Flanders” descrie o lume oarecum șocantă azi, dar totuși foarte inteligibilă și apropiată de noi. E o lume contra racilelor căreia s-a luptat atât de mult, cu mai mult sau mai puțin succes, dar care avea și calități. Și în care oamenii aveau și calități, și deși era foarte greu, uneori acestea contau.

Moll Flanders era fiica unei infractoare, care a născut-o în timp ce-și aștepta condamnarea la moarte în pușcărie (cât de departe pare așa ceva pentru noi acum și cât de aproape e de fapt!). Pedeapsa i se comută apoi și este exilată în colonii. Atunci era greu de spus ce era mai rău, când oamenii erau răpiți ca să fie trimiși acolo, când se făceau pariuri despre cine va supraviețui și cine nu când oamenii priveau ”marfa” încărcându-se pe corăbii. Femeile, în special infractoare sau prostituate, cerșetoare, deci sărace, cu mari probleme sociale, erau foarte căutate. Și ce era extraordinar era cât de bine se descurcau uneori, cât de utile erau abilitățile lor ”de femei” acolo. Ca și acum, aportul lor era decisiv.

Moll Flanders își propune încă din copilărie că ea nu vrea o viață precum cea care îi era destinată unei fete de condiția ei socială. Și pentru ea erau într-adevăr puține opțiuni, toate cu muncă grea și puține satisfacții. Acest deziderat interesant, mai ales după ce e exprimat, îi schimbă viața. Mica ciudățenie care vrea să-și depășească mizera condiție într-o lume în care nu prea existau rețete pentru așa ceva, ajunge să fie crescută ca un fel de domnișoară de onoare într-o familie bogată care avea două fiice. Prin intermediul lor învață să scrie, franceză, muzică, dans și ce mai puteau învăța tinerele pe timpul acela când erau pregătite nu să fie conștiente de situația lor și să participe legitim și cu drepturi depline (la recompensă) la mersul lumii, ci doar să fie obiecte decorative de calitate.

Fiind, cum lasă să se înțeleagă, înaltă și frumoasă, inteligentă, dar mai ales, cum se știa deja, liberă în gândire și sentimente, aventurile, multe amoroase, încep să se succeadă în viața ei. Întâi, fiul cel mare al familiei se îndrăgostește de ea, devine amanta lui, dar el o tratează în cele din urmă ca pe un obiect sexual. Fiul cel mic însă se îndrăgostește cu adevărat de ea, și vrea să legalizeze relația. Ea nu e de acord, dar în cele din urmă e convinsă de fratele mai mare, amantul ei, pentru care ea avea sentimente, că nu există altă soluție.

În acest punct îmi amintesc discuția pe care am avut-o cu un scriitor aspirant, atras de posibilitatea de a deveni membru al Uniunii, în special pentru pensie. Avea toate șansele și chiar merita asta la cât înțelesese din viață, mai ales când era vorba de femei. Tipul o considera pe Moll Flanders ”o curvă, dar simpatică”. Moll Flanders nu era așa ceva, era doar o femeie cu viziune, care încerca sa supraviețuiască într-o lume în care oamenii săraci și cu origine mai mult decât îndoielnică nu aveau aproape nicio opțiune legală și morală de a obține un trai decent și un pic de demnitate umana. Și mai ales era o femeie într-o societate în care sexualitatea feminină era ceva ce nu se putea manifesta liber, fiind doar inițiată și condusă de bărbați. Moll Flanders devine ce bărbații o obligă să devină. Se simte foarte contrariată și scărbită de ceea ce e obligată să facă, să devină soția unui bărbat care nu însemna nimic pentru ea, care în plus era fratele bărbatului pe care ea îl iubea. Știe și simte că e scandalos ce trebuia să facă, dar nu are de ales. Și ca și când tragedia nu era suficientă, trebuia să vină religia să facă oamenii, în special femeile aflate într-o astfel de situație, să se simtă vinovate. Ca și când ar fi avut de ales....Parcă religia creștină vorbește de alegere, de deosebirea dintre bine și rău. Cum poți condamna pe cineva când nu poate face această alegere? Dar sigur, Moll Flanders nu urăște în momentul ăsta societatea, nici patriarhatul care taie încă și mai mult posibilitățile femeilor. Face ce trebuie să facă, are chiar doi copii din această căsnicie.

Abia după ce soțul ei moare după cinci ani de căsătorie, aventurile ei încep cu adevărat. O să apară adesea decese ale unor oameni tineri, inclusiv ale copiilor ei. Viața ei e marcată de decesul unor oameni tineri care îi erau prieteni, care ar fi putut-o ajuta. Speranța de viață era altfel atunci, ceea ce putea genera o altă atitudine asupra vieții. Pierderea copiilor nu pare o tragedie atât de cumplită ca mai târziu. Sigur, și fertilitatea era altfel. Moll pare să fi avut vreo 11 copii, dintre care mai mult de jumătate ar fi ajuns la maturitate.

În lumea aceea, încă o dovadă a patriarhatului, ca și în Iranul sau alte țări musulmane ale zilelor noastre, copiii erau proprietatea tatălui, rămân la tată în caz de despărțire sau deces al tatălui. Copiii din prima căsătorie, dar și alți copii pe care îi va avea, rămâm la familia tatălui lor după ce ea rămâne văduvă sau trebuie să plece din acea căsnicie (se întâmplă și asta dintr-un motiv neașteptat). Ea pierde oarecum legătura cu ei, sau dacă o reia, e după mulți ani. Ce drept aveau anumite văduve? Din prima căsnicie, dar și din altele, rămâne cu ceva bani, dar ea nu rămâne în casa soțului, după ce acesta moare. Nu are niciun drept, cel puțin așa pare. Dacă vreți să vedeți o lume fără feminism...

E în general o lume fără asigurare socială, în care trebuie să te descurci cum poți, ori măritându-te, cum o face ea de mai multe ori, ori furând, cum ajunge să o facă la un moment dat, după ce i se termină rezervele și după ce ajunge la o anumită vârstă, la care nu mai e așa atrăgătoare. Se numește asta capitalism sălbatic sau precapitalism sălbatic? Oricum, e ușor de văzut și la noi, chiar în epoca asta. E vorba de România actuală.

Dincolo de sentimentele de culpabilitate date de religie, sexualitatea pare destul de liberă, deși Moll Flanders nu are o biografie chiar tipică, iar maternitatea e cu totul altfel decât acum. Femeile par a da mai multă importanță relațiilor cu bărbații (legale și actuale) decât celor cu copiii. Cum ar zice Elisabeth Badinter, sunt mai mult femei decât mame, deși în lipsa contracepției nasc foarte mult. Dar și maternitatea pare mai degrabă un efect secundar al sexualității feminine decât menirea aceea esențială, exprimată de unele religii patriarhale, de preoții sociobiologiei, dar și de unele curente așa-zis feministe. Lumea aceea nu avea nimic de-a face cu ”parenting-ul” actual. Maternitatea nu subjuga femeile. Asta nu că oamenii nu ar avea empatie și grijă pentru copiii lor. Din relațiile ei legale sau nu, eventual parțial legale, Moll dă naștere la copii. În lipsa unei asistențe sociale pentru copii, ea apelează la soluțiile existente, cum ar fi plata anuală a unor familii de țărani pentru a avea grijă de copii. Interesant e că însăși moașa o pune în contact cu acest sistem, în care ea nu are încredere la început. De ce nu ar ucide copiii odată ce au luat banii?

Poate partea cea mai interesantă a romanului o reprezintă descrierea relațiilor în timpul acela, înainte de motorul cu aburi, de vapor sau tren. Relațiile amoroase seamănă foarte bine cu ceea ce sunt acum. Interesul oamenilor pentru bani, pentru alianțe matrimoniale cu scop material e foarte mare. Bărbații par să nu ascundă deloc acest interes. Chiar la un moment dat, când Moll își consiliază o prietenă cum să-și reatragă pretendentul, ea descrie trist situația ”banii erau la mare valoare, nu femeile”. Asta ar trebui s-o știe și patriarhii sociobiologiei. Bărbații au umblat secole și milenii după banii femeile, care prin ele și-au obținut taxa de protecție. Dar Moll era deosebită, se strecoară cumva prin acest sistem, deși o dată cade și ea în plasa unui vânător de zestre falit, care se pretindea bogat, ca și ea. Și totuși în perioada aceea, în nobilime și burghezie, existau sentimente, ea se îndrăgostește de câteva ori și are relații, inclusiv legale, cu bărbați pentru care simte ceva. Ultimul ei partener este unul dintre aceștia. Lumea lui Moll pare o lume dominată de goana după bani, incertitudinea supraviețuirii, dar nu lipsită de sentimente și de oarecare libertate de gândire.

Religia apare de puține ori în roman. La sfârșit, când, datorită căinței, pedeapsa capitală îi este comutată în exil în colonii, dar și în timpul uneia dintre relațiile ei. Relația ei, la început platonică, cu un bărbat însurat cu o femeie cu probleme psihice, devine în timp una fizică. E interesant ce însemna și încă înseamnă adevărata intimitate fizică, consumarea cu adevărat a actului sexual. Nu era importantă apropierea fizică, nici cantitatea de piele atinsă sau expuspă, ci penetrarea. Ca un simbol patriarhal al apogeului, al cuceririi. Dar de acolo începe și păcatul, vinovăția, taboo-ul. Te face să te gândești la cât de multă intimitate fizică era acceptată social și moral atunci, și încă mai târziu, dacă nu se ajungea la ”păcat”. ”Înveleala” despre care vorbește Theodore Zeldin în ”O istorie intimă a omenirii” ne-ar părea foarte scandaloasă acum.

Să fie surprinzător că un astfel de bărbat, în urma unei experiențe care îi pune viața în pericol, adică o boală gravă, devine habotnic și vrea să-și salveze sufletul. Cum? Prin renunțarea la păcat, adică la relația adulteră. Interesant e că bărbatul respectiv consideră salvarea sufletului mai importantă decât oamenii, femeile, relația cu ea e mai puțin importantă decât salvarea sufletului, care ține doar de taboo, de dogmă, nu de spirit, de ajutorul dat cuiva. Adică unei femei, iar femeia nu e om...Sufletul lui e salvat, iar Moll este aruncată în jungla societății. Noroc că el are grijă de copilul rezultat din această relație...

Printre numeroasele ei căsătorii, din care au rezultat și copii, este una care se dovedește incestuasă. Pentru acest soț se mută în colonii, unde descoperă din discuții că soacra ei este chiar mama naturală, fosta condamnată devenită acum proprietară de plantație. Schimbarea radicală a situației acestei femei, care a profitat de șansa incredibil de amară, e mai șocantă decât relația incestuoasă.
După ce află că soțul ei e de fapt fratele ei vitreg, Moll e copleșită de dezgust, deși nu simțise nimic suspect până să afle adevărata situație. Deși totul mergea bine, ea nu mai rezistă cu timpul în relația din care rezultaseră deja copii (normali, dintre care unul supraviețuiește). Dezgustul incestului pare venit din taboo-uri sociale.

După un lung zbucium, decide să se întoarcă în Anglia, unde aventurile ei reîncep. Și continuă până la 48 ani, după ce realizează că de acum o termină cu copiii, și nici nu se mai încumetă la seducții. Oamenii par să îmbătrânească mai încet acum sau cel puțin să trăiască mai mult. Numai că un aspect al îmbătrânirii a pierdut. Multe femei continuau să nască până la 48 ani, cum o și arată un experiment din secolul al XIX-lea, făcut într-o sectă creștină unde hrana era abundentă. Moll are câțiva copii după vârsta de 40 ani. Nu pare să aibă probleme cu fertilitatea...

La 48 ani face o schimbare de carieră și devină o hoață de buzunare extraordinară, care strânge o mică avere din talentul ei. Moașa care o găzduiește acum devine complicea și tăinuitoarea ei. Dar cum nu știe când să se oprească, orbită de aburii succesului, e prinsă și condamnată la moarte. În închisoare își întâlnește unul dintre foștii soți. De fapt era singurul în viață, și de care se despărțise amiabil pentru că era o relație pe care nu și-o permiteau niciunul material. El se întorsese la vechea carieră, aceea de hoț. Ea intrase mai târziu în branșă. Dar recuperase.

Ca prin minune, pedeapsa li se comută și sunt exilați în colonii. Acolo, după ce se împrietensc cu căpitanul, ea fentează din nou sistemul, evită soarta de sclavi a altor condamnați, și ajunge în posesia plantației care i se cuvenea de la mama ei. Acolo își reîntâlnește fostul soț/frate și fiul comun. După 10 ani în colonii, se întoarce în Anglia cu ultimul soț (hoțul) la 69 ani. O viață de zbucium ia sfârșit. Moll, acum bogată, poate să fie liniștită, fără să se mai lupte pentru supraviețuire. Iese în sfârșit la pensie într-o lume în care pensia nu există.

”Moll Flanders” arată ce putea fi viața unei femei cu origine foarte modestă la finele secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea în Anglia. În cazul fericit...

Continue Reading

Mâna stângă a întunericului

”Mâna stângă a întunericului” (The Left Side of Darkness), scrisă de Ursula K. Le Guin, a apărut în 1969. Este un roman de referință a ceea ce avea să se numească apoi science fiction feminist. Nu voi menționa prea mult criticile aduse de alții, în special alte critici feministe.

Romanul e scris într-un stil diferit de cele mai multe opere sf, plin de inovații stilistice și nu numai. Erudiția transpare din unele descrieri, referințe la religie, dar chiar și din nume. Le Guin descrie o lume pariticulară care, deși poate fi clasată drept medievală, are un europocentrism diminuat. Numele personale oferă date interesante despre posesor, iar structura lor nu este una indo-europeană. Te face să te gândești la numele unor oameni din Orientul Îndepărtat. Cum arată nuvelele și romanele sf cu autori din alte culturi, vorbind limbi total diferite, care își asumă apartenența culturală, fără s-o sacrifice de dragul succesului? Ar fi interesant...

Pe scurt, într-un viitor îndepărtat, greu de calculat după datele din roman (ceva de genul după 4000 A.D.) un ambasador de pe Terra, Genly Ai, este trimis pe o planetă îndepărtată pentru a le face localnicilor invitația de a intra în Ekumen, o confederație de lumi, condusă democratic. Sigur, le vindea, ca de obicei, pace și progres. Cum era de așteptat, oamenii de acolo, pentru că tot oameni erau, deși cu unele diferențe, îl privesc cu neîncredere. Și pentru că și el tot om era, greșește când e vorba de a acorda încrederea, ceea ce îl pune în situații foarte periculoase, dar în care cunoaște natura umană și a societăților de pe această planetă. Numai că prietenia unui om bun și cu viziune îl salvează și îl ajută să-și ducă la îndeplinire planul politic. Din nefericire, acel om, culmea, chiar politician, se sacrifică în acest demers.

Planeta, Gethen, este una mai mică. numită și Iarnă, cu o climă foarte rece, în care vara era aproape inexistentă. Clima aspră impusese un anumit tip de viață, mai calmă, mai blândă, mai lentă, dar plină de alte tare cum ar fi un orgoliu personal greu de înțeles pentru care exista un nume intraductibil, shifgrethor. Poate grija pentru acest caracter făcuse această societate să fie mult mai pașnică. Pe Această planetă nu exista război, nu existase niciodată, deși acte de violență, rare, existau. Dar se opreau la un anumit nivel, nu ajungeau prea departe.

Dar oamenii de aici mai aveau ceva esențial diferit față de rudele lor de pe Pământ: erau ceea ce în limbajul nostru s-ar numi hermafrodiți, cu manifestarea sexualității feminine sau masculine, depinde de condițiile de mediu, doar patru zile pe lună. Ei erau neutri sexual, ca majoritatea animalelor de pe Terra, cu excepția notabilă a omului, cea mai mare parte a timpului. Dacă nu erau în călduri, ceea ce în limba lor se numea kemmer, sexul nu exista pentru ei. Se ocupau de alte lucruri, aveau alte interese. Cei care erau receptivi sexual tot timpul erau numiți perverși, așa cum era și ambasadorul pământean.

Le Guin prezintă o viziune extraordinară asupra sexului și a influenței sexualității asupra lumii. Gethen e o lume în care nu există femei și bărbați, ci doar oameni care intră o dată pe lună în călduri și fac sex doar atunci, în funcție de sexul posibililor parteneri. Odată cu înaintarea în vârstă oamenii nu sunt decât bărbați, invers decât la pești, care devin cu trecerea timpului, de exemplu, dar și la unii bărbați ca dl. Jenner, care la bătrânețe s-a decis să devină femeie. Era invocat pericolul sarcinii la o vârstă înaintată.

Cum se ajunsese aici? Probabil erau un experiment genetic al colonizatorilor originari, cei de pe Hain, care colonizaseră și alte planete, inclusiv Terra, dar care dispăruseră apoi în ceața istoriei, nu se știe de ce. Cum au lucrat cei de pe Hain nu se știe, dar ideea e ca dacă au făcut asta, și s-a ajuns la acest hermafroditism real, toți indivizii de pe Gethen trebuie să fi fost genetic...femele. Geneticienii de pe Hain ar fi putut pur și simplu să selecteze hermafrodiți reali și să le dea drumul pe Iarnă. Limitarea perioadei de reproducere, care ar fi trebuit să fie însă sezonieră, nu lunară, ar fi putut fi opera frigului. Deși omul e ființă culturală, se apără de frig.

La om există multe forme de intersexualitate (hermafroditism), dar hermafroditismul real este femel. Ann Fausto-Sterling explică în cartea ei ”Sexying the Body” ce și cum. Ursulei K. Le Guin i s-a reproșat că folosește pronume masculine. Cum am zis în alt articol și în ”7000 years”, androginismul și neutralitatea sexuală e o capcană, pentru că neutru înseamnă masculin. Iar androgin înseamnă tot masculin. Deși androgin ar trebui să însemne de fapt feminin. Deci normal era ca toți acei indivizi să fie femele, să fie numiți cu pronume feminine. Să fi știut Le Guin asta, adică sexul genetic al hermafrodiților adevărați? Oamenii de acolo erau un pic mai scunzi decât ambasadorul și aveau pielea mai deschisă, dar el era foarte ușor acceptat ca localnic în acel loc.

În 1969, epoca feminismului radical, explorarea genului era ceva oarecum la modă. Dar aici ar fi vorba de explorarea sexului. Androginismului, negarea genului, impus social, dar și adoptarea ideii că oamenii au caractere și feminine și masculine și că toți suntem și femele și masculi, într-o proporție diferită, e doar o tentativă de împăciure ieftină și inutilă, ca și o scuză a femininului. Dar atunci, de fapt de către unele feministe și aliați ai feminismului, așa era văzută. Asta arată că femeile ar fi discriminate din cauza genului (a aspectelor culturale legate de sex), nu a sexului lor. În realitate ele sunt discriminate nu pentru că nu au calități masculine, mai precis așa-zis masculine, ci pentru că nu sunt bărbați, indiferent ce calități ar avea.

Ideile despre sex și societate ale epocii se propagă și din acest roman. Lipsa războiului pare a fi pusă pe seama absenței masculinității continue. Apare o ipoteză citată, care ar lega războiul de frustrările sexuale masculine, probabil cunoscută în epocă. Progresul e lent, într-o lume în care pasiunea sexuală a discontinuă. Dar intreaga istorie umană a fost așa. Doar în ultimele secole, și într-un anumit loc, din anumite condiții istorice particulare, rata progresului s-a schimbat. Lipsa unei pasiuni sexuale devastatoare, ajutată mult de substanțe care suprimau kemmer-ul în sistemele concentraționare de pe Gethen, ar fi condus la o supunere totală. Imaginea lagărului în care intră Gently Ai, în care vede numai oameni supuși, asexuați, îl face să se gândească la femei și la oameni bătrâni în general. Probabil e o legătură între lipsa pasiunii de orice fel, dar și lipsa sexualității, care are o mare forță la om, și lipsa mizei care predispune la submisivitate. Asta te face să te gândești la Trump, un bărbat în vârstă, fără pasiuni sexuale....și începi să-l vezi ca pe o bunicuță. Poate pe Gethen...

Pe Gethen sunt descrise două state rivale, unul este un regat, unde ajunge la început Genly Ai și unde îl întâlnește pe Estraven, premierul care îi oferă încredere și care apoi cade în dizgrație. Oricât de mâncat de orgolii inutile, acest regat pare o societate mai puțin rea decât rivalul și vecinului lor, Orgoreyn, care se baza pe comunitate, și care avea o conducere colectivă. Acest stat încerca să provoace un război folosindu-se de o dispută teritorială absurdă. Și mai ales aici erau lagăre ușor de asimilat gulagurilor. O mică referire la comunism, în plin război rece? Substanțele psihogene care distrugeau sexualitatea, dar și cele care ar fi dus la ștergerea personalității, deși păreau un fel de ser al adevărului, par aluzii destul de transparente.

Ceea ce e interesant e că societatea era în esență matriarhală, cel puțin în regatul Karhide. Rangul și averea se transmitea pe linie maternă. Adică numai prin naștere apăreau urmași care puteau moșteni, de exemplu, tronul. Regele a rămas însărcinat la o vârstă înaintată în căutare de urmași legitimi. Dar bebelușul nu a trăit.

În lunga călătorie spre libertate pe deșertul înghețat, pe care Estraven, politicianul cu viziune o întreprinde cu Genly Ai, la un moment dat îl întreabă cum sunt femeile. Ambasadorul îi răspunde că femeile nu sunt bune la matematică, nu au inventat lucruri extraordinare, dar sunt ființe complexe. Aici se văd stereotipurile de gen și unele aspecte culturale. Dincolo de cortina de fier nu ar fi existat discuția asta. Să înțeleg că și peste 2000 ani femeile de pe Terra nu vor fi creditate cu mari invenții și nici măcar cu învățarea matematicii? Nici cu cele care li s-au furat?

Numai la final, după ce apele se liniștesc, apare prima femeie de pe Terra, coborând din nava-mamă pe o planetă care ar fi trebuit să fie doar a femeilor.

”Mâna stângă a întunericului” este un roman sf foarte bine scris, interesant, cult, dar din punct de vedere feminist extraordinar de cuminte și sfios...

Continue Reading