”Rusoiaca” de Gib Mihăiescu

Am aflat de ”Rusoiaca” de la profesorul de română din liceu. Nu am citit-o atunci, și nici mai târziu. Credeam că e cine știe ce roman siropos și plicticos din epocă, gen cele ale lui Camil Petrescu. Și sigur, cine știe cât de misogin...Am citit ”Rusoaica” doar după ce a apărut în colecția ”Femei în literatură” la editura Publisol. Deci numai feminismul m-ar fi îndreptat spre această carte din această colecție, din care face parte, în mod nefericit, și ”Adela” de George Călinescu, pe care am încercat s-o citesc în adolescență. Dezamăgire totală!

Numai că ”Rusoaica” m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Un roman foarte bun, mai ales dacă îl privești în perspectivă istorică. Ce zicea Șora, că nu se știa de iadul comunist? Ce glumă bună! Să nu fi știut Șora de acest roman, apărut în 1933? Să nu fi știut de Panait Istrati? Greu de crezut!

Din toate punctele de vedere, romanul e superb, aproape că nici nu pare românesc. De fapt e oltenesc, Gib Mihăiescu era oltean, născut la Drăgășani. Deși e plin de umor. la un moment dat nu-ți mai vine să râzi. Nistrul e cel mai tare personaj al povestirii, Nistrul cel atât de sinuos! M-am uitat pe hartă, într-adevăr e plin de meandre, foarte spectaculos. Toată intriga romanului se desfășoară pe Nistru, care desparte două lumi. Nistrul e un fel de poartă a iadului. Zâmbetele îți îngheață pe buze când vezi că pe o parte a lui, și chiar în apropierea lui, e doar moarte și durere. Pe când pe cealaltă, adică la noi, în România, pe atunci Mare, e sex, invidie, sunt intrigi, manevre, dar și semințe sparte...Totuși e vorba uneori și de îndrăgostiți care se sinucid împreună în parcuri publice din târgurile Basarabiei, atunci când cutumele sociale le iau orice șansă la fericire. Oricât de simpatice ar fi personajele principale, când te gândești la lipsa de empatie, la teama de spioni, la interesele mărunte ale românilor, fie ei grăniceri, contrabandiști, femei educate sau țărănci neștiutoare de carte, dar dornice de aventuri, tot ce puteau fi..față de supraviețuirea în iadul comunist...aproape că îți vine să nu mai citești de români, ca acțiunea să se mute în stânga Nistrului. Vrei ca să afli ce e acolo, cum poți salva oamenii de acolo. Pentru că ironia istoriei a făcut ca acum să te identifici cu ”ceilalți”.

O continuare la ”Rusoaica” ar fi bună....Locul Nistrului l-a luat, peste un deceniu, Dunărea. Cea mai interesantă replică din roman e a unui bărbat rus, fost ofițer, probabil spion, prins pe Nistru, care se întreabă la un pahar de vorbă cu ofițerii români: ”Ce face Europa?” Nu aveam să realizăm ce urma să se întâmple în curând în Europa. Iar singura speranță a democrației, America, avea să ne trădeze, mutând granița libertății de pe Nistru pe Elba. Dar și pe Dunăre, care a luat locul Nistrului ca cimitir al căutătorilor de libertate.

Despre ce e vorba în roman? Despre viață, despre oameni care trăiesc pentru că își permit s-o facă, pentru că sunt liberi. Și viața în libertate e superficială, naivă, uneori frapant de nesimțită, lipsită de empatie, cu cauze insignifiante, dar personale, cu dorințe, vise, fantezii. Oamenii există pentru ei, mai ales dacă sunt tineri, bărbați și femei. Neștiind sau doar temându-se la modul irațional, nerealist, de ceea ce ar putea să li se întâmple, că lumea lor va dispărea. Tânărul stat român își savura cea mai bună perioadă a existenței sale, iar tinerii încercau să profite, inconștient, de acele condiții. Un tânăr ofițer oltean, locotenentul Ragaiac, e trimis să supravegheze un sector de Nistru. Colegii nu sunt prea fericiți de plecarea din orășelul basarabean unde fuseseră mai înainte. Dar el își ia cărțile, își părăsește iubita, Marusea, rusoiacă din Basarabia, dar care nu avea picioarele suficient de lungi, ceea ce îl făcea să o considere ”doar o basarabeancă”. Nu contau sentimentele ei, și nici, cum aveam să aflăm mai apoi, voalat, sacrificiile ei, curajul ei care îi pusese viața în pericol într-o țară în care avortul era interzis. Se duce în pustietate, unde își ia cu el cărțile de geometrie, dar și visele erotice. Iar visul lui, într-o epocă în care oamenii citeau, iar pornografia nu era în forma actuală, era...rusoaica din romane. Romanele rusești, bineînțeles. Uimitor e că erau și atunci, printre colegii lui, ofițeri, mai puțin arătoși decât el, cunoscători de rusă, care citeau romane rusești în original. Sigur, românii din Basarabia, mai ales dacă erau educați, cunoșteau această limbă, pe care o vorbeau cu accent rusesc. Așa era noua lui amantă, numită de subofițerii care voiau să facă diferența între ea și cumnata ei, analfabetă, ”nașa Niculina”. Niculina citea romane rusești și vorbea rusa cu accentul puțin accesibil românilor din alte zone istorice. Cu toate astea, era doar o brunetă foarte focoasă, suplă, cu un corp de vedetă.

După dezamăgirea de la începutul misiunii, colegii se adaptează la viața de acolo, chiar dacă era cazonă, dar aveau ei grijă să n-o facă prea riguroasă, cu acceptul superiorilor. Nopțile lor sunt pline de aventuri și distracții. Deși unii, în această mare de superficialitate, încearcă să-și păstreze urme de moralitate. Așa e Marinescu, care e surprins cu iubita lui practicând finețuri sexuale (cine nu știa și atunci de 69?) în încercarea de a-i arăta un fel de respect. Marinescu, deși era oltean, era blond, iar superioritatea morală a arienilor, ca și superficialitatea meridionalilor, transpare în mai multe locuri.

Viața fără griji, cu fantezii, aventuri romantice, vise cu personaje de roman, contrastează cu tragediile ale căror ecouri traversează Nistrul. E de notat paralela pe care o face și autorul între viața ordonată de aici și mizeria de nedescris de dincolo. Printre fugari se află tot felul de oameni, unii sunt foarte simpli, aproape fără identitate proprie, etnică sau de alt fel. Dar mulți sunt oameni obișnuiți, care vor pur și simplu să trăiască normal. Sunt adesea extrem de înfometați și zdrențăroși. Unii sunt negustori evrei, ale căror soții sunt gata să se prostitueze pentru ca să rămână pe teritoriul României. Legile par destul de blânde, oricine are rude, inclusiv evreii, poate rămâne. E surprinsă bucuria demnă a unei familii de evrei, mai ales a femeii, când află că vor rămâne aici.

Cei care nu corespund profilului de azilant sunt duși înapoi noaptea, pentru a fi expuși cât mai puțin. Interogând și sortând acești prizonieri deprimanți și neinteresanți, ofițerii tot așteaptă Rusoaica, acea femeie mândră, educată, precum cele din romane. Se întreabă periodic reciproc dacă a venit Rusoaica. Și când nimeni nu se mai aștepta, pe tura nepotrivită, a unui ofițer puțin arătos, neinspirat, emotiv, o tânără violonistă, Valia, trece Nistrul cu vioara ei. E din Odesa, iar tatăl ei fusese bancher, ucis de comuniști. Fusese aruncat în mare cu greutăți la picioare în ceea ce sovieticii făcuseră un fel de păduri submarine de oameni inecați. Da, chiar nu se știa de așa ceva? Cât despre alte atrocități, mult reduse ca descriere, nu mai insistăm. Romanul e scris în 1933, când Hitler abia ajunsese la putere. Și deja e vorba de sinagogi distruse de sovietici. Sigur, alături de biserici. Îmi place să mi-o imaginez pe Heddy Lamar, al cărei tată era tot bancher, dar austriac, în rolul Valiei. Cam asta ar fi fost soarta ei, dacă ar fi fost în Rusia.

Lipsa de strategie a salvatorului ei, ca și lipsa de înțelegere a superiorilor, îl face să o ducă înapoi, chiar dacă dorea să se căsătorească cu ea. În acele timpuri, nevestele ofițerilor trebuia să aibă zestre, iar ea urma să și-o strângă susținând concerte. Cât de stranie ne apare acum întreaga situație! Și cât de lipsiți de empatie cei ”din lumea liberă”! De aici întreaga acțiune e despre intrigile lui Ragaiac de a o readuce înapoi și de a o păstra pentru sine, deși nici măcar nu o cunoscuse. Știa doar că există din descrierile camaradului. În această încercare distruge totul în cale, în primul rând viața Niculinei, care voia să-și părăsească soțul pentru el. Numai că soțul se dovedește a fi contrabandist, ceea ce îl face să plătească cu viața.

Dar forțele istoriei sunt mai puternice. Și în general finaluri fericite, când sunt implicate dictaturi, sunt foarte rare. Pentru fugarii de peste Nistru nu există final fericit. Până la urmă, misiunea e desființată, se crează o comisie română-sovietică pentru a decide soarta refugiaților. Sinistru! De Valia nu se mai aude nimic. Doar o vioară cu inițialele ei e găsită în Nistru.

Atunci încă mai existau etnici ruși liberi. Și rușii rămân personaje de roman. Ei sunt mândri, superiori, iubitori de libertate. Adevărați arieni! Și nu ezită să-și exprime disprețul față de superficialitatea românilor atunci când e cazul. ”Români”, zice Marusea când e dezamăgită pentru ultima dată de Ragaiac, când fuge de la propria nuntă pentru a fi cu el. Oare ce e rusoaica, ce e esența acestui popor, se întreabă cel care o cunoscuse pe Valia. Decembriștii, aș răspunde eu. Din păcate, soarta unui popor nu depinde doar de elite, de eroismul și idealurile lor, ci și de coafeze și tâmplari. Deși nu știm dacă în perioada aia mai erau coafeze. Și marginalizarea și exploatarea cruntă acestor oameni a dus la ce se vede în roman.

Era ceva special în realitate cu femeile din Rusia? Contemporana Sofia Nădejde zice că ele erau cele mai emancipate femei. Care din ele? Ale decembriștilor? Acele femei despre care se vorbește în roman. Totuși, o familie rusească din clasa mijlocie arată cum știa să trateze femeile. O tânără care fuge de la propria nuntă la fostul amant e adusă înapoi de ginere și de tată fără niciun reproș, fără prea multe cuvinte.

Dar nu doar rusoaicele își dovedesc superioritatea morală, femeile în general apar mai conștiente, ele riscă, ele au pasiuni extraordinare, iau decizii grele, sunt responsabile. Bărbații le părăsesc pentru detalii fizice, le amețesc viețile femeile, chiar le pun în pericol, le distrug relații, le lasă văduve, doar urmărindu-și fanteziile și iluziile. Ca acum, dar cu mai puține mijloace...pentru bărbați.

Gib Mihăescu, care a scris romanul la persoana I, a murit peste 2 ani, în 1935 de tuberculoză, lăsând în urmă acea lume, cu toate defectele și farmecul ei. În câțiva ani va izbucni al doilea război mondial, cărora cele mai multe personaje nu îi vor supraviețui. Poate cel mai ciudat destin îl vor avea tinerii basarabeni care lucrau pentru armată și care vorbeau între ei oltenește, cu mare naturalețe. Ce repede te înveți cu binele și uiți trecutul! Mi-ar plăcea să văd un film după ”Rusoaica”.