Vă mai
aduceți aminte filmul ”Zorba Grecul”, filmul din 1964.. regizqt de Michael
Cacoyannis, după romanul din 1946, scris de Nikos Kazantzakis? Cu inegalabilul
Antony Quinn în rolul lui Zorba și cu Irene Papas în rolul
văduvei? Ce vi s-a părut cel mai impresionant? Afară de asemănarea frapantă de
mentalități dintre români și greci? Povestea din acel sat grecesc din
Creta putea fi transferată într-unul românesc, schimbată
perioadă (pentru că la noi venise comunismul în anii 60, iar afacerile nu
mai erau libere), și totul părea absolut la fel. Imaginea cu femeile bătrâne
care veneau râzând să devalizeze casa Bubbulinei, care tocmai murise, fără pic
de empatie...Eterna procrastinare și lipsă de înțelegere a priorităților,
hedonismul..Toate păreau românești. Dar era o excepție, în viziunea mea de
atunci.
Când am
văzut ”Zorba Grecul” eram adolescentă. Ce m-a șocat cel mai tare a
fost ce s-a întâmplat cu văduva. Era o femeie tânără, văduvă, care era mereu
hărțuită de un grup de tineri masculi. Unul dintre el o dorea pentru el. Ca pe
amantă, bănuiesc. Dar văduva alege să aibă o aventură cu străinul venit după
afaceri în sat. Nimic special. Numai că nu și dacă ai gândire patriarhală.
Ambițiosul pretendent la favorurile văduvei, când află de aventura ei, se
sinucide. Atunci nu am înțeles. Dar era vorba doar de ambiție. Cum a putut lui,
bărbat valabil, să i se întâmple una ca asta? A fost o jignire incredibilă. Da,
e șocant, dar oamenii au ambiții, gânduri diferite, priorități
diferite. Fiecare e în felul lui. Și unii se pot sinucide pentru
pretenții absurde.
Dar
asta nu e tot. Ce e cel mai șocant e că nimeni nu-și pune problema că văduva
era o ființă umană, că avea voie să aleagă, că avea propriile gusturi.
Putea să-i placă un bărbat sau nu. Poate nu-ți convenea că nu te-a ales pe
tine, poate te durea atât de mult încât ajungeai să te sinucizi. Dar asta nu
însemna că oricine pe lumea asta putea să o învinuiască pe ea, pe văduvă, pe
femeia care l-a ales pe altul. Nimeni, dacă nu are gândire patriarhală.
După
ce prietenul lor se sinucide, flăcăii din sat, grupul patriarhal, cel pe care
se bazează de fapt patriarhatul în istorie, începe s-o hărțuie, să se răzbune
pe ea. Încearcă s-o pedepsească pentru moartea prietenului lor. În încăierare,
văduva e înjunghiată chiar de tatăl celui care s-a sinucis. Incredibil! Nu se
vede dacă a ajuns în cele din urmă la pușcărie. Sau a fost
ascuns de legi și autorități de legea tăcerii care apăra cutumele.
Deși
mă consideram deja feministă, nu am înțeles mecanismul. Sexualitatea femeii,
viața ei, aparținea comunității masculine, patriarhatului. Ea trebuia să aibă
grijă ce face. Pentru că nu era liberă. Dar atunci am crezut că era ceva local,
șocant, nu că asta e de fapt ceva general. În patriarhat femeile nu există
pentru ele, ci pentru patriarhat. Ele sunt marfă, nu ființe umane. De aceea
sunt ucise fetele care își compromit familile în țările musulmane. Dacă citiți
”Arsă de vie”, scrisă de Souad cu Marie-Therese Cunie, vedeți cum gândește
lumea în aceste sisteme. În această carte autobiografică, o tânără din cis
Iordania din anii 60 e stropită cu benzină și arsă pentru că rămăsese gravidă.
Dar alte fete sunt ucise pentru mai puțin. Ce e interesant e că ele, dacă au
noroc, ajung în spital. Acolo medicii se tem să le trateze. De ce? Pentru că
și-ar pune în cap familiile lor.
Cu un
mare noroc, protagonista din ”Arsă de vie” ajunge la spital, ajutată de vecini,
nu de propria familie. De fapt cumnatul îi dăduse foc. Dar acolo nu e
îngrijită, doar e spălată ca să nu mai miroase urât. Toți o privesc cu scărbă,
fără pic de empatie. Dar ea e rezistentă, are șanse de supraviețuire. O
activistă occidentală, elvețiancă de limbă franceză, suficient de norocoasă
(dar și ghinionistă, pentru că era suspectată și de evrei și de palestinieni că
e din tabăra adversă) să arate ca o localnică, cum multe femei din această
parte a Europei, inclusiv România arată, a observat-o în spital. Femeia lucra
de mult în Orientul Apropiat, salva copii cu boli grave, dar nu știa de
fenomenul incinerării femeilor. Pentru că legea tăcerii funcționează perfect. Acolo
mai erau și alte fete, vreo 2 sau 3, care ”căzuseră în foc”. Dar cele mai multe
nu au avut norocul să supraviețuiască. Nici pe ele nu le îngrijea nimeni.
Trebuia să moară. Activista occidentală reușește, cu mari intervenții, dar și
cu complicitatea unui medic tânăr, să salveze fata care își povestește apoi
viața. Cum? După mai multe drumuri în satul ei natal, îi conving părinții
pentru care condamnarea ei la moarte nu era negociabilă, să lase
străinii s-o ia după moarte, să nu o înmormânteze în sat. Adică
negociază înmormântarea ei altundeva, dar nu tratamentul, nu șansa la viață.
Astea sunt taboo. Interesantă e și atitudinea mamei, bătută și abuzată la
rândul ei. Dar viața fetei ar aduce o anatemă asupra familiei, fiii ei ar avea
de suferit. Te întrebi dacă ăștia sunt oameni. Dacă sunt părinți. Se pare că
da. Mai mult sau mai puțin, cam așa se gândește despre fete și femei
în patriarhat. Și în Occident, femeile erau ucise dacă erau vinovate de
adulter. De ce? Andrea Dworkin spune că ele oricum nu mai erau utile. O femeie
adulteră nu mai era bună de nimic. Trebuia ucisă.
În
patriarhat femeia nu e ființă umană, e obiect. Că e mai puțin importantă decât
o cămilă în unele locuri e clar. Ea are o utilitate, nu sentimente, nu dorințe
prin ea însăși.
La
câțiva ani după ce am văzut ”Zorba Grecul” am cunoscut o femeie, medic. Divorța
și se pregătea pentru viața de femeie divorțată. Avea în jur de 40 de ani.
Zâmbea și râdea, dar era îngrijorată pentru ce va urma. Știa că va fi hărțuită
și șantajată. ”Ca femeie divorțată, mi s-a spus, trebuie să fii cu toți sau cu
niciunul”. Cum? Ca în ”Zorba”? Se pare că da. Chiar dacă pe ea nu avea s-o
ucidă unul, ca pe văduvă, dar avea să fie hărțuită și discriminată. Bărbații se
pricep la lucruri din astea. Chiar dacă ea era medic, într-un mediu plin de
femei. Dar șefii erau tot bărbați. Ei aveau în continuare pâinea și cuțitul.
Șicanele pe care le putea păți erau nenumărate. Deci un medic de 40 de ani se
temea pentru viitorul ei ca femei divorțată. Dacă unei doctorițe i se putea
face viața amară, ne putem gândi la ce se putea întâmpla cu o infirmieră,
asistentă, vânzătoare etc? Favorurile sexuale erau un fel de taxă de protecție.
Ca să nu fie pretinse, femeia trebuia să fie scoasă din circuitul sexual. Dar
nici asta ar fi putut să nu ajute. Bărbaților li se cuvenea. Ea nu exista ca
ființă umană. Ea trebuia să plătească. Pentru ce? Că e femeie și nu are
apărare. Bărbații se vâd superiori, iar când văd vulnerabilitatea
femeilor, acționează.
Ce se
poate face? Să li se arate că nu sunt deloc superiori. Poate chiar știu asta.
Dar ei au patriarhatul, haitele criminale care îi susțin, de partea lor. Nu
contează ce calități are femeia. E vulnerabilă, pentru că nu are susținerea
patriarhatului. Nu există ca ființă umană.
Sigur,
instituțiile statului care să apere femeile, dar mai ales solidaritatea
feminină, ar ajuta. Feministele sunt cele care au schimbat situația femeilor.
Adică solidaritatea feminină. Din păcate, ea e încă limitată. Ce s-a întâmplat
cu Teodora Marcu? Povestea pare mult mai dureroasă decât arată. Teodora era o
fată săracă din Moldova, abuzată la 14 de un infractor, Robert Lupu. Numai că
Lupu, abuzator de femei, capătă o obsesie pentru ea. Nu e vorba de sentimente,
e tot despre dinamica puterii. Probabil ea îi oferea acea vulnerabilitate care
pe el îl făcea să se se simtă altfel, adică puternic. Îl făcea să viseze adică.
Și la ce putea să viseze un individ ca el? La altfel de putere! Adică ea părea
supusă fără ca să fie nevoie s-o terorizeze tot timpul. Dar asta nu înseamnă că
nu o teroriza. Ea obținuse și ordin de protecție.
Teodora
avea puține opțiuni. La vârsta la care trebuia încă să studieze, ea era
măritată, avea un copil și era gravidă din nou. Avea un trecut de abuzuri,
puțină educație, puțin sprijin din partea familiei. Nu avea bani. Se măritase
probabil pentru supraviețuire. Se pare că și soțul o abuza. Probabil mai
discuta și cu abuzatorul din trecut, pendulând între ei. Poate că obsesia lui
Lupu pentru ea îi oferea un pic de încredere în ea ca să treacă peste
jignirile, minimalizările și violența din prezent. Pentru că nu ne putem
închipui că avea parte de un tratament exemplar de la soț. Viața ei era
oricum terminată. Măritată la 23 de ani, cu doi copii, fără școală, să fim
sincere...Bucuriile și visele în viața ei erau un lux.
Ce e
șocant e că ea a fost blamată că ar mai fi vorbit cu agresorul, după ce avea
ordin de protecție. Probabil a făcut-o, poate erau momente când și ce îi oferea
el părea interesant. Vă imaginați viața ei, voi cei care o blamați? Și mai
ales cele...Voi ar trebui să vă imaginați. Teodora nu avea nimic. Mai ales nu
avea libertate. În patriarhat, pentru femeile vulnerabile ca ea, nu există
libertate sexuală. Ce a adus așa-zisa civilizație femeilor? O pisică vagaboandă
e mai liberă decât o femeie, la fel orice femelă de animal sălbatic, inclusiv
cimpanzeu. Viața sexuală a unei femei, corpul ei, aparțin
patriarhatului. Teodora avea nevoie de liniște, de susținere materială, de
singurătate, pentru a-și pune ordine în viață, pentru a ști ce dorea ca femeie,
pentru a fi cu un bărbat care să-i placă, pe care ea să-l aleagă. Cum
poate cineva să spună despre ea că era ”de moravuri ușoare”? Femeile sărace
sunt abuzate sexual. Asta e soarta lor cel mai adesea. Și tot ele sunt
vinovate? De fapt ”vina” e devalorizarea lor. Sunt abuzate, nu mai valorează
nimic. Și femeile se întrec în a le blama pentru a le scoate din circuit. Uite,
era murdară, defectă! Eu nu sunt așa. În unele culturi patriarhale, femeile
violate sunt părăsite, dacă nu chiar pedepsite. Violul le murdărește și le face
inutile. Teodora asta era, o femeie violată.
Patriarhatul
e criminal din toate punctele de vedere. El nu ar funcționa dacă nu ar
distorsiona moralitatea. În loc să blamăm oprimarea feteleor și femeilor, noi
blamăm victima. Așa cum marinarii nu aduceau femei pe nave pentru că aduceau
ghinion. De fapt creau disensiuni pentru că nășteau rivalități. Cam asta crează
și femeile vulnerabile, abuzate, ca Teodora. Când ești ținta abuzurilor, apare
concurența. Vor mai mulți să te abuzeze, ca pe un obiect pe care îl doresc mai
mulți.
Ar
trebui să regretăm distrugerea vieții Teodorei. Dar oare aia era viață? E
viață condamnarea la abuz? Lipsa libertății asupra propriului corp? Asupra
propriului spirit? Există femei care cred că e bine că fetițele din unele
țări foarte patriarhale ca Arabia Saudită sau India să nu se nască. Poate e mai
bine și ca femeile sărace din Occident să nu se nască. Dar cel mai bine ar fi
ca viața lor să se schimbe, să aibă șanse. Dar cui îi pasă de ele?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu