Se spune ca in viata ai ce-ti doresti cel mai mult. Dar din nefericire nu e un singur lucru pe care ti-l doresti sau un singur lucru, cel mai important, nu-ti ajunge ca sa fii fericit. Iti trebuie mai mult. Lucrul pe care ti-l doresti cel mai mult, cel putin in cazul unor femei, poate al celor mai multe, cum spun unele studii, este cariera, importanta sociala, capacitatea de a influenta societatea si mediul sau invers. Puterea, cu alte cuvinte. De fapt, probabil puterea e cel mai important lucru pe care ni-l dorim. Era un studiu care arata, nu imi amintesc exact unde era facut, care conducea la concluzia ca exista mai multe femei care isi doresc in primul rand cariera decat barbati, la care prioritatea e familia, cel putin intr-o proportie mai mare. Pare simplu. Pentru femei cariera ofera mai multa siguranta si implinire decat familia, contrar tuturor stereotipurilor. Se stia de pe timpul lui Betty Friedan. Cand femeile renunta la cariera in favoarea partenerilor si o fac pentru familie e ca li se pare, de cele mai multe ori, ceva in care au mai putine sanse, ca reprezinta o investitie mai proasta materiala si nu numai. Dar daca au de ales, femeile vor cariera, putere.
Personajul din acest roman face aceasta alegere ca si cand ar clipi. Cand eram mica, am vazut un film despre o mare cantareata de opera, Hariclea Darclee. Cariera a fost pentru celebra soprana cel mai important lucru, a divortat, apoi a renuntat la un admirator pentru cariera. La un moment dat spune ca desi a pierdut pe partea de viata personala, viata i-a oferit multe. Se referea la succesul profesional. In copilarie, adolescenta, alegerea asta pare mai mult decat facila. Simti usoare regrete, dar pana la urma succesul pare mai important. Apoi am vazut "In numele trandafirului" al lui Umberto Eco. La fel, un personaj isi paraseste iubita care ramane in zapada cu ochii in urma lui. Spune ca nu a regretat niciodata alegerea facuta. Am empatizat si cu el, as fi facut la fel atunci, as fi parasit o persoana draga pentru stiinta, cultura, asa cum facuse acest personaj. Numai ca in realitate nu e niciodata atat de usor. In realitate nu e ca atunci cand iti imaginezi inainte de a fi cunoscut pasiunea, inainte de a sti cum te simti cand cineva te face fericit. O faci, dar doare ca dracu. Doare sfasietor, plangi zile, luni, ani, uneori toata viata. Si nu o faci in mod direct, senin, nu lasi pe nimeni in zapada, privind in urma ta. De obicei apar concursuri de imprejurari, in care multe alegeri mici, ca niste ace infipte in inima, isi spun in cele din urma cuvantul.
Atunci de ce ajungi sa o faci? De ce nu alegi sentimentele? Simplu, nu pentru ca nu asta ai vrea, nu pentru ca nu in ochii partenerului ar fi sursa cea mai pura de fericire, ci pentru ca te identifici cu cauza pe care o ai, cu mesajul pe care vrei sa-l transmiti lumii, care devine parte din tine. Daca nu faci asta, nu esti tu. Iar daca nu esti tu, atunci cum poti merita sentimentele? E ca si cand ai lua sentimentele, dar ai deveni altcineva, deci pana la urma nu ai castiga. Nu ai fi demn, fara acea misiune, acest mesaj, de a primi acest pretios dar. Nu te poti darui daca nu esti complet. De fapt nu e o alegere, e un blestem. Ai de ales intre a renunta la tine sau la iubire. Faci singurul lucru pe care poti sa-l faci plangand, apoi regretand, traind cu nostalgii si cu vise despre ceea ce putea fi. Si cu cele mai pretioase amintiri.
Personajul din acest roman face aceasta alegere ca si cand ar clipi. Cand eram mica, am vazut un film despre o mare cantareata de opera, Hariclea Darclee. Cariera a fost pentru celebra soprana cel mai important lucru, a divortat, apoi a renuntat la un admirator pentru cariera. La un moment dat spune ca desi a pierdut pe partea de viata personala, viata i-a oferit multe. Se referea la succesul profesional. In copilarie, adolescenta, alegerea asta pare mai mult decat facila. Simti usoare regrete, dar pana la urma succesul pare mai important. Apoi am vazut "In numele trandafirului" al lui Umberto Eco. La fel, un personaj isi paraseste iubita care ramane in zapada cu ochii in urma lui. Spune ca nu a regretat niciodata alegerea facuta. Am empatizat si cu el, as fi facut la fel atunci, as fi parasit o persoana draga pentru stiinta, cultura, asa cum facuse acest personaj. Numai ca in realitate nu e niciodata atat de usor. In realitate nu e ca atunci cand iti imaginezi inainte de a fi cunoscut pasiunea, inainte de a sti cum te simti cand cineva te face fericit. O faci, dar doare ca dracu. Doare sfasietor, plangi zile, luni, ani, uneori toata viata. Si nu o faci in mod direct, senin, nu lasi pe nimeni in zapada, privind in urma ta. De obicei apar concursuri de imprejurari, in care multe alegeri mici, ca niste ace infipte in inima, isi spun in cele din urma cuvantul.
Atunci de ce ajungi sa o faci? De ce nu alegi sentimentele? Simplu, nu pentru ca nu asta ai vrea, nu pentru ca nu in ochii partenerului ar fi sursa cea mai pura de fericire, ci pentru ca te identifici cu cauza pe care o ai, cu mesajul pe care vrei sa-l transmiti lumii, care devine parte din tine. Daca nu faci asta, nu esti tu. Iar daca nu esti tu, atunci cum poti merita sentimentele? E ca si cand ai lua sentimentele, dar ai deveni altcineva, deci pana la urma nu ai castiga. Nu ai fi demn, fara acea misiune, acest mesaj, de a primi acest pretios dar. Nu te poti darui daca nu esti complet. De fapt nu e o alegere, e un blestem. Ai de ales intre a renunta la tine sau la iubire. Faci singurul lucru pe care poti sa-l faci plangand, apoi regretand, traind cu nostalgii si cu vise despre ceea ce putea fi. Si cu cele mai pretioase amintiri.