Emanciparea femeilor de patriarhat. Femeia mereu pe primul plan. E posibil?

E de mirare acum, la peste un secol de când femeile din Occident au început să obțină dreptul de vot, cât de multe femei rămân în relații abuzive, sunt ucise de parteneri sau chiar acceptă în continuare să se implice în relații heterosexuale de tip patriarhal. Li se reproșează femeilor că nu sunt suficient de puternice, că nu aleg să plece din relații, că nu se pun pe primul plan. Asta se face în primul rând de femei tinere, cumva privelegiate, care nu cunosc adevărata față a patriarhatului, care înseamnă pentru cele mai multe femei, alegeri imposibile sau lipsa oricărei alegeri. ”Alegerea Sophiei” e despre alegerile oricărei femei, cu mici excepții, în patriarhat. Numai ce se vehiculează ca o alegere facilă, alegerea între familie și carieră, e de fapt ceva ce nu ai putea să pui un bărbat să aleagă. Adică vrei să exiști în societate, să fii liberă și să nu mori de foame sau să te reproduci. Niciunei femele de altă specie nu ai putea să-i ceri așa ceva. O femelă de altă specie, dacă nu ai castra-o înainte, ar deveni foarte agresivă dacă nu ar avea acces la reproducere, chiar dacă ar avea hrană, adăpost, chiar afecțiune. Există anecdota cu lupoaica domesticită care a ajuns să atace oamenii. S-a spus că lupul, orice ar fi, rămâne o fiară. Amănuntul era că nu fusese lăsată să se reproducă. Lupoaica se comportase absolut normal, datî fiind situația ei. Dar pentru o femeie nu e ceva normal. O femeie nu poate să aleagă. Ea trebuie să devină sclavă pentru a se reproduce, pentru a-și exercita instinctul de reproducere. Pentru că bărbații în patriarhat, chiar dacă nu mai vând femeile de la unul la altul, au învățat că rolul unei femei în familie trebuie să fie de sclavă. Dacă ea nu renunță la libertatea ei de bună-voie, ea nu poate fi soție. Până la urmă e logic. Mai nou, femeile înțeleg că rolul unui bărbat în viața unei femei e doar acela de donator de spermă, eventual de orgasme, dar pentru scurt timp. Femeile africane au cel mai bine întipărit în cap acest adevăr și se comportă în consecință. Mai nou, din ce în ce mai multe occidentale adoptă acest model.

În Belgia se spune că bărbații și femeile nu sunt făcuți să stea împreună. E corect, nu altfel decât cu renunțarea la umanitate a femeii, după modelul patriarhal. Acest model a mers doar când femeile nu aveau niciun drept. În Biblie încă se vorbește de femei care erau prostituate, locuiau împreună și-și creșteau singure copiii. Poate că nici nu erau chiar prostituate, dar așa erau considerate femeile fără bărbat. Printre legile lui Moise e interzicerea fiicelor lui Israel să fie prostituate. Toate trebuie să se măritate. Adică să intre în sclavie. Dacă nu erau sclave, adică sub protecția unui bărbat, erau foarte vulnerabile. Într-o societate violentă, patriarhală, ele puteau fi jefuite, violate sau ucise oricând. Aveau oare atunci mai multe șanse de a supraviețui dacă erau măritate? Evenimentele recente, cu grupuri de femei și bărbați deținuți trimiși în Australia în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, arată că da. Un viol în masă avea loc când se ajungea la destinație, iar femeile necăsătorite (fără protector) erau victime sigure.

Dar, odată ce femeile au acces la un pic de autonomie, adică la posibilitatea de a-și gestiona singure averea, ele încep să profite. Pe timpul romanilor, o lege care avea drept scop prevenirea acumulării de averi foarte mari de către unii bărbați, dădea femeilor șansa de a moșteni averea și de a o gestiona singure. Sigur că ele au profitat imediat. Deși cum Simone de Beauvoir le critica în ”Al doilea sex” nu au ajuns decât de a profita de drepturi negative, ele au început să se bucure de libertate sexuală, de posibilitatea de a-și alege singure soții. Pentru femeile cu avere lumea se schimbase. Avem cu ele imagini de la piscină îmbrăcate în costume de baie identice cu cele moderne, nu cu cele din secolul al XIX-lea. Mai puțin se știe că pe timpul Imperiului Roman, cum era previzibil, femeile aveau voie să practice unele meserii masculine. Nu doar că puteau ajunge în administrație, dar puteau exercite meseria de medic. Chiar contemporanii se plângeau că prea puține femei erau medici, când calea spre această profesie le era deschisă (conform Jerome Carcopino, Viașa cotidiană în Roma la apogeul imperiului”). De ce se întâmpla asta? Pentru că femeile bogate puteau studia, iar cele mai multe nu erau obligate, alegeau să ducă o viață liniștită, de lux și plăcere. Acum nu s-ar întâmpla la fel? Deși acum există mult mai multă presiune socială pentru ca femeile să lucreze.

Dar, deși unele căi erau deschise (parțial, pentru că femeile în continuare nu puteau face politică, avea funcții publice, ca senator, consul, împărat), ele erau doar pentru femeile bogate. Cele sărace nu aveau dreptul nici la viață. Cum spune tot Jerome Carcopino, (”Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului”) se pare că mai multe fete erau ucise la naștere decât băieți, pentru că erau mai puține fete orfane decât băieți.

Concluzia e că orice societate patriarhală, în care situația femeilor s-a relaxat un pic, acea relaxare era pentru unele categorii. Pentru cele mai multe, situația era foarte grea. Chiar dacă femeile din clasele inferioare, dar libere, cum ar fi în Grecia Antică, erau oarecum libere în sensul că puteau să meargă neînsoțite, să muncească în public, să vândă în piată, viața lor era epuizantă și plină de sacrificii. Așa cum este și acum viața femeilor care muncesc. Care trebuie să muncească, aș adăuga. Nu ne mirăm că implicarea lor politică este atât de redusă, că ele au o conștiință feministă atât de redusă. Ele nu au timp să se gândească la ele, ele nu au timp să citească, să dezbată. Și nici nu prea ar avea structuri s-o facă.

Dar ceea ce se puțin, ce se înțelege și mai puțin e că femeile nu sunt egale cu bărbații. Da, sunt superioare. Rolul lor în familie, în societate, nu e egal cu al bărbatului. Ele pot face și fac întotdeauna mai mult. Dacă femeile aleg cu bună știință, înhămându-se la mari eforturi și sacrificii, să-și facă familii singure, e un mare avantaj. Din păcate și ăsta e un privilegiu. Fac asta în Africa, unde femeile se ajută între ele, unde au plasă de siguranță. În Occident trebuie să aibă bani, poziție socială bună sau protecție socială. Pentru femeile sărace, fără educație, din țări occidentale fără protecție socială, ca România, această alegere e foarte dificilă.

Dar ele nu pot să renunțe la familia de origine. Acolo, mai ales în unele pături sociale, începe discriminarea femeilor. Acolo fetele sunt educate să muncească de la vârste fragede. Li se insuflă că ăsta e rolul lor. Asta se vede din cărțile scrise de femei musulmane imigrate în Occident, eventual născute acolo. Primii abuzatori sunt cei din familia de origine. Dincolo de relațiile patriarhale, exploatarea femeilor, autoritatea masculină paternă sau a altor rude de sex masculin, îngrădirii libertății de mișcare și de exprimare, există și influența mamelor. Mamele în patriarhat valorizează mai mult fiii. Fetele sunt discriminate față de frații lor. Frații pot face mult rău, uneori ajung să își violenteze sau chiar să-și ucidă mamele, dar ele îi preferă în continuare. Ei sunt ușor iertați. Frans de Waal spune că a văzut spărturi în solidaritatea feminină de la bonobo doar când femelele se băteau pentru fiii lor. A nu avea frați e un mare privilegiu. Fetele probabil cresc mai bine.

Reent o vecină în vârstă de 84 de ani, divorțată și fără copii, a murit subit. Am aflat când alți vecini și autoritățile căutau cu disperare aparținători în telefonul ei. Avea numere ale vecinilor, dar nu și numele fratelui ei, pe care ea îl ajutase în tinerețe să studieze. Regreta asta și le sfătuia pe alte tinere să nu procedeze la fel. Abia după câteva zile, fratele ei a fost găsit.

Din păcate, și în familiile occidentale, chiar dacă nu la același nivel, al patriarhatului adică, există abuzuri. Unele abuzurile pot fi chiar mai mari pe fondul consumului de alcool și droguri. Unele femei se mărită, se cuplează, ca să scape de acasă. Ele reușesc uneori să aibă mai multă influență în familia întemeiată de ele decât în familia de origine. Și în ciuda tuturor eforturilor și sacrificiilor, chiar o viață mai bună. Am spus că alegerile femeilor sunt imposibile.

Dar ce se întâmplă dacă fetele sunt educate la fel ca băieții? Dacă ele au posibilitatea să fie emancipate și sunt sprijinite să fie emancipate? Tot e foarte greu spre imposibil. Dacă ele își aleg partenerul de plăcere, încearcă să aibă o relație partenerială, în care amândoi să muncească, să facă lucruri în gospodărie, tot e greu. Pentru că bărbații nu pot și nu au cu ce să fie la nivelul femeilor. Ei nu pot să facă atâtea lucruri, să organizeze lucrurile atât de bine, să poarte atât de multe griji, să facă munca afectivă atât de bine. Ei nu rezistă la atâta stress și atâtea probleme câte sunt într-o familie. Ce se întâmplă dacă femeile aleg să nu se implice? Se cam prăbușesc lucrurile. Adică ori faci tu, ori nu se face nimic. Și uneori e vorba de decizii extrem de grele, pe care numai femeile, cu creierele lor ”unse” de estrogeni, le pot lua. Bărbații dau repede în primire, cum se spune, chiar dacă au intenții bune. Un bărbat bun și inteligent știe asta. Și atunci alege să contribuie material mai mult decât egal la gospodărie. Înainte, acum câteva decenii, bărbați din anumite categorii sociale alegeau să dea tot salariul soției. Era ceva just în condițiile date. Femeile administrează banii mai bine, fac alegerile mai puțin costisitoare, mai eficiente. Și chiar așa, aportul lor tot nu era egal. Și aici vorbim de bărbați buni, care erau și sunt rari.
Cu alte cuvinte, e imposibil să nu te implici ca femeie, dacă vrei ca lucrurile să nu se prăbușească, dacă vrei ca oamenii din jurul tău să nu sufere, să nu se ajungă la probleme grave economice, de sănătate, de educație. Deci e greu să te emancipezi în sensul de a te pune întotdeauna, în orice situație, pe primul plan. Dacă ai părinți sau rude bolnave, copii care trebuie educați, e foarte greu. Femeile nu fac lucruri pentru recompensă, nu întotdeauna, ci de cele mai multe ori din conștiință. Pentru că trebuie. Cum zice Charlotte Perkins Gilman în ”The Man-Made World; or, Our Andocentric Culture”, bărbații funcționează pe baza recompensei, nu femeile. Asta ar trebui să dea de gândit și biologilor.

Femeile sunt mai buni administratori în familie, dar și în societate. Care e prețul pentru faptul că ele nu au puterea, afară de una slabă, sporadică, de a susține patriarhatul? Vedem dezastrele umanitare, crimele și războaiele din jurul nostru.

Cu alte cuvinte, feminismul are multe de lucru în continuare, multe probleme de rezolvat. Și întâi de toate, multe de înțeles. Dacă o femeie reușește să se pună mereu pe primul plan înseamnă că e foarte privilegiată și nu poți cere asta oricui. Dar ar trebui măcar ca orice femeie să încerce să facă asta pentru ea însăși. ȘI societatea să evolueze în acest sens. 

Continue Reading

Patriarhatul ucide. Mereu și mereu

 

Vă mai aduceți aminte filmul ”Zorba Grecul”, filmul din 1964.. regizqt de Michael Cacoyannis, dup[ romanul din 1946, scris de Nikos Kazantzakis? Cu inegalabilul Antony Quinn ]n rolul lui Zorba și cu Irene Papas în rolul văduvei? Ce vi s-a părut cel mai impresionant? Afară de asemănarea frapantă de mentalități dintre români și greci? Povestea din acel sat grecesc din Creta putea fi transferată într-unul românesc, schimbată perioadă (pentru că la noi venise comunismul în anii 60, iar afacerile nu mai erau libere), și totul părea absolut la fel. Imaginea cu femeile bătrâne care veneau râzând să devalizeze casa Bubbulinei, care tocmai murise, fără pic de empatie...Eterna procrastinare și lipsă de înțelegere a priorităților, hedonismul..Toate păreau românești. Dar era o excepție, în viziunea mea de atunci.

Când am văzut ”Zorba Grecul” eram adolescentă. Ce m-a șocat cel mai tare a fost ce s-a întâmplat cu văduva. Era o femeie tânără, văduvă, care era mereu hărțuită de un grup de tineri masculi. Unul dintre el o dorea pentru el. Ca pe amantă, bănuiesc. Dar văduva alege să aibă o aventură cu străinul venit după afaceri în sat. Nimic special. Numai că nu și dacă ai gândire patriarhală. Ambițiosul pretendent la favorurile văduvei, când află de aventura ei, se sinucide. Atunci nu am înțeles. Dar era vorba doar de ambiție. Cum a putut lui, bărbat valabil, să i se întâmple una ca asta? A fost o jignire incredibilă. Da, e șocant, dar oamenii au ambiții, gânduri diferite, priorități diferite. Fiecare e în felul lui. Și unii se pot sinucide pentru pretenții absurde.

Dar asta nu e tot. Ce e cel mai șocant e că nimeni nu-și pune problema că văduva era o ființă umană, că avea voie să aleagă, că avea propriile gusturi. Putea să-i placă un bărbat sau nu. Poate nu-ți convenea că nu te-a ales pe tine, poate te durea atât de mult încât ajungeai să te sinucizi. Dar asta nu însemna că oricine pe lumea asta putea să o învinuiască pe ea, pe văduvă, pe femeia care l-a ales pe altul. Nimeni, dacă nu are gândire patriarhală.

După ce prietenul lor se sinucide, flăcăii din sat, grupul patriarhal, cel pe care se bazează de fapt patriarhatul în istorie, începe s-o hărțuie, să se răzbune pe ea. Încearcă s-o pedepsească pentru moartea prietenului lor. În încăierare, văduva e înjunghiată chiar de tatăl celui care s-a sinucis. Incredibil! Nu se vede dacă a ajuns în cele din urmă la pușcărie. Sau a fost ascuns de legi și autorități de legea tăcerii care apăra cutumele.

Deși mă consideram deja feministă, nu am înțeles mecanismul. Sexualitatea femeii, viața ei, aparținea comunității masculine, patriarhatului. Ea trebuia să aibă grijă ce face. Pentru că nu era liberă. Dar atunci am crezut că era ceva local, șocant, nu că asta e de fapt ceva general. În patriarhat femeile nu există pentru ele, ci pentru patriarhat. Ele sunt marfă, nu ființe umane. De aceea sunt ucise fetele care își compromit familile în țările musulmane. Dacă citiți ”Arsă de vie”, scrisă de Souad cu Marie-Therese Cunie, vedeți cum gândește lumea în aceste sisteme. În această carte autobiografică, o tânără din cis Iordania din anii 60 e stropită cu benzină și arsă pentru că rămăsese gravidă. Dar alte fete sunt ucise pentru mai puțin. Ce e interesant e că ele, dacă au noroc, ajung în spital. Acolo medicii se tem să le trateze. De ce? Pentru că și-ar pune în cap familiile lor.

Cu un mare noroc, protagonista din ”Arsă de vie” ajunge la spital, ajutată de vecini, nu de propria familie. De fapt cumnatul îi dăduse foc. Dar acolo nu e îngrijită, doar e spălată ca să nu mai miroase urât. Toți o privesc cu scărbă, fără pic de empatie. Dar ea e rezistentă, are șanse de supraviețuire. O activistă occidentală, elvețiancă de limbă franceză, suficient de norocoasă (dar și ghinionistă, pentru că era suspectată și de evrei și de palestinieni că e din tabăra adversă) să arate ca o localnică, cum multe femei din această parte a Europei, inclusiv România arată, a observat-o în spital. Femeia lucra de mult în Orientul Apropiat, salva copii cu boli grave, dar nu știa de fenomenul incinerării femeilor. Pentru că legea tăcerii funcționează perfect. Acolo mai erau și alte fete, vreo 2 sau 3, care ”căzuseră în foc”. Dar cele mai multe nu au avut norocul să supraviețuiască. Nici pe ele nu le îngrijea nimeni. Trebuia să moară. Activista occidentală reușește, cu mari intervenții, dar și cu complicitatea unui medic tânăr, să salveze fata care își povestește apoi viața. Cum? După mai multe drumuri în satul ei natal, îi conving părinții pentru care condamnarea ei la moarte nu era negociabilă, să lase străinii s-o ia după moarte, să nu o înmormânteze în sat. Adică negociază înmormântarea ei altundeva, dar nu tratamentul, nu șansa la viață. Astea sunt taboo. Interesantă e și atitudinea mamei, bătută și abuzată la rândul ei. Dar viața fetei ar aduce o anatemă asupra familiei, fiii ei ar avea de suferit. Te întrebi dacă ăștia sunt oameni. Dacă sunt părinți. Se pare că da. Mai mult sau mai puțin, cam așa se gândește despre fete și femei în patriarhat. Și în Occident, femeile erau ucise dacă erau vinovate de adulter. De ce? Andrea Dworkin spune că ele oricum nu mai erau utile. O femeie adulteră nu mai era bună de nimic. Trebuia ucisă.

În patriarhat femeia nu e ființă umană, e obiect. Că e mai puțin importantă decât o cămilă în unele locuri e clar. Ea are o utilitate, nu sentimente, nu dorințe prin ea însăși.

La câțiva ani după ce am văzut ”Zorba Grecul” am cunoscut o femeie, medic. Divorța și se pregătea pentru viața de femeie divorțată. Avea în jur de 40 de ani. Zâmbea și râdea, dar era îngrijorată pentru ce va urma. Știa că va fi hărțuită și șantajată. ”Ca femeie divorțată, mi s-a spus, trebuie să fii cu toți sau cu niciunul”. Cum? Ca în ”Zorba”? Se pare că da. Chiar dacă pe ea nu avea s-o ucidă unul, ca pe văduvă, dar avea să fie hărțuită și discriminată. Bărbații se pricep la lucruri din astea. Chiar dacă ea era medic, într-un mediu plin de femei. Dar șefii erau tot bărbați. Ei aveau în continuare pâinea și cuțitul. Șicanele pe care le putea păți erau nenumărate. Deci un medic de 40 de ani se temea pentru viitorul ei ca femei divorțată. Dacă unei doctorițe i se putea face viața amară, ne putem gândi la ce se putea întâmpla cu o infirmieră, asistentă, vânzătoare etc? Favorurile sexuale erau un fel de taxă de protecție. Ca să nu fie pretinse, femeia trebuia să fie scoasă din circuitul sexual. Dar nici asta ar fi putut să nu ajute. Bărbaților li se cuvenea. Ea nu exista ca ființă umană. Ea trebuia să plătească. Pentru ce? Că e femeie și nu are apărare. Bărbații se vâd superiori, iar când văd vulnerabilitatea femeilor, acționează.

Ce se poate face? Să li se arate că nu sunt deloc superiori. Poate chiar știu asta. Dar ei au patriarhatul, haitele criminale care îi susțin, de partea lor. Nu contează ce calități are femeia. E vulnerabilă, pentru că nu are susținerea patriarhatului. Nu există ca ființă umană.

Sigur, instituțiile statului care să apere femeile, dar mai ales solidaritatea feminină, ar ajuta. Feministele sunt cele care au schimbat situația femeilor. Adică solidaritatea feminină. Din păcate, ea e încă limitată. Ce s-a întâmplat cu Teodora Marcu? Povestea pare mult mai dureroasă decât arată. Teodora era o fată săracă din Moldova, abuzată la 14 de un infractor, Robert Lupu. Numai că Lupu, abuzator de femei, capătă o obsesie pentru ea. Nu e vorba de sentimente, e tot despre dinamica puterii. Probabil ea îi oferea acea vulnerabilitate care pe el îl făcea să se se simtă altfel, adică puternic. Îl făcea să viseze adică. Și la ce putea să viseze un individ ca el? La altfel de putere! Adică ea părea supusă fără ca să fie nevoie s-o terorizeze tot timpul. Dar asta nu înseamnă că nu o teroriza. Ea obținuse și ordin de protecție.

Teodora avea puține opțiuni. La vârsta la care trebuia încă să studieze, ea era măritată, avea un copil și era gravidă din nou. Avea un trecut de abuzuri, puțină educație, puțin sprijin din partea familiei. Nu avea bani. Se măritase probabil pentru supraviețuire. Se pare că și soțul o abuza. Probabil mai discuta și cu abuzatorul din trecut, pendulând între ei. Poate că obsesia lui Lupu pentru ea îi oferea un pic de încredere în ea ca să treacă peste jignirile, minimalizările și violența din prezent. Pentru că nu ne putem închipui că avea parte de un tratament exemplar de la soț. Viața ei era oricum terminată. Măritată la 23 de ani, cu doi copii, fără școală, să fim sincere...Bucuriile și visele în viața ei erau un lux.

Ce e șocant e că ea a fost blamată că ar mai fi vorbit cu agresorul, după ce avea ordin de protecție. Probabil a făcut-o, poate erau momente când și ce îi oferea el părea interesant. Vă imaginați viața ei, voi cei care o blamați? Și mai ales cele...Voi ar trebui să vă imaginați. Teodora nu avea nimic. Mai ales nu avea libertate. În patriarhat, pentru femeile vulnerabile ca ea, nu există libertate sexuală. Ce a adus așa-zisa civilizație femeilor? O pisică vagaboandă e mai liberă decât o femeie, la fel orice femelă de animal sălbatic, inclusiv cimpanzeu. Viața sexuală a unei femei, corpul ei, aparțin patriarhatului. Teodora avea nevoie de liniște, de susținere materială, de singurătate, pentru a-și pune ordine în viață, pentru a ști ce dorea ca femeie, pentru a fi cu un bărbat care să-i placă, pe care ea să-l aleagă. Cum poate cineva să spună despre ea că era ”de moravuri ușoare”? Femeile sărace sunt abuzate sexual. Asta e soarta lor cel mai adesea. Și tot ele sunt vinovate? De fapt ”vina” e devalorizarea lor. Sunt abuzate, nu mai valorează nimic. Și femeile se întrec în a le blama pentru a le scoate din circuit. Uite, era murdară, defectă! Eu nu sunt așa. În unele culturi patriarhale, femeile violate sunt părăsite, dacă nu chiar pedepsite. Violul le murdărește și le face inutile. Teodora asta era, o femeie violată.

Patriarhatul e criminal din toate punctele de vedere. El nu ar funcționa dacă nu ar distorsiona moralitatea. În loc să blamăm oprimarea feteleor și femeilor, noi blamăm victima. Așa cum marinarii nu aduceau femei pe nave pentru că aduceau ghinion. De fapt creau disensiuni pentru că nășteau rivalități. Cam asta crează și femeile vulnerabile, abuzate, ca Teodora. Când ești ținta abuzurilor, apare concurența. Vor mai mulți să te abuzeze, ca pe un obiect pe care îl doresc mai mulți.

Ar trebui să regretăm distrugerea vieții Teodorei. Dar oare aia era viață? E viață condamnarea la abuz? Lipsa libertății asupra propriului corp? Asupra propriului spirit? Există femei care cred că e bine că fetițele din unele țări foarte patriarhale ca Arabia Saudită sau India să nu se nască. Poate e mai bine și ca femeile sărace din Occident să nu se nască. Dar cel mai bine ar fi ca viața lor să se schimbe, să aibă șanse. Dar cui îi pasă de ele?

Continue Reading