După
cartea Orianei Fallaci ”Sexul
inutil/Călătorie în jurul
femeii”,
am decis să citesc o carte despre care, într-un moment de
slăbiciune afectivă, am zis că ar fi poate ca
o
continuiare
a primeia. Sigur, o luasem la reducere pe lângă altele, cu
oarece reticență. Nu
că era scrisă de autor român, dar era scrisă de un autor român
bărbat și biolog, cu intrare la Humanitas pe deasupra. Într-o
țară în care poate cel puțin 80% dintre biologi sunt femei...În
treacăt fie spus, mie
nici nu mi s-a răspuns când am dat la Humanitas cartea de eseuri
feministe originale, pline și de idei științifice noi. Și
dacă mai era nevoie de o dovadă a misoginismului celor de la
Humanitas, cu
toate elucrubațiile conservatoare ale patronului, recenta
declarație de scârbă față de feminismul de la Bienala de la
Veneția, a Denisei Comânescu, spune tot. Pe ce bani s-a dus Denisa
Comănescu la Veneția ca să se îngrețoșeze? Nu cumva pe ai
cititoarelor? Că majoritatea cititorilor
sunt femei. Respectul minim pentru femei era necesar, dar e prea mult
pentru o angajată a unui băsist
care și-a făcut editură din zestrea statului comunist, criticând
lichelele comuniste în același timp. Recunosc, tupeul lui
e absolut remarcabil.
Pe
scurt, Denisa Comănescu, editoare de carte la Humanitas, a declarat
la Bookfest, că ei aduc cele mai noi și avangardiste cărți.
Printre altele a prezentat o carte ,"Femeia
cu fusta violet"
a
unei autoare japoneze, Natkuzo
Imamura, adaugând
că ”este o carte despre femei, dar nu feministă”.
Ce înseamnă asta? Că e o carte fără mesaj, fără reflecții.
Poate e o carte de anatomie și fiziologie. Că orice e despre femei
și nu e și cu mesaj, iar mesajul principal e discriminarea, lupta
cu patriarhatul, nu e o carte de literatură beletristică.
Personalul
e politic, spune o autoare de care Comănescu nu cred că a auzit. Nu
a auzit nici patronul ei. Cum să își murdărească urechile cu
feminism? Chiar
nu înțeleg cum poate fi cineva filosof, sau măcar să se pretindă,
fără să își pună probleme despre situația femeilor și
patriarhat. Dar
asta e frământarea mea personală.
Revenind
la cartea lui Alexandru Stermin, ”Călătorie în jurul omului”,
mi
s-a aprins un beculeț după toate cele menționate despre el mai
sus, dar așa aveam poftă să citesc despre culturi exotice, să fiu
inspirată de amănunte etnologice....Dacă cineva speră să
găsească așa ceva în această carte, să-și ia rapid gândul.
După dezbrăcarea de concepte, cum frumos spune Stermin citând un
filosof, cartea lui e în esență o carte de Humanitas. Adică nu se
aduc idei noi, dezbateri, concepte. Nu. Cel mult se vorbește frumos,
se spun frumos lucuri cunoscute, se bate apa în piuă cu eleganță.
Nu asta i se reproșa culturii române? Poate asta vrea să fie
identitatea ei la care ține atât de mult.
Despre
ce e vorba? Într-adevăr e vorba de o călătorie, cumva în jurul
lumii. De fapt o
călătorie în jurul lumii, dar cu
oprire în trei puncte din lume. Nu
e călătorie pentru a vedea, a observa, a veni cu o interpretare
nouă a ceva, a înțelege ceva. E un fel de călătorie inițiatică
(înainte
ca autorul să împlinească 30 de ani) din
jungla amazoniană, unde a stat șase zile (și nopți), apoi a
plecat din orașul apropiat de junglă, Manao, apoi în China și
apoi în Los Angeles, înainte de a se întoarce în România. Toate
acele locuri au fost prilejuri de meditații științifico-filosofice
despre religie, dragoste, viață și moarte. Punctat
de misoginism ”științific” la modă.
Pentru
tinerii care vor să deschidă ochii în lumea asta, cartea aduce
niște informații mai
puțin cunoscute, interesante chiar.
Spune ce sunt stoicii, ce zic,
aduce un citat interesant din Nietzsche despre
cum să nu te simți vinovat (când ești misogin, chiar ai nevoie,
dacă ai rudimente de conștiință), spune ce sunt neuronii-oglindă
și cum ar fi ei implicați în empatie (deși clar nu ajung pentru
a dezvolta așa ceva,
cum se vede), dar
și despre mutațiile unei gene care codifica un strămoș al
oxitocinei, molecula atașamentului, care la alte specii decât
mamiferele, mai
vechi filogenetic, determină
un comportament agresiv față de semeni. Mutația a făcut
mamiferele
să se apropie între ele, eventual să se îndrăgostească,
indiferent ce ar însemna asta pentru Alexandru Stermin, dar
și să formeze societăți și religii.
Ca
și alții din mediul său, Stermin pornește de la ideea că religia
a început de la faptul că oamenii nu puteau gestiona ideea morții.
Numai că Roberto, aborigenul dintr-un trib care trăiește în
jungla amazoniană, care îl însoțea în acea pădure tropicală,
îl salvează de la eroare. El are credințe, dar pentru el, moartea
e sfârșitul și atât. Sigur, dacă autorul citea mai mult despre
alte religii, vedea că partea cu moartea nu e nici pe departe
generală. Dar eurocentrismul e boală grea. Și a propos de Roberto,
recunosc că relația cu el mi-a trezit gelozia. Pentru că
Roberto
îi povestea despre tot felul de plante locale și despre utilitatea
lor terapeutică. Aș fi vrut să aud. Am
așteptat să văd că
ar fi luat vreuna în Europa și i-ar fi testat efectele. Dar
asta nu s-a întâmplat din câte îmi amintesc.
Religia
vine din nevoia
de povești, dar e și ceva ce apropie
oamenii. Sigur
că religia e un produs al evoluției, ca orice comportament,
care
oferă un avantaj reproductiv și care,
ca
de obicei, exclude femeile. Ele doar au rolul de a alege (eventual)
cei mai brutali și mai primitivi
bărbați care
să le abuzeze cel mai tare. Dar
ei trebuie să aibă cel mai mare succes la femei, să se împerecheze
cât mai des (deși
se pare că evoluția nu s-a descurcat bine
deloc cu
acest scop),
să aibă cât mai mulți urmași. Sigur
că nu face nicio referire la cultele matrifocale, nicio vorbă
despre religiile
matriarhale, care
sunt mai vechi decât ce vedem noi acum în biserici, temple, moschei
etc.
Dar
pentru autor, tabloul
din biserică, reflectă
ceva important. Ați ghicit ce: evoluția. Femeile în biserică sunt
în fund, savurându-și senzațiile religioase, care culmea, la
specia noastră sunt mai bine simțite.
Bărbații
sunt
în față,
în
căutare de
status, ce e important pentru ei. Partea
asta e chiar haioasă. De preotesele antice, de Pythia
a auzit? Bănuiesc că nici de patriarhat.
Dar
perla coroanei
e explicația
pentru
dragostea, care
se știe, durează
3 ani. Explicația
e, cum altfel, tot evolutivă. E
timpul cel mai propice pentru ca un tată
(mama ce contează?) să-și maximizeze numărul de copii. Dacă ar
pleca prea repede, copilul nu ar avea șanse de supraviețuire, dacă
ar pleca prea târziu, ar
rămâne cu mama mai mult de trei ani,
ar fi
în detrimentul fitness-ul (fertilității) lui, pentru că ar
avea mai puțini copii. Pai de ce să se ducă
la alta, nu face copii tot cu aia? Sau
femeile nu rămân gravide cu același bărbat de două ori. Ar
fi putut sa spună că
de fapt copiii sunt alăptați,
în lipsa agriculturii, cam pana la 4 ani, dar....Probabil
după aceea își caută o virgină.
Asta în cazul în care cineva nu-i spune lui Alexandru Stermin că
omul face sex de plăcere. Și
mai ales să se intereseze de reacțiile multor bărbați despre
momentul când află că vor fi tați. Momentul
plecării ar fi bine să fie după trei ani, dar de obicei cam
coincide cu momentul dezvăluirii paternității. E momentul în care
realizează că va trebui să aibă grijă de copil. Dacă e mai greu
de cap, mai rămâne.
Vezi statisticile din țările unde se oferă ajutor social mamelor
singure. Dacă
tații ar fi trebuit să aibă grijă de copii, probabil specia ar fi
dispărut.
Tot
autorul spunea
că
îndrăgostirea
durează și
câteva
zile, poate
chiar câteva ore.
Și
poligamia, promiscuitatea, însoțește cea mai mare parte a istoriei
speciei, iar monogamia care există acum, tipul de relații actual,
e
impusă
social. Dar
Stermin măcar
are meritul de a spune că au existat multe tipuri de familii
tradiționale. Iar ce avem acum e ceva impus, nenatural
ar
mai fi de zis (ce
e natural la om?), dar mai ales foarte
nedorit.
Care
e concluzia călătoriei în jurul omului? În primul rând că în
economia socială,
dar mai ales sexuală,
femeile clar nu contează. Niciun cuvânt despre ele, ca și când
toată natura nu contează decât masculii. E normal, asta e
tendința, și am stabilit deja că Stermin nu spune nimic nou, merge
frumos pe linia lui Dawkins și
a tribului lui. Totuși,
autorul
merită
câteva aplauze pentru lipsa exceselor. Trebuie
să-i mulțumim că nu
jignește femeile foarte rău.
E o carte pe care o recomand pentru cele care vor să vadă cum gândesc bărbații tineri privilegiați, care n-au trăit practic nimic, nicio discriminare, nu au nicio traumă adevărată. Cum gândește un bărbat tânăr care a făcut o facultate unde femeile sunt majoritare, unde, cum se spune, bărbații alunecă pe covoare roșii spre carieră.
Am
urcat pe scenă la Bookfest 2022 - Ziua 3 - YouTube