Natalia Onofrei este autoarea best seller-ului
autofinanțat și autopublicat ”În numele tatălui”. Nu este
feniminstă, este o critică a feminismului ”turbat”, a femeilor
woke răsfățate, a lesbienelor
care nu au copii și grijile unei femei
tradiționale. Dar, cum am mai zis în
cazul recenziei colecției de povestiri
”În numele tatălui, e femeie, iar experiența ei de femeie
vorbește mai mult despre situația femeilor decât ar
face-o un bărbat aliat al feminismului.
Natalia Onofrei este o titanidă, o femeie extrem de puternică, o
antreprenoare care muncește din greu și scrie în puținul timp pe
care îl are la dispoziție. Uzează de același spirit
antreprenorial când își organizează
munca de scriitoare, dar și când își
promovează cărțile. Natalia Onofrei e o femeie de afaceri în
literatură, una rece, care știe cum și când să scrie, cum și
când să promoveze.
În cărțile ei, în care apar oameni din
zone marginale ale societății, oameni de la țară cu mentalități
dure, oameni care provin de la țară și își păstrează viziunea
de a vedea lumea chiar când ajung la oraș, oameni brutalizați de
viața dură și de lipsa afecțiunii încă de când au venit pe
lume. Dacă există cărți horror, care să-ți creeze groază,
Natalia Onofrei e o autoare a lor. Cărțile ei, mai ales ”Bejenii”,
sunt filmice, arată chiar ca niște scenarii de film. Nu analizează
sentimente, idei, nu militează pentru nimic. Oamenii doar se mișcă,
se agită, ca niște șoareci în cușcă, pentru a supraviețui.
Singurul instinct care mai scapă de sub control este agresivitatea.
Pentru că în cărțile ei e multă violență, căreia mai ales
femeile îi cad pradă.
Pe
scurt, ”Bejenii” este o poveste, cu multe acțiuni paralele,
despre imigranți. Nu e de citit seara, la culcare, pentru că nu mai
dormi. Cel puțin pentru noi, românii, sărăcia și disperarea din
anii 90 sunt aproape că-ți vine să
le tăi cu cuțitul. Romanul de aproape 700 de pagini te face să te
înfiori când treci pe lângă imigranții livratori din Asia sau
Africa. Zilele trecute am văzut un grup de asiatici, caucazieni,
vorbind o limbă foarte melodioasă, probabil indo-europeană, stând
pe o bancă pe bulevard. Scena mi-a evocat imaginea
badantelor românce, moldovence și ucrainence, care stăteau în
ziua lor liberă în parc, pe bănci, vorbind și glumind. De ce nu
stăteau acasă ca să se odihnească? Pentru a nu fi în continuare
exploatate de cei pe care îi serveau. Oare ce fac bonele filipineze
din România?
Cum
am spus, romanul e filmic, are alură de documentar. Nu e cu
sentimente, cu analiza lor. Oamenii sunt îngrozitor de reci. Mai
ales romantismul nu există (cu o excepție notabilă). Femeile vor
să supraviețuiască ele și copiii lor. Bărbații nu fac decât să
trimită bani acasă. Această răceală dureroasă nu ține de
cultură, cum ne fac poate să credem filmele despre imigranții din
alte culturi, cum e ”Princess”,
film italian despre o tânără africană din prostituție, Princess,
care se prostitua într-o pădurice de la margine de drum în Italia,
nu voia sentimente, romantism. Ea îi spune asta unui client care
voia să fie partenerul ei, să locuiască împreună și restul.
Când el o duce la o petrecere, unde e tratată normal, băgată în
seamă și întrebată despre viața ei, ea se simte rău. Nu vrea
decât bani, care o pot ajuta fără suferință. Nu are energie
pentru mai mult, nu își permite mai mult. Căutarea fericirii,
dorințele și visele te obosesec, ele sunt un lux pentru
privilegiați.
La
fel trăiesc și cele mai multe dintre personajele din ”Bejenii”.
Sunt mașini de supraviețuit, care atunci când zbuciumul vieții se
termină și ei se pot relaxa, când de fapt obțin liniștea și
independența pe care și-au dorit-o, intră în depresii crunte.
Pentru că nu știu să trăiască,
se se bucure de viață, să exploreze.
”Bejenii”
urmărește două personaje-cheie, cu poveștile lor de viață, cu
ramificații la poveștile celor cu care intră în contact. Aceste
personaje sunt Victoria (Vica) și Gabriel, ambii din Moldova, de pe
cele două maluri ale Prutului.
Acțiunea
începe la finele anilor 80, înainte de prăbușirea Uniunii
Sovietice, dar și a comunismului în România. Vica e fiica unei
contabile văduve, și are o soră, Ana. Mama Vicăi, deși are
educație, e o femeie profund patriarhală. Practic mentalitățile
patriarhale îi distrug viața fiicei ei. Sora ei se sustrage
psihozei colective din satele basarabene (dar și de dincoace de
Prut) în care o tânără e compromisă dacă rămâne noaptea la
discotecă, dacă nu doarme acasă. Ana, sora Vicăi, când rămâne
tărziu la discotecă în prezența unui băiat care nici măcar nu-i
plăcea, e forțată de mama isterizată de comportamentul ei
compromițător și de parlamentul rudelor, să se mărite cu el.
Numai că ea își
face bagajul și pleacă la oraș, unde muncește, studiază, iar mai
târziu devine profesoară. Vica nu e atât
de curajoasă. Ea se mărită cu un bețiv pentru gura lumii. Face un
copil, rămâne văduvă, ca apoi să se mărite din nou, cu alt
bețiv, care pur și simplu o părăsește. De ce face asta? Ca să
scape de acasă, de gura mamei ei. Astfel, la 25 de ani are doi copii
și e singură, la țară. La 25 de ani, când alte tinere abia își
încep viața, când studiază, explorează, au aventuri, ea e
singură cu doi copii, o mamă abuzivă și fără șanse de a
câștiga suficient pentru un trai decent.
Economia
Republicii Moldova se prăbușește după căderea Uniunii Sovietice,
iar sărăcia e încă mai mare decât în România. Vica
se decide să plece la muncă în Italia. Ilegal. Cunoaște la
verișoara ei o femeie, fostă învățătoare, care promite să o
ajute că așa e, dar și ”de
sufletul fiului ei mort”.
Vica, deși inteligentă, era neștiutoare, nici prieteni nu prea
avea. O crede. Nu e ciudat nici când femeia respectivă nu-i cere
nici bani de drum, nici șpagă pentru călăuze, într-un timp când
se ajungea în Italia numai pe căi ilegale. Împreună cu alte
tinere, dintre care una avea un copil mic de câteva luni, ele sunt
tratate relativ bine, sunt cazate în case bine puse la punct, cel
puțin la început. Până când
realizează, târziu, că dacă la o masă nu se plătește, tu ești
în meniu. Pe scurt sunt vândute unor traficanți albanezi, care
ajung să le oblige să se prostitueze pe marginea drumului într-o
pădurice, unde și dorm, și unde se spală într-un pârâu. Nu au
voie să oprească din bani, sunt bătute crunt dacă fac asta.
Inteligenta Vica nu doar că face totul ca sî învețe italiană cât
mai bine, dar și își
găsește niște posibili aliați printre clienți și ”colegi”,
adică un transsexual cubanez care lucra în
zonă pe cont propriu. Reușește să
evadeze cu ajutorul lor, dar e reperată de proxeneți. Nu se duce la
poliție, știe că poliția e mână în mână cu proxeneții.
Femeile nu există ca femei, dacă ajung sclave, nu mai există
scăpare legală pentru ele. Dar nimeni nu se revoltă pentru asta.
Nimeni nu se duce la vreo organizație feministă după ce scapă.
Din contră, își ascund cât pot de bine poveștile, încearcă
să șteargă din memorie această parte
din viață.
Vica
era plină de datorii, săracă, cu doi copii. Totuși, din puținul
pe care îl cîștiga e nevoită să se răscumpere de la proxenetul
albanez. Deși el și vărul său îl ucid pe transsexual, care e
găsit cu gâtul tăiat, iar ferma unui
protector al ei, care o ajutase să scape,
e incendiată,
deși unchiul lui era polițist. Asta pentru cine nu înțelege cum
funcționează patriarhatul, care e stat în stat. Și e stat, statul
fiind tot o instituție patriarhală. Dacă reușești să sperie
suficient de mult, obții tăcerea victimelor.
Te întrebi de
ce femeile traficate nu se uneau să-i ucidă pe proxeneți? De ce nu
tăbărau toate pe ei să-i ucidă? Erau terifiate și se temeau una
de alta să nu fie divulgate. E drept că aveau o trădătoare
printre ele, o rusoaică, Vera, care le supraveghea și le da pe mâna
proxeneților imediat ce i se părea că au ascuns bani. Ea trăia în
aceleași condiții inumane, dormea tot acolo, se îmbrăca din haine
donate...Fiind amanta unuia dintre proxeneții
albanezi, beneficia de câte o baie, de
câte o manichiură și un vopsit profesional. Oare pe atât de puțin
trădează femeile alte femei? Sau
misoginsul lor internalizat e imens? Cum să accepți ca amantul tău
să bată crunt în fața ta o altă femeie, să o violeze și să
urineze pe ea?
Un
alt aspect interesant e că actul în sine nu era prea greu pentru o
femeie ca Vica. Nu de plăcere ”își
ridicase poalele în cap”
și cu foștii. A deveni obiectul sexual al
unui bărbat la comandă era ceva ce știa bine. Asta te duce cu
gândul la o femeie din prostituție, liberă de data asta, care
spunea că la al nu știu câtelea client, ea a avut un orgasm. Nu
știa ce e ăla. S-a mirat că în meseria asta obții și plăcere.
Era măritată și avea copii, făcea asta de sărăcie, în România.
Condiția
femeii, mai ales în medii patriarhale, e cumplită. E mai ușor să
accepți exploatarea sexuală când de fapt asta e condiția ta, cu
care te-ai obișnuit. Simone de Beauvoir scrie în ”Al doilea sex”
că prostituatele se recrutau dintre servitoare. Probabil deja
abuzate, se îndreptau mai ușor spre o activitate la care erau
constrânse gratis.
După
ce scapă din mâinile traficanților, Vica are tot relații ciudate,
bazate pe un fel de ajutor reciproc. Sexual sunt la fel de jalnice,
face sex din obligație, fără nicio plăcere, de fapt e martoră la
ejaculare precoce. Dar ea nici când e liberă cu totul, când
reușește să-și aducă și copiii, nu se angajează în relații
de plăcere, nu caută bărbați, nu are aventuri. Doar intră în
depresie din cauza singurătății care o aștepta la aproape 40 de
ani. Devine o femeie cu ceva bani și ceva siguranță, dar niciodată
o femeie emancipată, cu adevărat liberă.
Interesant
e și rolul tatălui în patriarhat. Tatăl are copiii și nevasta în
proprietate. El nu e obligat să facă nimic, doar are drepturi
asupra lui. Grigore, ultimul soț al Vicăi, un alcoolic care se
mutase la maică-sa, tot alcoolică, în condiții inumane, nu voia
s-o lase pe Vica să ia copiii în Italia, uzând exact de dreptul
lui de tată. Din acte. Venise moda în Moldova ca tații să ceară
4000 de dolari pe fiecare copil care poate fi scos din țară.
Conform legii, un copil minor nu poate părăsi granița dacă nu se
poate dovedi acceptul celuilalt părinte. Am văzut ce înseamnă
asta, când o mamă, avocată, nu și-a mai găsit pașaportul ei și
al fiicei la ieșirea din țară. Dar cum era avocat și soțul ei a
fost ușor de găsit, lucrurile s-au rezolvat. Legea
asta ar trebui cumva desființată, când e vorba de tată, cel
puțin. Tatăl în patriararhat își vinde copiii. Dacă înainte
își vindea fetele în căsătorie (prostituție legală), acum îi
vinde cum poate. Binele lor nu contează. Grigore (Grișa), ținea
cont de fluctuațiile pieței. Pentru că prețul pe copil crescuse
la 5000 de dolari, el indexează cererea. Vica dă 10000 de dolari și
își salvează copiii. De unde ara atâția bani? Din solidaritatea
feminină. Pentru că acest roman, există și așa ceva.
Una
dintre femeile traficate, colege cu Vica, era Snejana, o rusoaică
din Nicolaev, fiica unei doctorițe alcoolice și cu probleme
psihice. Snejana e un personaj bine
conturat. E o femeie extrem de puternică,
dură și demnă. Ea suportă bătăi crunte fără să crâcnească,
ceea ce îi înnebunește pe albanezi. Dar ea nu uită, ea are
sentimente. Ea urăște și iubește. Pentru că Vica a ajutat-o să
scape din mâinile proxeneților (dar și pe alte fete), e
impresionată de bunătatea ei, de faptul că e o persoană căreia
îi pasă de ea. Pentru că majoritatea femeilor din acel grup duceau
și acasă vieți la fel de oribile. Rămâneau acolo, ca sclave,
care nu dispuneau de nimic pentru ele însele, și pentru că nu
aveau la ce se întoarce. Abuzul era ceva normal pentru ele, nu își
imaginau altfel de viață.
Snejana
era diferită. Ea simțea, avea sentimente puternice. Ea judeca. Avea
o listă cu persoanele pe care voia să le ucidă. Proxeneții
albanezi, Vera, dar și alte persoane care îi făcuseră ei rău,
dar și Vicăi, erau pe acea listă. Într-adevăr, Vera e găsită
cu gâtul tăiat, iar proxeneții albanezi sunt găsiți împușcați
în cap în mașina în care își supravegheau marfa. Din discuțiile
Vicăi cu Snejana, rezultă că ea știa ce și cum. La fel,
învățătoarea care a vândut-o pe Vica proxeneților e găsită
moartă în casa ei luxoasă. La final, și verișoara ei, care îi
făcuse cunoștință cu învățătoarea, e dată dispărută. Până
ce și Grișa, a doua zi după ce ia banii, e găsit mort într-o
râpă. Chiar dacă nimeni nu mărturisește nimic, iar poliția pune
crimele pe seama concurenței bosniacilor sau a altor cauze, posibila
implicare a Snejanei transpare. După ce imigrase în Suedia,
beneficiase de sistemul de integrare (în Suedia e un fel de
comunism, spunea ea), obținuse un apartament cu ajutorul unui hacker
rus care umblase la listele de așteptare. Apoi intrase pe piața
pedofililor (datorită problemelor ei de dezvoltare) și a
comunității sado-maso.
Își bătea și tortura victimele pe bani foarte mulți, ceea ce o
făcea apoi să se simtă vinovată. Dar până la urmă și ea
obosește și se mărită cu un client. Îi imprumută Vicăi bani
pentru a-și lua copiii de la Grișa, dar îi
cumpără și mamei ei o casă în Crimea.
Povestea
Vicăi e despre sărăcie, abuz, exploatare și însingurare.
Dialogurile dintre ea și sora și mama ei, dar și alți basarabeni,
sunt pline de rusisme. Asta arată cum puterea schimbă limba unei
populații. Ea învață repede atât italiană (toți romnânii
învață repede, în aproximativ o lună reușesc să vorbească,
ceea ce pare realist), dar și sârbă, de la partenerul ei sârb,
care nu prea vorbea italiana bine, deși era acolo de ani buni. Apare
o discuție interesantă despre identitate. El credea că ea e
româncă, pentru că vorbește românește. ”Sunt”, spune ea,
”dar e mai complicat. Așa sârbii sunt din Serbia”. El era din
Bosnia.
Povestea
lui Gabriel e cumva similară.. El era de la țară, lucra pe șantier
înainte de Revoluție, a fost disponibilizat și a ajuns la țară.
Familia lui avusese avere înainte de venirea comuniștilor, dar
sărăcise. Comuniștii le luaseră terenurile și le dăduseră
locuri de casă săracilor pe unele dinte ele. În acest roman se
vorbește despre un fapt istoric mai puțin cunoscut. Unii fermieri,
la colectivizare, nu au declarat tot pământul. Au dat parte din el
altor oameni din sat, crezând că odată cu căderea comunismului
lucrurile se vor regla. Numai că a trecut foarte mult timp până
atunci, iar mulți înzestrați altfel nu aveau să mai recunoască
cine e proprietarul de drept. Cunosc astfel de cazuri care au dus la
tragedii.
Gabriel
are și el doi copii. Unul a venit prea repede, fiind conceput
înainte de căsătorie. La țară conta asta. A încercat să plece
ilegal să lucreze în Italia de trei ori, trecând prin numeroase
aventuri, trecând munții și bând apă din urmele
de urs, ”ca oile”. Reușește să ajungă în Italia
abia când se poate
pleca legal, cu viză turistică. Acolo intră în malaxorul
exploatării pe șantiere de construcții. Diverși samsari, români
și italieni, îi luau jumătate din ceea ce i se cuvenea la plată
sau chiar mai mult. Toți profitau de munca la negru, de lipsa
actelor, deci a drepturilor. Dar lucrurile se aranjează încet. O
lege, Bossi-Fini, îi obligă pe patroni să le facă acte pe
cheltuiala proprie, Chiar dacă nu se întâmplă așa, dacă tot
angajații plătesc, statusul lor se îmbunătățește. Dar cu ce
preț? Gabriel își făcuse planul că în opt luni își plătește
datoriile, își ia tractor și se întoarce în țară. Numai că
acest lucru nu se întâmplă. Râmâne peste un deceniu, pentru că
soția și copiii aveau încă nevoi și el era obigat să muncească
pe bani mulți. Prietenul lui un pic mai în vârstă, Ion, îl
avertizează că așa se va întâmpla. În cele din urmă își
aduce și nepoții, care muncesc și ei pe șantier, făcând aceiași
pași spre emanciparea prin muncă.
Interesantă
e iar situația femeilor. Nepoții lui, foarte tineri, sunt sfătuiți
să se însoare din motive economice. Foarte harnici și zgârciți,
dau curs sfatului. Unul se cuplează cu o ucraineancă din Cernăuți,
superbă și educată. Tânăra femeie care devenise cosmeticiană,
deși voia să meargă la facultate, face casă cu el pur și simplu
în scop economic. E mai ușor cu cheltuielile în doi. Când devine
victima violenței domestice, nu-l părăsește, cum eram normal. Cu
fratele lui mai tânăr,
lucrurile sunt și mai dure. Face apel la rude să-i caute o nevastă
în sat. Găsesc o tânără cu 9 clase, care locuise la oraș.
Cerința e să fie castă și gospodină. Fără ca niciunul să îl
cunoască pe celălalt, ea vine în Italia, în apartamentul
în care el locuia cu fratele lui și partenera acestuia. De pe drum,
obosită, face întâi curățenie generală, apoi noaptea consumă
relația. Fără sentimente, fără atracție din nicio parte. Era
doar ceva utilitar. Asta e căsătoria și relația pentru mulți
oameni: o instituția economică. La fel, când e bătută, doar
apare cu buza spartă, și gata. Continuă relația, face copii,
construiește o casă mare în satul natal cu acel bărbat pentru
care nu are nimic.
Relațiile
dintre femei, afară de cele dintre Vica și colegele traficate, nu
sunt de solidaritate. Ele sunt obsedate de curățenie, numai despre
asta vorbesc. Vica dă de înțeles că e deformare profesioanală.
Italienii sunt obsedați, iar cele mai multe femei, chiar dacă aveau
studii în România, ajung să lucreze ca badante sau la curățenie,
unde e ideal, pentru că se câștigă
mai bine. Cuplurile de prieteni sau rude se ceartă pentru curățenia
din apartamentul comun sau pentru banii
pentru utilități. Femeile nu sunt solidare, din contră, se
sabotează una pe alta. Cuvântul ”feminsim” apare doar pentru a
fi denigrat, referitor la un tânăr woke, cuplat cu fiica lui
Gabriel. Niciuna
dintre femei nu are conștiința propriei situații. Niciuna nu vrea
să fie fericită, nu are vise.
Și totuși există o poveste
de dragoste extrem de ciudată. Ion, colegul puțin mai în vârstă
și cu înclinații spre filosofie al
lui Gabriel, deși căsătorit în România, dar înstrăinat de
nevastă, are o relație cu o ucraineano-româncă din Chișinău,
măritată și ea. Dar nu stau împreună, nu-și amestecă banii,
doar se întâlnesc în ziua ei liberă, eventual dorm împreună în
acea noapte. Relația lor e deschisă, dar
pe el, cel puțin, îl face foarte fericit. Dar înțelege când ea
pleacă acasă să-și ajute una dintre fiice. Știa termenii
relației. Totuși, se pregătește să o primească și să stea cu
ea, dacă ea cumva se va întoarce.
Cum
femeile nu au conștiință de clasă, nu au nici bărbații. Când
un politician român le vorbește despre diaspora, despre drepturile
politice pe care ar trebui să le aibă, cum ar fi a trimite
reprezentanți în parlament, Ion îi ia în râs și pune întrebări
din care să rezulte că e o manipulare ieftină. Colegii lui nici nu
știau ce e aia ”diaspora”.
La
final, toți, afară de Gabriel, rămân în Italia, sau pleacă în
alte țări. Toți, inclusiiv cei care voiau să facă afaceri, să
ia fonduri europene, în România sau Moldova. Ana, sora Vicăi, e
înșelată de statul moldovean cu o afacere viticolă. Pare
incredibil, dar în acea perioadă, aceste state și-au înșelat
cetătenii într-un mod odios.
Românii, moldovenii, ucrainenii nu aveau drepturi nici în țara
lor, trebuia să se apere de stat. Exodul lor în alte țări seamănă
cu exodul de la țară la oraș, care trebuia să fie făcut cu mult
timp în urmă. Ei erau de fapt de la țară, din țări cu o
populație rurală foarte mare. După războiul rece, pierdut de
această parte de lume, care oricum era prizonieră, s-a întâmplat
ce s-a întâmplat cu alții după război. E evocată migrația
italiană postbelică în
Germania. O femeie în vârstă, acum bogată, locuind într-o
vilă luxoasă, făcuse același lucru la timpul ei. În condiții
mult mai grele. Oricât de dureroasă, umilitoare și obositoare,
situația personajelor din acest roman, afară de femeile traficate
și vândute ca sclave, e una privilegiată față de a altor
generații de imigranți sau a imigranților din alte zone. Simbolic,
romanul se termină cu Ion și Gabriel, deveniți antreprenori
italieni în construcții, primind
o lucrare mare: un complex pentru refugiații sirieni. Alții,
mai săraci, cu mai puține drepturi, urmau să facă muncile pe care
ei le-au făcut la început. În timpul ăsta, România se
depopulează, casele mari de la țară sunt vândute. Imigranții nu
mai aveau să se întoarcă. Viața lor e mai bună acolo, mai bună
decât a părinților lor în comunism. Chiar mai bună decât o
visaseră ei înșiși. Capitalismul se
alimentează cu alte mâini de lucru ieftine. Și merge înainte.