Cazul Ivanovici-Sosoaca (Je suis Ivanovici!)

Un scandal care a trecut neobservat în mediile așa-zis feministe este cel al senatoarei Dianei Ivanovici-Șoșoacă cu soțul ei, Silvestru Șoșoacă. De fapt Diana Ivanovici. O prietenă îmi zicea mereu: ”Nu-i mai zice așa, că n-o cheamă așa!” Și așa este, acum fiind mai evident decât oricând! Prietena mea zicea asta din motive feministe. Dar acum acest îndemn capătă o nouă conotație: dacă nu ai ce să-i iei unei femei, îi iei numele pe care i l-ai dat, dacă e cunoscută cu el! Dacă bărbatul ei a avut ce să-i ia la divorț, ca să-i facă rău, i-a luat. Nu a avut mai mult decât numele, că îi lua. Asta arată cum gândesc bărbații în relațiile cu femeile. Cum le văd ei, cam cum arată ”ajutorul” lor.

Nu discutăm despre ce personaj politic e Ivanovici (Georgescu, Macovei, Ivanovici, Șoșoacă etc). Nu discutăm nici ce efecte ar avea pe termen lung politica ei. Deși de la Primul Război Mondial, lupta politica reală a fost între fasciști și comuniști. Și nu întâmplător, femeile de succes în politică au fost într-una din aceste tabere, cum sunt și acum. Restul de politică e ce e, adică butaforie, politică-tampon, ca să ne apere de cele două tabere (comuniștii suferind mari mutații în ultimele decenii, după căderea Uniunii Sovietice, dar păstrând esența, adică controlul statului, uniformizarea, monopolurile etc). S-a văzut în pandemie comportamentul lor real. Că aceeași prietenă îmi zicea: ”Sunt buni și fasciștii la ceva: să ne apere de comuniști!” De fapt Ivanovici și AUR (atunci) au avut succesul electoral fulminant opunându-se politicilor anti-restricții. Anti-comuniste, adică. Să nu ne mai prefacem, ăsta e comunismul, asta a devenit acum. Spre asta a evoluat. Și oligarhii și oligarhiile economice (monopolurile), indiferent de unde vin, sunt următoarea fază a comunismului. Alianța dintre neoliberali și woke pe unele zone e bine-cunoscută (dar asta e altă discuție). Dacă ții oameni în sărăcie, sub control strict al statului, fără acces la activități economice reale...se numește cumva.

Deci trecem peste discuțiile politice (banale) și trecem la altfel de discuții, tot politice. Adică la dinamica relațiilor dintre femei și bărbați în politică, (dar nu numai), dinamica succesului și ajutorului primit de femei în politică. Dacă ni se pare normal (nu nouă, feministelor, dar altor femei, nu doar bărbaților) ca femeile, nu doar una, ci mai multe (soția, amanta, colegele) să fie în spatele unui bărbat și să-l ajute necondiționat, nu același lucru se întâmplă cu o femeie, fie ea și Ivanovici. O femeie, dacă e ajutată (și mare noroc dacă e, că o femeie, în cele mai multe cazuri, nu doar că nu e ajutată de partener în orice face, dar ea e mulțumită să nu fie șuntată, descurajată, sabotată, să nu fie nevoită să facă totul pe ascuns), trebuie să plătească un prețt mare. Pentru că pentru un bărbat în cuplu reprezintă o trădare dacă femeia muncește pentru ea, ci nu pentru el (chipurile pentru ”noi”, ”relație” sau alte eufemisme). O femeie care întâmpină greutăți și piedici, dacă o face pentru ea, pentru cariera ei, pentru succesul ei, se poate aștepta de la partener cu astfel de încurajări, dacă se plânge: ”Dar ai muncit pentru tine, nu pentru mine! Ce să-ți fac eu dacă ești obosită?” Orice i s-ar întâmpla ei rău, dacă are legătură cu ea însăși, nevoile, dorințele ei, beneficiază de aceași atitudine. Cam așa stau lucruile, asta e situația reală a femeilor.

Diferența de calități politice, pregătire, pasiune, talent actoricesc dintre Ivanovici și soț e evidentă. Tot patriarhatul, care dă femeilor o valoare prin submisivitate (feminitate) a împins-o spre astfel de relație. Europa nu duce lipsă de fasciști cu discurs agasant, dar măcar cu o brumă de cultură politică și juridică. Dar ăia vor tot submisive, doar se folosesc temporar eventual de femeile care vor ceva pentru ele în mod direct (le fură ideile și gata!).

Spălarea rufelor în public de către soțul senatoarei Ivanovici arată nu doar caracterul lui și lipsa de educație, dar și mentalitățile. Oricât de vulgară și scandaloasă ar fi Ivanovici, ea e o uzurpatoare a condiției femeii în politică. Pedeapsa pe care a primit-o de la sistem prin acțiunile soțului arată foarte bine care trebuie să fie poziția femeilor când vor să aibă succes. Dacă o femeie vrea sa faca ceva, să ajungă undeva, trebuie să fie supusă, susținută de un bărbat puternic. Femeile reușesc ca servitoare (vezi Merkel).

Și încă o dată, scandalul domestic expus politic de soțul Dianei Ivanovic arată si care e prețul pe care îl plătește o femeie pentru sustțnerea unui bărbat. Și toată lumea pe ea o condamnă, pentru că nu e...feminină, adică supusă. E un caz tipic de furt al muncii și ideilor unei femei, Masculul începe să se creadă deștept, puternic, să pună mâna pe ce face femeia. Un mic Mussolini! De asta nu vorbesc ”feministele” liberale, ci de Macarana. Că nu vorbesc de situația din Gaza și din societîțile islamice, puternic patriarhale, e alta discutțe.

Cine are curajul să spună ”Eu sunt Ivanovici/”

Continue Reading

Macarena și pseudo-feminismul

Succesul piesei Macarena, cântată de Erika Isac (nu știu de cine e compusă) arată ca daca te declari feministă, esti considerată ca atare. Cum și dacă te declari femeie, la fel. Numai că feminismul e mai complicat, cum complicat e și să fii femeie.
În două cuvinte-cheie, și alea porno, Erika vorbește de un abuz. Sau de mai multe. În prmul rând de abuzul unei întâlniri în care oamenii s-au întâlnit în virtual. Ceva ce e acum varianta întâlnirilor aranjate. Foarte feminist, nu am ce spune! De ce s-ar întâlni cineva (o femeie sau fată) și ar avea relații intime cu cineva practic necunoscut? De ce ar face sex altfel decât pentru propria plăcere și dorință? E cumva feminist să faci sex doar pentru bărbați?
În rest, ce crede și ce vrea Mirel din Turnu Măgurele, un patriarhal tipic, de acum 5000 de ani, chiar nu contează, dacă el nu are putere. Are voie să aibă ce părere vrea despre orice, atâta timp cât nu influențează destinul unei femei. Sau al mai multor femei. Problema e că mentalitatea patriarhală e dominantă. Numai că în cuvintele acestei piese vag muzicale nu există niciun cuvânt despre patriarhat. Mă îndoiesc că Erika știe ce e ăla și de unde vine.

Cântecul vorbește de abuzul asupra femeilor, care pot fi ucise sau supuse violenței de bărbații pe care nu-i cunosc, dar cu care se întâlnesc. Ei se tem că ele nu arată ca în poze, ele se tem că ar putea fi ucise. Dar de ce s-ar supune la așa ceva? Sunt cumva în prostituție? Probabil, mai mult sau mai puțin, da.

La noi e greu ca o femeie să reușească singură, mai ales în show biz, fără sprijinul unui bărbat puternic. La noi, cum am zis, #metoo nu ar fi posibil. Ar cădea sistemul cu totul.

Deci o femeie se plânge că e rău cu întâlnirile aranjate și cu mentalitățile patriarhale. Are dreptate!

Dar ce e feminist în asta? Păi Biblia conține texte mai feministe. Și e rădăcina patriarhatului. Acolo se vorbește de faptul că femeia va fi atrasă de bărbat, că e blestemul ei, iar el o va stăpâni. Dureros! Și foarte dur și profund! Dar e un dat, nu vine cu soluții.

Alte texte vechi vorbesc mai adânc de abuz patriarhal. Un text care descrie o societate mai veche decât cele din Iliada și Odiseea, unde femeile încă sunt libere și se văd reminiscențe matriarhale, este Kalevala. În această epopee națională finlandeză, tradusă la noi de Iulian Vesper, femeile se plâng de eșecul relațiilor romantice după căsătorie. Și sunt texte cântate de femei...Dacă înainte de căsătorie, bărbatul e numai tandrețe, apoi devine de nerecunoscut, dur și indiferent, un sălbatic. O observație sensibilă și profundă...

De ce a avut această piesă trap, extraodindar de vulgară, atâta succes? Simplu, tocmai pentru că e vulgară, simplă, nu e profundă, și nu face...probleme. NU zice nimic periculos, nimic ce nu se știe. Deci nimic anti-patriarhal, subversiv pe bune. Vulgaritatea e patriarhală.Se tot menționează organul sexual masculin, pe care Erika nu-l posedă. Ce rost are? E simbolul forței...în patriarhat. E o continuă amenințare cu violul. Foarte feminist! Ca să nu mai vorbim de pornografie, adică descrierea prostituatelor sclave, porneia...Ce poate fi mai feminist de atât?

În realitate, orice operă feministă cu adevărat e foarte marginalizată. Cărțile mele feministe nu sunt băgate în seamă. Mai mult, o să trec mai jos o listă a tuturor site-urile care m-au refuzat pe mine sau pe prietenele mele, care au încercat să mă promoveze.

- Toader Paleologu nu mi-a răspuns când am spus că aș dori să particip la niște discuții culturale despre patriarhat și istorie, după ce scrisesem ”7000 years”

- Dan Alexe, deși nu m-a blocat ca pe unele dintre prietenele mele, mă lasă să-i comentez, dar nu-mi răspunde niciodată. Nu sunt suficient de demnă de a fi menționată.

- Radu Paraschivescu nu mi-a răspuns măcar

- Cătălin Striblea, la fel

- Mihai Make Ionescu m-a refuzat politicos pentru că nu a vrea să promoveze politica

- Morning Glory cu Răzvan Exarcu nu a răspuns

Grupurile și site-urile feministe refuză și ele când află că e feminism radical, chiar și unele feministe, nu răspund.

- Amelia Țigănuș nu mi-a răspuns când i-am spus de cartea7000 în spaniolă. Ce știe o burgheză albă educată ca mine!

- Mihaela Dragăn nu a răspuns, mă gândesc că era ocupată

- Feminism for Real nu a zis nimic. Erau ocupate să promoveze directoare de reviste lucioase ca feministe.

- Literatură și Feminism au spus că au alte proiecte

- Femiism România a stors-o aiurea, cum se spune.

- Vorba de Cutură, când au auzit că e vorba de feminism, au tăcut mâlc.
Și lista continuă. Sigur, eu nu înjur, dar spun lucruri cu adevărat incomode. În mai multe limbi, cu cuvinte grele. 

Continue Reading

”Miros de roșcată amară” de Dan Alexe

 

Cum era de așteptat de la un misogin detectabil din satelit precum Dan Alexe, colecția de povestiri ”Miros de roșcată amară”, deși cu o stilistică destul de creativă și un vocabular erudit, are o singură mare valoare: aceea de cronică a gândirii și simțirii misogine cu pretenții intelectuale. Alexe este un Lavric mai simpatic, care îți provoacă scârbă, dar nu se poate califica pentru titlul de vomitiv. Poate doar cât oțetul de mere...față de ciuperci otrăvitoare. Deși hoardele de masculi nesimțiti și mândri de asta, dar cu pretenții de superioritate intelectuală, par să nu guste amăreala din proza individului. Se pare că e ceva genetic, dar și cultural. Ține de o cultură ca a noastră, pe care chiar masculul Dan Alexe o critică la finalul cărții lui, dar numai când e vorba de fiica lui (tipic patriarhal). Ca și când masculii români (misogini patentați) ar fi toxici doar dacă îi aduci în pat. Nu, ei sunt toxici la locul de muncă, în cultură, în politică, atunci când au orice putere. Din punctul ăsta de vedere, Dan Alexe are dreptate. Ar fi bine să recunoască faptul că se masturbează nu doar la propriu, ci și când o fac cultură. Și masturbarea în locul activității care implică și alte persoane ar fi mai utilă pentru societate și în acest caz. Nu ar mai încurca femeile, nu le-ar mai bloca trecerea spre succes, nu doar spre orgasm.

Ca să recapitulăm, Dan Alexe nu e original în ce scrie. Nu e original, în sensul că nu descrie ceva original, nici nu crează sentimente originale. Dan Alexe nu are cauză sau cauze, el e un hedonist de liceu, cu simțire ca de liceu, pe care bacul nu l-a despărțit de acea perioadă sinistră din viață, pe care el pun pariu că a savurat-o. E mult mai greu să creezi sentimente originale decât să dai idei de etimologii. Era mai bine să se limiteze la lingvistică și istoria limbii. Acolo, în ”De-a dacii și romanii”, când comportamentul lui de împerechere cu toate componentele lui simbolice e anihilat, Dan Alexe e chiar simpatic și interesant, aș zice chiar un intelectual.

Când scrie beletristică, cel puțin când e vorba de ”Roșcată...” are același stil fantastmagorico-ironico-defetist pe care îl au mulți scriitori români masculi. Și când nu o dă în sex e aproape uman. Când cartea lui nu îți provoacă același sentiment de îngălare forțat jucăușă, de îți vine s-o lași baltă și să citești romane cu dragoni, dar măcar luminoase (ca în cazul meu), e când face referire la alte culturi, la călătoriile lui prin Asia Centrală și Caucaz. Și când povestește la persoana I (aproape toate povestirile sunt la persoana I) cum lucra la depou sau era soldat cu superior abuziv și megaincult și primea belgieni cu ajutoare e aproape haios. Dar aceeași lipsă de naturalețe, aceeași ruptură de realitate și fantazare care nici măcar nu miroase a halucinație sau consum de substanțe interzise.

În cele mai multe povestiri e vorba, clar, despre sex. E un fel de pornografie cu un vocabular cu alt ordin de mărime decât într-un film porno, și cu imagini mai bogate, dar tot din sfera pornografiei. Fantezii de adolescent care nu se maturizează emoțional niciodată. Câteva exemple: o tânără jurnalistă cu fundul gol în balconul minaretului, la înălțime, deasupra trecătorilor pe care picură microni cubi de spermă din vaginul ei. Noaptea, în Kabul. Femeia nu vrea sex decât în locuri ciudate, eventual încărcate de simboluri. Exact ca în filmele porno, dar în fanteziile bărbaților, nu ale femeilor. Femeia la final explodează, dar nu din cauza unui orgasm. În aceeași povestire apare un mare mutilat de mine anti-personal, un bărbat-trunchi, fără mâini și fără picioare. Imaginea unui bărbat tânăr și frumos, distrus și el, și viața lui, ca și țara lui, e transmisă detașat, fără urme de empatie. La final, amantul jurnalistei (un jurnalist care povestește la persoana I) îl ucide din gelozie și pentru că, deși atât de infirm, îl domina prin virilitatea lui. Crima e abjectă și lașă, adică îl sufocă cu o pernă. Un simbol tare pentru ce s-a întâmplat la final cu țara lui, și care a fost rostul tuturor intervențiilor salvatoare occidentale. Sigur, asezonat cu scârboșenia de rigoare!

Cea mai mare parte din carte e un carusel al seducției ieftine, în care un personaj masculin se învârtește printre diverse femei cu care ajunge să facă sex (nu se precizează cât de jalnic pentru ele). Nu știu ce fel de femei pun botul, cum se spune, la astfel de replici de agățat, dar probabil publicul țintă al acestor povestiri coincide cu cel al fraților Tate. Pentru un plus de credibilitate, mai toate femeile implicate în aceste aventuri au relații stabile. Probabil respectivele aventuri fac parte dintr-o disperată petrecere a burlăciței mai perversă.

Femeile au diverse defecte și cusururi fizice sau comportamentale, cu care de obicei ruinează fanteziile masculine puerile, în care femeia e un obiect perfect. La modul cel mai superficial posibil, desigur. Mirosul de roșcată amară nu e o metaforă. E o roșcată care chiar miroase puternic. Oamenii roșcați se pare că miros într-adevăr, pielea lor e mai puțin rezistentă la unele infecții bacteriene. Roșcata din titlu e una a cărei transpirație, intensificată și de eforturile în scopul prestării de sex oral amantului ei aflat la volan, au transformat mașina închisă într-o capsulă intens odorată care îl oripilează pe polițistul de la circulație. Agentul îi oprește regulamentar, dar e șocat olfactiv ceea ce îl conduce la ipoteza prezenței unui animal în mașină.

Fiecare femeie are câte un beteșug, una are botic de animal, una șchioapătă, alta, deși o frumusețe nordică și strănepoată de pictor flămând, nu minte și are rățuște în cadă. Defecte pe care cineva care a trecut cu brio de clasa a X-a nici nu se gândește că există...Dar e foarte instructiv, femeile pot vedea ce simte un ratat emoțional perpetuu, fără șansa de izbăvire.

Femeile din povestirle lui Dan Alexe pot fi deștepte, dar ele nu inițiază nimic, ele nu au cauze, nu au idealuri. Inteligența lor e pur decorativă. Misoginsimul autorului se vede din faptul că ”o muiere” promite a fi intelectuală pentru că citește Chomsky. Un secret pentru Dan Alexe e că femeile intelectuale pe bune, adică feministe, au alergie la un gerontostângist care e, dacă nu pedofil, măcar hebefil. Cum te dai stângist și vii cu teze anticapitaliste când tu profiți de cel mai opresiv sistem: patriarhatul? Sau femeia aia de lângă el se excită la ridurile lui? Sau la impotența lui? Poate dacă e gerontolog și vrea să-și ia de lucru pentru acasă...

Majoritatea poveștilor, cum am spus deja, sunt mai mult sau mai puțin fantastice, măcar fanteziste. Și cele cu muncitorii de la depoul de tramvaie sau cu demnitarii corupți de țară. Doar referirile la Afganistan sau Kirghistan trezesc fiori de realism și sunt interesante. Singurul personaj feminin credibil, uman, e Shagane, traducătoarea kirchiză care se îndrăgostește de un jurnalist occidental, contra tuturor tabu-urilor. După ce petrece o noapte de pasiune cu el, inițiată de ea, e gata să plece cu el și să lase chiar și copilul pe care îl crește singură. Aici e singura străfulgerare de umanitate veritabilă a unei femei. Singur, jurnalistul, care povestește la persoana I, nu e mișcat de situație. E normal pentru el, și Shagane avea defectele ei, deși clar nu mirosea. De fapt tocmai de aceea. Era o femeie exotică, o asiatică, ceea ce nu era pe gustul jurnalistului, deși cei ca ea rar au nevoie de deodorant. Dar ea, plină de demnitate, cu sentimente puternice și autentice, deși a crescut și a trăit în acea gaură post-sovietică de sărăcie și corupție inimaginabilă chiar și pentru noi, dispare fără a aștepta să fie plătită pentru serviciile de traducătoare. Deși e văduvă și mamă singură...Soțul ei, un fost milițian, s-a sinucis în fața ei. Shagane e o pată de puritate umană într-o mâzgă patriarhală.

Un alt merit al acelei povestiri este privirea asupra cauzei războaielor interetnice din Asia Centrală și Caucaz: conflicte extinse între bețivi care și-au găsit motiv de gâlceavă. Dar nu asta e războiul? Nu ăsta e patriarhatul în general? O treabă de gașcă stropită cu alcool sau cu pseudo-cauze incredibil de superficiale și puerile. Cu femeile și copiii la mijloc, normal.

”Miros de roșcată amară” e o colecție de povestiri patriarhale.

Continue Reading

ABECEDARUL RELAȚIILOR FĂRĂ OBLIGAȚI ÎN DOAR 40 DE CUVINTE SIMPLE (o perspectivă schizofrenică) de Ioana S. Bogorodea

 

Această carte e poate cel mai bun cadou pentru fetele (adolescentele) și femeile tinere. Nu degeaba lansarea ei e programată pentru Sfântul Valentin, sărbătoarea împerecherii patriarhale moderne, în care femeile primesc cadouri pentru că se angrenează în relații heterosexuale mai (foarte) mult sau mai (nu chiar) puțin păguboase pentru ele. Ca să citez dintr-un articol pe care l-am citit eu însămi când eram foarte tânără, scris de o americancă care crescuse știind de multe, inclusiv de moartea rușinoasă prin avort (pentru femei sexualitatea e mai periculoasă decât zahărul, colesterolul și sedentarismul la un loc, plus armele la liber, dar și mai reglementată, dar nu în interesul lor), dar nu de arsurile solare și ravagiile pe care le fac asupra tenului, chiar atunci când nu se ajunge la melanom. Păi fetele cresc fără a ști ce e bine și ce e rău pentru ele. De fapt societatea le împinge la ce e rău pentru ele, le trimite în cele mai riscante situații, în care își distrug sau pierd viața (nu neapărat în ordinea asta). De fapt societatea se bazează pe a trimite femeile în capcană, a se distruge pe ele însele și șansele celorlalte la o viață mai bună. Pentru că fiecare femeie ratată, care nu arată ce pot fi, avea, realiza cu adevărat femeile, le condamnă și pe celelalte la o soartă similară. Avem mai multă nevoie de femei care să le deschidă calea altora spre o viață diferită decât de orice bijuterie sau cadou scump. Florile și cadourile nu sunt altceva decât triste premii de consolare. Sau mai degrabă pomeni în ziua comemorării sacrificiului personal pe altarul heterosexualității patriarhale moderne.

Femeile se visează de mici cu un bărbat alături. Se visează mirese, frumos îmbrăcate și machiate. Se visează un fel de prințese. Numai că nu știu că în căutarea rolului de mireasă, din ce în ce mai puțin accesibil acum, ele pot fi abuzate psihic, adică desconsiderate ca ființe umane, umilite, înjosite, dar și abuzate fizic, chiar ucise. În cazul fericit când vor ajunge mirese, vor avea o relație lungă cu implicare a partenerului în creșterea copiilor și în problemele casei (ceea ce vor ele de la partener, de cele mai multe ori), vor trebui cel mai adesea să renunțe la toate visele lor personale. Ele vor înceta să mai existe pentru ele însele. Dacă vor avea copii, cum spune Mihaela Miroiu, nu vor mai fi niciodată disperate și nici fericite. Pentru că nu vor mai avea dreptul de a se pune pe primul plan sau de a uita de ele, de datoria lor socială, care le va absorbi total. A te pierde în propriile sentimente e un lux pe care ele nu și-l vor mai permite. Cam scump!

Am vorbit despre ce vrea o femeie de la un bărbat. Dar ce vrea un bărbat de la o femeie? Despre asta e vorba în cartea Ioanei S. Bogorodea. Căsătoria e o instituție pentru bărbați, în avantajul lor. Prin ea își securizau o prostituată, o mamă-surogat pentru copii (că ea nu le dădea nici numele, nici rangul) și o servitoare non-stop gratis. Asta e soția în patriarhat. În unele culturi patriarhale, ea trebuia să plătească o taxă de protecție și pentru acest rol mizerabil - zestrea. E vorba și de a noastră, sigur. Femeile fără zestre ajungeau la mănăstire sau...prostituate. Și totuși, Revoluția sexuală de acum câteva decenii i-a emancipat și mai mult. Acum nimeni nu-i mai obligă să facă nici asta. Pentru că femeile pot oferi servicii sexuale, de mamă surogat și de servitoare gratis fără a primi nimic în schimb. Niciun fel de ajutor, de implicare materială, afectivă etc. Bărbații trăiesc acum în paradisul lor patriarhal. Sunt emancipați...

Despre astfel de relații vorbește Ioana S. Bogorodea. Acelea sunt „relațiile fără obligații”. Bărbații vor ”relații fără obligații”, iar femeile se implică în ele în așteptarea unei implicări reale a bărbatului. Numai că acest lucru, acum, ca și în trecut, nu se întâmplă pentru femeile sărace, cu traume, fără susținerea unei familii. Ei sunt cele care au cel mai mare risc de a cădea pradă acestui tip de relații. Pentru că bărbatul trebuie să primească ceva material și social ca să nu trateze femeile ca pe niște gunoaie. Dar nu e o garanție nici asta.

Ioana S. Bogorodea, în 40 de mici capitole cu nume în ordine alfabetică, prezintă strategiile bărbaților de a atrage femeilor în scopul exploatării, de la ”abureală”, ”copil”, ”căsătorie”, ”dramă”, ”durere”, până la ”virginitate”. Cu un gust amar, dar și cu minuțiozitate, descrie atitudinile, discursurile, dar și sentimentele bărbaților față de femei, dar și ale femeilor puse în aceste situații. Femeile sunt mințite și exploatate pentru că sunt disprețuite, pentru că sentimentele lor nu contează. Ele ca oameni nu există pentru cei mai mulți bărbați. Patriarhatul, prin instituția tatălui și a zestrei, îi făcea să joace niște roluri pe care acum nu mai e nevoie să le joace. Acum sunt naturali. Nu mai au de ce să le fie frică și rușine. Crimele acestea asupra psihicului femeilor nu se pedepsesc. Cum cele mai multe violuri, dar și cazuri de trafic de femei nu se pedepsesc. Femeile sunt ce au fost mereu în patriarhat, doar forma exploatării lor s-a schimbat un pic. Nu există legi care să le protejeze, dar puținele care există nu se respectă.

Cartea Ioanei S. Bogorodea este ca un vaccin, ca un duș rece pentru tinere. Ele trebuie să se trezească, să înțeleagă cnm e lumea bărbaților, ce sunt ele pentru ei. Și ce gândesc ei despre ele când le dau daruri de Sfântul Valentin. Care nu se compară cu daruri pe care le fac femeile bărbaților.

De ce femeile continuă să caute astfel de relații? Nu au înțeles ce simt bărbații pentru ele și ce vor de la ele? Ioana S. Bogorodea spune că bărbații sunt mai puternici, iar ele caută protecție. Asta era clar în trecut, când ei aveau putere fizică, dar și simbolică. Acum forța fizică nu mai contează prea mult. Da puterea simbolică a rămas. Ei împart resursele, unde sunt ei sunt bani și putere. Femeile caută altfel de protecție. Pentru că ele sunt încă vulnerabile, deși muncesc mai mult, ele prezintă riscul de sărăacie și excluziune, iar ce fac ele e devalorizat. Cu alte cuvinte femeile caută relații ”adevărate”, cu implicare, pentru că e patriarhat. Și sunt singure. Familiile lor nu le ajută, nu le susțin, iar prietenia și susținerea altor femei, la fel de vulnerabile, e rară. Trebuie să ai tu ca să oferi. În schimb, femeile, cum spune Bogorodea, sunt obligate să concureze dur pentru cei câțiva bărbați eligibili. Deci între ele se dezvoltă e rivalitate cruntă.

Ce e de făcut? O lume în care femeile să nu aibă nevoie de bărbați, să nu aibă nevoie de iluzia unor relații cu implicare, să nu spere la altceva decât cel mult sex. Pentru că bărbații nu sunt făcuți pentru altceva, dacă nu ne gândim la ceva riscant, chiar mortal pentru femei.

ABECEDARUL RELAȚIILOR FĂRĂ OBLIGAȚI ÎN DOAR 40 DE CUVINTE SIMPLE (lulu.com)

Continue Reading

Îmblânzirea scorpiei- un miracol feminist pe scenă

 

A circulat acum ceva timp pe whatsup și facebook un filmuleț cu regizorul Andrei Șerban, care explica, la emisiunea Eugeniei Vodă de pe tvr, de ce a plecat din America. A strâns multe exclamații de uimire și multe zâmbete complice la adresa culturii woke (la origine un concept anti-discriminare rasială) cu întâmplarea scandaloasă al cărei erou a fost. Despre ce era vorba? La un moment dat, când era profesor la o universitate prestigioasă din State, s-a prezentat un tânăr student trans (sau o tânără) care voia să joace rolul Julietei. Cum să joace Julieta, simbolul purității, al sensibilității feminine....un bărbat, se mira Andrei Șerban. Foarte mulți dintre cei ce vedeau filmulețul, mai ales de o anumită vârstă, erau de partea lui Andrei. Vai, în ce hal a ajuns lumea! Nu mai există artă, totul e compromis...

De altă părere s-a situat exact...un artist din anturajul meu. Supertare ideea! Asta a fost părerea lui. De fapt acest tânăr (tânără) ar fi salvat o piesă veche, pe care s-a așternut praful de secole. Cam greu să mai atragi un public la ”Romeo și Julieta” în timpurile astea. Schimbarea, adaptarea un pic a poveștii, ar fi adus un val de prospețime, ar fi conectat povestea la actualitate. Și de unde e vorba puritate în ”Romeo și Julieta”? E vorba de o societate conservatoare și plină de prejudecăți, total intolerantă, care punea tribalismele înaintea sentimentelor unor adolescenți. Și ce societate cât de cât normală nu ar fi avut un pic de înțelegere pentru pasiunea unor adolescenți? Pentru acest stadiu de dezvoltare umană... Contrar a ce pare, până și în Evul mediu, când e plasată acțiunea piesei, relațiile sexuale legale erau cele importante. Adică acelea care aduceau rangul și transmiterea averea. Ele erau cele reglementate. Celelalte nu prea contau. Dar existau ghiduri pentru relații ”ilegale” între persoane din pături sexuale diferite. Ce să faci dacă ai un amant de condiție inferioară? Ghidurile te ajutau. Din aceste relații puteau rezulta și copii, numai că ei nu aveau drepturi. Deși mulți astfel de copii naturali au ajuns celebri și foarte puternici politic sau religios în toată Europa, inclusiv Țările Române.

Mai mult, unele societăți patriarhale de crescători de animale din Africa, cum ar fi Masaii, au o mare înțelegere pentru relațiile dintre adolescenți, pe care le reglementează în felul lor tribal. Corine Hoffman, în ”Îndrăgostită de-un Masai” vorbește despre obiceiul de acolo legat de relațiile sexuale dintre adolescenți. Ele sunt legale (adică acceptate), dar trebuie încheiate, dacă nu merg mai departe, pentru ca protagoniștii să se poată căsători cu alte persoane. Când le vine mintea la cap, cum se spune la noi...Probabil și la ei...

Dar societatea medievală din Verona era absolut oribilă, lipsită de orice bun simț și umanitate. Oare așa erau considerate și pe timpul lui Shakespeare societățile de pe teritoriul actual al Italiei, eventual sudul Europei? Actuala Italie era locul Renașterii artei, frumuseții, științei moderne, dar și al exceselor de tot felul, inclusiv când vine vorba de abuzuri ale societății asupra individului. Să ne gândim la Inchiziție, la vânîtoarea de vrăjitoare. Comparativ, știm câte vrăjitoare au fost ucise în acele secole în ceea ce e acum Anglia (nu Scoția sau Țara Galilor)? Una pe secol! (Asta zic John Lloyd and John Michinson în ”Book of General Ignorance”). Mai mult, în acele secole, violența domestică s-a redus mult cu ajutorul opiniei publice. Adică bărbații erau trași de mânecă de confrații lor să nu-și mai bată nevestele. O societate bună și progresistă e o societate prosperă.

Acum în tot Occidentul, relațiile heterosexuale indiferent de vârstă și alte aspecte nu mai întâmpină mari probleme de acceptare. Dar cele homosexuale sau transsexuale au încă mari probleme. În unele țări, tinerii trans sunt foarte bine reprezentați printre adolescenții plecați de acasă care locuiesc în stradă. Deci o Julietă trans chiar ar fi fost o revelație.

Tot pe teritoriul actual al Italiei e plasată și acțiunea piesei ”Îmblânzirea scorpiei” tot de Shakespeare. Piesa ar fi fost scrisă între 1590 și 1592, prima reprezentare a ei fiind în 1594. E o comedie despre o tânără femeie plină de personalitate, critică la adresa obiceiurilor epocii și mai ales a bărbaților, naturală, care se exprimă liber, spune ce gândește, ceea ce o face să pară agresivă, de fapt scandaloasă. Sigur, această femeie de origine nobilă (Caterina), nu era deloc o partidă pentru tinerii nobili, spre deosebire de sora ei mai tânără, Bianca, o ființă foarte blândă și frumoasă. Numai că, pentru a ajunge la mâna Biancăi, numeroșii ei pretendenți se unesc la început pentru a-i găsi un soț scorpiei. Conform obiceiului epocii și deciziei tatălui lor, Baptista, sora cea mare trebuia să se mărite prima.

”Îmblânzirea scorpiei” în varianta originală e profund misogină, de fapt e cronica ratării unei femei, care se pierde pe ea însăși, își pierde propria personalitate, autonomie a gândirii prin viclenia unui bărbat, Petrucchio. El o dreesază ca pe un cal, o lasă să urle în pustiu, până obosește, dându-i mici recompense afective. Până la urmă Caterina devine o doamnă, adică o soție-model, devedindu-se mai ascultătoare și mai receptivă la nevoile soțului decât sora ei cea docilă și diafană. Mesajul piesei care ar trebui să se numească ”Îmblânzirea femeii” ar fi ca un semnal de alarmă pentru femeile cu personalitate și gândire liberă despre pericolele care le pasc când se lasă pradă pasiunilor sexuale și romantice. Aveți grijă, fetelor, să nu cădeți în plasă, să vă vindeți pe nimic, și din scorpii să deveniți fluturași!

Numai că nu ăsta e mesajul spectacolului inovativ și nonconformist regizat de Răzvan Oprea. Sigur, e vorba de o altă abordare, despre care s-ar putea caracteriza drept ”multigen” la propriu. Adică chiar o paradă a genurilor. Și una reușită. Piesa e despre organizarea spectacolului ”Îmblânzirea scorpiei”, cu numeroase priviri, mai ales la început și la sfârșit, în ceea ce ar fi culise. La propriu și la figurat. Totul e natural și actual. Regizoarea de platou (Ioana Aciobăniței) se ceartă cu echipa care nu e tocmai gata. Ca de obicei...Dar lucrurile se aranjează și încep să curgă. Și cât de captivant! Costumele sunt superbe, futuriste, ”postapocaliptice”, dar sexy. Atât pentru femei, cât și pentru bărbați, ceea ce la final chiar se discută.

Acțiunea curge și totul se mixează, nu doar genurile pur și simplu, ci genurile artistice. Actorii cântă, iau microfonul și fac show. Muzica e modernă, mai mult rock, în concordanță cu sentimentele exprimate. Spectacolul te de cu gândul la filmul Sofiei Coppola, ”Marie Antoinette”, un film de epocă în care se auzea muzică modernă. Caterina (Erica Moldovan) pur și simplu explodează pe scenă când joacă, dar și când cântă. E plină de pasiune, farmec și desigur, talent. Are un adevărat recital feminist la final, dar nu numai. Spectacolul ăsta chiar e o scorpie el însuși! Neîmblânzită! Erica Moldovan (Caterina) e și asistent regie, deci...speculez și influența ei, ca în cazul operelor lui Mill și Taylor. Are niște replici feministe de-a dreptul nerușinate care fac deliciul publicului. Felicitări pentru adaptare!

Bianca (Alexandra Paftală) are un joc ironic, mai precis autoironic la adresa submisivității ei disimulate, submisivitate care îi aduce multe avantaje sociale în acea societate patriarhală, dar și ura surorii ei. Ea e și o apariție ușor de remarcat, e foarte înaltă cu niște picioare incredibile, bine puse în evidență de costume. Partenerul (de fapt partenera ei) Lucentio (Mara Lucaci) e mult mai scund, ea îl ia de mai multe ori în brațe. Distribuția unei femei în rolul tânărului vrăjit de Bianca e ușor de digerat. Lucentio e plin de pasiune și convingător în ciuda vocii de femeie, a staturii, a trăsăturilor nedisimulat feminine, a lipsei machiajului, afară doar de o mustăcioară infimă. Asta da deconstrucție!

Mai sunt și alte femei în roluri masculine, cum ar fi Gremio (, Mălina Balcan) și Biondelo (Mariana Dumitrache). Ele beneficiază de un pic de masaj (chelie falsă), dar își păstrează siluetele feminine. Foarte nostime și convingătoare!

Hortensio ), pretendentul neconsolat al Biancăi, joacă un actor gay, cu gesturi caracteristice, vocea modulată precum cea a unui stilist sau creator de modă cu orientare sexuală asumată. Delicios! Pe timpul acela, și încă mai aproape de noi, gay-i se căsătoreau de complezență cu femei. Și încă o mai fac, din nefericire. Probabil e și ăsta un mesaj...

Dar cum se zice, filmul (piesa) îl face Petrucchio (Alex Ipate), care e o caricatură a virilității, bețiv și brutal, maestru în gas lighting. El caută o femeie bogată cu care să se însoare pentru bani. Nu-l interesează cine e și cum e. El vrea o femeie de pe urma căreia să profite, chiar pe nevăzute. Mesajul e real patriarhal. Zestrea e cea care face căsătoria, ea e la originea acestei instituții în care tatăl își vinde (sau încredințează fiica). Cu gândul la zestre, Petrucchio, cu sticla de băutură în mână, nu se sperie de o scorpie. Și deși pare un bețiv care nu știe de capul lui, cum se zice, întârzie la propria nuntă, de fapt știe foarte bine ce face. Știe cum merge patriarhatul și...roluri de gen patriarhale. Sigur că viitoarea mireasă îl respinge, cum era de așteptat. Dar autoritatea patriarhală (a tatălui ei) o obligă să accepte această relație. De aici începe într-adevăr îmblânzirea, extrem de realistă. Nu e prin dresaj blând și abureală aparent benignă, ci e cu artileria grea. Adică prin înfometare, privare de somn, de orice bucurie, alte forme de tortură, interzise de declarația drepturilor omului, dar nu și ale femeii. Catarina e de acum legată cu lanțuri (în piesă la propriu), nu mai are alternativă și șanse de scăpare. Sigur, până la urmă, voința ei e înfrântă. Începe să răspundă la aberațiile emise de soț, se preface că nu vede gas lighting-ul permanent. La un moment dat, văd pe drum un bătrân, iar Petrucchio pretinde că e o fată. Când Caterina încearcă să se prindă în nebunia lui, el o corectează și se miră de nebunia ei. Clasic! Cum se zice, orice ai face nu e bine, dacă ești femeie în patriarhat.

Dar la final, după ce toți actorii se dezbracă și își schimbă costumele, iar bărbații rămân în haine care dezvăluie foarte mult (simbol al dezbrăcării de genurile patriarhale), Catarina pare să fi învins. Are aceeași atitudine de la început. Pentru că în realitate, feminismul, așa încet și nesigur, face progrese.

Și cu acest spectacol, feminismul vine și pe scenă, în mod strălucitor și impresionant.

Așteptăm și alte producții de acest fel...

Andrei Șerban, alungat din America! „As fi necinstit față de mine însumi” - Evenimentul Zilei (evz.ro)

Îmblânzirea Scorpiei | AVANPREMIERĂ | cu Paul Ipate - Ateneu Iași (ateneuiasi.ro)

Continue Reading