Mateiu Caragiale (1885-1936), fiul lui Ion Luca cu o muncitoare din Regie, Maria Constantinescu, nu seamănă deloc cu tatăl lui la stil, dar nici la subiectele abordate. Nu are nicio treabă cu ironia tatălui, cu zeflemeaua atât de actuală acum. Nici personajele lui nu par a fi de acum, nu ți le poți imagina apărând la știri, din contră, par a fi desprinse din cu totul altă lume. Poate pentru că era atât de pasionat de heraldică și genealogie, Mateiu reușește să readucă la viață lumi dispărute.
Și asta te face să vezi în ”Craii de Curtea Veche”, o lume plină de farmec, a cărei dispariție o deplângi. Cum a fost Bucureștiul înainte de a fi numit Micul Paris? Cum a fost înainte de apariția atâtor clădiri care te fac să te simți într-adevăr acasă la Paris? Numai că la Paris există încă străzi cu case din secolul al XVIII-lea, pe care te poți plimba în voie. La noi, doar Hanul lui Manuc, pe care Mateiu Caragiale îl evocă în acest roman, e mărturie importantă a acelor timpuri. Dar înainte de lumea parvenită și snoabă a tatălui a fost lumea fiului, cu mărturii ale dominației Imperiului Otoman, ale războaielor ruso-turce (nu că ceea ce noi numim Războiul de Independență ar fi fost altceva din punctul de vedere al celor două imperii), ale marilor proprietari de terenuri, negustorilor cosmopoliți, o lume decadentă, exotică, cu farmec ușor oriental, dar plină de pasiuni și destul de lipsită de prejudecăți. Acțiunea romanului e la finele secolului al XIX-lea, dar faptele și locurile la care se face referire sunt mai vechi.
Acțiunea romanului se învârte în jurul vieții de noapte și a distracțiilor a trei prieteni, cu personalități foarte conturate. Unul, Pașadia, e misterios, tăcut, de vârstă mijlocie, intelectual... Scrie o carte cu un subiect social, dar care nu vrea să-i supraviețuiască. În momentul în care va muri, o mână credincioasă o va arde. Altul, Pantazi, pare boem, ceva mai tânăr, vrea doar să-și vândă moșia și să se întoarcă în străinătate. Între timp, va explora toate senzațiile posibile în compania prietenilor lui. Ultimul, cel care povestește la persoana I, e un fel de martor al tuturor acestor întâmplări. Și da, multe se pot întâmpla când vrei doar să te distrezi și să vizitezi localuri și oameni, s-o ții din chef în chef, cum se spune, în orice loc îți trece prin minte.
O femeie în vârstă, săracă și cu mintea rătăcită nu vede cu ochi buni peregrinările lor. Numai că bătrâna care acum spală morții fusese cândva o femeie mondenă foarte frumoasă, pentru care făcuse pasiune un prinț rus, venit cu ocazia numeroaselor războaie ruso-turce în București. Era clar că după război avea să se căsătorească și să plece în Rusia. Numai că iubitul ei moare în război, iar ea înnebunește. Pena Corcodușa, cum i se spunea acum, îi îmjură numindu-i ”craii de Curtea Veche”, după o bandă de infractori bețivi și decadenți din trecut, care colindau Bucureștiul. Lor li se pare haios și își văd de ale lor. Și câte poți vedea! Câte drame, câte pasiuni, câte îmtorsături de situație! Cine spune că viața de cafenea nu e interesantă, e doar o pierdere de timp!
Totuși, mai apare un personaj important, un fel de ghid care e admis și el la chefuri, dar pe care intelectualul Pașadia îl disprețuiește profund, Părgu. E un fel de pește și mic infractor, foarte adaptabil și cu talente sociale. Deși cultura, educația îi lipsesc, el are ceva ambiții politice, pe care la final le fructifică. Da, din punctul ăsta de vedere, ”Craii..” e actual. Dar cam atât... Peștele protejează tinere pe care le inițiază în meserie, dar fantezia lui e cu femei gravide sau cu defecte fizice. Apare în compania unei femei gravidă în luna a IX-a, despre care se temea apoi ”să nu fete” pe el. Perversitatea e bine reprezentată în roman. Și nu doar peștele suferă de ea. Toți au câte puțin.
Boemul
nu pare interesant de femei, a rămas credincios pasiunii pentru o
tânără poloneză, săracă,
cu care voia să se căsătorească, în
ciuda diferențelor de clasă socială. Cum
să nu te gândești la Bucureștiul cosmopolit, de pe timpul când
România era țară de imigrație! Numai că ea nu
manifesta vreo dorință pentru el, dincolo de politețe, dată de
dorința de a ieși din sărăcie, nu exprima nimic. El nu a
observat, doar dovada că blonda suavă avea un amant i-a schimbat
hotărârea și l-a făcut să părăsească
țara. Acea blondă a rămas pentru
totdeauna fetișul lui. Dar Mateiu
Caragiale ne arată, prin talentul lui extraordinar, ce însemna cu
adevărat acea pasiune, cât de ”profundă”
era.
În nesfârșitul șir de vizite, el cunoaște o liceeană
care semăna cu frumoasa poloneză, la fel de blondă și diafană.
Deși fata dorea să-și termine liceul și să dea bacalaureatul, el
decide să se căsătorească cu ea. Nu
conta că el avea cu vreo doua-trei decenii
mai mult decât fata, familia ei e de acord. Atunci, martorul
aventurilor, cel care povestește la persoana I, care era prieten cu
mai multe personaje feminine din roman, își spune că numai la
porțile Orientului o femeie poate fi vândută așa. Ce
face acea familie pentru bani, deși tatăl era ofițer, e cel puțin
scandalos. Fata ia meditații de la
prietenul povestitor
pentru bacalaureatul
la care ținea foarte mult, deși prietenul ei, când ea îl roagă
să-i dea un prognostic în ce privește succesul, declară că cel
mai probabil va fi măritată înainte de terminarea cursurilor și
plecată din țară înainte de examen. Toată
strădania ei pentru bacalaureat părea inutilă. Numai
că lucrurile nu se întâmplă așa. Logodnicul îi face cadou un
aparat foto, cu care ea vrea sa fotografieze o fetiță îmbrăcată
caraghios. Fetița tocmai avusese scarlatină, o molipsește pe
tânără, care nu supraviețuiește bolii, deși părea să
aibă o formă ușoară. Lumea dinainte de
descoperirea antibioticelor! Ce e interesant e că logodnicul nu vrea
să participe la înmormântarea somptuoasă pe care o organizează
prietenul lui (și al fetei). Acest refuz e pus pe seama durerii.
Numai că după înmormântare, povestitorul
îl găsește liniștit mâncând într-un
birt, abordând cu totul alte subiecte. O dovadă a superficialității
sentimentelor. Fata nu exista, era doar un fetiș, o
imagine obsedantă, din povești, dar nu o femeie vie. O femeie vie
nu poate fi sexy, ar spune Andrea Dworkin.
Dar mai sunt și alte personaje exotice, pline de vise și de perversități!
Blonda studioasă are o soră cu o personalitate foare diferită, al cărui deziderat era să se mărite cu un bogătaș, nu contează vârsta. De aceea prietenul mai în vârstă al amicului surorii ei (și al ei), intelectualul Pașadia, i se pare o partidă bună. După ce se dezbracă subit în fața povestitorului amuțit de surpriză, îl întreabă dacă o găsește bine. Apoi se îmbracă elegant și se plimbă cu el pe bulevard încercând să atragă privirile altora, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea are relații sexuale cu bărbați, după cum se spune, deși pare-se că din cauza unei probleme anatomice, e nevoită să practice sexul anal. Dar asta nu contează, o face interesantă. Sexul cu bărbații e însă în alte scopuri, în primul rând pentru ascensiunea economică și socială. Pentru sufletul ei cheltuiește mulți bani pe relația cu o evreică, Rașelica, măritată a treia oară cu un bărbat bolnav de tuberculoză în stadiu terminal. Când Rașelica își ridică fusta cu dezinvoltură la restaurant, arătându-și pulpa, ceea ce pe timpul acela era un gest foarte îndrăzneț, povestitorul, aflat la o altă masă cu prietenii lui, e plin de admirație față de ea și de neamul ei atât de demn și de mândru. Rașelica, după ce rămâne văduvă și a treia oară, devine martora morții unui alt bărbat, Pașadia, care se prăbușește după o partidă de sex cu ea. Calmă, ea cheamă poliția ca să constate decesul. Mâna credincioasă își face datoria, povestitorul venit la casa lui vede un fum unduindu-se pe acoperiș. O lume fără viagra, dar și fără medicamente de inimă! În ce pericol erau atunci amorezii de vârstă mijlocie!
Și totuși, Mateiu Caragiale, înafară de pasiuni nebune consumate fără perdea, contrar tuturor moravurilor, lesbianism, fantezii sexuale murdare, fetișism, punerea femeilor tinere la mezat, prostituție, mai vorbește despre ceva, chiar dacă nu în ”Craii”: transsexualitate. În ”Remember”, Mateiu Caragiale evocă Berlinul așa cum noi nu l-am văzut niciodată, așa cum nu va mai fi niciodată după bombardamentele din al II-lea război mondial. În Berlinul strălucitor, decadent, unde puteai găsi orice fel de ciudățenii exotice, dar și tot felul de oameni sofisticați și interesanți, cu tabieturi incredibile, apare un tânăr nobil englez, foarte elegant, care își petrecea zilele cu prietenii prin localuri, iar noaptea putea fi văzut plimbându-se îmbrăcat în femeie prin Tiergarten. Moartea lui suspectă și subită, al cărei mister nu ne e dezvăluit și pe care nici măcar prietenul lui, iarăși povestitorul la persoana I, nu vrea să-l știe, pare a fi pusă pe seama sexualității lui neobișnuite. El dispare într-o noapte când urma să se întâlnească cu acesta. Lasă să se înțeleagă că era ucis de vreun amant gelos. Dar doar atât...
Mateiu Caragiale e ceva diferit în cultura românească. Felul cum descrie el sexualitatea umană, distant, fără preconcepții și falsă pudoare, dar și fără a produce greață, cu demnitate, e ceva special. Mateiu și-a dorit să fie moșier, își căuta origini nobile. El și-a împlinit visul de a trăi la moșie prin căsătoria cu Marica Sion, cu 25 ani mai în vârstă, proprietara unei moșii în localitatea care acum se numește Fundulea (Sion). Mateiu Caragiale a rămas un fel de nobil al literaturii române.