Răspuns pentru Mirel Palada cu titlul lui misogin despre feminizarea societății

 

Pentru că nu am prejudecăți, pentru că nu mă sperie înjurăturile, pentru că sunt o fanatică a libertății de expresie, am ascultat podcast-ul lui Mirel Palada numit sensibil ”Pizdificarea societății”. El specifică faptul că nu e nimic misogin, titlul vrea doar vrea să atragă atenția. E vorba de sociologie pură. Chipurile.... OK, dar dacă nu era misogin, atunci trebuia ca titlul să dea un semnal de speranță, nu de îngrijorare sau dezamăgire. Ar fi de bine, nu de rău, în acest caz.

Numai că...dincolo de niște bibliografie interesantă, cum ar fi o carte a lui Norbert Elias din 1939 ”Über den Prozeß der Zivilisation”, aceleași clișee de tip Jordan Peterson....Nu mă așteptam la altceva, dar i-am dat o șansă, deși între timp aflasem lucuri interesante din CV-ul (cazierul ) lui...Acum caut cartea lui Elias, prefarabil în original, dar cred că mesajul e încă mai vechi. Și Nietzsche vorbește de ceva similar cu o jumătate de secol înainte. Încă și mai plastic, povestește despre Socrate ca despre un produs al acelei degenerări a societății care apare la apogeul unei civilizații. Atunci apare decadența, sofisticarea, dar și o lipsă ciudată de agresivitate și pasiune. Socrate cel urât și gay era un simptom al acestei decăderi. Dar Socrate era și o culme a moralității și înțelepciunii, spun contemporanii lui. Numai că Nietzsche prefera vitalitatea unei societăți flămânde aflată în ascensiune.

Palada critică lumea de acum, în care diferențele între sexe se șterg (în mod forțat și cultural, zice el). Numai că, susține sociologul, biologia nu e de ascuns. Ea iese la iveală. Și uite, în Ucraina, se vede. Războiul, o treabă masculină, rămâne așa ceva. Și acolo vezi mai mulți bărbați luptători, nu femei, asta ar fi dovada.

Îmi pare rău pentru domnul Palada, dar exemplul nu e tocmai inspirat. Nu știu să existe vreo lege de mobilizare obligatorie pentru femei. Dar știu că armata ucraineană conține un procentaj mare de femei. Pozele cu femei care luptă împreună cu frații sau tații lor, chiar în locul fiilor lor uciși, sunt deja comune. Recent am văzut fotografia unei suedeze care venise să lupte în Ucraina. Poate nu ar fi la fel de multe femei luptătoare ca și bărbați, dacă armata nu ar fi obligatorie, dar proporția se vede bine în tările unde armatele sunt din profesionști.

Că masculii sunt mai puternici la specia noastră, iarăși e ceva incontestabil. Iar feministele radicale sunt ultimele care ar putea contesta așa ceva. Participarea bărbaților în sporturile feminine e un abuz incalificabil. Da, bărbații aleargă mai repede, au mai multă forță. Dar atenție, există și excepții. Nu înoată mai repede, cel puțin pe distanțe lungi. Iar la gimnastică femeile campioane la femei sunt campioane și la bărbați. E iarăși ceva știut.

Dar acum, când forța fizică nu mai contează atât de mult în război, bărbații sunt trimiși pentru că sunt..mai dispensabili. Poți să spui că e biologie. Ei nu sunt atât de importanți în reproducere, educarea copiilor și nici în societate. E nedrept, dar un economist ar spune asta fără rezerve. Femeile produc mai mult în orice societate. Că produc degeaba în ce le privește, e altceva. Adică nu sunt recompensate prin bani și succes. Dar și cei mai mari misogini sau cei mai mari psihopați (cei care ne conduc) nu pot contesta asta. Și ăștia își știu interesul. Sclavele sunt mai importante.

Dar femelele (femeile) sunt departe de a reprezenta ”domesticirea”, chiar dacă patriarhatul le-a impus viața domestică. Palada ar trebui să facă diferența dintre agresivitate și violență. Violența e agresivitatea manifestată. Cu bătaia, adică. Dar agresivitatea poate consta și în posturi, gesturi, iar la om, în limbaj, la care femeile se pricep foarte bine. Și femelele de mamifere și păsări sunt departe de ceva blând. Păi chiar Lorenz vorbește de agresivitatea unei rațe, care își ataca violent adversarii, apoi se apropia de ”soț” ca s-o apere. Femelele, la multe specii, sunt mai mici și mai puțin puternice. Pentru că ele nu se luptă pentru putere, adică admitere în grup, ca masculii. Ele nu trebuie să fie angajate în niște lupte dure. Pentru că, așa cum am mai spus-o, societatea e a femelelor cu pui, masculii sunt tolerați acolo. Dacă sunt...
Femelele de șoarece, și ele ușor mai mici, sunt foarte dure cu masculii. Dacă sunt închiși în cuștile lor, fie ele și în călduri, îi bat rău. Femelele sunt mai vioaie, mai active decât masculii. Cine ar fi crezut? Cine a văzut de ce sunt buni pe bune bărbații.
La om, în timpul Revoluției Franceze, femeile erau foarte vocale în acele adunări, din care au fost excluse la un moment dat. Tocmai din acest motiv. Că bărbații nu aveau chef să împartă puterea cu femeile e adevărat. Dar că femeile, dacă nu sunt amențitate cu violența, înfruntare din care clar ar pierde, sunt foarte combative, e iarăși adevărat. ”Pizdificarea” ar fi orice, dar nu domesticire. Ar fi competiție dură, vigilentă. Dar cu mai puțină violență. Pentru că femeile, deși ele însele foarte agresive, știu când să se oprească. Au un control comportamental mai bun. De nebunia și iraționalitatea bărbaților se poate profita foarte bine la război, ceea ce se știe cum se știe și de utilitatea psihopaților pentru armată.

Poate da, dacă femeile ar avea puterea, ar fi mai puține războaie. Oricum, probabil ar fi altfel. Nu ar fi războaie doar de flexat mușchi, stilul de reglare de conturi (a se citi ierarhie) între masculi. Ar fi războaie din care să știi că ai de câștigat cu o probabilitate mai mare. Și războaie date de principii probabil ar fi mai multe.

În timpul războiului din Ucraina am auzit mai multe femei care voiau ca ucrainenilor să le fie date arme eficiente sau care erau de partea unui atac de pedepsire a agresorilor. Dacă observația asta nu e susținută de date științifice (îmi aduc aminte cum cineva povestea că a auzit niște bătrâne vorbind de cum l-ar ucide pe Puțin), faptul că femeile lider (reginele) au mai puține războaie, dar sunt mai eficiente în a acumula teritorii e susținut de studii. Și Puțin o admiră pe Ecaterina cea Mare, o campioană a achizițiilor teritoriale.
Ce se întâmplă acum în Ucraina e de fapt dovada lipsei de ”pizdificare” a societății. Adică a teroarei patriarhale, de fapt face oamenii foarte docili. Prin frică. Patriarhatul se bazează pe frica de forță și de amenințarea cu forța. Și pe obediența oarbă. Sistemele patriarhale sunt obediente (vezi armata, poliția, biserica). Tot aceste societăți oferă multe taboo-uri sexuale. Pudoarea e ceva patriarhal. Câte reprezentări sexuale sunt în Arabia Saudită și Iran? Câte în cultura cretană matriarhală? Și o altă societate ”pizdificată”; kabilii. Era o societate matrialineală foarte războinică (mai multe în cartea mea 7000 Years of Patriarchy). Cum ar arăta o societate ”pizidificată” tehnologic, de asemenea în cartea mea ”Născut pe 8 Martie”.

Natura umană ”civilizată”, dar nu numai , e ”pizdificiată”. Societatea e a femelelor (femeilor). Și ca masculii să fie admiși, ca să reziste acolo pe termen lung, trebuie să se ”pizdifice”. Cum arată porumbeii și lupii? Deosebim sexele? Și la noi, cu cât o societate e mai egalitară, cu atât dimorfismul sexual e mai mic. Și o societate sofisticată nu are cum să fie altfel. Sigur, nu ne plac bărbații pufoși cu gleznuțele la vedere. Dar să-i întrebăm pe ei ce vor. Cum arată studiile pe societățile matriliniale, bărbații de acolo au o mare rezistență de...a deveni patriarhali.

Să nu avem grijă că nu are cine lupta acum. Grija noastră e să stopăm mașinile să participe la război, să nu producă dezastre încă mai mari decât au arătat că pot produce în secolul XX. Dar din păcate, societatea nu e încă suficient de ”pizdificată” pentru asta.

7000 Years of Patriarchy : Petra, Ioana: Amazon.de: Books

Născut pe 8 Martie (lulu.com)

Continue Reading

Solaris

Continuam seria recenziilor de carte sf prin lentila feminista...Acum "Solaris" de Stanislaw Lem. Cartea a fost scrisa in 1961, intr-o Polonie comunista, de un autor evreu, nascut in ceea ce acum e Ucraina, dar atunci era Polonia. Ar trebui sa se tina seama de aceste detalii atunci cand vrem sa intelegem aceasta carte. Nu stiu cum au trecut de cenzura unele idei, in special cele filosofice, cu implicatii religioase. Ne gandim la o tara in care era armata sovietica, in care muzica rock era interzisa.
In rest, "Solaris" este intr-adevar "mare". Este un roman SF superb, cu tot ce ii trebuie, cel putin in viziunea mea: idei filosofice, idei de stiinta si emotii.
Vom incepe, ca de obicei, cu inceputul. Cum sunt vazute femeile in acest roman? Nu foarte placut. Femeile care apar acolo, de fapt doua, ambele fiind un fel de fantome din creiere masculine, sunt, sper marea dezamagire (si asta o vad ca o parte foarte slaba a romanului), obiecte sexuale. Una, Halley, cea care are un rol mai important, este tanara, frumoasa, nesigura pe ea, dependenta. Era maritata la 19 ani cu un barbat care avea superstudii. Nu se intelege daca le facuse ulterior sau le avea deja. Probabil el era ceva mai in varsta. Ea e un vis (frumos) pentru el, nu el pentru ea. Nu se vorbeste de intelectul, de ideile, de visele, de cauzele ei. "Time Patrol" a lui Poul Anderson e departe...Aceasta femeie, care s-a sinucis in urma cruzimii afective a unui barbat, e cea care ii bantuie creierul si se intoarce intr-o alta forma materiala.
Cealalta femeie care apare sta inca si mai prost. E o negresa grasa si foarte vulgara, care nu spune nimic, doar isi plimba formele exagerate pe coridoarele unei nave. Se intelege ca si aceasta fiinta de care cel din creierul caruia a rasarit se jeneaza, e doar o fantezie, dar o fantezie sexuala pura (sau foarte impura), nu a avut nicio relatie cu ea (cu originalul ei). Nu a decazut asa de rau. Acum nu stiu daca aceasta marturisire ar fi trecut de altfel de cenzura, in primul rand de cea a bunului simt. Se intelege ca originalul era un fel de prostituata sau cam asa ceva....
Si totusi, autorul care descrie femeile ca obiecte sexuale cu diverse intrebuintari, trateaza probleme psihologice si filosofice grele. In treacat fie spus, apare o analiza foarte interesanta despre evolutia unei idei stiintifice, chiar din punct de vedere sociologic. Lem a lucrat ceva timp in cercetare, pana sa devina scriitor full time. Solaris e o planeta ciudata, a carei descoperire arunca in aer multe teorii stiintifice bine impamantenite. Pe Solaris exista un fel de ocean vascos (nu dina apa, sigur), care acopera aproape intreaga planeta, iar acest ocean are niste proprietati extrem de stranii, nu doar pe aceea de a crea tot felul de forme, a caror taxonomie e foarte plastic descrisa, dar...se pare ca e viu, desi nu dupa reguile noastre. E o forma de existenta a materiei cumva similara vietii, dar fara a fi chimic viata. De fapt are proprietatile de a invata de la oameni intr-un mod cat se poate de original. Intrebarea care s-ar pune ar fi daca in alte "lumi" ar fi forme de existenta a materiei inca mai complexa decat viata, pe alte principii, dar care sa aiba capacitatea esentiala de...a evolua. Intrebarea care pluteste in aer, dar nu se pune clar, e daca nu cumva acele forme ar putea fi percepute de noi ca...zei. Superioare noua, care pot crea ce noi nu putem, dar foarte diferite de noi...
Dar dintre temele principale tratate este cea a conditiei umane. Ce suntem noi de fapt? De ce sa nu ne creeze "oceanul", daca e sa ne creeze..ceva? Pana la urma stim cum am aparut? Ar fi putut fi viata ceva creat de un fel de "ocean" care invata ce suntem, apoi sa ne implineasca dorintele?
Inainte de a ajunge pe Solaris, psihologul care e personajul principal si povesteste la persoana I, nu stia de multe fenomene stranii de pe Solaris. Nu stia de felul cum el...invata intai sa ne imite forma in cazul in care oamenii "reusesc" sa fie inghititi accidental de ocean, care de obicei incearca sa ii protejeze. Dupa ce un explorator este inghitit in timp ce explora niste forme ciudate si luxuriante create de ocean, dar catalogate, un altul descopera o forma care semana cu cercetatorul pierdut, dar de alta marime si in alta etapa a existentei (copilarie)...Dar aventura oceanului de explorare a oamenilor si de intelegere a lor nu se opreste aici. Oceanul e in stare sa recreeze fiintele din amintirile noastre pe care le trimite ca "oaspeti". Fiintele acelea perfecte, cu o mare capacitate de regenerare, sunt neutrinice. De ce neutrinice? Pentru ca neutrinii, cum nu spune in carte, dar se stie, trec prin orice, dar nu au masa de repaus, ca si fotonii. Acele fiinte pur si simplu se materialiaza in nava si vorbesc, se comporta ca oamenii din amintirile noastre, dar nu au alte amintiri decat cele pe care li le dam noi. Dar asta nu inseamna ca nu isi pot crea altele noi. Pana la urma nu suntem pentru altii decat realitate virtuala? Dar ei pentru noi? Exista constiinta? Si ea e doar o realitate virtuala. Ce e transcendenta pentru noi? Un fel de...ocean?
Interesant e ca fiintele create din creierul nostru ajung sa fie fiinte care sa isi puna probleme existentiale, imediat ce devin independente, ce se nasc (adica ce apar, ce se materialiaza), capata o constiinta. Cu ce e mai tare ceva nascut din viata decat ceva creat de "ocean" sau de...om? Conditia acelor fiinte e imposibila, nu vor sa supravietuiasca. Se sinucid, vor sa fie anihilate. Pentru ca nu au trecut, pentru ca nu au viitor. Ele nu pot parasi Solaris, nu pot ajunge pe Pamant, pentru ca acolo  existenta e data de acte, nu ai acte, nu existi. Cum nu se stie daca organizarea lor perfecta ar rezista calatoriilor spatiale...
Solaris pune cateva intrebari importante cum ar fi: ce e viata? Ce e scopul nostru in viata? Dragostea pare sa fie acela, cu alte cuvinte comunicarea suprema. Speranta in dragoste, care nu se bazeaza e nimic, il face pe psiholog sa ramana pe Solaris, gandind ca legile necunoscute ale oceanului ii vor da inapoi cea a pierdut. Desi ceea ce pierduse el era bazat pe realitate, dar provenea din propriul creier, era o reflexie a realitatii, adusa la viata de ocean. Dragostea e comunicare perfecta, dar implica si existenta cuiva "din creierul tau"...Asta ii face cumva realizarea aproape de imposibil.
Ramane cu intrebarea despre sentimentul religios, ce ar fi daca ar exista un dumnezeu care face experimente..si greseste? Oceanul de pe Solaris e ca o divinitate. Ce ar fi divinitatea, daca ar fi...ceva cu o organizare mult mai complexa, care poate crea forme umane, vii, dar cu care nu putem comunica, nu ne poate intelege, desi incearca sa ne implineasca cele mai puternice si mai intime dorinte.
Cum putem vorbi de dragoste divina, ce e dragostea in aceste conditii? Cel mai probabil daca dragostea e comunicare perfecta, dincolo de taboo-uri, cu ceva..din capul nostru, se mai poate vorbi de dragoste divina? Pentru asta e nevoie de asemanare de constiinta, dar si de sensibilitate, afectivitate...ca intre forme umane, fie ele si neutrinice. Putem iubi zeitatea Zeitatea imperfecta care face greseli?...Sau putem astepta ca ea sa ne iubeasca?
Dar dragoste ramane sensul vietii, iar speranta ei ceea ce ne tine in viata. Ramane de vazut cum merge asta cu obiecte sexuale.

https://www.cartepedia.ro/carte/fictiune-literatura/literatura-universala/stanislaw-lem/solaris-2-51830.html?gclid=CjwKCAiA1rPyBRAREiwA1UIy8GCcKgixxCD_Y6yzgty0_uTcoVWWcZdoN-mWpne4ajYtTMSdsrDwvhoCF0wQAvD_BwE

Continue Reading