Cum se scrie istoria. Patriarhatului

 

Cum se scrie istoria. Patriarhatului

Chiar dacă acum nu realizăm, ca de fiecare dată, trăim timpuri istorice. E prima dată când o femeie din România a fost atât de aproape de a deveni președinte. Chiar dacă în realitate nu avea șanse reale de a fi votată, dacă primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024 nu ar fi fost anulat, tot ar fi făcut, de fapt a făcut, istorie. Elena Lasconi, candidata USR, s-a calificat în turul II, devansând candidații partidelor de la guvernare, PSD și PNL. Ea a obținut acest scor contrar tuturor sondajelor, care o creditau cu mult mai puțin (a obținut aproape 20%). A fost minunat. Știu ce emoții am avut în noaptea aia, cât așteptam voturile din diaspora, care au propulsat-o la mică distanță în fața candidatului PSD, premierul de atunci (dar și de acum), Marcel Ciolacu. Între timp, premierul a demisionat. Peste 6 luni, ieri, adică, scenariul s-a repetat. Dar cu alte personaje. Elena Lasconi, candidata USR și femeia care a fost cel mai aproape în istoria României de a fi devenit președinte, a obținut un scor foarte modest, de nici 3%. Cum s-a ajuns aici? Pe lângă încrengătura de servicii, jocuri politice complicate, a mai intervenit cineva: patriarhatul.

Atunci, în noiembrie 2024, a doua zi dimineața, am aflat de victoria ei. Numai că orice minune nu ține decât trei zile. Primul tur al alegerilor s-a amânat la scurt timp din cauza nerespectării unor reguli din partea celuilalt candidat, Câlin Georgescu, care ar fi fost și pro-rus. S-a invocat amestecul altei țări (Rusia) în procesul electoral.

Lasconi a fost foarte frustrată. Cine nu ar fi fost? Când mă gândesc la câte eforturi, câte nopți nedormite, câtă tenacitate pentru a ajunge acolo! Și fără prea mare susținere. Atunci i-a scris o scrisoare furioasă lui Trump, în care se identifica cu el și cu problemele lui electorale, pe care el le-a surmontat.

Alegerile s-au reprogramat peste 6 luni, adică pe 4 mai 2025. Dar acum găștile politice numite partide s-au regrupat. Au căutat candidați care să aibă mai mari șanse. Coaliția PSD-PNL a scos de la naftalină un fost candidat la președinție, un liberal, Crin Antonescu. Un fost alt candidat, fost membru PSD și personaj foarte controversat, Victor Ponta, a scos și el capul. El îl susținuse până atunci pe Ciolacu, candidatul PSD. Dar cel mai ciudat lucru a fost că și-a anunțat candidatura un independent, actualul primar al Capitalei, fost membru și fondator al partidului dnei Lasconi, USR. Nicușor Dan s-a prezentat ca independent. El refuzase înainte să candideze, rugat fiind chiar de Lasconi. Deși rezultatele lui la primărie sunt slabe, iar disfuncții ca acelea ale administrației lui, cum ar fi lipsa apei calde, nu am mai văzut niciodată (deși nu de disfuncții și probleme duce lipsă Bucureștiul), Dan a început să urce în sondaje vertiginos. Lasconi nu voia să creadă, probabil și pentru că data trecută sondajele se înșelaseră atât de rău. Totul fusese o surpriză greu de descris în cuvinte. Și în cazul ei, dar în primul rând al contracandidatului ei, clasat pe primul loc, Călin Georgescu. Eu nici nu știam cine e el. Am aflat abia în ziua alegerilor. Campania lui de succes fusese făcută ă pe tiltok, nu la televizor.

Lasconi pierdea, Dan urca. Lasconi rămânea candidatul USR și șefa partidului. La un moment dat, Dan i-a cerut lui Lasconi să se retragă. Ea a refuzat. Dar surprizele nu se opreau aici. Partidul ei, USR; care tot încerca s-o convingă să se retragă, prin intermediul unor puciști din partidul ei, i-a retras sprjinul pentru candidatură, și i-a tăiat și accesul la fonduri. Vă dați seeama prin ce a trecut femeia asta? Și pentru ce? E interesat că unele feministe își oferiseră serviciile de consultanță pentru campania ei adresându-se exact unor femei din staff-ul ei, cum e Oana Țoiu. Numai că aceste femei, inclusiv Țoiu, erau printre puciste. O mizerie morală! Pentru că Lasconi se situa la 4%, ceea ce nu era în acord cu obiectivul lor.

Totul e de noaptea minții. Dar nu și dacă ești feministă radicală și cunoști ceva istorie și resorturile patriarhatului. Din ce știu, dacă un partid alege un candidat, o face pentru că vrea ca acel candidat să=l reprezinte. Și dacă are scor scăzut, face ceva să remedieze situația. Nu renunță la el în timpul jocului ca să aducă un altul. Nu și în patriarhat.

Deși USR e cotat ca un partid progresist, adoptând probabil din mimetism snob aceste idei considerate de bon ton, fără a le aplica pe bune, e departe de a fi altceva decât o bandă patriarhală. Care fiuncționeazî după reguli patriarhale (descrise în 7000 Years of Patriarchy, dar și în articole). USR nu o sprijinea cu adevărat și nu a făcut-o niciodată. Nici nu avea de gând s-o facă. Lasconi a venit la șefia partidului într-o perioadă de criză, anul trecut. Ea a fost pusă prima pe lista europarlamentarelor, ca apoi să fie scoasă din cauza unor declarații controversate. Lasconi, membra unui partid considerat progresist (considerat, atenție) a declarat că a votat DA la referendurumul pentru familie de acum câțiva ani (numit de noi ”referendumul rușinii”). Era vorba despre definirea familiei ca o uniune între persoane de sexe diferite. Lasconi se declară creștină ortodoxă și adesea e criticată pentru afișarea în spațiul public a unor simboluri religioase. La scandal a contribuit și fiica ei, lesbiană. S-a dezis de mama ei din cauza acestei declarații.

Dar astrele se aliniază după acest incident (Lasconi, foarte populară, recăștigă primăria orașului Câmpulung), iar conducerea USR e forțată, din cauza eșecului electoral la alegerile locale să-și dea demisia. Lasconi devine președintele partidului, apoi candidatul la președinție. Partidul urcă în sondaje la parlamentare. Naiva Lasconi, care declară că nu e feministă, ci e pentru meritocrație (ce glumă bună, parcă patriarhatul despre meritocrație ar fi), probabil a luat sprijinul de bun. Numai că nu era așa. Cum bine punctează o jurnalistă, totul a fost provizoriu. Postul era pentru un alt membru al partidului, un alt primar, al unui oraș mare, Timișoara, Dominic Fritz. Pentru că nu avea încă cetățenie, nu putea candida la președinție, nici la șefia partidului, se pare. Dar după ce el e obținut cetățenia, iar ea a avut succesul nesperat la alegeri, totul a explodat. Cum spune jurnalista Rodica Culcer din clipul de mai jos, oamenii USR au intrat în panică: ”cum scăpăm de ea?”.

Pentru că asta e situația. Patriarhatul e despre găști masculine care împart bani și resurse. Nu despre meritocrație (ce glumă bună!), că altfel nu s-ar exclude jumătate din populație de la împărțirea plăcintelor. . E de fapt un sistem de alianțe și ierarhii, totul bazat pe competiție personală, nu pe valoare adusă societății ca întreg. Nefeminista Lasconi a căzut în plasă. Nu vreau să-mi imaginez prin ce suferințe a trecut. Dar asta sunt femeile în patriarhat. Trebuie să încaseze lovituri și să nu se plângă. Pentru că rostul lor e să susțină patriarhatul, să se sacrifice, nu să reușească ele însele. Se pare că femeile patriarhale, asemenea celor care au trădat-o pe Lasconi, știu bine acest adevăr. Femeile nu pot avea decât firimituri, și asta doar dacă se poartă foarte bine cu cei care fac jocurile, Nu au voie să ceară, nu au voie să riposteze. Dacă o fac, sunt țoape, țațe, mahalagioaice, precupețe. Adică nu ceea ce se înțelege prin doamne, adică femei dresate de patriarhat ca să nu se exprime, să nu ceară, să nu-și arate sentimentele. Pentru că deranjează. Filmul ”Neveste perfecte” sau mai nou ”Companion” arată ce trebuie să fie o femeie agreată de patriarhat. Ea nu trebuie să deranjeze cu nevoile ei, cu dreptatea ei, cu suferința ei.

Ce e interesant e că și femeile i-au reproșat lui Lasconi, când s-a plâns de trădare și minciună, că e țoapă, mahalagioaică, precupeață. Vai, nu e ca doamnele adevărate, precum Thatcher, care a strălucit prin măsuri psihopate, plăcute patriarhatului, pe care l-a servit cu credință, ca și doamna Merkel. În general femeile din politica mare, de care auzim, asta sunt. Merkel a fost un fel de secretară personală a lui Kohl. Era ”fata asta” care învățase secrete și meserie. Când a fost cazul, cum ne aștepta nimeni, i-a luat locul. Dar a servit patriarhatul în continuare, ceea ce era clar pentru germani.

De obicei, când e o situație de criză se apelează la femei, se scot castanele din foc cu mâna lor, apoi sunt îndepărtate. Ne mai aducem aminte de Theresa May și de Brexit? E clasică schema. Dacă am spune că se cunoaște de 4000 de ani ar fi ceva șocant? În cartea ”Când femeile conduceau lumea”, autoarea Kara Kooney ne explică existența femeilor faraon, a regentelor care conduceau ca regi precum celebra Hatșepsut. Au fost mai multe astfel de regine, dar ea pare să fi fost cea mai puternică. Egiptenii vechi vedeau conducerea feminină altfel. De fapt erau doar mai profunzi. Considerau că femeile au conduceri mai pașnice, cu mai puțină competiție, mai multă liniște și o prosperitate mai mare pentru elite. Ele tind să mențină ordinea de drept mai bine. Ele pot apăra patriarhatul și familia dinastică mai bine decât bărbații. Dacă femeia, regenta e mama sau fiica regelui, interesul ei e să mențină dinastia. Cum subliniază autoarea, sora sau soția faraonului (sau a președintelui) sunt mai puțin legitime. Ele pot crea competiție și pot să nu fie atât de loiale. Una e Hillary Clinton, alta e Ivanka Trump. Historia magistra vitae. Brr!

Deși Egiptul, unde femeile aveau drepturi mai mari decât în alte locuri, era totuși foarte patriarhal și foarte ierarhizat la vârf. Dar era de asemenea foarte pașnic. Se încerca evitarea competiției. Geografia, cu granițe naturale, îl ajuta mult în menținerea păcii și a status quo-ului. Despre societatea egipteană ar fi multe de spus, dar vom discuta cu altă ocazie. Oricum, relicve matriarhale se pot vedea și azi în comunitățile copte, care vorbesc limba vechilor egipteni.

Oricum ar fi, Lasconi a pierdut cu brio. A fost trădată cum niciun bărbat nu-și imaginează că ar putea păți. Nu doar partidul ei a trădat-o, dar întregul sistem a făcut-o. Lasconi declară că după primul tur i s-a propus, în cazul în care câștigă președinția, că ar trebui să numească o anumită persoană în fruntea serviciilor, iar ea a refuzat. Ce se aștepta? Astea sunt jocurile patriarhale. Dacă vrea să fie o femeie în funcție, trebuie să fie o marionetă. Nimic altceva. Am uitat de Dăncilă? Dar și dacă ești sclavă, tot ești vinovată. Ideea e că trebuie să fii exclusă și atât. Nu ai ce căuta acolo.

Sigur, nu e nimic nou aici. Patriarhatul e despre dominația masculină, despre împărțirea resurselor între bărbați Metodele nu contează. Că bărbații nu au niciun pic de milă, de empatie, înțeleg. Deși acum am văzut mai multă empatie din partea unor bărbați. Dar ce m-a șocat a fost ura femeilor, care atacau sălbatic nu doar pe Lasconic, dar și pe susținătoarele ei, inclusiv eu? Poate ar trebui să postez, tot de dragul istoriei, toate jignirile pe care le-am primit. I s-a reproșat orgoliul, obsesia pentru putere. Adică nu asta vor politicienii, putere? Nu trebuie să guverneze? Sau nu, dacă sunt femei. Sigur, a fost făcută Ț

țoapă, țață, precupeață de multe ori, mai ales de către femei. Am primit un mesaj privat de la o femeie cu care mă împrietenisem exact pe feminism că îmi dă unfriend dacă o mai atac pentru Lasconi. Eu doar îi demontam misoginismele, pe care a fost uneori obligată să le șteargă. Numai că a făcut-o, cum se zice, albie de porci, pe Lasconi, deși fuseseră colege în același partid. Sau poate din cauza asta.

Mă întreb de multe ori de unde vine ura asta a femeilor față de alte femei. Vine probabil din concurența între femele care există și la animale. Se stabilește o ierarhie între ele, pe care uneori o contestă. Cum îndrăznește asta să treacă înaintea mea, când eu sunt mai bună? Femeia care o ataca pe Lasconi a plecat din USR din cauza misoginismului oribil al colegilor bărbați. În loc să arate solidaritate, ea își exprima ura în mod penibil.

”Hai, mah, ca ai luat în brațe o tzatza patriarhala folosita cu acordul ei de barbati și tot încerci sa o faci icon feminist, ceea ce spune multe și despre inteligenta ta, pana la urma.” Asta e reacția ei la ceea ce am scris eu despre Lasconi.

Iată o mostră de mesaj legat de Lasconi de la o altă femei.

"Precupeața p*zd!! dacă era cu 2 minute mai deșteaptă azi putea fii eroină și rămânea în fruntea USR care USR intra la guvernare cu Nicușor Dan ca președinte.

Dar ea a fost și rămâne o tută limitată condusă de orgolii personale.

O precupeață habarnistă...

A! Și încă ceva,am un mesaj și pentru susținătorii ei...

Sunteți mulțumiți acum ?"

Cam ășa stau lucrurile și istoria trebuie să le consemneze. Prima femeie care a fost aproape de a deveni președinte a fost linșată nu doar de colegi, de servicii, dar și de alte femei. Mircea Badea vorbește despre trauma anulării alegerilor asupra noastră, a tuturor. Lumea nu va mai fi la fel, nu doar România, crede ea. De traumele altora se vorbește, dar nu de ale Elenei Lasconi. A spus de multe ori că dacă Ciolacu ar fi ajuns în turul II, poate nu ar fi fost anulat. Dar de Lasconi au vrut toți să scape. Mircea Badea spune că vechea formulă era mai acceptabilă. Da, ea ar fi avut mai multe șanse să fie votată. Rezultatul de acum e mai rău. Forțele izolaționiste au obținut mai mult decât la alegerile din noiembrie anul trecut.. Iar ea era mai palatabilă pentru mai mulți oameni. Mă întreb dacă la alegeri nu s-a întâmplat ceva ciudat cu voturile ei. Admit că la final, după ce a postat niște fotografii (probabil false) de la o presupusă întâlnire secretă a lui Nicușor Dan, Viorel Ponta și un fost șef al serviciilor, Coldea, Lasconi a coborât în picaji, Caracterul ei era considerat oribil. Totuși, chiar dacă unii au renunțat să o voteze cu ea pentru că au fost dezamăgiți sau au considerat că nu are nicio șansă, totuși parcă diferența față de sondaje și ce a obținut la alegerile trecute e prea mare. Dar ea nu a avut probabil observatori în secțiile de votare. Ea a fost cel mai sărăc candidat, după ce a ridicat partidul aflat în prăpastie. E absolut sinistru. Dar asta e problema femeilor în patriarhat. Sunt folosite și aruncate la gunoi, când nu sunt și arse pe rug.

Ce e dureros că nimeni nu vorbește despre asta. Nici despre succesul și insuccesul istoric al Elenei Lasconi. Ea a fost ținta unui șinșaj mediatic, care continuă și acum.

Ce e și mai interesant e că numele grupurilor de susținere a Elenei Lasconi de pe facebook își schimbă numele. Acum votanții ei sunt îndemnați să voteze cu Dan, trădătorul care s-a urcat pe rezultatele ei și a ajuns în turul II al ultimelor alegeri.

Concluzia: dacă patriarhatul se menține, nimic nu se schimbă cu adevărat pentru femei. E de înțeles de ce unele feministe radicale nu vor să accepte jocul electoral. În patriarhat nu prea exisră echitate pentru femei. Nu exstă dreptate, tot ce li se întâmplă ei nu contează. Și cauza-efect se suspendă când e vorba de femei. Oare femeile știu cum le văd bărbații? Despre Lasconi s-a spus mereu că e proastă. Asta o discreditează extraordinar. O dezumanizează. Deși e singurul candidat care a vorbit de drepturile femeilor. Dar se pare că nu e important pentru ele. Femeile sunt discreditate, devalorizate, ca astfel să se poată profita de munca lor, de rezultatele lor, gratis. Rolul lor e la cratiță, ele trebuie să fie sclave, să servească și atât. Ce e mai șocant e că majoritatea dintre ele nu știu cum le văd bărbații, ele doar atacă alte femei care încearcă să scoată puțin capul.

De Lasconi în curând nu se va mai vorbi. Nu știu ce vor spune istoricii despre ce s-a întâmplat acum. De aceea am simțit nevoia să consemnez.

 

Continue Reading

Femeie în punctul zero de Nawal El-Saawadi

Știam de mult de Nawal El-Saawadi, feminsită din Egipt, de profesie medic. Recent am citit câteva interview-uri cu ea. Era plină de viață, originală, lipsită de prejudecăți, în ciuda vârstei înaintate.  Abia așteptam să citesc cartea ei. Nu a fost o dezamăgire, din contră. Cartea părea la fel de vie, și după 40 de ani de când a fost scrisă, la fel ca autoarea. Numai că din păcate, autoarea ne-a părăsit în primăvara anului 2021 la vârsta de 90 de ani. O viață prea scurstă pentru o asemenea persoană!

Cartea, apărută prima dată în 1973, este una dintre cele mai dure, mai directe, mai sincere cărți feministe pe care le-am citit. Rivalizează cu ”Scum manifesto” a lui Valerie Solanas, dacă e să fac o comparație. E vorba de o femeie care chiar face ceea ce recomandă Valerie Solanas femeilor să facă dacă vor să distrugă patriarhatul. 

Interesant e că din zona Orientului Mijlociu, a Orientului Antic, ca să fim și mai clare, vin cele mai lipsite de prejudecăți idei despre sex și relații. Și nu doar în cărți, ci și în viața de toate zilele. Nu înțeleg de ce. Poate să fie o anumită influență a creștinismului, care le ei nu e, și care ne dă unele prejudecăți? Sau o altfel de influență? 

Am cunoscut un kurd din Irak care era foarte încântat de libertatea noastră sexuală. I se părea că noi profităm prea puțin de ea, că nu explorăm suficient, că nu avem suficiente tentative de relații care să ne ajute să alegem mai bine. De fapt ei ne văd mai liberi decât suntem, iar ei par în gândure, cel puțin legat de acest subiect, mai libertini decât noi. Poate ei că ei nu consideră că sexul trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, legat de sentimente, că dacă faci sex cu o persoană penru care nu ai sentimente romantice înseamnă că o folosești. Poate relația cu sentimentele e alta. Deși și aici par mai lipsiți de prejudecăți. Serialele turcești vorbesc cu mare nonșalanță despre avort, ceea în cultura așa-zis occidentală, e ceva greu de găsit acum. Dar și despre relația cu copiii vorbesc (sau vorbeau) cu mai multă sinceritate. În ”Huzur” de Ahmet Hamdi Tanpinar, un unchi îi spune nepoatei să nu-și distrugă fericirea pentru un copil, adică să nu renunțe la o relație doar pentru că fiica ei nu îl plăcea pe partener. Poate în Occident, cultul mamei lipită de copil, de dată relativ recentă, susținut inclusiv de unele curente așa-zis feministe, e doar o tentativă bine servită, ca și cultul trans, de a contracara adevărata emancipare a femeilor. Oricum, acest rol al mamei ca apendice al bebelușului e de neconceput în societățile tradiționale, cum ar fi cele nativ-americane. De fapt e de neconceput în orice societate de bun-simț. Doar la noi, cu relațiile noastre interumane atât de alterate, cu oceanele de singurătate cu care ne confruntăm, ajunge să fie de acceptat acest tip de sclavie modernă. 

„Femeie în punctul zero” este cel mai îndrăzneț manifest feminist, poate chiar mai dur decât cel al lui Valerie Solanas. Firdaus, personajul principal,  intelege mai bine decît oricine lumea în care trăiește. Și spune lucrurile pe față. Ea dă cea mai clară definitie a patriarhatului. Cartea e cutremurătoare, mai ales pentru că e după un fapt real. Firdaus chiar a existat, a fost o condamnată la moarte pe care El-Saawadi a cunoscut-o când făcea un studiu despre nevroza la femeile din Egipt. Din întâplare, căutând paciente, a ajuns la femeile deținute, apoi un medic i-a recomandat-o pe Firdaus, o femeie extraoedinară. Romanul se bazează pe povestea vieții ei, narată cu câteva ore înainte de execuție. 

În 1972, El-Saawadi simțea deja represalii profesionale din cauza feminismului ei. Era șomeră,  din funcția ei de director general în Departamentul de Sănătate Publică, iar revista ”Sănătatea” pe care ea însăși on fondase, fusese închisă, și voia să profite de acest timp liber. Studiul despre nevroza la femeile egiptene a condus-o, în căutare de subiecți, la închisoarea de femei. 

Ce motive aveau atunci femeile de nevroză! Când în Cairo femeile cu vâl erau rare, iar acum sunt majoritare! Și-a oprit mașina în fața închisorii și a încercat să vorbească cu o femeie extraordinară, așa cum i-a descris-o medicul. Numai că acea femeie a refuzat-o de câteva ori. A fost profund afectată de acest refuz. 

Cel mai interesant mi se pare dialogul cu gardianca, o femeie probabil lipsită de educație. Aceasta tratează doctorița cu neîncredere și dispreț, cum tratează pe oricine vrea s-o vadă pe Firdaus. Toți vor doar să-și facă propriile interese, nu s-o înțeleagă și s-o ajute cu adevărat pe deținută. Mai mult, declară vehement că orice ar fi făcut, Firdaus nu e vinovată. Ei sunt vinovați, ei ar trebui condamnați la moarte. Cine sunt ei? La întrebarea asta, gardiana se uită mirată. Cum să nu știi cine sunt ei? I se pare suspect și pleacă bombănind. 

Cum El-Saawadi a devenit apoi deținută politic, chiar înainte de asasinarea lui El-Sadat. te face să te gândești la niște adeversari poltici ca fiind ei. Într-un fel avea dreptate. Personalul e politic, cum spunea Kate Milett. Ei erau peste tot. Și ei îi distruseseră viața lui Firdaus. Comiseseră crime de nedescris, pe care legea le trecea cu vederea. 

Din povestea pe care mândra Firdaus o deapănă după ce se decide cu câteva ore înaintea morții să vorbească cu doctorița, se vede că ei sunt toți bărbații patriarhali, toți bărbații care consideră femeile obiecte care nu există decât pentru a fi utilizate de ei, pentru bunăstarea lor. Toți bărbații care conduc societatea și care se folosesc de puterea pe care patriarhatul le-o dă. Toți bărbații din viața ei sunt așa: tatăl, unchiul, soțul, apoi un amant, apoi clienții și chiar bărbatul despre care ea crede că e îndrăgostit de ea. 

E îngrozitor să fii o fată săracă dintr-un sat din Egipt. Tatăl ei, egoist și abuziv, destul de credincios, își bătea în mod constant nevasta, iar de numeroșii copii care nu supraviețuiau infecțiilor copilăriei nu îi prea păsa. Bunăstarea lui, prin munca și sacrificiile femeii care îl servea, adică ale soției, era singurul lucru care conta. 

Apoi, după ce rămâne orfană de ambii părinți, Firdaus ajunge să locuiască la unchiul ei, la Cairo. Unchiul era educat, dar tot un patriarhal, mai ales că era un învățar musulman. O abuzează sexual pe Firdaus, chiar dacă nu o violează. Totuși ea reușește să termine liceul. Singurele sentimente nobile pe care le încearcă Firdaus în adolesență sunt față de o profesoară cu care are cea mai romantică întâlnire posibilă, deși lipsită de orice cuvint. Firdaus plânge singură în curtea internatului, iar profesoara se așează lângă ea și pare să-i împărtășească sentimentele. Plâng împreună aparent fără motiv, dar de fapt pentru soarta lor ca femei, chiar dacă o cunosc deja din experiență sau încă nu au dat ochii cu ea. Dar aici nu e loc de prea multă variație, de prea multe șanse. 

Firdaus vede de câteva ori în oameni o posibilă conexiune afectivă. De câteva ori vede ochii mamei ei cum îi vedea când era foarte mică, ca pe niște amulete care o apăra de răutatea vieții, de lume. Dar odată cu timpul, atât mama ei, ca și ceilalți, afară doar de profesoară, cu care nu se mai întâlnește după absolvire, au trădat-o cu toții. Protecție cu adevărat pentru o femeie ca ea nu există în lumea asta. Înțelegerea tacită și solidaritatea dintre femei mai apare o dată, la absolvire, când profesoara face niște formalități pentru ea ca și când ar fi tutorele ei legal. Dar tot ce a fost bun în viața ei se termină aici. 

El-Saawadi vorbește chiar de lesbianism (ne putem imagina așa ceva în comunism?). O colegă de internat o întreabă pe Firdaus dacă e îndrăgostită de profesoară. Ea nu știa că e posibil să simți așa ceva pentru o femeie. Dar alte fete știau...Să nu uităm, sunt anii 70, anii feminismului radical. 

Apoi viața lui Firdaus se derulează după cum era de aăteptat în situația ei, adică o fată săracă, de la țară, doar cu liceul. Și atunci, șomajul în Egipt era foarte mare, chiar și pentru absolvenții de facultate. E măritată de unchi și de soția acestuia cu un bărbat mult mai bătrân, urât și scârbos, zgârcit, care devine și abuziv fizic. Ea fuge, apoi devine victima altui bărbat, care la început pare că vrea s-o ajute, îi oferă chiar un pic de grijă. Dar ajunge s-o bată și s-o sechestreze. Reușește să scape cu ajutorul unei vecine, nu a poliției care nu ar fi ajutat-o. O femeie din prostituție o ajută, dar râmâne să lucreze cu ea. E o perioadă bună. Când și noua ei prietenă o trădează, rămâne să practice pe cont propriu, ceea ce îi aduce bunăstare, libertate, o viață tihnită. 

Relația cu banii îi deschide ochi față de propria putere, îi arată drumul spre libertate. Sentimentul propriei valori, chiar dacă e pe piața prostituției, o eliberează. Liberalismul pieței, faptul că fixează ea prețul pentru ea înăși, nu o fac alții, îi dă sentimentul de siguranță. Bărbaților nu le pasă de ea, ea nu reușește să simtă plăcere cu ei. Așa cum îi spunea fosta ei asociată, e la serviciu, iar plăcerea o poate lua din altă parte. Dar e liberă. Poate e tot ce poate avea o femeie în lumea asta. Banii, nu diplomele, nu serviciul, eliberează femeile, cum avea să constate după încă o aventură dureroasă. 

Avea de toate, bani, un apartament cochet, o bibliotecă, dar un bărbat, un client și prieten, o face să își dorească mai mult. Meseria ei e utilă. dar nu e respectabilă. Atunci decide să aibă respectabilitate. Se angajează cu greu funcționară, pe un salariu de nimic. Trăiește în condiții oribile, într-o cocioabă cu baie comună, dar prețul respectabilității e mare. După trei ani de muncă ajunge la concluzia clară: femeile care lucrează nu sunt mai respectabile decât prostituatele, mai ales dacă câștigă prost. Ele sunt abuzate inclusiv sexual de șefi pentru o mărire de salariu infimă, pentru a nu fi concediate. Tremură pentru un loc de muncă de mizerie, care nu le aduce nici bani, nici mai multă demnitate. Nu prea multe opțiuni pentru femei în patriarhat!

Cadoul pe care i-l aduce locul de muncă onorabil e...inima frântă. Sentimentele ei pentru un coleg revoluționar, pentru care face foarte multe lucruri, pe care îl ajută din suflet în activitatea lui, nu sunt împărtășite, deși așa părea. Revoluția e revoluție, dar bunăstarea personală e altceva. Află întâmplător că el s-a logodit cu fiica directorului. Normal, bărbații vor bani, nu sentimente. Și revoluțiile sunt pentru ei, pentru succesul și banii lor. Femeile trebuie să-i servească, să-i sprijine,  ca de obicei. A propos de aliații de stânga ai feminismului...
Înțelegând cu adevărat cam cum stau lucrurile în patriarhat, Firdaus se întoarce la meseria care îi oferise libertate și bani. Și îi merge bine ani de zile. Numai că...un bărbat, mereu un bărbat, îi distruge echilibrul. Deși se ținuse tare cu bărbații care voiau căsătorie, cu cei care voiau să-i ofere sentimente, a fost  învinsă în final de...patriarhat, adică de mafia masculină și rețelele ei de corupție. Un pește dorea de mult ca ea să lucreze pentru el. Și el avea mai multe relații decât ea, inclusiv în poliție. Și cum prostituția era ilegală în Egipt, a cedart până la urmă. 

îl ucide în legitimă apărare, cu cuțitul cu care el voia s-o ucidă. Doar că asta nu e de ajuns. Ura ei se manifestă și față de alți bărbați. Mai atinge o treaptă de eliberare. Nu îi mai e frică. Îi place să-i sfideze și asta dă dependență. DIn sfidare îi povestește crima unui prinț arab care o agățase ca pe o prostituată, dar ajunge s-o creadă prințesă datorită atitudinii ei, El nu crede, văzând-o atât de blândă. ”Dar cine spune că nu e nevoie de blândețe pentru o crimă?” 

Într-adevăr, e nevoie de blândețe, de răbdare ca să înțelegi adevărul despre viața femeilor în patrriarhat. E nevoie de toate astea pentru a nu fi coruptă, a nu te adapta la sistem, a rămâne demnă și cu propriile principii, propria gândire și simțire. Și când ajungi la adevăr, singurul răspuns e crima. 

Firdaus urăște patriarhatul, urăște tot ce fac bărbații femeilor. Urăște toți bărbații din ziare, scuipă pe pozele lor. Toți sunt cocoțați acolo pe durerea femeilor, din care se hrănesc. Mărturisește că îi vine să le dea tuturor palme peste față. Ăsta e singurul ei sentiment față de bărbați. Dar ei sunt mai puternici. Ei o condamnă la moarte pentru o crimă în legitimă apărare. Acest lucru se întâmplă și acum în Iran. Iar la noi sunt multe femei condamnate pentru ucidere în legitimă apărare. Doar că la noi nu e pedeapsa cu moartea. 

Dar nici ea nu mai vrea să trăiască. Nu mai are de ce. A refuzat orice sfat de a-i scrie președintelui pentru comutarea pedepsei. Așteaptă moartea ca pe o călătorie unde ei nu au fost. De fapt ea știa tot, înțelesese tot despre viață. Nu mai avea ce explora, ce vedea. Viața pe care ar fi dus-o după aceea nu o mai interesa. 

”Femeia în punctul zero” este o carte totală. Nu degeaba a fost tradusă în 35 de limbi. Simți că nu mai e  nimic de spus despre viața femeilor în patriarhat după ce o citești. 

Continue Reading

Femeile nu pot fi convinse sa poarte hijab, dar pot fi obligate

Acest film este din 1958, cand presedintele Nasser, celebru pentru rasul cu care sfida Occidentul colonialist (difuzat de radiourile din intreaga lume, odata cu nationalizarea Canalului de Suez) pentru initiativa lui de a fi incercat sa uneasca lumea araba, desi Egiptul era oarecum contestat in aceasta calitate, dar si pentru esecurile sale, radea din nou, de data asta de Fratii Musulmani. Organizatia Fratii Musulmani dateaza din 1928, cand lumea Orientului Apropiat si a nordului Africii isi cauta o identitate cu care sa reziste asaltului colonialismului. Lumea aceea gemea de secularism, cum se spune. Nimeni n-ar fi putut prezice ce avea sa se intample peste decenii. Panarabismul, influentat de fascismul european, prevedea ca islamul e o creatie a geniului arab. Fratii Musulmani erau o minoritate islamista, radicala, intr-o lume in care crestinii din zona erau influenti, creatori ai partidelor care aveau sa joace roluri importante (Baath).
Presedintele Nasser, un om pios, asa cum e descris de istorici, era secular, cum ii sta bine oricarui lider cu urme de bun-simt. Egiptul, candva granarul lumii, era macinat de saracie, suprapopulare, lipsa de educatie. Ideologia saraciei, comunismul, (si sub obladuirea Uniunii Sovietice, care gasise in lumea a treia o piata de desfacere a religiei ei, dar si o sfera de influenta), prindea aripi, cum se zice. Dar cand presedintele Nasser a sfidat Occidentul, comunistii i-au transmis din inchisoare scrisori de adeziune scrise in binecunoscutul limbaj de lemn. Erau sincere, cel mai probabil. NU asa a fost cu Fratii musulmani, aflati si ei tot acolo. Se pare ca Nasser a dat ordin ca ei sa fie ucisi.
Desi ar fi realizat poate cat de periculosi erau, nu a vazut pana unde pot merge si ce victorii vor repurta. Acum Egiptul e plin de femei infasurate, timorate, speriate. In 1958 inca propunerile Fratilor Musulmani erau deosebit de haioase in parlamentul egiptean. Nasser, specialist in ras, stralucea. Ceea ce nu a ghicit era ca ei vor fi la putere la inceputul secolului viitor, in urma unei revolutii, vor face atrocitati, vor incerca sa impuna sharia. Ca acum ei sunt tot in inchisoare, astepteptandu-si condamnarea la moarte, daca nu au fost deja executati, e adevarat. Dar Egiptul nu e secular, iar statusul femeilor a decazut.
Parea de neconceput ca femeile sa fie convinse sa poarte hijab in 1958. Acum putine sunt curajoasele fara basma. Nu au fost convinse. Hartuirea continua la care sunt supuse femeile libere e cea care a dus la aceasta stare de fapt. Femeile nu pot fi convinse de nimic, dar pot fi obligate prin teroare, frica de viol. De ce s-a ajuns aici? Raspunsul ar fi nu doar in ascensiunea islamismului, in jurul caruia se grupeaza barbatii frustrati, fara educatie, de la tara, dar in insusi slabirea selectiei urbane. Exodul masiv de la tara la oras, al barbatilor cu mentalitati tribale, patriarhale, ar putea fi de vina, ca si imposibilitatea de integrare a lor in mediul urban, cu mentalitati liberale.
https://www.facebook.com/inthenow/videos/978982428918793/

Continue Reading