Moll Flanders

 

”Moll Flanders”, (în original The Fortunes and Misfortunes of the Famous Moll Flanders) a apărut în 1722. Pe copertă apare ca autor Daniel Defoe, celebru pentru Robinson Crusoe, dar în realitate prima ediție, conform wikipedia, a apărut fără numele unui autor pe copertă. Cartea i-a fost apoi atribuită lui Daniel Defoe de un librar, în 1770, după moartea lui Defoe, în 1731. Pare o autobiografie, dar nu putem decât specula dacă era cu adevărat așa ceva. Oricum, conform wikipedia, romanul coține, cel puțin în parte, aventurile reale ale unei persoane reale, Moll King, o infractoare pe care Defoe a întâlnit-o la închisoarea Newgate.

În cazul ăsta, chiar nu știu cât e de lăudat aici Defoe pentru atitudinea lui liberă și feministă, luând în considerare epoca. Dacă numai a consemnat și comentat unele fapte, tot e ceva.

”Moll Flanders” descrie o lume oarecum șocantă azi, dar totuși foarte inteligibilă și apropiată de noi. E o lume contra racilelor căreia s-a luptat atât de mult, cu mai mult sau mai puțin succes, dar care avea și calități. Și în care oamenii aveau și calități, și deși era foarte greu, uneori acestea contau.

Moll Flanders era fiica unei infractoare, care a născut-o în timp ce-și aștepta condamnarea la moarte în pușcărie (cât de departe pare așa ceva pentru noi acum și cât de aproape e de fapt!). Pedeapsa i se comută apoi și este exilată în colonii. Atunci era greu de spus ce era mai rău, când oamenii erau răpiți ca să fie trimiși acolo, când se făceau pariuri despre cine va supraviețui și cine nu când oamenii priveau ”marfa” încărcându-se pe corăbii. Femeile, în special infractoare sau prostituate, cerșetoare, deci sărace, cu mari probleme sociale, erau foarte căutate. Și ce era extraordinar era cât de bine se descurcau uneori, cât de utile erau abilitățile lor ”de femei” acolo. Ca și acum, aportul lor era decisiv.

Moll Flanders își propune încă din copilărie că ea nu vrea o viață precum cea care îi era destinată unei fete de condiția ei socială. Și pentru ea erau într-adevăr puține opțiuni, toate cu muncă grea și puține satisfacții. Acest deziderat interesant, mai ales după ce e exprimat, îi schimbă viața. Mica ciudățenie care vrea să-și depășească mizera condiție într-o lume în care nu prea existau rețete pentru așa ceva, ajunge să fie crescută ca un fel de domnișoară de onoare într-o familie bogată care avea două fiice. Prin intermediul lor învață să scrie, franceză, muzică, dans și ce mai puteau învăța tinerele pe timpul acela când erau pregătite nu să fie conștiente de situația lor și să participe legitim și cu drepturi depline (la recompensă) la mersul lumii, ci doar să fie obiecte decorative de calitate.

Fiind, cum lasă să se înțeleagă, înaltă și frumoasă, inteligentă, dar mai ales, cum se știa deja, liberă în gândire și sentimente, aventurile, multe amoroase, încep să se succeadă în viața ei. Întâi, fiul cel mare al familiei se îndrăgostește de ea, devine amanta lui, dar el o tratează în cele din urmă ca pe un obiect sexual. Fiul cel mic însă se îndrăgostește cu adevărat de ea, și vrea să legalizeze relația. Ea nu e de acord, dar în cele din urmă e convinsă de fratele mai mare, amantul ei, pentru care ea avea sentimente, că nu există altă soluție.

În acest punct îmi amintesc discuția pe care am avut-o cu un scriitor aspirant, atras de posibilitatea de a deveni membru al Uniunii, în special pentru pensie. Avea toate șansele și chiar merita asta la cât înțelesese din viață, mai ales când era vorba de femei. Tipul o considera pe Moll Flanders ”o curvă, dar simpatică”. Moll Flanders nu era așa ceva, era doar o femeie cu viziune, care încerca sa supraviețuiască într-o lume în care oamenii săraci și cu origine mai mult decât îndoielnică nu aveau aproape nicio opțiune legală și morală de a obține un trai decent și un pic de demnitate umana. Și mai ales era o femeie într-o societate în care sexualitatea feminină era ceva ce nu se putea manifesta liber, fiind doar inițiată și condusă de bărbați. Moll Flanders devine ce bărbații o obligă să devină. Se simte foarte contrariată și scărbită de ceea ce e obligată să facă, să devină soția unui bărbat care nu însemna nimic pentru ea, care în plus era fratele bărbatului pe care ea îl iubea. Știe și simte că e scandalos ce trebuia să facă, dar nu are de ales. Și ca și când tragedia nu era suficientă, trebuia să vină religia să facă oamenii, în special femeile aflate într-o astfel de situație, să se simtă vinovate. Ca și când ar fi avut de ales....Parcă religia creștină vorbește de alegere, de deosebirea dintre bine și rău. Cum poți condamna pe cineva când nu poate face această alegere? Dar sigur, Moll Flanders nu urăște în momentul ăsta societatea, nici patriarhatul care taie încă și mai mult posibilitățile femeilor. Face ce trebuie să facă, are chiar doi copii din această căsnicie.

Abia după ce soțul ei moare după cinci ani de căsătorie, aventurile ei încep cu adevărat. O să apară adesea decese ale unor oameni tineri, inclusiv ale copiilor ei. Viața ei e marcată de decesul unor oameni tineri care îi erau prieteni, care ar fi putut-o ajuta. Speranța de viață era altfel atunci, ceea ce putea genera o altă atitudine asupra vieții. Pierderea copiilor nu pare o tragedie atât de cumplită ca mai târziu. Sigur, și fertilitatea era altfel. Moll pare să fi avut vreo 11 copii, dintre care mai mult de jumătate ar fi ajuns la maturitate.

În lumea aceea, încă o dovadă a patriarhatului, ca și în Iranul sau alte țări musulmane ale zilelor noastre, copiii erau proprietatea tatălui, rămân la tată în caz de despărțire sau deces al tatălui. Copiii din prima căsătorie, dar și alți copii pe care îi va avea, rămâm la familia tatălui lor după ce ea rămâne văduvă sau trebuie să plece din acea căsnicie (se întâmplă și asta dintr-un motiv neașteptat). Ea pierde oarecum legătura cu ei, sau dacă o reia, e după mulți ani. Ce drept aveau anumite văduve? Din prima căsnicie, dar și din altele, rămâne cu ceva bani, dar ea nu rămâne în casa soțului, după ce acesta moare. Nu are niciun drept, cel puțin așa pare. Dacă vreți să vedeți o lume fără feminism...

E în general o lume fără asigurare socială, în care trebuie să te descurci cum poți, ori măritându-te, cum o face ea de mai multe ori, ori furând, cum ajunge să o facă la un moment dat, după ce i se termină rezervele și după ce ajunge la o anumită vârstă, la care nu mai e așa atrăgătoare. Se numește asta capitalism sălbatic sau precapitalism sălbatic? Oricum, e ușor de văzut și la noi, chiar în epoca asta. E vorba de România actuală.

Dincolo de sentimentele de culpabilitate date de religie, sexualitatea pare destul de liberă, deși Moll Flanders nu are o biografie chiar tipică, iar maternitatea e cu totul altfel decât acum. Femeile par a da mai multă importanță relațiilor cu bărbații (legale și actuale) decât celor cu copiii. Cum ar zice Elisabeth Badinter, sunt mai mult femei decât mame, deși în lipsa contracepției nasc foarte mult. Dar și maternitatea pare mai degrabă un efect secundar al sexualității feminine decât menirea aceea esențială, exprimată de unele religii patriarhale, de preoții sociobiologiei, dar și de unele curente așa-zis feministe. Lumea aceea nu avea nimic de-a face cu ”parenting-ul” actual. Maternitatea nu subjuga femeile. Asta nu că oamenii nu ar avea empatie și grijă pentru copiii lor. Din relațiile ei legale sau nu, eventual parțial legale, Moll dă naștere la copii. În lipsa unei asistențe sociale pentru copii, ea apelează la soluțiile existente, cum ar fi plata anuală a unor familii de țărani pentru a avea grijă de copii. Interesant e că însăși moașa o pune în contact cu acest sistem, în care ea nu are încredere la început. De ce nu ar ucide copiii odată ce au luat banii?

Poate partea cea mai interesantă a romanului o reprezintă descrierea relațiilor în timpul acela, înainte de motorul cu aburi, de vapor sau tren. Relațiile amoroase seamănă foarte bine cu ceea ce sunt acum. Interesul oamenilor pentru bani, pentru alianțe matrimoniale cu scop material e foarte mare. Bărbații par să nu ascundă deloc acest interes. Chiar la un moment dat, când Moll își consiliază o prietenă cum să-și reatragă pretendentul, ea descrie trist situația ”banii erau la mare valoare, nu femeile”. Asta ar trebui s-o știe și patriarhii sociobiologiei. Bărbații au umblat secole și milenii după banii femeile, care prin ele și-au obținut taxa de protecție. Dar Moll era deosebită, se strecoară cumva prin acest sistem, deși o dată cade și ea în plasa unui vânător de zestre falit, care se pretindea bogat, ca și ea. Și totuși în perioada aceea, în nobilime și burghezie, existau sentimente, ea se îndrăgostește de câteva ori și are relații, inclusiv legale, cu bărbați pentru care simte ceva. Ultimul ei partener este unul dintre aceștia. Lumea lui Moll pare o lume dominată de goana după bani, incertitudinea supraviețuirii, dar nu lipsită de sentimente și de oarecare libertate de gândire.

Religia apare de puține ori în roman. La sfârșit, când, datorită căinței, pedeapsa capitală îi este comutată în exil în colonii, dar și în timpul uneia dintre relațiile ei. Relația ei, la început platonică, cu un bărbat însurat cu o femeie cu probleme psihice, devine în timp una fizică. E interesant ce însemna și încă înseamnă adevărata intimitate fizică, consumarea cu adevărat a actului sexual. Nu era importantă apropierea fizică, nici cantitatea de piele atinsă sau expuspă, ci penetrarea. Ca un simbol patriarhal al apogeului, al cuceririi. Dar de acolo începe și păcatul, vinovăția, taboo-ul. Te face să te gândești la cât de multă intimitate fizică era acceptată social și moral atunci, și încă mai târziu, dacă nu se ajungea la ”păcat”. ”Înveleala” despre care vorbește Theodore Zeldin în ”O istorie intimă a omenirii” ne-ar părea foarte scandaloasă acum.

Să fie surprinzător că un astfel de bărbat, în urma unei experiențe care îi pune viața în pericol, adică o boală gravă, devine habotnic și vrea să-și salveze sufletul. Cum? Prin renunțarea la păcat, adică la relația adulteră. Interesant e că bărbatul respectiv consideră salvarea sufletului mai importantă decât oamenii, femeile, relația cu ea e mai puțin importantă decât salvarea sufletului, care ține doar de taboo, de dogmă, nu de spirit, de ajutorul dat cuiva. Adică unei femei, iar femeia nu e om...Sufletul lui e salvat, iar Moll este aruncată în jungla societății. Noroc că el are grijă de copilul rezultat din această relație...

Printre numeroasele ei căsătorii, din care au rezultat și copii, este una care se dovedește incestuasă. Pentru acest soț se mută în colonii, unde descoperă din discuții că soacra ei este chiar mama naturală, fosta condamnată devenită acum proprietară de plantație. Schimbarea radicală a situației acestei femei, care a profitat de șansa incredibil de amară, e mai șocantă decât relația incestuoasă.
După ce află că soțul ei e de fapt fratele ei vitreg, Moll e copleșită de dezgust, deși nu simțise nimic suspect până să afle adevărata situație. Deși totul mergea bine, ea nu mai rezistă cu timpul în relația din care rezultaseră deja copii (normali, dintre care unul supraviețuiește). Dezgustul incestului pare venit din taboo-uri sociale.

După un lung zbucium, decide să se întoarcă în Anglia, unde aventurile ei reîncep. Și continuă până la 48 ani, după ce realizează că de acum o termină cu copiii, și nici nu se mai încumetă la seducții. Oamenii par să îmbătrânească mai încet acum sau cel puțin să trăiască mai mult. Numai că un aspect al îmbătrânirii a pierdut. Multe femei continuau să nască până la 48 ani, cum o și arată un experiment din secolul al XIX-lea, făcut într-o sectă creștină unde hrana era abundentă. Moll are câțiva copii după vârsta de 40 ani. Nu pare să aibă probleme cu fertilitatea...

La 48 ani face o schimbare de carieră și devină o hoață de buzunare extraordinară, care strânge o mică avere din talentul ei. Moașa care o găzduiește acum devine complicea și tăinuitoarea ei. Dar cum nu știe când să se oprească, orbită de aburii succesului, e prinsă și condamnată la moarte. În închisoare își întâlnește unul dintre foștii soți. De fapt era singurul în viață, și de care se despărțise amiabil pentru că era o relație pe care nu și-o permiteau niciunul material. El se întorsese la vechea carieră, aceea de hoț. Ea intrase mai târziu în branșă. Dar recuperase.

Ca prin minune, pedeapsa li se comută și sunt exilați în colonii. Acolo, după ce se împrietensc cu căpitanul, ea fentează din nou sistemul, evită soarta de sclavi a altor condamnați, și ajunge în posesia plantației care i se cuvenea de la mama ei. Acolo își reîntâlnește fostul soț/frate și fiul comun. După 10 ani în colonii, se întoarce în Anglia cu ultimul soț (hoțul) la 69 ani. O viață de zbucium ia sfârșit. Moll, acum bogată, poate să fie liniștită, fără să se mai lupte pentru supraviețuire. Iese în sfârșit la pensie într-o lume în care pensia nu există.

”Moll Flanders” arată ce putea fi viața unei femei cu origine foarte modestă la finele secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea în Anglia. În cazul fericit...

Continue Reading

Mâna stângă a întunericului

”Mâna stângă a întunericului” (The Left Side of Darkness), scrisă de Ursula K. Le Guin, a apărut în 1969. Este un roman de referință a ceea ce avea să se numească apoi science fiction feminist. Nu voi menționa prea mult criticile aduse de alții, în special alte critici feministe.

Romanul e scris într-un stil diferit de cele mai multe opere sf, plin de inovații stilistice și nu numai. Erudiția transpare din unele descrieri, referințe la religie, dar chiar și din nume. Le Guin descrie o lume pariticulară care, deși poate fi clasată drept medievală, are un europocentrism diminuat. Numele personale oferă date interesante despre posesor, iar structura lor nu este una indo-europeană. Te face să te gândești la numele unor oameni din Orientul Îndepărtat. Cum arată nuvelele și romanele sf cu autori din alte culturi, vorbind limbi total diferite, care își asumă apartenența culturală, fără s-o sacrifice de dragul succesului? Ar fi interesant...

Pe scurt, într-un viitor îndepărtat, greu de calculat după datele din roman (ceva de genul după 4000 A.D.) un ambasador de pe Terra, Genly Ai, este trimis pe o planetă îndepărtată pentru a le face localnicilor invitația de a intra în Ekumen, o confederație de lumi, condusă democratic. Sigur, le vindea, ca de obicei, pace și progres. Cum era de așteptat, oamenii de acolo, pentru că tot oameni erau, deși cu unele diferențe, îl privesc cu neîncredere. Și pentru că și el tot om era, greșește când e vorba de a acorda încrederea, ceea ce îl pune în situații foarte periculoase, dar în care cunoaște natura umană și a societăților de pe această planetă. Numai că prietenia unui om bun și cu viziune îl salvează și îl ajută să-și ducă la îndeplinire planul politic. Din nefericire, acel om, culmea, chiar politician, se sacrifică în acest demers.

Planeta, Gethen, este una mai mică. numită și Iarnă, cu o climă foarte rece, în care vara era aproape inexistentă. Clima aspră impusese un anumit tip de viață, mai calmă, mai blândă, mai lentă, dar plină de alte tare cum ar fi un orgoliu personal greu de înțeles pentru care exista un nume intraductibil, shifgrethor. Poate grija pentru acest caracter făcuse această societate să fie mult mai pașnică. Pe Această planetă nu exista război, nu existase niciodată, deși acte de violență, rare, existau. Dar se opreau la un anumit nivel, nu ajungeau prea departe.

Dar oamenii de aici mai aveau ceva esențial diferit față de rudele lor de pe Pământ: erau ceea ce în limbajul nostru s-ar numi hermafrodiți, cu manifestarea sexualității feminine sau masculine, depinde de condițiile de mediu, doar patru zile pe lună. Ei erau neutri sexual, ca majoritatea animalelor de pe Terra, cu excepția notabilă a omului, cea mai mare parte a timpului. Dacă nu erau în călduri, ceea ce în limba lor se numea kemmer, sexul nu exista pentru ei. Se ocupau de alte lucruri, aveau alte interese. Cei care erau receptivi sexual tot timpul erau numiți perverși, așa cum era și ambasadorul pământean.

Le Guin prezintă o viziune extraordinară asupra sexului și a influenței sexualității asupra lumii. Gethen e o lume în care nu există femei și bărbați, ci doar oameni care intră o dată pe lună în călduri și fac sex doar atunci, în funcție de sexul posibililor parteneri. Odată cu înaintarea în vârstă oamenii nu sunt decât bărbați, invers decât la pești, care devin cu trecerea timpului, de exemplu, dar și la unii bărbați ca dl. Jenner, care la bătrânețe s-a decis să devină femeie. Era invocat pericolul sarcinii la o vârstă înaintată.

Cum se ajunsese aici? Probabil erau un experiment genetic al colonizatorilor originari, cei de pe Hain, care colonizaseră și alte planete, inclusiv Terra, dar care dispăruseră apoi în ceața istoriei, nu se știe de ce. Cum au lucrat cei de pe Hain nu se știe, dar ideea e ca dacă au făcut asta, și s-a ajuns la acest hermafroditism real, toți indivizii de pe Gethen trebuie să fi fost genetic...femele. Geneticienii de pe Hain ar fi putut pur și simplu să selecteze hermafrodiți reali și să le dea drumul pe Iarnă. Limitarea perioadei de reproducere, care ar fi trebuit să fie însă sezonieră, nu lunară, ar fi putut fi opera frigului. Deși omul e ființă culturală, se apără de frig.

La om există multe forme de intersexualitate (hermafroditism), dar hermafroditismul real este femel. Ann Fausto-Sterling explică în cartea ei ”Sexying the Body” ce și cum. Ursulei K. Le Guin i s-a reproșat că folosește pronume masculine. Cum am zis în alt articol și în ”7000 years”, androginismul și neutralitatea sexuală e o capcană, pentru că neutru înseamnă masculin. Iar androgin înseamnă tot masculin. Deși androgin ar trebui să însemne de fapt feminin. Deci normal era ca toți acei indivizi să fie femele, să fie numiți cu pronume feminine. Să fi știut Le Guin asta, adică sexul genetic al hermafrodiților adevărați? Oamenii de acolo erau un pic mai scunzi decât ambasadorul și aveau pielea mai deschisă, dar el era foarte ușor acceptat ca localnic în acel loc.

În 1969, epoca feminismului radical, explorarea genului era ceva oarecum la modă. Dar aici ar fi vorba de explorarea sexului. Androginismului, negarea genului, impus social, dar și adoptarea ideii că oamenii au caractere și feminine și masculine și că toți suntem și femele și masculi, într-o proporție diferită, e doar o tentativă de împăciure ieftină și inutilă, ca și o scuză a femininului. Dar atunci, de fapt de către unele feministe și aliați ai feminismului, așa era văzută. Asta arată că femeile ar fi discriminate din cauza genului (a aspectelor culturale legate de sex), nu a sexului lor. În realitate ele sunt discriminate nu pentru că nu au calități masculine, mai precis așa-zis masculine, ci pentru că nu sunt bărbați, indiferent ce calități ar avea.

Ideile despre sex și societate ale epocii se propagă și din acest roman. Lipsa războiului pare a fi pusă pe seama absenței masculinității continue. Apare o ipoteză citată, care ar lega războiul de frustrările sexuale masculine, probabil cunoscută în epocă. Progresul e lent, într-o lume în care pasiunea sexuală a discontinuă. Dar intreaga istorie umană a fost așa. Doar în ultimele secole, și într-un anumit loc, din anumite condiții istorice particulare, rata progresului s-a schimbat. Lipsa unei pasiuni sexuale devastatoare, ajutată mult de substanțe care suprimau kemmer-ul în sistemele concentraționare de pe Gethen, ar fi condus la o supunere totală. Imaginea lagărului în care intră Gently Ai, în care vede numai oameni supuși, asexuați, îl face să se gândească la femei și la oameni bătrâni în general. Probabil e o legătură între lipsa pasiunii de orice fel, dar și lipsa sexualității, care are o mare forță la om, și lipsa mizei care predispune la submisivitate. Asta te face să te gândești la Trump, un bărbat în vârstă, fără pasiuni sexuale....și începi să-l vezi ca pe o bunicuță. Poate pe Gethen...

Pe Gethen sunt descrise două state rivale, unul este un regat, unde ajunge la început Genly Ai și unde îl întâlnește pe Estraven, premierul care îi oferă încredere și care apoi cade în dizgrație. Oricât de mâncat de orgolii inutile, acest regat pare o societate mai puțin rea decât rivalul și vecinului lor, Orgoreyn, care se baza pe comunitate, și care avea o conducere colectivă. Acest stat încerca să provoace un război folosindu-se de o dispută teritorială absurdă. Și mai ales aici erau lagăre ușor de asimilat gulagurilor. O mică referire la comunism, în plin război rece? Substanțele psihogene care distrugeau sexualitatea, dar și cele care ar fi dus la ștergerea personalității, deși păreau un fel de ser al adevărului, par aluzii destul de transparente.

Ceea ce e interesant e că societatea era în esență matriarhală, cel puțin în regatul Karhide. Rangul și averea se transmitea pe linie maternă. Adică numai prin naștere apăreau urmași care puteau moșteni, de exemplu, tronul. Regele a rămas însărcinat la o vârstă înaintată în căutare de urmași legitimi. Dar bebelușul nu a trăit.

În lunga călătorie spre libertate pe deșertul înghețat, pe care Estraven, politicianul cu viziune o întreprinde cu Genly Ai, la un moment dat îl întreabă cum sunt femeile. Ambasadorul îi răspunde că femeile nu sunt bune la matematică, nu au inventat lucruri extraordinare, dar sunt ființe complexe. Aici se văd stereotipurile de gen și unele aspecte culturale. Dincolo de cortina de fier nu ar fi existat discuția asta. Să înțeleg că și peste 2000 ani femeile de pe Terra nu vor fi creditate cu mari invenții și nici măcar cu învățarea matematicii? Nici cu cele care li s-au furat?

Numai la final, după ce apele se liniștesc, apare prima femeie de pe Terra, coborând din nava-mamă pe o planetă care ar fi trebuit să fie doar a femeilor.

”Mâna stângă a întunericului” este un roman sf foarte bine scris, interesant, cult, dar din punct de vedere feminist extraordinar de cuminte și sfios...

Continue Reading

Caverne de oțel

 

”Caverne de oțel” (The Caves of Steel) , roman polițist și sf al autorului american Isaac Asimov, a apărut în 1954. Asimov era deja cunoscut, când editorul lui i-a propus să scrie un roman sf polițist. Deși Asimov era chimist cu doctorat în biochimie, care a predat biochimie, tema lui preferată erau roboții. Autorul, vorbind despre propunerea acestei cărți, a declarat că se temea de teme sociologice. Dar culmea, le abordează destul de bine. Se temea de mesaje sociale, dar acest roman are cel puțin unul. Romane cu teme sociale, cu predicții sociale, mai are el (”Fundația”, ”Imperiul”).

”Caverne” are și o intrigă polițistă foarte bună, pe care o tratează cu mult suspans. Dar, cum se spune, orice sf vorbește de fapt despre epoca în care a fost scris, acesta nu face excepție. Într-un viitor marcat de o explozie a populației, oamenii trăiesc în imense orașe artificiale, un fel de insulae romane de dimensiuni superioare marilor metropole actuale, dar care sunt făcute din oțel (tot influența epocii), de unde și numele romanului. În aceste caverne de oțel în care lumina solară e un lux extraordinar, trăiesc înghesuiți ”oameni ai muncii” și instituții ale statului. Există firme private? Se pare că nu, cel puțin nu pare a se menționa vreo astfel de firmă autohtonă, deși apar mari fabrici. Nu apare lupta între capitaliști veroși locali sau mai corporații (locale, adică pământene).
Viața acestor oameni excesiv de urbanizați, incapabili să se descurce înafara orașului lor artificial, temători să umble pe câmp, e foarte limitată din toate punctele de vedere. La fel sunt și visele, aspirațiile, dorințele lor. Deși nu se văd urme de intoxicație ideologică de tip comunist, deși poliția, unde (cum altfel?) lucrează ca detectiv personajul principal, Elija Baley, se numește în continuare ”poliție”, ci nu ”miliție”, modul lor de viață seamănă extraordinar cu cel comunist al epocii, în care e un lux să ai apartament cu baie proprie, unde inclusiv băile sunt comune. Un apartament cu 3 camere cu baie și bucătărie proprie e un vis. Oamenii iau masa în cantine imense, ca în societățile comuniste ideale, pe care doar Pol Pot a reușit să le transforme în realitate. De asemene mâncare e sintetică, dar cu principii nutritive. Mâncarea naturală e iarăși un lux.

Acolo e greu să te ascunzi, să faci ceva ce nu știe toată lumea, cum e greu să evadezi din această lume, mai ales că zona periurbană reprezintă o capcană pentru mintea ta neantrenată cu spațiile mari și cu libertatea de mișcare. Dacă Asimov a vrut să evoce comunismul, a reușit doar la suprafață. Poate a vrut să spună doar că viitorul e al comunismului din cauza supraaglomerării. Dar oamenii, dincolo de toate astea, nu au mentalități comuniste. Există nostalgici ai altor epoci, care au chiar extravaganța de a-și amenaja ferestre artificiale. Felul cum evocă aceștia o altfel de viață, chiar dacă anemic și cu naivitate, nu este comunist. Colegul de clasă, devenit șeful personajului principal, un astfel de nostalgic, e plin de naturalețe. Iar gândirea liberă, îndrăzneață, care ajunge într-o primă fază la concluzii șocante, pe care le exprimă fără inhibiții, a personajului principal, nu este comunistă. Nu este totalitară, oricum. Dar cel mai important poate, oamenii se revoltă violent contra roboților umanoizi care le iau slujbele, dar și contra coloniștilor care li-i bagă pe gât din punctul lor de vedere.

Dar cartea lui Asimov mai suferă de o problemă, cel puțin din punctul nostru de vedere, principală: cea a statusului femeilor, cât se poate de tradițională, caracteristic lor 50 ai secolului trecut, dar de partea cealaltă a cortinei de fier. Am găsit undeva un comentariu interesant despre surprizele viitorului, în care femeile active, cu funcții, sunt una dintre cele mai mari. În anii 50 oamenii vedeau mașini zburătoare, rachete, dar nu femei cu diplomat ducându-se la lucru. Viitorul, chiar și peste 3000 ani, nu le oferă femeilor prea multă infuență în societate. Personajele principale sunt bărbați, nu apare nicio femeie puternică, nicio femeie cu funcție de conducere. Nu sunt nici polițiste, nici măcar roboți umanoizi cu apariție feminină. Sophia ar fi fost o ciudățenie atunci. Sau va fi....

Singura femeie despre care se vorbește e soția polițistului Elijah Baley, Jessy. Jessy, care se numea de fapt Jezebel în acte, era de meserie dieteticiană, dar nu mai lucra după căsătorie. Iar o naivitate, o societate de acest tip nu și-ar permite asemenea risipă. Jessy se dorea Jezebel, o femeie mai complicată, asemănătoare personajului din Biblie. La începutul căsniciei își exprimă acest mic vis față de soțul ei, care o descurajează cu mult talent, cum îi stă bine unui bărbat care se respectă. Conform lui, ea nu poate fi Jezebel, dar oricum, personajul biblic nu a fost mare lucru, ci doar o femeie a epocii ei, nici pe departe atât de rea și de scandaloasă precum pretind unii. Jessie renunță aparent la vis (aici se vede importanța modelelor), nu mai pretinde să fie numită Jezebel, dar se înscrie intr-o asociație subversivă. Frustrările de gospodină, din păcate nu din suburbii, descrise de Betty Friedan, o îndeamnă să iasă din rutină, să participe la niște întruniri ale unui grup ”nostalgic”, anti-progres, dar tot condus de bărbați. Totuși ea nu face nimic rău și suferă foarte tare pentru nimicul pe care l-a făcut, ca orice femeie condiționată să se simtă vinovată pentru orice. Subversivitatea ei pare doar un joc dat de frustrări, nu e nimic serios, iar cauza nu e una cu adevărat a ei.

În lumea aceasta femeile nu preau au cariere, dar sunt foarte sociabile, vorbesc mult în toaletele comune, adică bârfesc. Și se machează. Stereotipurile vor supraviețui. Dar întrebarea ar fi ce fac aceste gospodine, când nu mai au gospodării pe bune. Sigur, de partea cealaltă a cortinei de fier, aceste roluri ar fi fost ridicole. Femeile ar fi muncit, chiar dacă tavanul de sticlă ar fi fost situat foarte jos. Luxul neproductivității femeilor nu a mai fost ceva acceptabil după boom-ul economic de după război nici în State. Atât de multe femei lucrează acum peste tot pentru că e nevoie de bani, mai ales că taxele școlare au crescut foarte mult.

Ce are interesant ”Caverne de oțel”? Lăsăm la o parte opoziția față de roboții umanoizi foarte convingători și performanți, veche de când Revoluția industrială, ba chiar mai veche. Și chiar faptul că unele colonii vor depăși cu mult metropola ca dezvoltare, așa cum pare evident, cel puțin la data aceea, unui american de origine europeană, dar nu numai.

Coloniștii care se întorc pe Pământ încercând să impună roboții, dar și relansarea colonizărilor de către pământenii închistați în conformism și gregarism, pot fi asimilați unor societăți capitaliste foarte avansate, individualiste, subpopulate, trăind extrem de confortabil, dar cu alte tare, cum ar fi o mare sensibilitate la boli infecțioase și mai ales egoismul. Cel mai interesant, ”Caverne de oțel” este e unul dintre puținele sf-uri în care se vorbește de o durată de viață foarte crescută, cu întârzierea îmbătrânirii. Unii coloniști depășesc câteva secole, dar arată ca niște pământeni de vârstă mijlocie. Asta se opune viziunii din cele mai multe romane și povestiri sf în care progresul ocolește creșterea duratei de viață, deși duce la nave spațiale cu viteze similare vitezei luminii. Ca și când pe oameni propria viață nu i-ar interesa. Dar cum am spus, Asimov era biochimist..

Mesajul romanului, adus de coloniștii bogați și longevivi e că lumea, adică galaxia trebuie colonizată de oameni care au învățat să împartă, nu de egoiști obosiți cultural și lipsiți de entuziasm. Și ca în parabola cartofului, care s-a impus după ce a fost furat, nu prin convingerea fermierilor să-l cultive, coloniștii încearcă să-i oblige pe pământenii autolimitați și lipsiți de inițiativă să facă asta. Rămâne de văzut cine e egoist și la ce fel de societăți ar conduce o astfel de colonizare.

Continue Reading

Misogini? Nu sunt toți? Sau de ce ai scrie feminism pe bune în română

 

Acum vreo săptămâmă. într-o librărie, căutam o carte recomandată pe niște grupuri feministe radicale. Nu o voiam în română, dar dacă tot mă găseam acolo și știind că fusese deja tradusă....Cum e pandemie, librăria era aproape goală. Mai era o femeie care căuta cărți didactice, cele mai căutate în România. Dar apoi a intrat o altă femeie ceva mai ”matură”, care întreba de mai multe cărți de cultură. La un moment dat o aud că întreabă de Arsenie Popa. Când aud asta, nu mă pot abține și îi zic: ”Cum e posibil? Ăsta era un misogin!” Ea se uită peste ochelari la mine, la ochii mei, mai precis. Că altceva nu avea ce vedea. ”Dar nu sunt toți?” întreabă ea. ”Păi și așa, misoginismul tot o crimă rămâne!” zic eu. Tipa se uită la mine intrigată: ”Pentru mine, nu!” Ce pot să mai spui la așa ceva? Din partea unei femei care citește, și care nu părea crescută cu youtube și tiktok....Din generația acelor feministe radicale care chiar au schimbat lumea. Ce păcat, acele feministe radicale au 70 sau chiar 80 ani! Așa cum femeile cele mai emancipate din istorie au. Acum ne aportăm la niște bunicuțe ca le femeile cele mai emancipate. E incredibil, în Iran bunicile au avut fuste scurte, iar nepoatele au capul acoperit! Ce ciudată e viața!

România e, cum zicea Martha Bibescu, țara în care nimic nu contează. În niciun caz, feminismul. Nu e de mirare, că eu nici nu am scris nimic despre cartea mea ”7000 years of patriarchy...” Dacă stai bine să te gândești, e Kafka dus la extrem tot ce se întamplă. Da, a trecut mai bine de un an de când am publicat această carte, acceptată de o editură din România în urmă cu doi ani (de fapt urma să apară în la începutul anului 2018), dar nici măcar pe blogul ăsta nu am scris. Nu am anunțat publicarea propriei cărți despre care editorul român mi-a spus că așa ceva nu a mai apărut în română.
Deci varianta română a unei cărți feministe radicale ar fi fost ceva unic, diferit, pentru un editor, iar pentru mine un dar pentru cultura română. Oare un dar sau un fel de pliant nedorit, de aruncat? Sigur că nici nu m-am gândit să anunț presa sau măcar grupuri feministe românești. Când îmi promovez cartea în engleză, doar din greșeală mai postez pe grupuri românești. ”Uită de România!” mi s-a spus mereu. Acolo, cum zicea Martha Bibescu, nimic nu contează.

În septembrie anul acesta, o feministă franceză a scris o carte care are unele idei scandaloase, care se găsesc și în ”7000 ani”, care cuprinde analize mult mai profunde, mai științifice, originale, dar foarte prietenoase. Dar pe cine interesează? Despre Alice Coffin, feminista franceză, au apărut niște articole anemice în România. Dar cine ar scrie despre ”7000 ani”?
Pe pagina în engleză postările au mii de vizualizări, interacțiuni etc. Într-un acces de generozitate, m-am gândit să fac și o pagină facebook în română. Recent am încercat să o popularizez. Așa am descoperit că feministele consacrate nici măcar nu au apreciat pagina. Dacă ne gândim ce e feminismul la noi, ce ”dezbateri” reale despre probleme feministe reale, cum ar fi fenomenul trans sau legalizarea prostituției...La noi feminismul e, cum zice dna Miroiu (care nu a reacționat la invitația mea de a aprecia pagina) ”room service”. Și totuși, se face feminism original în România, dar ce contează!

Și totuși, eu am și alte proiecte feministe radicale, despre care nu mă aștept să scrie altcineva. Încerc să scriu texte stand up feministe, prezentate exclusiv de femei. Acum mai am și un alt proiect, cu un film cu monologuri feministe, tot așa, prezentate numai de femei. Doar nu visez vreun sprijin de la feministele ”consacrate” sau de la mass-media românească. Dar norocul meu e globalizarea...

Cartea în engleză....

https://www.amazon.com/7000-years-patriarchy-Until-radical-dp-1081128402/dp/1081128402/ref=mt_other?_encoding=UTF8&me=&qid=

Continue Reading