Femeie în punctul zero de Nawal El-Saawadi

Știam de mult de Nawal El-Saawadi, feminsită din Egipt, de profesie medic. Recent am citit câteva interview-uri cu ea. Era plină de viață, originală, lipsită de prejudecăți, în ciuda vârstei înaintate.  Abia așteptam să citesc cartea ei. Nu a fost o dezamăgire, din contră. Cartea părea la fel de vie, și după 40 de ani de când a fost scrisă, la fel ca autoarea. Numai că din păcate, autoarea ne-a părăsit în primăvara anului 2021 la vârsta de 90 de ani. O viață prea scurstă pentru o asemenea persoană!

Cartea, apărută prima dată în 1973, este una dintre cele mai dure, mai directe, mai sincere cărți feministe pe care le-am citit. Rivalizează cu ”Scum manifesto” a lui Valerie Solanas, dacă e să fac o comparație. E vorba de o femeie care chiar face ceea ce recomandă Valerie Solanas femeilor să facă dacă vor să distrugă patriarhatul. 

Interesant e că din zona Orientului Mijlociu, a Orientului Antic, ca să fim și mai clare, vin cele mai lipsite de prejudecăți idei despre sex și relații. Și nu doar în cărți, ci și în viața de toate zilele. Nu înțeleg de ce. Poate să fie o anumită influență a creștinismului, care le ei nu e, și care ne dă unele prejudecăți? Sau o altfel de influență? 

Am cunoscut un kurd din Irak care era foarte încântat de libertatea noastră sexuală. I se părea că noi profităm prea puțin de ea, că nu explorăm suficient, că nu avem suficiente tentative de relații care să ne ajute să alegem mai bine. De fapt ei ne văd mai liberi decât suntem, iar ei par în gândure, cel puțin legat de acest subiect, mai libertini decât noi. Poate ei că ei nu consideră că sexul trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, legat de sentimente, că dacă faci sex cu o persoană penru care nu ai sentimente romantice înseamnă că o folosești. Poate relația cu sentimentele e alta. Deși și aici par mai lipsiți de prejudecăți. Serialele turcești vorbesc cu mare nonșalanță despre avort, ceea în cultura așa-zis occidentală, e ceva greu de găsit acum. Dar și despre relația cu copiii vorbesc (sau vorbeau) cu mai multă sinceritate. În ”Huzur” de Ahmet Hamdi Tanpinar, un unchi îi spune nepoatei să nu-și distrugă fericirea pentru un copil, adică să nu renunțe la o relație doar pentru că fiica ei nu îl plăcea pe partener. Poate în Occident, cultul mamei lipită de copil, de dată relativ recentă, susținut inclusiv de unele curente așa-zis feministe, e doar o tentativă bine servită, ca și cultul trans, de a contracara adevărata emancipare a femeilor. Oricum, acest rol al mamei ca apendice al bebelușului e de neconceput în societățile tradiționale, cum ar fi cele nativ-americane. De fapt e de neconceput în orice societate de bun-simț. Doar la noi, cu relațiile noastre interumane atât de alterate, cu oceanele de singurătate cu care ne confruntăm, ajunge să fie de acceptat acest tip de sclavie modernă. 

„Femeie în punctul zero” este cel mai îndrăzneț manifest feminist, poate chiar mai dur decât cel al lui Valerie Solanas. Firdaus, personajul principal,  intelege mai bine decît oricine lumea în care trăiește. Și spune lucrurile pe față. Ea dă cea mai clară definitie a patriarhatului. Cartea e cutremurătoare, mai ales pentru că e după un fapt real. Firdaus chiar a existat, a fost o condamnată la moarte pe care El-Saawadi a cunoscut-o când făcea un studiu despre nevroza la femeile din Egipt. Din întâplare, căutând paciente, a ajuns la femeile deținute, apoi un medic i-a recomandat-o pe Firdaus, o femeie extraoedinară. Romanul se bazează pe povestea vieții ei, narată cu câteva ore înainte de execuție. 

În 1972, El-Saawadi simțea deja represalii profesionale din cauza feminismului ei. Era șomeră,  din funcția ei de director general în Departamentul de Sănătate Publică, iar revista ”Sănătatea” pe care ea însăși on fondase, fusese închisă, și voia să profite de acest timp liber. Studiul despre nevroza la femeile egiptene a condus-o, în căutare de subiecți, la închisoarea de femei. 

Ce motive aveau atunci femeile de nevroză! Când în Cairo femeile cu vâl erau rare, iar acum sunt majoritare! Și-a oprit mașina în fața închisorii și a încercat să vorbească cu o femeie extraordinară, așa cum i-a descris-o medicul. Numai că acea femeie a refuzat-o de câteva ori. A fost profund afectată de acest refuz. 

Cel mai interesant mi se pare dialogul cu gardianca, o femeie probabil lipsită de educație. Aceasta tratează doctorița cu neîncredere și dispreț, cum tratează pe oricine vrea s-o vadă pe Firdaus. Toți vor doar să-și facă propriile interese, nu s-o înțeleagă și s-o ajute cu adevărat pe deținută. Mai mult, declară vehement că orice ar fi făcut, Firdaus nu e vinovată. Ei sunt vinovați, ei ar trebui condamnați la moarte. Cine sunt ei? La întrebarea asta, gardiana se uită mirată. Cum să nu știi cine sunt ei? I se pare suspect și pleacă bombănind. 

Cum El-Saawadi a devenit apoi deținută politic, chiar înainte de asasinarea lui El-Sadat. te face să te gândești la niște adeversari poltici ca fiind ei. Într-un fel avea dreptate. Personalul e politic, cum spunea Kate Milett. Ei erau peste tot. Și ei îi distruseseră viața lui Firdaus. Comiseseră crime de nedescris, pe care legea le trecea cu vederea. 

Din povestea pe care mândra Firdaus o deapănă după ce se decide cu câteva ore înaintea morții să vorbească cu doctorița, se vede că ei sunt toți bărbații patriarhali, toți bărbații care consideră femeile obiecte care nu există decât pentru a fi utilizate de ei, pentru bunăstarea lor. Toți bărbații care conduc societatea și care se folosesc de puterea pe care patriarhatul le-o dă. Toți bărbații din viața ei sunt așa: tatăl, unchiul, soțul, apoi un amant, apoi clienții și chiar bărbatul despre care ea crede că e îndrăgostit de ea. 

E îngrozitor să fii o fată săracă dintr-un sat din Egipt. Tatăl ei, egoist și abuziv, destul de credincios, își bătea în mod constant nevasta, iar de numeroșii copii care nu supraviețuiau infecțiilor copilăriei nu îi prea păsa. Bunăstarea lui, prin munca și sacrificiile femeii care îl servea, adică ale soției, era singurul lucru care conta. 

Apoi, după ce rămâne orfană de ambii părinți, Firdaus ajunge să locuiască la unchiul ei, la Cairo. Unchiul era educat, dar tot un patriarhal, mai ales că era un învățar musulman. O abuzează sexual pe Firdaus, chiar dacă nu o violează. Totuși ea reușește să termine liceul. Singurele sentimente nobile pe care le încearcă Firdaus în adolesență sunt față de o profesoară cu care are cea mai romantică întâlnire posibilă, deși lipsită de orice cuvint. Firdaus plânge singură în curtea internatului, iar profesoara se așează lângă ea și pare să-i împărtășească sentimentele. Plâng împreună aparent fără motiv, dar de fapt pentru soarta lor ca femei, chiar dacă o cunosc deja din experiență sau încă nu au dat ochii cu ea. Dar aici nu e loc de prea multă variație, de prea multe șanse. 

Firdaus vede de câteva ori în oameni o posibilă conexiune afectivă. De câteva ori vede ochii mamei ei cum îi vedea când era foarte mică, ca pe niște amulete care o apăra de răutatea vieții, de lume. Dar odată cu timpul, atât mama ei, ca și ceilalți, afară doar de profesoară, cu care nu se mai întâlnește după absolvire, au trădat-o cu toții. Protecție cu adevărat pentru o femeie ca ea nu există în lumea asta. Înțelegerea tacită și solidaritatea dintre femei mai apare o dată, la absolvire, când profesoara face niște formalități pentru ea ca și când ar fi tutorele ei legal. Dar tot ce a fost bun în viața ei se termină aici. 

El-Saawadi vorbește chiar de lesbianism (ne putem imagina așa ceva în comunism?). O colegă de internat o întreabă pe Firdaus dacă e îndrăgostită de profesoară. Ea nu știa că e posibil să simți așa ceva pentru o femeie. Dar alte fete știau...Să nu uităm, sunt anii 70, anii feminismului radical. 

Apoi viața lui Firdaus se derulează după cum era de aăteptat în situația ei, adică o fată săracă, de la țară, doar cu liceul. Și atunci, șomajul în Egipt era foarte mare, chiar și pentru absolvenții de facultate. E măritată de unchi și de soția acestuia cu un bărbat mult mai bătrân, urât și scârbos, zgârcit, care devine și abuziv fizic. Ea fuge, apoi devine victima altui bărbat, care la început pare că vrea s-o ajute, îi oferă chiar un pic de grijă. Dar ajunge s-o bată și s-o sechestreze. Reușește să scape cu ajutorul unei vecine, nu a poliției care nu ar fi ajutat-o. O femeie din prostituție o ajută, dar râmâne să lucreze cu ea. E o perioadă bună. Când și noua ei prietenă o trădează, rămâne să practice pe cont propriu, ceea ce îi aduce bunăstare, libertate, o viață tihnită. 

Relația cu banii îi deschide ochi față de propria putere, îi arată drumul spre libertate. Sentimentul propriei valori, chiar dacă e pe piața prostituției, o eliberează. Liberalismul pieței, faptul că fixează ea prețul pentru ea înăși, nu o fac alții, îi dă sentimentul de siguranță. Bărbaților nu le pasă de ea, ea nu reușește să simtă plăcere cu ei. Așa cum îi spunea fosta ei asociată, e la serviciu, iar plăcerea o poate lua din altă parte. Dar e liberă. Poate e tot ce poate avea o femeie în lumea asta. Banii, nu diplomele, nu serviciul, eliberează femeile, cum avea să constate după încă o aventură dureroasă. 

Avea de toate, bani, un apartament cochet, o bibliotecă, dar un bărbat, un client și prieten, o face să își dorească mai mult. Meseria ei e utilă. dar nu e respectabilă. Atunci decide să aibă respectabilitate. Se angajează cu greu funcționară, pe un salariu de nimic. Trăiește în condiții oribile, într-o cocioabă cu baie comună, dar prețul respectabilității e mare. După trei ani de muncă ajunge la concluzia clară: femeile care lucrează nu sunt mai respectabile decât prostituatele, mai ales dacă câștigă prost. Ele sunt abuzate inclusiv sexual de șefi pentru o mărire de salariu infimă, pentru a nu fi concediate. Tremură pentru un loc de muncă de mizerie, care nu le aduce nici bani, nici mai multă demnitate. Nu prea multe opțiuni pentru femei în patriarhat!

Cadoul pe care i-l aduce locul de muncă onorabil e...inima frântă. Sentimentele ei pentru un coleg revoluționar, pentru care face foarte multe lucruri, pe care îl ajută din suflet în activitatea lui, nu sunt împărtășite, deși așa părea. Revoluția e revoluție, dar bunăstarea personală e altceva. Află întâmplător că el s-a logodit cu fiica directorului. Normal, bărbații vor bani, nu sentimente. Și revoluțiile sunt pentru ei, pentru succesul și banii lor. Femeile trebuie să-i servească, să-i sprijine,  ca de obicei. A propos de aliații de stânga ai feminismului...
Înțelegând cu adevărat cam cum stau lucrurile în patriarhat, Firdaus se întoarce la meseria care îi oferise libertate și bani. Și îi merge bine ani de zile. Numai că...un bărbat, mereu un bărbat, îi distruge echilibrul. Deși se ținuse tare cu bărbații care voiau căsătorie, cu cei care voiau să-i ofere sentimente, a fost  învinsă în final de...patriarhat, adică de mafia masculină și rețelele ei de corupție. Un pește dorea de mult ca ea să lucreze pentru el. Și el avea mai multe relații decât ea, inclusiv în poliție. Și cum prostituția era ilegală în Egipt, a cedart până la urmă. 

îl ucide în legitimă apărare, cu cuțitul cu care el voia s-o ucidă. Doar că asta nu e de ajuns. Ura ei se manifestă și față de alți bărbați. Mai atinge o treaptă de eliberare. Nu îi mai e frică. Îi place să-i sfideze și asta dă dependență. DIn sfidare îi povestește crima unui prinț arab care o agățase ca pe o prostituată, dar ajunge s-o creadă prințesă datorită atitudinii ei, El nu crede, văzând-o atât de blândă. ”Dar cine spune că nu e nevoie de blândețe pentru o crimă?” 

Într-adevăr, e nevoie de blândețe, de răbdare ca să înțelegi adevărul despre viața femeilor în patrriarhat. E nevoie de toate astea pentru a nu fi coruptă, a nu te adapta la sistem, a rămâne demnă și cu propriile principii, propria gândire și simțire. Și când ajungi la adevăr, singurul răspuns e crima. 

Firdaus urăște patriarhatul, urăște tot ce fac bărbații femeilor. Urăște toți bărbații din ziare, scuipă pe pozele lor. Toți sunt cocoțați acolo pe durerea femeilor, din care se hrănesc. Mărturisește că îi vine să le dea tuturor palme peste față. Ăsta e singurul ei sentiment față de bărbați. Dar ei sunt mai puternici. Ei o condamnă la moarte pentru o crimă în legitimă apărare. Acest lucru se întâmplă și acum în Iran. Iar la noi sunt multe femei condamnate pentru ucidere în legitimă apărare. Doar că la noi nu e pedeapsa cu moartea. 

Dar nici ea nu mai vrea să trăiască. Nu mai are de ce. A refuzat orice sfat de a-i scrie președintelui pentru comutarea pedepsei. Așteaptă moartea ca pe o călătorie unde ei nu au fost. De fapt ea știa tot, înțelesese tot despre viață. Nu mai avea ce explora, ce vedea. Viața pe care ar fi dus-o după aceea nu o mai interesa. 

”Femeia în punctul zero” este o carte totală. Nu degeaba a fost tradusă în 35 de limbi. Simți că nu mai e  nimic de spus despre viața femeilor în patriarhat după ce o citești. 

Continue Reading

Adevarul despre societatea patriarhala. Ce se ascunde femeilor

Daca te uiti la societatea noastra (patriarhala) cu un pic de sinceritate, nu poti sa nu te minunezi de cat de ciudata e. E mai ciudata decat orice societate primitiva, cu obiceiuri si atitudini absolut incredibile pentru o persoana cu un pic de bun simt, daca incearca sa se detaseze. Pe oamenii din societatile traditionale, de vanatori-culegatori, ii socheaza lumea noastra, mai ales partea ei lipsita de empatie. Persoanele fara adapost sunt ceva ce o societate asa-zis primitiva nu ar accepta. Dar noi acceptam toata mizeria umana posibila in numele ierarhiilor sociale, pe care Darwin le considera semn al civilizatiei, in sensul unei societati mai dezvoltate. Nu conteaza mecanismul acelor ierarhii, adica violenta fizica si simbolica. Interesant ce li se parea ciudat nativilor din Tara de Foc atunci cand Beagle a ajuns la ei: in echipaj nu era nicio femeie. Nativii credeau chiar ca unii dintre membrii echipajului, care erau mai mici si mai fini, erau de fapt femei. Ce daca aveau barbi, ca toti ceilalti! Barba trecea drept un fel de caracter rasial.
De fapt asta e cel mai frapant in societatea noastra patriarhala: excluderea femeilor sau, mai recent, includerea lor doar de forma in structuri. Dar societatea  ramane a barbatilor, pentru ei, prin ei. Cea mai buna gluma e ca traim in postfeminism.
De ce s-a ajuns aici? De ce nu se schimba nimic serios? Societatea patriarhala reprezinta, cum am mai spus, ocuparea unor comunitati umane de catre grupuri de infractori organizati. Chiar daca acele grupuri devin apoi locale, cultura infractiunii se perpetuaza. Cele mai multe societati patriarhale proveneau de fapt din straini care luau cu asalt localnici, si care trebuia sa se fereasca de ostilitatea mocnita a acestora. Fenomenul era evident in Sparta, unde militantismul excesiv era legat de teama lor continua de a fi inlaturati de ura autohtonilor. Situatia s-a repetat la infinit, in alte epoci, cu alti protagonisti.
Acesti infractori nu puteau avea acces normal la femei, care sa caute in ei implinirea fireasca a instinctelor sexuale si romantice. De aceea trebuia sa le rapeasca sau sa le cumpere, ceea ce s-a perpetuat la nivel cultural, prin religie, justitie etc, adica prin patriarhat. Sechestrarea femeilor, deprivarea lor de orice drepturi, inclusiv acela la educatie, masuri extrem de brutale, care denota agresivitatea acelei lumi (si a celei actuale), avea doar rostul de a preveni fuga lor. Era ca legara picioarelor chinezoaicelor, ca o handicapare sociala permanenta a femeilor.
De atunci nimic esential nu s-a schimbat. Femeile au obtinut ceva drepturi, dar societatea e a barbatilor, ceea ce e absolut anormal. Societatile animale sunt ale femelelor, create in jurul lor, masculii, daca vor in societatea, trebuie sa ofere ceva mai mult, inafara de sex si reproducere (aparare, cresterea puilor). Pentru ca acum femeile, de bine de rau, cu limitele de rigoare, pot umbla libere, pot lucra, pot citi,( dar nu au acces la putere sociala reala, iar societatea se bazeaza in continuare pe exploatarea femeilor), o alta mistica s-a creat. Acum e nevoie de barbati, care au niste calitati extraordinare, inaccesibile femeilor. Ei sunt complementari femeilor (de fapt invers, ca barbatul e baza societatii), si mai mult, esentiali pentru cresterea copiilor. Nu conteaza ca familia nucleara e ceva foarte recent la scara istorica, dar copiii au nevoie de o figura masculina, tatal. In familiile matriarhale, unchiul juca acest rol, iar in familiile extinse intotdeauna exista un model masculin. Tatal e un construct patriarhal, de fapt un stapan al copiilor. Nu vad cine are nevoie de asa ceva ca sa devina o persoana completa, daca prin plenitudine nu includem si traume, umilinte.
Dar in ultima instanta, de ce ar avea cineva nevoie de un model masculin? Ce fac barbatii si femeile nu fac, dincolo de rolul fiziologic pur? Cum spunea o feminista radicala, lesbiana pe viata, de ce ar vrea o femeie sa fie barbat? Era vorba de barbatii trans. Ce vrea sa faca in calitate de barbat? Sa ucida, sa tortureze, sa violeze? Ca ei asta fac deosebit fata de femei. Intr-adevar, pe asta se bazeaza patriarhatul. Numai ca toate aceste orori au o mare valoare simbolica.
Adevarul pe care sociobiologia, neurosexismul (acele studii neurologice trase de par care scot barbatii cu calitati extraordinare innascute, iar femeile empatice si supuse, proaste si dornice de a ingriji) este ca femeile pot face orice, inafara de ceea ce zicea acea feminista. Barbatii nu au calitati superioare femeilor afara de muschi si agresivitate, aparute in sprijinul concurentei intre ei, din cauza damnarii lor, a excluderii de pe teritoriile femelelor, din societatea lor. Lupta era intre ei, pentru teritorii mai bune, eventual intrarea in societate. Masculii animalelor sociale, de turma, ca oamenii, cum bine se vede cu ochiul liber, nu prea sunt apti pentru societate, pentru relatii profunde. Nu prea au rost, nu prea au nimic de oferit. Toata mistica moderna, pe langa cea veche ascunde de fapt goliciunea imparatului. Femeile nu au nevoie de ei, se pot descurca singure inca mai bine. Sexul e important, si intr-adevar, placerea sexuala exista. Dar dincolo de asta, femeile pot fi, asa cum barbatii sunt, considerand in continuare femeile suboameni, homoerotice.
Homoerotismul e esential in patriarhat, si de fapt e norma. Grecii antici, in perioada clasica, adica patriarhala puternica, nu aveau treaba cu erotismul heterosexual, care nu exista in cantece, arta etc. Casatoria era ceva religios, in scopul nasterii de copii, adica de baieti, cu rol in transmiterea averii si rangului, dar atat. Dar cuvantul eros desemna sentimentele dintre doi barbati, unul in varsta, "erastes", obiect al admiratiei intelectuale, si altul tanar si frumos, "eromonas". Homoerotismul exista si la femei, cel putin pe timpul lui Sapho, inainte de epoca lui Pericle.  Dupa aceea, situatia femeilor s-a degreadat si mai mult, sie era greu sa se intalneasca macar.
Erotismul clasic e, cu alte cuvinte, numai homo. Si homoerotismul ar putea suda relatiile dintre femei acum, chiar daca unele vor ramane heterosexuale, in sens pur sexual. E mult de luptat cu mistica patriarhala, cu toate legendele, unele asa-zis stiintifice, din jurul rolurilor de gen, care incearca sa prezerve locul barbatilor in societate, dominatia lor, cand ei de fapt ar trebui exclusi. Tocmai pentru ca acesta nu exista.
Femeile au toate calitatile, dar cine are ochi pentru a le vedea, cand femeilor le e frica sa recunoasca, iar barbatilor inca si mai frica? Femeile se tem de saracie, mizerie, excluziune, cand barbatii au resursele pe mana, iar barbatii stim de ce se tem. Unii poate realizeaza cat de fragila e situatia lor. Putem specula, cum specula Valerie Solanas, ca barbatii gay vad inferioritatea barbatilor, ca barbatii trans stiu ei de ce vor sa fie femei si de ce vor sa defineasca feminitatea la alt nivel decat biologic.
Femeile nu au nevoie de mistica, ele au nevoie doar sa deschida ochii si sa vada adevarul. Senatorul Cato spunea ca daca femeile ne vor fi egale, ele ne vor fi deja superioare. Dar o spiritualitate feminina, bazata pe plenitudinea umanitatii care exista in femei, e necesara.

Bibliografie
Charles Darwin :Beagle's Voyage
Valerie Solanas: The scum manifesto

Robert Flacelière : Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle

Continue Reading