Manifestul Partidului Comunist

Vine o zi când toate visele se împlinesc. Și mie zilele trecute mi s-a împlinit un vis de decenii,  am citit Manifestul Partidului Comunist în original. Abia când l-am deschis am văzut că era originalul în engleză, nu germană, de fapt era originalul lui Engels, care a supervizat traducerea engleză a documentului. Dar oricum era foarte aproape de Marx. 

Și chiar e ceva original și șocant, mai ales după ce ai citit cărți cu subiecte politice (filosofie politică) din epocă. Cum altfel ar putea fi un document în care în a doua frază apare o referire la... poliția germană. Printre alți speriați de fantoma comunismului, cum ar fi fost Papa și Țarul, care vânau în timp ce  bântuia în Europa (ce bine era dacă măcar rămânea aici, prin castelele medievale și alte locuri cu semnificație mistică, și nu zbura și la alți oameni de pe alte continente, care chiar nu aveau nicio vină) era și susnumita instituție, de care Marx a fugit toată viața. Mai jos vom vedea și de ce. 

De fapt Marx pare precursorul autorilor de scandal din secolul XX și XXI. Aici e si măreția lui Marx, că a produs așa ceva în secolul al XIX-lea. Adică un fel de manea politică, care se axează în special pe taxonomia dușmanilor comunismului și ai clasei muncitoare. Adică socialiști de toate soiurile, ce altceva? Dar sigur, toți acești oameni care scriau de situația grea a proletariatului, care erau umaniști (da, spune așa ceva), se preocupau de drepturile animalelor și se ocupau cu caritatea și câte alte subiecte din această categorie decadentă. Sigur, ei doar scriau și scheunau aceste plângeri, pentru că în realitate aveau o agendă ascunsă, dușmănoasă față de clasa muncitoare. Adică amenințau energiile creatore ale proletariatului, distrugându-i  mânia printr-o viață mai bună și  abătându-l de la rolul său istoric, acela de a distruge societatea actuală. Să fi fost și propriul socru, de la care a prins ideile socialiste, în categoria asta?

Documentul începe cu o scurtă expunere a situației de fapt, cu lupta de clasă și antagonismul dintre proletariat și burghezie, cu prezentarea acestor personaje istorice, mai ales a proletariatului, cu extraordinarul său rol istoric, dar și a burgheziei, deja retrograde, deja menită  să dispară din istorie. Sigur, accentul e pus pe rolul distinct al proletariatului în istorie și mai ales a luptei de clasă, prezentă din cele mai vechi timpuri, de când au apărut clasele sociale. Dar proletariatul chiar e providențial, el chiar va fi autorul sfârșitului istoriei, cum ar fi spus peste mai bine de un secol Francis Fukyama. 

În această scurtă prezentare ar mai fi niște idei, unele valabile. Asta e problema cu ceea ce spuneau comuniștii, greșeau și mințeau atât de mult, că nici când spuneau adevărul nu-i mai credeai. Aici autorii spun spun totuși că burghezia și capitalismul sunt dependente de dezvoltare tehnologică, și că oricum orânduirea burgheză e supusă schimbărilor de tot felul, inclusiv sociale. Adică oricum era vorba de o revoluție continuă, care i-a plăcut lui Marx, dar mai ales mai târziu lui Mao. Că după specificul național, revoluția asta s-a soldat  cu zecile de milioane de victime e doar un amănunt. Dar se pare că lui  Marx revoluția și schimbarea asta burgheză nu-i ajungea. Că nu era cum voia el, adică prin violență, răsturnarea situației de fapt cu anihilarea proprietății private. Da, chiar așa spune! Negru pe alb sau ce contrast vreți să folosiți. Acum era și aiurea ca poliția germană (prusacă mai ales), oricât de incompetentă și de obtuză ar fi fost, să nu se fi sesizat. 

În privința limnajului, dacă ai avut ghinionul să vezi cu ochii tăi fantoma comunismului bântuind guvernul și statul și toate instituțiile publice, că private nu mai erau, ai un mare deja vu al limbajului de lemn în care acest document a fost scris. Abundă cuvântul ”reacționar”, la care se încadrau sigur și micii proprietari de pâmânt, micii burghezi de oraș, comercianți și meșteșugari sau manufacturieri. Ei se simțeau rău în lumea aia, unde erau expuși pauperizării, și regreatau timpurile mai vechi, când viața lor era stabilă, adică feudalismul. Logic, revoluția industrială a adus condiții mai grele, pierderea independenței și pauperizarea, soldate chiar cu scăderea speranței de viață și a mediei înălțimii (asta nu spun clasicii comunismului). Probabil Marx ar fi salutat uciderea fermierilor de la noi, la care ar fi participat tatăl actualului ministru al sănătății, Rafila, chiar dacă nu direct, chiar dacă doar în calitate de medic al securităii statului. Da, oamenii ăia erau bolnavi, infectați cu virul reacțiunii. Niște gloanțe bine țintite i-au tratat (sau i-au băgat definitiv în carantină, cum vreți s-o luați). 

Apare și celebra noțiune de Lumpenproletariat, iar în descrierea acestei categorii sociale transpare ceea ce se numește ”mobilitate socială”, adică oameni care migrează dintre-o clasă în alta, din burghezie în proletariatr și invers. A văzut cineva asemenea migrație între nobili și șerbi? Burghezia era așa de decadentă și instabilă că se schimba pe ea însăși. 

Simt o mare nostalgie la adresa timpurilor când a fost scris Manifestul. Da, acum așa ceva nu ar mai fi putut fi scris. Mai ales în țările unde el a apărut aproape simultan. A apărut la Londra în 1848, în germană, engleză, daneză. Acum ar fi catalogat drept ” hate speach” și poate ar fi supus la ceea ce se cheamă ” cancel culture”. 

Pe scurt Manifestul e un document original. S-a spus despre Lenin că era influențat de mentalitatea revoluționarilor ruși, nu tocmai kosher, cum ar fi spus Marx dacă micul lui stătuleț german nu ar fi fost anexat de Prusia, iar tatăl lui nu ar fi fost obligat să se convertească la creștinism ca să practice în continuare avocatura: Dar Marx însuși purtau germenii unei brutalități politice. Sigur, și Engels. E ca și când infractorii și-ar fi găsit o mișcare politică, ideile revoluționare din secolul al XIX-lea nu i-au ocolit nici pe ei. Cel mai bine a zis Pearl Buck în ”Mama” prin gura personajelor ei, fermieri chinezi săraci; ”Ce e un comunist? Un hoț,” Că imbecilul de McCarthy a văzut-o amenințătoare și a urmărit-o, că i se părea de stânga (ceea ce era), nu e de mirare. Nu poți pretinde subtilitate la un om ca el, cum se pare nici nu se putea pretinde eficiență de la poliția germană. 

Ce diferență între ceea ce scria John Stuart Mill în 1869, deci după 20 de ani în ”The Subjection of Women”! Mă îndoiesc că în 1848 situația femeilor în Anglia, unde Marx și Engels au lansat  Manifestul, era diferită. Dar tot ce spun clasicii comunismului despre femei sunt doar niște golăneli. Adică citează critici care le reproșează că în noua societate pe care o doresc ei va fi ”comunitatea femeilor”, de fapt, nu se referă la comunități ale femeilor care vor reapărea, ci la folosirea femeilor în comun!. Sigur, pe autori nu-i deranjează această critică, nici această idee, mai mult, ei ripostează că oricum femeile sunt acum folosite în comun. Nu e vorba doar de prostituatele publice, de muncitoare, dar și de schimbul de neveste între burghezi!

Acum numai unul ca Marx putea să pună toate aceste comportamente, pe unele nu le numesc sexuale, pe același plan. Adica diferența dintre abuz și sex nu exista. Adică exact ce le reproșa burghezilor, că doar folosesc oamenii, inclusiv femeile, făcea el. O relație romantică și prostituția sau abuzul femeilor vulnerabile mateiral și social tot una era. Păi da, când el a avut un copil neligitim cu o servitoare, a cărui existență a recunoscut-o doar pe patul de moarte, ce e de mirare? Iar Engels a trăit cu o muncitoare, iar când ea a murit, a înlocuit-o cu sora ei! 

Un alt reproș cărora le răspund e că familia se va distruge. Dar oricum, ripostează autorii, relațiile de familie în cadrul proletariatului sunt alterate. Asta mă facă să mă gândesc la ce spunea Alexis de Tocqueville în ”Democrația în America” despre negrii din nord, unde sclavia era desființată. Ei nu aveau familie. Asta arată că disoluția relațiilor de familie are legătură cu sărăcia și marginalizarea, adică mediul, nu cu rasa. Sărăcia și marginalizarea dezumanizează. Dar cum poate o clasă de oameni dezumnizată, incultă și disperată să schimbe lumea? Și ce fel de lume ar fi aceea? De fapt s-a văzut. 

Nu știu cum femeile pot fi comuniste, cum femeile pot să crediteze comunismul cu vreo idee favorabilă lor. Marx și Engels nu au putut spune nimic de femei în Manifestul Partidului Comunist altceva decăt ca mijloace (de producție?), nu ca scop. Au eșuat lamentabil în a-și demonstra orice rațiune, moralitate, subtilitate,  trecând cu vederea situația femeilor, așa de frumos descrisă de John Stuart Mill. Marx și Engels au eșuat în a vorbi, cel puțin în ”Manifestul” despre cea mai mare nedreptate din istorie. Că doar nu începuse sclavia femeilor cu perioada burgheză, iar ultima grijă a proletariatului a fost eliberarea femeilor, tratate mai rău în păturile inferioare ale societății. 

Dar ”Manifestul Partidului Comunist” este interesant ca rețetă a succesului. Milioane de oameni au vorbit despre el, au luptat și au murit în numele lui. Câți au făcut asta în numele scrierilor lui John Stuart Mill și al soției lui, Harriet Taylor, căreia îi aparțineau multe dintre ideile din cărțile lui? 

Continue Reading

Sofia Nadejde

 

Știam de Sofia Nădejde din copilărie, când încă nu știam să citesc. Când am învățat, am reușit să-i citesc numele. Fotografia ei apărea într-o carte de istorie, alături de alți fruntași socialiști, precum Dobrogeanu-Gherea. Sigur, numele lor sugestive erau foarte distractive pentru copii, mai ales Gherea...

Acum un an, chiar înainte ca pandemia de covid 19 să ajungă în Europa, am fost invitată la lansarea cărții ”Sofia Nădejde/ Despre creierul femeii și alți demoni. Antologie de texte publicistice” de către una dintre editoare. E ultima manifestare culturală la care am participat înainte de instituirea carantinei. Cartea a apărut în 2019 la Editura Paralela 45, dar dedicația de pe prima pagină e din 2020.

Poate gândindu-mă în special la Maria Cernat și Adina Mocanu, editoarele cărții, voi scrie această prezentare. Dar mai ales la Sofia Nădejde însăși. Și mai ales voi încerca să scriu ceva ce nu s-a spus, ceva ce nu apare în prezentarea lor, ceva inedit, cum încerc să fac și cu alte cărți sau filme. Mai ales că e vorba de o perspectivă feministă radicală...

Ce ar spune Sofia Nădejde despre felul cum e văzută opera ei acum? Ce ar spune despre ce s-a întămplat cu mișcarea feministă? Ce ar spune despre situația femeilor azi? Probabil în primul rând s-ar mira cât de puțin s-a schimbat.

Sofia Nădejde, de fapt Sofia Băncilă pe numele ei real, nu cel schimbat de instituția patriarhală a căsătoriei, e o mare nedreptățită a culturii române. Ce minune, doar e vorba de o femeie! Ea e o deschizătoare de drumuri, e drept cam neumblate apoi, fiind prima pe mai multe planuri. Cum scrie în prezentarea cărții ei ”Patimi” de la editura Publisol (ce inițiativă frumoasă a acestei edituri să publice cărți despre femei și mai ales scrise de femei cu ocazia sărbătorii de 8 Martie!), Sofia Nădejde e prima femeie din România căreia i-a fost permis să susțină Bacalaureatul la un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a prezidat un congres al unui partid politic și autoarea primului roman feminist din literatura română! Cel puțin mișcarea feministă ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenție! De socialiști nu zic nimic, ei nu au o atitudine mult diferită față de femei comparativ cu conservatorii. Abia recent tinerele generații au început să-i recupereze opera. Ea a scris în primul rând articole de ziar, dar și nuvele, romane, piese de teatru. De asemenea ea a avut o intensă activitate de traducătoare din opere celebre în epocă.

Cum îi spune și numele, cartea de față e o colecție de articole scrise de Sofia Nădejde în anii `80-`90 ai secolului al XIX-lea. Ce te uimește e clariviziunea și erudiția acestei femei care s-a născut în anul 1856 într-un sat din Moldova, lângă Botoșani. Era cea mai mare dintre copiii unei familii de țărani liberi, cel mai mic fiu fiind pictorul Octav Băncilă.

După ce se mută la Iași în 1876, Nădejde începe activitatea politică de stânga. Orientarea socialistă transpare foarte bine și din articolele cu teme feministe. Articolele care fac obiectul acestei cărți au apărut în ziarele și revistele în care ea a publicat de atunci, începând cu ”Femeia română”, ”Contemporanul” și ”Evenimentul literar.” Ea a condus chiar ”Evenimentul literar” în 1984. A ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, iar în 1897 a prezidat al IV-lea Congres al Parrtidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Dacă ne gândim la colegii ei din generațiile mai noi, cum ar fi Dragnea...Numai că acei socialiști erau de o altă factură, nu se revendicau din bolșevici. Cum se poate observa din filmele vechi, acești socialiști se adresau cu apelativul ”camarad”.

Cum se vede foarte bine din aceste articole, Nădejede era foarte familiarizată cu scrierile lui John Stuart Mill, dar și Herbert Spencer, Karl Marx sau Friedrich Engels.

Ceea ce e șocant la Nădejde, având în vedere ideile feministe ale epocii, ea declară că nu vrea votul. I se pare inutil. În condiții de sărăcie, votul nu ar schimba nimic. Mill spune ceva similar, chiar în ”The Subjection of Women” (1861), numai că el e pentru dreptul de vot pentru toată lumea, ambele sexe. Dreptul de vot trebuie să fie pentru toți, cu excepția barbarilor și persoanelor needucate. Ce ar fi zis Mill acum despre manipularea indivizilor needucați și excluși din societate (barbari)? Ce ar fi zis despre Brexit? Dar Mill crede în capacitatea ființelor umane de a fi morale și de a se educa. În ”On Liberty” (1858), pornește de la ideea că oamenii nu se pot vinde ei înșiși ca sclavi, deci nu ar ajunge prin ei înșiși la o mare degradare, de aceea ei pot face ce vor cu corpul lor, dacă nu afectează prin asta libertatea altora. Cum să nu fi știut că în timpul său în Rusia erau opt forme legale de sclavie, cum spune Theodore Zeldin în ”An Intimate History of Humanity” (O istorie intimă a omenirii)? Se pare că oamenii pot mult mai mult când e vorba de propria degradare și de renunțare la funcțiile psihice tipic umane pentru supraviețuirea imediată. Până unde duce sărăcie, pe care Mill și Nădejde o recunoșteau ca dușman al libertății umane și al implicării politice.

Oricum, e de admirat clarviziunea, atât la Nădejde, cât și la Mill. Ultimul vorbește despre sclavia legală a femeilor din epoca lui, susținută inclusiv de legile moștenirii. Femeile aveau status de minori, tocmai din cauza naturii lor diferite, slăbiciunii lor fizice și morale. Dacă e cineva care se îndoiește de ura societății față de femei, statusul femeilor din secolul XIX, de fapt până recent, stă mărturie!

Nădejde subliniază rolul bisericii în acest sens. Ateismul crunt, pe care social-democrații din epoca noastră nu ar mai avea curajul să-l afișeze (de fapt nici politicienii liberali din State și din alte locuri!) răzbate de peste tot. Sofia Nădejde nu s-a căsătorit la biserică, deși, cum se vede, și-a schimbat numele. În articolele ei menționează, aducând în plin plan aspectele utilitariste ale emancipării femeilor (ca și Mill), inclusiv sau mai ales prin accesul la educație, ce tragedie înseamnă dacă un bărbat educat vrea o înmormântare seculară, căreia soția needucată nu-i înțelege importanța. Ne imaginăm așa ceva din partea unei lidere socialiste de acum, precum Gabriela Firea?

Disputele pe care le-a avut Nădejde cu Titu Maiorescu, o mare personalitate în epocă, scot în evidență exact valoarea intelectuală și morală a celor doi protagoniști. Maiorescu rămâne în posteritate ca un misogin ieftin, optuz și arogant, căreia nu-i pasă prea mult de logică, dar nici de știință (ironia soartei e Universitatea care îi poartă numele!). Maiorescu, precum și alți contemporani, își bazau ideologia lor de sclavie a femeilor prin natura lor inferioară. Sigur că orice descoperire din domeniul științei trebuia să fie exploatată în sprijinul viziunilor (a se citi intereselor lor). Și cum la modă era să cântărești creiere de ”sălbatici”, albi superiori, femei și bărbați, Maiorescu s-a agățat de greutatea mai mică a creierului femeii.

Iată ce putea spune acest ”titan” al culturii române, într-o conferință de la Ateneul Român din 1882

• „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

• „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

Numai că Nădejde, care dă dovada de foarte mult spirit critic, analitic, dar și de gândire științifică, se gândește că greutatea creierului ar trebui raportată la cea a corpului. Peste câteva luni un articol franțuzesc îi împlinește predicția, adică tratează lucrurile așa cum propune ea. Și ce să vezi? Femeile ies mai bine. Ele de fapt au creierul mai mare raportat la greutatea corpului. 

Dar Nădejde mai face încă o predicție, care s-a împlinit, din nefericire. Chiar dacă se va dovedi că femeile au mai mult din orice, adică orice calitate intelectuală, tot nimic nu se va realiza, că atunci se va apela la menirea femeilor. Brr!! Chiar așa s-a întâmplat. Și se întâmplă în continuare. Mai întâi Freud, apoi acum sociobiologia, psihologia evoluționistă, neurosexismul...se fabrică mereu pseudoștiință care să îngroape femeile în bucătărie. Și noua viziune de parenting, totul pentru a reduce femeile la funcția reproductivă. Acum miza e și mai mare, fiind mai greu să le scoți de pe piața muncii.

Dar interesante sunt și unele idei din epocă legate de dezvoltarea creierului. Controversatul Herbert Spencer, cel care a venit de fapt cu sintagma ”survival of the fittest” propune o posibilă legătură dintre complexitatea mișcărilor la diferite specii și dezvoltarea creierului. Conform unor studii, perioada cu cea mai fertilă pentru ideile științifice au fost anii `70 ai secolului al XIX-lea. Epoca de aur a creativității în știință a fost atunci. Ce nivel aveau atunci articolele de ziar! Și ce nivel avea și din punct de vedere al înțelegerii științei Sofia Nădejde!

Nădejde abordează și teme cu conținut istoric, general, despre situația femeilor. Chiar folosește cuvântul ”patriarhat” în articolele ei, probabil fiind la curent cu operele lui Engels. Să nu uităm activitatea ei de traducătoare!. Se știa atunci că femeile fac tot peste tot, în toate culturile. Economiștii moderni au redescoperit asta cu date, susținute de matematică. Tot ea menționează că nomazii se poartă mai rău cu femeile decât negustorii. Asta legat de originea patriarhatului. Dar depinde care negustori...Dacă ne gândim că etruscii, cunoscuți ca primii feminiști din istorie erau negustori bogați...Niște date interesante despre lumea contemporană ei cele despre țara cu cele mai multe femei educate, probabil raportat la numărul de locuitori, care abordează meserii destinate bărbaților. Surprinzător dar aceea era...Rusia. Deși Rusia era țaristă. Încă un punct în minus pentru cei care vorbesc de meritele comunismului.

Abordează și tema calităților intelectuale ale femeilor, cu date de la...avocati, care par a recunoaște că femeile muncitoare sunt mai inteligente decât bărbații muncitori, sunt mai de încredere ca martori, în anchete. Nu poți acuza avocații și agenții de asigurări (acum) de sentimentalism. Deși Titu Maiorescu era de profesie avocat. Dar să nu-i uităm interesul!

Deși toată lupta ei legată de emanciparea femeilor era susținută de rațuni utilitare, cum ar fi aceea că femeile educate ar fi mai benefice pentru societate în primul rând din postura de mame, ea abordează timid și tema prostituției. Nu are curajul să apere prostituatele, ce e de fapt prostituția în patriarhat, dar povestește cum o prostituată a evadat și poliția a adus-o înapoi, acuzând organele de ordine.

Nădejde critică moravurile burgheze. Ea critică multiplele căsătorii, dar și balurile, considerate vulgare și impudice, adică promovează ceea ce acum ar echivala cu obiectificarea sexuală a femeilor. Cum să ia un bărbat o femeie de talie pur și simplu în public? Numai că balurile de atunci creșteau șansele femeile de a întâlni bărbați pe care să-i cunoască mai bine. În epocă, așa cum ne spune Zeldin (op. Citată), modul de viață al oamenilor, mai ales al tinerilor, permitea cunoașterea unui număr mare de colegi de generație înafara relațiilor romantice. Asta creștea șansa unei alegeri în cunoștință de cauză, cu implicații afective minore.

Ea înfierează căsătoriile din interes, vorbind laudativ despre căsătoriile din dragoste, deși admite că sunt foarte rare (poate una la o mie). Ea dă exemplul femeilor care deși muncesc și au proprii bani (nu spune câți față de bărbați), adică profesoarele și telegrafistele, tot vor bărbați cu bani. Ce n-a realizat ea e că bărbații vor să exploateze femeile, că toate căsătoriile sunt pentru exploatarea femeilor, că ele oricum munceau și muncesc mai mult în cadrul căsătoriei. Banii, dacă erau, adică dacă veneau din partea bărbatului, reprezentau un fel de recompensă pentru ele sau, în cele mai fericite cazuri, o garanție a lipsei exploatării prin muncă la domiciliu.

Ce nu a înțeles ea, și în general socialiștii nu înțeleg, e că prima formă de exploatare e cea a femeilor în familie. Bărbații vor să exploateze femeile, iar ele nu vor să muncească pentru ei, nici să plătească pentru sex cu ei. Deși vorbește de niște femei ”tradiționale” care sunt suspuse, că în Anglia bărbații au doar o femeie, că e greu să muncești atât singură. Adică transpare ideea că rolul femeii în patriarhat e să muncească la domiciliu, indiferent dacă e monogamie sau poligamie (poliginie în cazul ăsta).

Cum am spus, nu o interesează votul pentru femei. Votul nu ajută, săracul nu poate fi liber. Acum bărbații au drept de vot. Cu ce ajută bărbații bogați bărbații săraci? Legile burgheziei erau făcute pentru ea. Femeile burgheze trebuie să se mărite, să nu aibîă drepturi că altfel, cum spuneau politicienii timpului, de ce nu și-ar părăsi soții, dacă nu ar mai avea nevoie de ei, având drepturi prin ele însele? Ce le-ar păsa femeilor burgheze de femeile muncitoare, că ele erau exploatate în fabrici? Totuși, feminismul a fost în mare parte burghez, iar feministele burgheze au reușit să dea dreptul de vot. Iar victoria comunismului în Rusia a afectat pe termen lung mișcarea feministă.

Cum vede ea eliberarea femeilor? Prin comunism, sigur! Capitalul va transforma toți oamenii în proletari, iar în familie femeile vor munci alături de bărbați. Greșit! Comunismul a dus la înnăbușirea mișcării feministe, femeile au fost exploatate crunt, încă mai rău decât înainte. Adică nu au mai fost femei care să se sustragă exploatării domestice prin banii lor sau ai soțului. Ce nu vedea ea era că femeile și bărbații în comunism, când toți vor munci, nu va fi egalitate, cum nu va fi nici dacă femeile vor munci mult, vor avea servicii inteligent. Ele vor fi exploatate la locul de muncă, dar relațiile nu se vor schimba. Numai unele care își permit să nu fie exploatate, adică au mulți bani, eventual dacă au posibilitatea să îi facă ele, evită asta. Și nu în comunism. 

Dragostea e rară, iar apoi a găsi un bărbat cu sentimente, capacitate de comunicare, e greu. Dacă accentul se mută de la bani, lucrurile nu sunt mai bune. Varianta muncitoare egală cu bărbatul la locul de muncă e fără partener, foarte bine ilustrată de femeile de acum, mai ales cele de culoare din State. Sofia Nădejde a fost poate o norocoasă, cu o relație reușită (cel mai probabil). Soțul ei a lăsat-o să se manifeste, să scrie articole scandaloase după gustul epocii. El chiar a suferit repecursiuni în ce privește cariera din cauza politicii făcute de ea, adică a articolelor ei. Aici mâna lui Titu Maiorescu s-a văzut bine...Nădejde reia o zicală populară românească echivalentă cu ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Într-adevăr! Dar nu ne putem baza pe asta.

Nădejde abordează în articolele ei și teme medicale, de sănătate publică. Femeile educate, inclusiv medical, trebuia să își îngrijească familiile, mai ales copiii. Ea vorbește de chinină, descoperită de triburile native americane, ca pe un mare noroc, având în vedere dezinteresul public pentru sănătate. Ea nu știa că și antibioticele erau pe cale de a se descoperi tot prin intermediul unor societăți dinafara lumii moderne (arabii). Adică erau cunoscute de oameni ”necivilizați”. Și norocul ăsta a fost cu multe alte medicamente folosite acum în medicină.

Ea deplânge lipsa de fonduri, de interes pentru studiul bolilor copilăriei. Vorbește laudativ de vaccinare (hultuială, care înseamnă umplere), de efectele ei asupra prevenției, despre cum arăta lumea înainte. Unele date sugerează că vaccinarea pe principii vechi, descoperite de Lady Montague în Imperiul Otoman, se practică cel puțin din secolul al XVI-lea în tările române probabl via același imperiu. Acolo vaccinarea era relativ comună. Femeile care ajungeau în harem erau mai întâi vaccinate.

Vorbește și de pellagră (lepră), ceea ce probabil reflectă optica epocii, când se considera boală infecțioasă. Goldberger s-a chinuit 20 ani să dovedească originea ei exactă (lipsa vitaminei PP). Nădejde face observația că interesul pentru porci era mai mare decât cel pentru copii, porcii aveau valoare economică. Pentru studiile legate de porci s-au strâns 50000 lei, dar ar fi greu să se strângă atât pentru oameni. Ea are o astfel de inițiativă pentru cercetări legate de angină (roșu în gât, infecții ale faringelui), despre care ea spune cât de devastatoare sunt la copii și cât de dureros e pentru o mamă să piardă un copil. Din păcate nici aici lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Armele și orice aduce bani sunt mai importante decât viața și sănătatea oamenilor, inclusiv a copiilor, mai ales dacă sunt din țări sărace.

Sofia Nădejde a pierdut din cauza bolilor patru copii și soțul. Dar ea a trăit 90 ani, din care a fost activă foarte mulți. Din tabloul pictat chiar de fratele ei părea o femeie vitală, cu un aer tineresc și după 50 ani. Dar moștenirea ei e mult mai durabilă decât viața ei omenească. Poate prea târziu începem s-o recuperăm și se bucură în continuare de prea puțină recunoaștere. Măcar feministele să schimbe ceva în acest sens, să realizeze un act de dreptate față de o deschizătoare de drumuri.

Bibliografie

Feminism romanesc: Sexul tare frumos, 20 martie 2008, Raluca Ion, Steluta Voica, articol preluat de la Cotidianul

Continue Reading

Societati matriliniare si patriarhale in curs de emancipare

Linkul urmator este preluat de pe Feminism Romania. Aici sunt prezentate cateva societati matriliniare traditionale, dar si unele in curs de emancipare. In cele in care se practica poliandria, din cate stiu, lucrurile stau diferit. Femeile nemaritate nu au status prea bun. In conditii de saracie si resurse limitate, se limiteaza si natalitatea. O femeie se casatoreste cu un barbat si fratele lui. Protectie sociala? Da, si in societatile patriarhale traditionale, poliginia era la inceput ceva similar, o vaduva se casatorea cu fratele sotului. Adesea nici nu era admisa in pat, dar i se oferea protectie, hrana, ei si copiilor ei. Unele dintre aceste societati l-au inspirat pe Engels atunci cand a scris "Originea familiei, a proprietatii private si a statului".
Sunt curioasa cat de fericite sunt aceste societati matriliniare. Cred ca sunt mai fericite decat cele patriarhale, dar e nevoie de studii. Oare daca femeile ar fi avut drept de vot si ar fi fost bine reprezentate politic ar fi fost doua razboaie mondiale si atatea genociduri cate au fost? Probabil, nu.
http://www.ziare.com/life-style/femei/top-10-regiuni-dominate-de-barbati-dar-conduse-de-femei-galerie-foto-1205609

Continue Reading