SF - Creierul viitorului

Eram în clasa a XI-a. Parcă a fost ieri. Parcă a fost azi-dimineață. Pare că timpul s-a oprit undeva la un an-doi după aceste evenimente. După ce am devenit neurolog, mulți mi-au declarat același lucru: se simt ca și când viața s-ar fi oprit undeva după liceu și nimic cu adevărat important nu se mai întâmplă după aceea. Poate pentru că la scurt timp visele se opresc cu totul. Creierul nostru e pentru totdeauna ceea ce a devenit atunci, ca și când dreptul de vot s-ar fi reflectat în primul rând în alegerea a ceea ce vrem să fim în viață. Cine vrem să fim.
Dar cine vorbește de vot în perioada aia? Era comunism (ce cuvânt oribil!). Votul nu exista cu adevărat, era doar butaforie. La alegeri se știa dinainte cine va ieși cu mai mult de 90%. Listele erau făcute fără dezbatere, fără alegeri interne. De fapt era un singur partid, se spunea ”ești membru de partid”, nu se preciza de ce partid era vorba, era ”partidul”. Nu știu măcar dacă se numărau voturile sau ce se făcea cu ele. Se aruncau pur și simplu?

Dar chiar dacă rațiunea ne spunea ceea ce era de spus, în acele puține momente de luciditate pe care și le permite un creier care nu vrea să înnebunească, nu puteai opri creierele să viseze, mai ales creierele unor adolescenți. Atunci visele nu aveau cum să se împlinească. Și poate tocmai de aceea oamenii visau mai mult, știind că visează, visau pur și simplu, de dragul de a visa, de dragul de a uita despre ce e viața. Se vede din câți cititori de science fiction erau, din cât de dezvoltat era fenomenul. Când nuț-ți permiți să trăiești, visezi. ȘI despre vise e vorba aici. Mai precis de unul.

În ziua aceea m-am dus la școală, la liceu, ca de obicei. Nimic nu făcea acea zi specială. Era primăvară, era frumos, păsările cântau și zburau peste tot, fără să știe de granițe. Norocul lor! Arborii înfloreau ca de obicei, fără să le pese aparent de mizeria și praful din jur, de cenușiul care învăluia tot, mai ales viitorul nostru, al copiilor și tinerilor. Dacă ar fi un cuvânt care să descrie viața de atunci, acela ar fi ”cenușiu”.

Continue Reading

SF feminist- Prețul nemuririi

Am trecut, ca de obicei, pe lângă șantierul cel nou. Mirosea a mortar, zgomotele utilajelor se auzeau sporadic, bare de metal în cădere, aparate de sudură, rar strigăte ale muncitorilor (adesea deținuți pe care îi aduceau în fiecare dimineață cu autobuzele), dar și alarme ale macarelor. Acel fundal sonor părea ceva îndepărtat, science fiction. Dar ceva care îmi dădea fiori. Ca tot ce era atunci. Trăiam într-o distopie. Acum tot ce era atunci mi se pare un science fiction de groază. Tot ce am trăit atunci mă face să văd orice film de groază ca pe ceva comic. Cum poate să fie cineva speriat de supranatural, de demoni și fantome, când ceea ce fac oamenii vii, din lumea asta, e atât de îngrozitor? Dar se pare că asta e natura umană. Din Evul mediu, cel puțin, oamenii se tem mai mult de ce va fi în viața viitoare decât de toate ororile din cea prezentă. Cum poate investi cineva în frica de iad?

De când eram mică încercam să ocolesc cumva macarelele, să fiu față de ele la distanța lungimii lor. Ca și când, dacă ar fi fost cutremur și s-ar fi prăbușit, să nu cadă pe mine. Făceam același lucru și cu clădirile. Nu știam sau nu realizam că ele nu cad pe lungime, ca o cutie. Asta era înainte de 11 Septembrie, înainte de atentatele care nu erau mai mult sau mai puțin ”roși”, ca în acele timpuri.

Am ocolit șantierul cu același sentiment pe care îl aveam de când eram mică, de repulsie amestecată cu teamă. Uzinele pe care le vedeam mereu la televizor poate îmi dăduseră sentimentul ăsta. Poate le asociam, așa cum se dorea, cu acea societate: industrializarea aceea aberantă, cu distrugerea modului de viață anterior. Vedeam pe un scaun din bucătărie o copertă a unei reviste ”Știință și Tehnică” pe care când am învățat să citesc, am citit ”Caverne de oțel”. Coperta, despre care acum mă gândesc că asta era, se lipise de scaunul de lemn și semăna cu un afiș. Credeam că e vorba de un peisaj industrial cu care eram intoxicați prin televiziune și presă, că alte mass media nu existau. Nu știam că acele caverne de oțel descriau o lume care semăna cumva cu lumea în care oamenii care locuiau în case cu grădini erau duși cu forța în blocuri oribile din beton. Numai că nu suprapopularea era acestei deportări, trăiam de fapt într-o țară subpopulată, ci dorința de uniformizare, de distrugere a modului de viață.

Am aruncat o privire spre șantier și am mărit viteza. Voiam să trec cât mai repede de zona aia. Am văzut niște femei în vârstă privind spre șantier cu un fel de nostalgie.

”De când lumea și pământul nu a fost niciodată nimic aici!” Probabil avuseseră case acolo, iar buldozerele comuniste le făcuseră una cu pământul. Sau cunoșteau oameni care fuseseră proprietari acolo. Asta era ideea, cum tancurile sovietice călcaseră în picioare modul nostru de viață, opera era continuată de buldozerele conducătorilor (de fapt dictatorului) de acum.

În fața mea a apărut un șanț. O punte de lemn îngustă îi lega malurile, așa cum se obișnuia atunci. Era umedă și mizerabilă. Dar ce nu era așa atunci? Am călcat pe acea improvizație mai puțin decât ieftină.

Mereu mă temeam de aceste punți, omniprezente cu atâtea șantiere. Și la fel de periculoase ca tot ce era atunci. Am mers un pas, doi, trei... apoi nu știu cum am alunecat în noroiul din șanț. M-am trezit cu picioarele sub mine, cu ochii în petele de noroi de pe uniformă și de pe paltonul de deasupra. Mi-au ridicat ochii și am văzut malul de pământ în straturi de diferite nuanțe din jur. M-a cuprins un puternic sentiment de scârbă amestecată cu frică. M-am ridicat încercând să ignor durerea din genunchi și mai ales mizeria de pe haine. ”Cum ies eu de aici?!”, mă întrebam. Apoi m-am gândit că oricât ar fi de scărbos, șanțul trebuie să se termine undeva. Pot să găsesc un loc de unde pot să mă cațăr. Sau pot folosit chiar puntea, de fapt scândura care avea un fel de mici denivelări care puteau fi considerate trepte. Mi-am aruncat privirile spre punte. Dar în momentul acela, m-am pomenit cu o atingere pe braț. M-am întors speriată. Ce sentiment poți avea într-o dictatură când cineva te atinge? În fașa mea a apărut o femeie de vreo 30-35 ani, tunsă scurt, cu pufoaică și cizme de cauciuc.

”Nu te speria”, știu cine ești și ce îți dorești. Te urmărim de mult timp.

”Mă urmăriți? Dar ce-am făcut?” Într-o lume în care toată lumea era urmărită și în care poliția politică era peste tot, aveai toate motivele să te temi dacă nu știai despre ce e vorba. Norocul meu e că aveam acel tupeu al celor care au în sânge drepturile omului, dar care văzuseră oameni suficient de curajoși care ăbfruntaseră cumva regimul dictatorial, și tocmai de-aia știau până unde să se teamă de el.

Femeia se uită la mine și începu să râdă.

”A, nu sunt ce crezi tu!” Din contră...Nu avem nicio treabă cu ei. Suntem dușmanii lor. Dar sunt prea proști ca să ne descopere. Sau să înțeleagă ce vrem noi.”

Probabil încercând să răspundă expresiei de uimire de pe fața mea, femeia continuă:

”Urmează-mă! O să-ți explic tot!”

”Tot ce înțeleg deocamdată e că mă urmăriți, că nu sunteți de la securitate. Cine ar urmări o fată de liceu care nu face altceva decât să citească și să alerge?” Că altceva interesant nici că se putea face atunci.

Continue Reading

Comentariu la o postare despre o femeie care defila goală printr-un vestiar de femei

 Răspuns la o postare care critica o femeie care umbla în pielea goală într-un vestiar al unei săli de fitness. Atenție, era o femeie, nu un bărbat, zis femeie trans. O femeie într-un spațiu al femeilor. Aceste spații sunt infectate nu doar de bărbați, ci de perepte patriarhale. CHiar nu știu ce zice ortodoxia despre nuditate. Și sigur răspunsul m-ar enerva.

”A respecta convenția socială poate fi greu uneori, dar în cazul de față nu era. Nu poți face chiar orice în numele propriei libertăți de expresie, dacă lezezi dpdv moral majoritatea. Înteleg dezinvoltura ei, dar până unde merge? Undeva trebuie să tragem o linie, căci mai lipsea foarte puțin să înceapă să se mângâie prin locurile intime. Ț e, pai conventie e si valul islamic, si burqa. Nenorocita, cum si-a permis? Sunt curioasa cum ar fi fost cotata daca facea asta la un vestiar de inot, unde nu vad cum ai inota cu chilotii pe sub costum. ”Făruca era localnică, deci cunoștea bine convenția socială legată de expunerea nudității. Pot să înteleg pornirea ei liberală (nu libertină) de a se dezbrăca oriunde goală pușcă, fără să-i pese, dar nu putea să facă abstracție de cele treizeci de femei din vestiar, de vârstele și tipul de morală din zona noastră foarte ortodoxă, mai ales că la duș avea vestiar separat, individual.” Wow, asta ca sa stiu ca sa nu ma duc la inot in Suceava. Desi n-am de gand sa inot in biserica. Dupa cate stiu, Romania e stat laic, iar religia e pentru spatiul privat. Si chiar nu stiu ce zice ortodoxia despre nuditate. Daca as fi stiut ca asa sfidez babele pupatoare de moaste, nu ma limitam la ce a facut aceasta naiva, imi bagam si endoscopul si le ziceam: ”Na, patriarhalelor, luati-va de-aici!”

Continue Reading

Marșul pentru sigurața femeilor

 

Ieri s-a desfășurat Marșul pentru siguranța femeilor. A fost ceva lume, mai mult femei, dar și câțiva bărbați. Am încercat să mă distanțez un pic și să fac câteva poze cu telefonul mobil. Ce a fost interesant era atitudinea jandarmilor față de sloganurile manifestantelor. Am trecut pe lângă o mașină de jandarmi plictisiți și unul repeta ironic mesajul: ”Nu sta deoparte, nu mai fi tristă, vino să facem împreună o revoluție feministă!” Sigur, au fost câteva sloganuri, câteva revendicări, în mare legate de ajutorul statului pentru victimele violenței domestice. Cele mai multe pancarte erau despre egalitate.

NU am auzit vreun slogan legat de patriarhat și de dependența materială a femeilor de bărbați. Am spus-o de mai mulți ori: sărăcia și dependența materială sunt cauzele violenței domestice. Ce femeie ar sta cu unul care o bate? Dar dacă citești cărți despre ce are de înfruntat și ce se întâmplă după ce îl părăsește...Care e atitudinea angajaților statului, a celor care trebuie să=i asigure asistență, și nu în România, ci în Franța, realizezi de ce toate acestea se întâmplă. Dacă nu mai vrem violență domestică și vrem siguranța femeilor, e nevoie de siguranța ei materială. Și nu prin intermediul statului, această instituție patriarhală. Revoluția feministă e anti-patriarhat cu toate instituțiile lui sau nu e deloc.

Continue Reading