De câte ori am auzit vorbindu-se de ”sindromul Stockholm”? Mai ales când e vorba de femei, care, chipurile, stau cu agresorii din cauza misteriosului ”sindrom Stockholm”...Ele ajung să se atașeze de agresori. Adică, ce mai, stau cu agresorii pentru că le place! Nu pentru că n-au nimic. Absolut nimic, nici material, nici afectiv în lumea exterioară. Pentru că nu au puterea de a pleca, de a părăsi casa, puținele lor lucruri, amintiri, tot ce le-a oferit viața lor precară în patriarhat, un pic de recompensă de care să se agațe. Domniile lor psihologii nu înțeleg lucrul banal și esențial că orice decizie și schimbare necesită un efort mental pe care o persoană distrusă psihic nu îl poate face.
Și dacă ăsta ar fi singurul motiv! În primul rând societatea nu le oferă acestor femei alternative. Există mărturii ale unora dintre aceste femei care au găsit în cele din urmă puterea de a-și părăsi agresorii. Ce au găsit de la societate, așa-zisul sprijin, le-a făcut pentru moment să regrete decizia. Povestea unei femei musulmane din Franța (țară care se laudă că oferă mai multă grijă femeilor decât altele) arată cam cum stau lucrurile. În ”Sub niqabul meu” de Zeina cu Djenane Kareh Tager, această femeie descrie hărțuirea și lipsa de empatie a celor de la asigurări sociale, dar și mizeria materială în care a fost azvârlită prin actul ei de curaj. Dar e mai ușor să psihologizezi, practic să pornifici creierul unei femei, decât să recunoști realitatea oribilă. Da, ce să faci, așa le place femeilor să fie supuse, bătute, de ajung și să se atașeze de agresor! De fatp asta e pornificarea maximă a femeilor, să ajungi să pretinzi că abuzurile din filmele porno sunt ceva recompensant pentru femei. Recunosc că ar fi trebuit să acord mai multă atenție memoriilor femeilor musulmane din Europa și nu numai. Ele cunosc poate cel mai bine mecanismele patriarhatului, cum bine se vede la Ayaan Hirsi Ali.
În filmul ”Stockholm” (1918), după un fapt real petrecut în 1973, un bandit, Lars Nystrom (Ethan Hawke) încearcă să dea o spargere la o bancă din orașul cu pricina. Ceea ce e ciudat e că angajații pactizează cu el, mai mult, una dintre angajate, jucată de Noomi Rapace, se apropie și în alt fel de el, chiar ajunge să aibă atât de multă încredere încât se lasă împușcată, neînțelegând riscul, pe care din păcate nici agresorul nu-l înțelege. De fapt e înșelată de incompetență, nu de imoralitate. Totul se termină până la urmă cu bine, dacă nu iei în seamă psihopatia autorităților, filmul o dă pe comedie.
Nu știm cât de apropiate au fost lucrurile cu faptele reale, dar acțiunea filmului te face să râzi dacă te gândești la ce aberații spun psihilogii despre ”sindromul Stockholm”, inspirat de această întâmplare. Pentru că psihologii s-au obișnuit ca oamenii să gândească superficial, să nu caute cauza adâncă a lucrurilor, să nu simtă solidaritate, revoltă, să nu facă alianțe, să nu caute complici. Și în anii 70 oamenii nu ajunseseră atât de atomizați ca acum, nici atât de lipsiți de cauze și de materialiști.
Când banditul jucat de Ethan Hawke, ajunge în bancă, oamenii se aliază cu el pentru că se identifică cu el. Cauza lui e una cât se poate de nobilă, adică vrea eliberarea unui prieten din închisoare. Nu e un profesionist, nu e feroce, ci doar un om care are o problemă și prin gestul lui disperat le cere ajutorul. Ei se aliază imediat cu el. Mai ales că, așa cum avem să vedem, politicienii și slugile lor, polițiștii, sunt mult mai răi și mai imorali decât el. Lor chiar nu le pasă de oameni, de ostatici. Șeful poliției identifică imediat autorul atacului printr-un hoț care s-a dus să le ia medicamentele victimelor lui. Și asta îl face să-l umilească, râde de incompetența lui. Da, el e mult mai competent și mai feroce decât infractorul, pentru că șeful poliției e cel care ajunge să gazeze banca, având bănuiala că angajata care e împușcată nu e moartă. Jocul ierarhiilor masculine pe violență și capacitatea de a înșela e foarte interesant.
De ce contabila respectivă ajunge să aibă și o aventură cu agresorul? Nu pentru că voia să fie jefuită, că avea fantezie cu a fi ostatică, ci pentru că avea un soț plicticos care nu era în stare să le gătească copiilor în timp ce ea era sechestrată. Pentru că a găsi un bărbat cu simțire, cu cauză, fie ea cât de banală și chiar ciudată, unul care e gata să riște pentru un prieten, să facă și altceva decât să se uite la fotbal, e al naiba de sexy în lumea asta. Și în anii 70, când sexualitatea era mai liberă, era și mai evident.
Filmul te face să te întrebi, dacă nu ai făcut-o încă din copilărie, cine e până la urmă mai periculos, un bandit care jefuiește bănci sau cei care trebuie să ne apere, chipurile, de bandiți? Sindromul ar trebui să se numească ”Stockholm” referitor nu la pactizarea cu agresorul, ci la modul de gândire și simțire liberal, al unor oameni dintr-o societate bună, care încearcă să înțeleagă alți oameni, să-i ajute, chiar dacă e un inconvenient pentru ei. Depinde pâna le ce nivel... Poate că atunci, dar mai ales acum, trebui să fii în Suedia ca să găsești asemenea reacții, dar oamenii au făcut asta întotdeauna. Pe asta s-a bazat existența haiducilor de peste tot, pe asta se bazează existența grupurilor de guerillă. Poate că nu se ajunge atât de departe, deși a ajutat un luptător din munți pe timpul comuniștilor era mult mai periculos decât ce puteai păți de la un jefuitor de bănci din Suedia în anii 70.
Sindromul Stockholm ar trebui să se bazeze pe ideea de a asculta pe cineva, de a te identifica cu acea persoană precum cu personajul unui film. E ceva normal, care nu are legătură cu atașamentul față de opresor, mai ales când e vorba de femei în patriarhat.
Stockholm (2018 film) - Wikipedia