Am trecut, ca de obicei, pe lângă șantierul cel nou. Mirosea a mortar, zgomotele utilajelor se auzeau sporadic, bare de metal în cădere, aparate de sudură, rar strigăte ale muncitorilor (adesea deținuți pe care îi aduceau în fiecare dimineață cu autobuzele), dar și alarme ale macarelor. Acel fundal sonor părea ceva îndepărtat, science fiction. Dar ceva care îmi dădea fiori. Ca tot ce era atunci. Trăiam într-o distopie. Acum tot ce era atunci mi se pare un science fiction de groază. Tot ce am trăit atunci mă face să văd orice film de groază ca pe ceva comic. Cum poate să fie cineva speriat de supranatural, de demoni și fantome, când ceea ce fac oamenii vii, din lumea asta, e atât de îngrozitor? Dar se pare că asta e natura umană. Din Evul mediu, cel puțin, oamenii se tem mai mult de ce va fi în viața viitoare decât de toate ororile din cea prezentă. Cum poate investi cineva în frica de iad?
De când eram mică încercam să ocolesc cumva macarelele, să fiu față de ele la distanța lungimii lor. Ca și când, dacă ar fi fost cutremur și s-ar fi prăbușit, să nu cadă pe mine. Făceam același lucru și cu clădirile. Nu știam sau nu realizam că ele nu cad pe lungime, ca o cutie. Asta era înainte de 11 Septembrie, înainte de atentatele care nu erau mai mult sau mai puțin ”roși”, ca în acele timpuri.
Am ocolit șantierul cu același sentiment pe care îl aveam de când eram mică, de repulsie amestecată cu teamă. Uzinele pe care le vedeam mereu la televizor poate îmi dăduseră sentimentul ăsta. Poate le asociam, așa cum se dorea, cu acea societate: industrializarea aceea aberantă, cu distrugerea modului de viață anterior. Vedeam pe un scaun din bucătărie o copertă a unei reviste ”Știință și Tehnică” pe care când am învățat să citesc, am citit ”Caverne de oțel”. Coperta, despre care acum mă gândesc că asta era, se lipise de scaunul de lemn și semăna cu un afiș. Credeam că e vorba de un peisaj industrial cu care eram intoxicați prin televiziune și presă, că alte mass media nu existau. Nu știam că acele caverne de oțel descriau o lume care semăna cumva cu lumea în care oamenii care locuiau în case cu grădini erau duși cu forța în blocuri oribile din beton. Numai că nu suprapopularea era acestei deportări, trăiam de fapt într-o țară subpopulată, ci dorința de uniformizare, de distrugere a modului de viață.
Am aruncat o privire spre șantier și am mărit viteza. Voiam să trec cât mai repede de zona aia. Am văzut niște femei în vârstă privind spre șantier cu un fel de nostalgie.
”De când lumea și pământul nu a fost niciodată nimic aici!” Probabil avuseseră case acolo, iar buldozerele comuniste le făcuseră una cu pământul. Sau cunoșteau oameni care fuseseră proprietari acolo. Asta era ideea, cum tancurile sovietice călcaseră în picioare modul nostru de viață, opera era continuată de buldozerele conducătorilor (de fapt dictatorului) de acum.
În fața mea a apărut un șanț. O punte de lemn îngustă îi lega malurile, așa cum se obișnuia atunci. Era umedă și mizerabilă. Dar ce nu era așa atunci? Am călcat pe acea improvizație mai puțin decât ieftină.
Mereu mă temeam de aceste punți, omniprezente cu atâtea șantiere. Și la fel de periculoase ca tot ce era atunci. Am mers un pas, doi, trei... apoi nu știu cum am alunecat în noroiul din șanț. M-am trezit cu picioarele sub mine, cu ochii în petele de noroi de pe uniformă și de pe paltonul de deasupra. Mi-au ridicat ochii și am văzut malul de pământ în straturi de diferite nuanțe din jur. M-a cuprins un puternic sentiment de scârbă amestecată cu frică. M-am ridicat încercând să ignor durerea din genunchi și mai ales mizeria de pe haine. ”Cum ies eu de aici?!”, mă întrebam. Apoi m-am gândit că oricât ar fi de scărbos, șanțul trebuie să se termine undeva. Pot să găsesc un loc de unde pot să mă cațăr. Sau pot folosit chiar puntea, de fapt scândura care avea un fel de mici denivelări care puteau fi considerate trepte. Mi-am aruncat privirile spre punte. Dar în momentul acela, m-am pomenit cu o atingere pe braț. M-am întors speriată. Ce sentiment poți avea într-o dictatură când cineva te atinge? În fașa mea a apărut o femeie de vreo 30-35 ani, tunsă scurt, cu pufoaică și cizme de cauciuc.
”Nu te speria”, știu cine ești și ce îți dorești. Te urmărim de mult timp.
”Mă urmăriți? Dar ce-am făcut?” Într-o lume în care toată lumea era urmărită și în care poliția politică era peste tot, aveai toate motivele să te temi dacă nu știai despre ce e vorba. Norocul meu e că aveam acel tupeu al celor care au în sânge drepturile omului, dar care văzuseră oameni suficient de curajoși care ăbfruntaseră cumva regimul dictatorial, și tocmai de-aia știau până unde să se teamă de el.
Femeia se uită la mine și începu să râdă.
”A, nu sunt ce crezi tu!” Din contră...Nu avem nicio treabă cu ei. Suntem dușmanii lor. Dar sunt prea proști ca să ne descopere. Sau să înțeleagă ce vrem noi.”
Probabil încercând să răspundă expresiei de uimire de pe fața mea, femeia continuă:
”Urmează-mă! O să-ți explic tot!”
”Tot ce înțeleg deocamdată e că mă urmăriți, că nu sunteți de la securitate. Cine ar urmări o fată de liceu care nu face altceva decât să citească și să alerge?” Că altceva interesant nici că se putea face atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu