Relațiile între sexe la Panait Istrati

Panait Istrati, pe numele de la naștere Gherasim Istrate (1884-1935) e o prezență specială în literatura română. El a fost de fapt în primul rând un scriitor francez, de limbă franceză. Încurajat de scriitorul Romain Rolland să scrie, după o tentativă de sinucidere eșuată din 1921, Istrati scrie cele mai multe opere în franceză, pe care apoi le traduce el însuși. Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Panait Istrati ”într-o țară în care nimic nu contează”, cum spunea Martha Bibescu. Adică dacă peregrinările descrise în nuvelele lui, din Egipt până în Grecia și chiar Uniunea Sovietică, nu l-ar fi condus pe malurile Senei și ale Mediteranei, la Nisa. Poate nu am fi auzit mare lucru despre el. Mai ales că oricum, critica de la noi nu l-a apreciat prea mult. Așa, scriind în franceză, în 1935, când a murit, fusese tradus deja în 27 limbi.
Panait Istrati, el însuși o prezență exotică în literatura română, fiul unui contrabandist grec, Gheorghios Valsamis (care a murit ca și fiul lui, tot de tuberculoză, la scurt după nașterea acestuia) și al unei românce, Joița Istrati, de condiție modestă, din Brăila, a avut o viață grea, pe care o evocă în operele lui pline de substanță, sinceritate și originalitate. A fost socialist și ateu, e poate prima persoană foarte cunoscută din cultura română care a avut o înmormântare seculară. El a imortalizat lumea cosmopolită, cu diferențe sociale și culturale din Brăila acelor timpuri, lumea plină de exotism și farmec, din care acum nu mai găsești aproape nimic, doar ruine, în cel mai bun caz, peste care tronează simbolurile comuniste ale depersonalizării și deculturalizării forțate.

Istrati era astfel fiul unei mame singure, al unei spălătorese, care a făcut sacrificii imense ca să-l crească, după cum singură recunoștea. Pentru tot ce a făcut merita greutatea lui în aur și tot ar fi fost prea puțin, spunea ea. De fapt asta era și încă mai e măsura reală a eforturilor unei mame, mai ales dacă e singură. Dar cam toate mamele sunt singure în eforturile lor, dacă e un ajutor, cel mai adesea e numai material. Sunt plătite ca mame, dar mult sub ceea ce merită, cum se obișnuiește în patriarhat cu femeile.

Totuși, în acea lume, femeile care în urma unor relații premaritale rămâneau gravide, trebuia să primească prin lege o sumă de bani de la tatăl copilului. Obiceiul e descris într-una dintre nuvele lui Istrati, dar era prezent și în alte țări în epocă. Apare și la Frans Eemil Sillanpää (Silija). Era o formă de protecție socială a femeilor într-o epocă în care pentru o femeie era foarte greu să se întrețină singură, iar șansa de a găsi un soț, mai ales de o anumită calitate, având un copil mic, scădea destul de mult. Deși femeile singure cu copii mari păreau să se bucure de mult succes, mai ales dacă arătau bine. Într-una dintre nuvele, Istrati descrie o astfel de mamă, văduvă, cu un copil nelegitim, pe care îl numea ”din flori”, deși se considera văduvă: mama lui Adrian, un fel de alter ego al său, socialist și rebel. Ea era curtată de mai mulți bărbați, dar îi refuză pe toți. Probabil era atât de sătulă de muncă după creșterea unui copil încât să servească și un bărbat era prea mult pentru ea...Astea sunt femeile reale din epocă, foarte active, responsabile, epuizate de muncă, dar nu mai puțin femei. În contrast cu burghezele care vindeau falsitate pentru a obține...inactivitate și lipsă de griji, criticate de alții, inclusiv de alți socialiști ca Sofia Nădejde, dar care nu apar în scrierile lui Istrati.

Și totuși, peisajul Brăilei e plin de tinere femei sărace, gravide, înfometate, deja cu copii mici, de care i se face milă unui plăcintar albanez, kir Nikola, care le mai oferă câte o plăcintă la sfârșitul programului.

În operele lui, Istrati abordează foarte multe teme interesante, de la homosexualitate, amor liber

căsătorie, poligamie, prostituție, dar mai ales prietenie. Pentru că Istrati descrie sentimente umane reale, nu contrafăcute, pictate, cum făceau adesea alți scriitori care se fereau să descrie lumea așa cum e, ci cum ar vrea cititorii să fie. Lucru care se întâmplă și acum... Deși nu par a fi cenzurate, sunt demne, lipsite de acea scârboșenie din literatura română, dar nu numai. Oricât de săraci și dezmoșteniți de soartă, oricât de abuzați, oamenii sunt oameni și au vise, dorințe, pasiuni. Alienarea lor nu e la nivelul cel mai intim, cum se observă adesea acum, dar cum probabil se întâmpla și atunci. Umanitatea se găsește acolo unde nu te aștepți sau te aștepți mai puțin. Sau unde ipocriții și ignoranții, mai ales cei din elitele culturale, se așteaptă mai puțin.

În nuvela cu același nume, Codin, un uriaș care tocmai venea din pușcărie, se împrietenește cu un copil, Adrian, și îi vorbește mult despre sentimentele lui, apropiindu-se mult de el, dincolo de diferența de vârstă și de experiența de viață. Interesantă este discuția despre justiție, despre cum tratează ea circumstanțele atenuante, cui oferă clemență și cui, nu. Codin ucisese din gelozie, practic de durere, cum avea să recunoască. El descrie suferința imensă pe care cineva o simte când este trădat în acest fel. Justiția îl condamnase pentru asta, pentru uciderea rivalului, gest nepremeditat, de disperare, dar nu-l condamnase când de fapt vrusese să ucidă pe cineva, un prieten care îl atacase. Atunci fusese legitimă apărare, după lege, deși el chiar vrusese să-l ucidă, chiar dacă părea doar apărare, dar având în vedere forța lui herculeană. Numai că de atunci lucrurile au evoluat (involuat) foarte mult. Acum legitima apărare nu mai contează. Multe femei sunt în închisoare doar pentru că au vrut să-și apere viața. Iar cât despre sentimentele cuiva rănit de trădare, și aici nu mă refer la violența domestică, nu se mai pune problema să ofere circumstanțe atentuante.

Numai că bietul Codin e condamnat să fie din nou trădat de fratele de cruce și de frumoasa lui iubită, Irina. El tânjea enorm după prietenie, după încredere totală, suferind că Adrian era prea tânăr pentru a fi fratele lui de cruce. Știa că prietenul, dar și iubita, l-ar înșela. Și acest lucru chiar se întâmplă când ei se refugiau în grup înafara orașului, fugind de o epidemie de holeră.

De data asta Codin nu mai scapă, dar nu de justiție, ci de neîndurătoarea lui mamă, care se răzbună pentru bătăile îndurate. De fapt el o bătea pentru traumele copilăriei. Părinții lui înstăriți erau foarte nefericiți din cauza unui copil urât, și aveau grijă să-i arate asta prin toate mijloacele. Din nefericire copilul urât crește, și, pe lângă urâțenie e înzestrat cu o mare putere fizică, acum raportul de forțe se schimbă. El e cel care îi terorizează.

Relațiile dintre copii și părinți se văd foarte bine aici. Părinții (foarte mulți dintre ei) vor un anumit gen de copii, de care să fie mândri. Nu e nimic idealizat în acest tip de relație. Copiii sunt o investiție, una care poate fi bună sau proastă. Dacă e proastă, ai toate motivele să-i urăști. Războiul dintre părinți și copii poate fi unul foarte dur. Și iată că o mamă îi oferă fiului abuziv, pe care ea și soțul ei l-au abuzat mai înainte, o moarte cumplită. Sălbaticul Codin e învins de ura mamei sale care toarnă apă clocotită pe el. Era un procedeu cunoscut de pedeapsă aplicat de femeile lipsite de forță fizică. Munca lor casnică le oferea numeroase arme, printre care și aceasta. Erau atunci mai multe femei ucigașe decât acum? Erau femeile mai înclinate să-și facă dreptate atunci?

Ar fi interesant un studiu. Se pare că violența domestică e mai des întâlnită acum, după unele date. Dar rata omuciderilor a scăzut constant în Occident de secole. Acum o rată extrem de mică de omucideri au ca autori femei. Dar au existat perioade în istorie când această rată a crescut și pentru femei, în tabloul general al creșterii violenței letale (Chicago, între 1975 și 1920). Nu știm cum era în acea perioadă în România. Interesant e că Panait Istrati vorbește despre omucideri comise de bărbați și femei, iar o femeie rece, dură, hotărâtă, e autorea unui filicid. Suntem oare mai buni și mai blânzi decât cei de atunci sau doar mai domesticiți și cu un grad mai mare de uniformitate, dată de vieți mai asemănătoare?

Trecem acum la o altă temă interesantă abordată de Istrati: sexualitatea. Și cum am spus, o face cu sentiment, uman, nu cu scărboșenie, falsă pudibonderie sau condamnare. În capodopera ”Kira Kiralina”, povestitorul e Stavru, un bărbat cu o biografie mai mult decât aventuroasă. E blond, fiu al unei femei pe jumătate rusoaică, provenită din căsătoria unui turc poligam cu o rusoaică. Poligamul mai avea copii și de la o altă femeie, frații vitregi ai mamei lui Stavru. Această femeie, extrem de frumoasă, era măritată cu un bărbat brutal, deși avea propria avere, administrată de frații ei. Ea își permitea să dispună de propriile venituri cu o singură condiție: să rămână măritată! De ce asemenea abuz, asemenea oroare, când femeia își permitea o viață decentă pentru ea și copiii ei? Mentalități patriarhale, ce altceva se poate spune!

Numai că frumoasa blondă organiza chefuri la care invita bărbați tineri de toate naționalitățile locale (turci, greci, români), care îi ofereau tot atâta plăcere câtă suferință îi oferea soțul grobian și violent, care o făcea să plătească de câte ori o găsea chefuind. Și nu numai. Ea continua însă, după ce el cu fiul cel mare plecau să lucreze la un atelier, să se bucure de viață (nu se ocupa cu treburile casnice, nici nu gătea, mâncarea era comandată la o locandă) și să practice amorul liber. Kira, fiica mai mare, tot foarte frumoasă și blondă, participa și ea la chefuri, iar Stavros supraveghea drumul pentru a preveni o vizită inopinată a tatălui. Dar numai că acest lucru se întâmplă într-o zi, tatăl și fiul își depășesc recordurile anterioare de violență, mama, care își ferise atâta fața de violențele soțului, ajunge de data asta cu ochi distrus. Dispare în Imperiul Otoman, unde spera să găsească un loc unde să-și poată trata ochiul. Aici se vede speranța pe care o aveau oamenii atunci față de medicina orientală. Să nu uităm, cele mai multe medicamente veneau din lumea musulmană, arabă de fapt, înseși vaccinurile au fost descoperite de Lady Montague în timp ce soțul ei era ambasador al Imperiului Britanic la Instanbul. Se pare că în țările române, unii oameni beneficiau de forme primitive de vaccinare contra variolei cel puțin din secolul al XVII-lea, pe aceeași filieră.

Copiii rămași singuri încearcă să evadeze din iadul patriarhal. Numai că se pierd unul de altul pentru totdeauna. Stavros ajunge la Stambul, unde e abuzat sexual de un bărbat, și capătă, după spusele proprii, acel ”viciu”, adică homosexualitatea. E o descriere atât de sinceră și caldă a homosexualității, cum rar vezi în epocă. După Stavros, violul îl face să devină homosexual, deși detesta acest obicei. Dar nu mai putea altfel, cum avea să vadă apoi. Devine jucăria sexy și foarte mofturoasă a unui bărbat bogat, căruia îi provoacă multe stresuri, dar mai ales multe pagube materiale în special când, însfârșit, reușește să fugă de la el. Relatarea unei relații homosexuale, cu diferență de vârstă, de avere, de stare, e plină de sinceritate. De ce nu ar fi la fel de revoltătoare o relație heterosexuală de acest tip, în care o femeie tânără e cea abuzată?
Nu vom ști de ce marele Iorga a aruncat, se spune, nuvela ”Kira Kiralina” trimisă cu dedicație de Istrati, exclamând că așa ceva nu poate fi citit, că Panait Istrati rămâne un hamal din portul Brăila. Elitismul disprețului față de alți oameni! Problemele descrise de Istrati sunt probleme umane, reale. Decăderea, ghinionul, devierea de la un parcurs lin și sigur, privilegiat, crează probleme umane, sentimente umane. Nu zic ca om de cultură, dar și ca istoric, Iorga e descalificat de această remarcă. Asta a propos de cultura română...A menționa atitudinea pornografică a lui Pamfil Șeicaru, care l-a numit pe Istrati ”poet al șezuturilor deflorate” e o rușine a literaturii române, nu a lui Istrati, care nu poate decât să fie lăudat pentru curajul și umanitatea lui. Ce noroc că a scris în franceză!
Soarta Kirei nu pare a fi diferită de a fratelui ei. Ea se pare că a fost răpită pentru un harem. În timpul unei plimbări se pare că o vede într-o trăsură, dar nu reușește să ajungă la ea...De fapt ”Kira Kiralina” e despre căutarea ei de către frate, care se dovedește în van. Ocazie cu care el peregrinează prin Imperiul Otoman, de la frumosul Damasc, un oraș atât de vechi, până în Liban, ca apoi, prin 1860, să se întoarcă în Brăila. E victima unor întâmplări neplăcute, tragice, dar cunoaște și oameni minunați.

Devine vânzător de salep, o băutură atât de comună atunci și în Țara Românească, pe care acum nu o găsim decât în foarte puține restaurante cu specific turcesc, dar care e comună încă la Istanbul. Printre acești oameni cunoaște o femeie de afaceri libaneză, emigrată în Statele Unite, care se întoarce în frumosul Liban pentru o scurtă perioadă. Mentalitățile ei mercantile le zădărnicesc lui și prietenului lui mai în vârstă visele de căsătorie. O evocare a implicării extraordinare a libanezilor în comerțul mondial...

Numai că Stavru reușește să se însoare până la urmă, după ce se întoarce în Țara Românească. Soția lui e româncă, foarte bună și sensibilă, deși frații ei sunt brutali și homofobi. La aflarea orientării sexuale, îl pedepsesc cu violență, că era cel mai simplu. Istrati te face să vezi românii prin ochii străinilor, și brutalitatea obișnuită, lipsa de nuanțe și înțelegere ți se pare atunci frapantă. Stavru are o relație frumoasă cu soția, e chiar una sentimentală, foarte apropiată, dar nu poate fi sexuală. E imposibil pentru el, incapabil de heterosexualitate după ce a adoptat acest ”viciu”. Mărturisirea lui te duce cu gândul la viziunea unor etologi mai recenți, ca Desmond Morris, care consideră homosexualitatea un fel de fetiș (Zoomenirea, The Human Zoo), ceea ce nu o face cu nimic de condamnat, dar nici cu posibilitate de schimbare.

Dar văzând că homosexualitatea lui nu e tratabilă, cumnații îi dau o mamă de bătaie și îl alungă, cu gândul de a-și recăsători sora. Numai că ea nu rezistă și se sinucide. Kira Kiralina e o capodoperă originală, iar Istrati ”un hamal” genial!

Dar cel mai interesante sunt relațiile romantice la Istrati. Foarte profunde, pline de substanță, pasiune și conflicte. Se poate spune că Istrati dă o definiție a adevăratelor sentimente romantice în ”Nerrantsoula”. Acolo rolurile de gen sunt aruncate în aer și o tânără extraordinară, pe cât de nonconformistă, pe atât de naturală și plină de sentimente, apare în literatura română. Nerrantsoula e o adolescentă foarte frumoasă, plină de viață, musculoasă, pentru că e sacagiță, adică aduce apă cu sacaua pentru diferiți clienți. Orfană, stă în gazdă, unde se împrietenește cu vecinul român, de vârstă apropiată. Numai că ea dispare adesea undeva, de unde vine fericită. Vecinul care devine martorul la persoana I al evenimentelor, se îndrăgostește de ea. Ea îi împărtășește cumva sentimentele, numai că ea e îndrăgostită și de un alt băiat, un grec din alt cartier. Fata e cumva bigamă, fiind sinceră cu amândoi. Cei doi băieți se cunosc, devin rivali. Grecul încearcă să-l elimine fizic pe român, printre altele provocându-l să înoate în Dunăre, ceea ce era foarte periculos pentru el. Dar prietena lui, sacagița, puternică și o foarte bună înotătoare, îl ajută. Nesfârșitul șir de provocări al rivalității o îndepărtează pe Nerransoula de amândoi, deși ea le arăta amândorura aceeași afecțiune. Iubita celor doi dispare, iar ei, deveniți adulți și împrietenindu-se, având o cauză comună, o caută peste tot prin Brăila. Nu se gândesc însă s-o caute pe strada prostituatelor, unde nu le trece prin gând că ar putea fi. Dar câinele ei o trădează. Ea era într-adevăr acolo, acum adultă și încă mai frumoasă. Ei plătesc pentru o lungă discuție cu ea. Află atunci povestea ei. Faptul că ajunsese prostituată are cea mai mică importanță. Era normal pentru o fată săracă, care greșise la un moment dat, după ce ajunsese în spital în urma unui accident și dispăruse din viața prietenilor ei. Asta era soarta fetelor ca ea! Dar nu suferea, nu se simțea umilită din cauza asta. Din contră, era destul de demnă și de dură cu matroana.

Nerransoula era produsul unei pasiuni nebune între o evreică și un grec însurat. De fapt era eroarea de planificare familială, urâtă foarte mult de mamă pentru asta. Era în calea fericirii mamei ei cu amantul, pentru care e în stare de orice. Chiar și să se convertească la creștinism și să încerce să devină o femeie cucernică. Dar când amantul o vede în starea asta, nu mai e atras de ea. I se pare ca o nevastă, iar asta nu e deloc de dorit. Oamenii aveau atunci aceleași gusturi și dorințe, doar că acum pretind altceva.

Fiica are o poveste încă și mai stranie decât mama. Aflând toată povestea, și văzând-o prostituată pe iubita lui, și mai ales aflându-se iarăși în poziția de rival cu fostul vecin al ei, grecul tranșează situația înjunghiind-o. Nu mortal, ea este salvată și dispare din nou, de data asta cu grecul. De ce alege ea așa? Interpretarea românului e că femeia se dă cu cel mai puternic. Ce putere poate fi într-un asemenea gest? Poate puterea pasiunii iraționale, totale... Acum e rândul românului s-o caute cu un amic al ei, bolnav de turberculoză și infirm, cu care ea nu avea nimic romantic, prin Orient. Când o găsește după ani, când ea nu mai arăta atât de bine, află că peregrinase în tot acest timp exercitându-și meseria, din care îl întreținea și pe iubitul ei, cu care nu făcuse dragoste niciodată. Pentru că el nu putea...

Când toți se reunesc, iar ea se apropie de român, probabil dorind să-l sărute, cum obișnuia în adolescență, aflându-se într-o barcă, grecul se aruncă în apă cu ea. Dar aici e o inadvertență. Ea, dar și grecul, înotau foarte bine...Poate e vorba de curenți puternici în apele Bosforului, dar și în Dunăre sunt curenți...Ideea e că grecul, care suporta să știe că se prostituează, nu suportă să vadă nici cel mai mic semn de afecțiune al ei pentru altcineva. Mai e în literatura română o asemenea tragedie psihologică? Sau un personaj feminin mai real, mai liber, cu o afectivitate mai naturală? La așa-zișii mari scriitori? În altă nuvelă apare o altă femeie remarcabilă, Floricica, o țărancă devenită femeie mondenă, apoi un fel de moștenitoare a șefului de bandă de contrabandiști, uimit de curajul și forța ei morală.

Dar dincolo de a prezenta portrete feminine pline de curaj și care își exprimă sentimentele proprii ca și când patriarhatul nu ar fi existat, Istrati răspunde la întrebarea ce e dragostea romantică adevărată, chiar în Nerrantsoula. Ea se bazează pe o mare prietenie, pe o mare apropiere, apoi vine atracția sexuală. Nerrantsoula era în primul rând prietenă cu vecinul român, dar și cu grecul. Atracția doar se suprapunea pe această prietenie. E diferit de ceea ce exprimau autorii romantici, la care doar atracția și sexul contau, ceea ce a dus la obiectificarea în primul rând a femeilor, ele fiind ținta acestui tip de pasiune.

Și dacă am vorbit de pathos, de pasiune, nu putem să nu aducem vorba și de o noțiune înrudită, adică patologie. Înafară de epidemia de holeră, foarte bine descrisă, se vorbește mult de tuberculoză, dar și de diabet, care atunci era o boală rară. Probabil este vorba de diabet autoimun. În Nerrantsoula, o femeie diabetică avea nevoie de cantități foarte mari de alimente, cum se întâmpla în această boală, iar vecinii încercau s-o ajute.

Panait Istrati a fost un mare scriitor, un mare talent, originea lui modestă, ca și studiile limitate, fiind de fapt puncte în plus pentru valoarea lui reală. Dincolo de asta, a fost într-adevăr un socialist, ceea ce i-a adus în cele din urmă negarea din toate părțile, mai ales după ce a spus adevărul despre Uniunea Sovietică.

Bibliografie

Homicides - Our World in Data

I Loved Joe, but I Had to Shoot Him: Homicide by Women in Turn-of-the-Century Chicago (northwestern.edu)