Circe

 

Despre ”Circe” a lui Madeline Miller am aflat pe un grup feminist. Cartea era inclusiv la supermarket, dar cine s-ar fi gândit că ar putea fi feministă?

”Circe” merită citită de toată lumea, dar mai ales de feministe. E o poveste despre zei și zeițe. Despre uman și divin. Despre femei și bărbați, chiar dacă sunt divinități, despre relațiile dintre ei, despre nemurire. Cum ar fi fost Odiseea din punctul de vedere al unei femei? Penelopa? Se pare că o astfel de carte a publicat deha Margaret Atwood. Cum ar fi fost din punctul de vedere al Athenei? Al lui Calypso? Circe? ”Circe” e repovestirea din punctul de vedere al vrăjitoarei cu același nume a episodului din ”Odiseea” lui Homer, sigur, cu faptele conexe. Totul e din punctul de vedere al vrăjitoarei Circe, fiica nimfei Perse și a zeului Hellios, care Odiseu s-a întânit pe insula ei în drumul lui spre Itaca, la întoarcerea din războiul Troian. Totuși prima din serie, despre care puțin se vorbește, este ”Casandra”, Iliada prin ochii Casandrei, fiica regelui Priam. ”Casandra”, scrisă de controversata autoare est-germană Christa Wolf, căruia i s-a reproșat că ar fi fost membră a Partidului Socialist Unit (echivalentul Partidului Comunist) e încă mai bună, mai profundă, cu mai multe implicații feministe decât ”Circe”.

Lumea în care se naște Circe e o lume patriarhală de la început (spre deosebire de cea din ”Casandra”), în care zeițele care nu sunt foarte frumoase nu se mărită și devin rușinea familiei. În care e mai bine să fii monstru ucigaș de marinari, ca Scylla, decât o zeiță nemăritată. Transformarea Scyllei, o nimfă foarte frumoasă, de către Circe, putea să fi fost chiar benefică pentru ea. Era mai bine fie spaima corăbierilor decât o nimfă nemăritată, cum declară Aietes, fratele lui Circe.

Lumea zeilor e lumea potentaților din societățile patriarhale. O lume dură, crudă, falsă, dedicată huzurului și distracțiilor, în care idealurile nu există. Singurul Prometeu, un unchi al lui Circe, un titan care a furat focul pentru a li-l oferi oamenilor, pe care ea îl ajută cu ceva hrană și băutură pentru zei în pauza dintre torturi, când rămâne singură cu el, e diferit. El chiar are un ideal și suferă la infinit pentru el, pentru că puterea de regenerare a zeilor e infinită. Asta e cauza nemuririi lor. Rănile lor se vindecă oricât de grave ar fi. Dar asta nu înseamnă că ar fi imuni la durere. Ei pot simți toate durerile fizice și morale pe care le pot simți și muritorii. Circe descoperă atunci moralitatea, bunătatea, și devine ceva diferit de zeii lipsiți de empatie, iresponsabili, care se joacă cu viețile celor mai puțin puternici decât ei, mai ales când dispun de foarte multă putere (pentru că societatea zeilor e foarte ierarhizată).

Miller descrie foarte bine mai ales relațiile dintre sexe, fie ele și divine. Zeii masculini, mai ales dacă sunt zei puternici, sunt practic lipsiți de capacitatea de a dialoga normal, de a li se spune lucrurile în față. Dacă încerci asta, poți fi ars la propriu, cum obișnuia Hellios să-și ardă inclusiv fiica atunci când i se pare că e impertinentă, că îl sfidează. Pare cunoscut?

Remarcabil e monologul lui Pasifae, sora mai mică, foarte frumoasă și rea, a lui Circe, care explică îngustimea rolului feminin în patriarhat. Ai de ales între a fi victimă și scorpie, cu bărbații, fie ei frați, tați, soți, zei sau muritori, nu există cale de mijloc. La nașterea minotaurului, Pasifae, măritată cu regele Minos, o cheamă pe Circe s-o asiste. Dar după toată demonstrația de venin, după toate jignirile la care își supune sora, disprețuită în familie pentru frumusețea mai modestă și pentru vocea ascuțită, de șoim (Circe înseamnă șoimița), Pasifae are un moment de sinceritate, șocant, în care își exprimă toată durerea vieții și a alegerilor ingrate pentru o femeie, pe care Circe, în marea ei naivitate, nu le înțelege. Pasifae îi mărturisește din jocurile ei pentru putere, în care întră chiar împerecherea cu un taur sacru, ceea ce a dus la nașterea minotaurului. Ea vorbește atunci liber despre stratagemele feminine, dar și despre arta conducerii. Miller are curajul să spună ceea ce Harari spune că religiile nu vor să recunoască (Sapiens), că zeii sunt răi, că lumea e făcută de o zeitate (sau mai multe) rele. Anticii au avut acest curaj. Ei au vorbit de răutatea și toanele zeilor. De ce ar vrea zeii nefericirea în lume? Pentru că oamenii nefericiți le dau daruri mai bogate. Și oricât acces la putere ar avea, zeii tot se bucură la ofrande. Zeii reprezintă metafora pentru oamenii puterii, care se cred mai mult sau mai puțin reprezentanții divinității sau divinităților pe pământ.

În lumea aceasta indivizii sensibili, cu idealuri, sunt striviți, mai ales dacă sunt femei. Pentru femei sau zeițe, cunoașterea regulilor dure ale ei e esențială pentru supraviețuire. Femeile nu contează pentru bărbați, tați își vând fiicele pentru interesele lor (politice) fără să clipească, iar frații le disprețuiesc. Pasifae îi mărturisește că numai teama contează în ecuația puterii, iar numai prin cruzime și răutate poate contracara acțiunile soțului ei muritor. Dar cea mai tristă mărturisire e că fratelui lor Aietes, cândva foarte apropiat de Circe, nu i-a plăcut niciodată nicio femeie. Adică nici Circe.
Singurătatea din sufletul zeiței Circe e mai mare decât singurătatea în care o aruncă jocurile de putere ale zeilor. Ea este exilată pe o insulă pustie, Aia, după ce mărturisește că are darul vrăjitoriei. De fapt după ce descoperă că a devenit ceea ce în greacă se numește ”pharmakis” (vrăjitoare). Era ceva nou față de puterile supranaturale ale zeilor, folosite discreționar. Era un alt tip de putere, de care ei, după ce la început o neagă, încep să se teamă. Era puterea științei, cu reguli, la care oricine are acces. Dacă are un dar...Perse, mama ei, se lăuda cu acest dar al copiilor ei. Dar poate că e ceva mai mult decât un simplu dar. Poate e darul răbdării, al curiozității și al observației, greu de găsit la zei. Ceilalții copii ai lui Perse, împrăștiați în lumea cunoscută din Antichitate, stăpânesc prin puterea vrăjitoriei, dar cu cruzime. Dar Circe ajunge la performanțe mai mari decât frații ei. Pentru Circe, exilul e de fapt începutul vieții. Ea simte că trăiește, fiind liberă, dincolo de prefăcătoriile din palatele zeilor. Și pe acea insulă ea face ceea ce s-ar numi...cercetări de vrăjitorie. Doar maternitatea, pentru scurt timp, o obligă să își întrerupă aceste preocupări, dar și să fie gata de sacrificii incredibile pentru a salva viața fiului ei.

E interesantă viziunea despre o viață excepțional de lungă, de mii de ani. Poate îți trebuie mii de ani ca să te desăvârșești, poate îți trebuie mii de ani ca să înțelegi viața, și mai ales, mii de ani ca să-ți găsești fericirea. Ce poți face interesant în mii de ani? Să te distrezi mereu, să o ții în chefuri și aventuri sexuale sau să studiezi, să exploreze. Uneori se pot împleti. ”Circe” pare să ofere astfel de perspective.

Lunga viață a lui Circe e în cea mai mare parte tristă și plicticoasă. Puțini indivizi, zei sau oameni, care să merite respectul și pentru care să merite să ai sentimente puternice, întâlnește. Primul este Prometeu, unchiul ei. Altul este arhitectul și inginerul Dedal, ținut captiv de sora ei Pasifae în Creta. El construiește labirintul pentru minotaur, dar îi confecționează și un război de țesut lui Circe. Cu el, afară de prietenie, are doar o scurtă aventură. O relație fără implicații afective are cu frumosul Hermes, care o vizitează mereu pe insula unde era exilată. Ea nu avea voie să părăsească insula, dar avea voie să primească vizite. Nu are încredere în el, dar pentru sex merge. După durerea pe care i-a pricinuit-o pescarul muritor, plin de griji și mereu obosit, de care ea s-a îndrăgostit și pe care l-a transformat în zeu prin nou-descoperita ei vrăjiotorie, pentru ca apoi s-o îndepărteze și să i se pară ridicolă o relație cu ea, părea o soluție rezonabilă.
O relație mai lungă a avut cu Odiseu, cu care a avut și un fiu, Telegonus, de care acesta din urmă nu știa. Numai inteligența socială extraordinară a lui Odiseu îl fac să se califice pentru o relație cu Circe. El știe să se poarte, e foarte viclean, ea încearcă să cenzureze în proprii ochi, dar mai ales ai fiului ei, unele episoade din trecutul lui, în care se vedea brutalitatea și imoralitatea patriarhală. Dar în cele din urmă, adevărata lui natură iese la iveală, mai ales când cel de-al doilea fiu, Telegonus, vrea să-l cunoască și îl vizitează pe insula lui, Itaca. Obsedat de hoți și de uzurpatori, el încearcă să-l ucidă, dar este ucis.

Acest incident îi schimbă viața nu doar lui Telemah, fiul lui Odiseu cu Penelopa, dar și lui Circe și lui Telegonus. Circe îl cunoaște pe Telemah, care se refugiază pe insula lui Circe cu mama lui, fugind de ambițiile Athenei, care îl dorea un lider puternic în locul muritorului ei preferat, Odiseu. Numai că el avea alte vise și preocupări. Telegonus, care până atunci fusese vânat de Athena pentru ceea ce urma să facă, adică să-și ucidă tatăl, se califică pentru a împlini ambițiile zeiței. Iar Telemah, care își dorea doar o viață liniștită cu o familie fericită, reușește să se împlinească alături de Circe, pe care o face fericită și cu care se căsătorește și are două fiice. Telemah, moral, sensibil, lipsit de ambiții, pare să fie singurul bărbat capabil de a avea sentimente pentru o femeie și care merită să primească sentimente de la o femeie. Circe a reușit să găsească aceste sentimente, dar i-au fost necesari mii de ani. Să înțelegem că astea sunt șansele unei femei să își găsească cu adevărat perechea?

Circe reușește să scape de exil șantajând zeii, în primul rând pe tatăl ei. După ce aplică vrăji pe alții, ajunge să se supună ea singură unei vrăji. Își face poțiune din planta scăldată de sângele zeiesc în timpul războiului dintre titani și olimpieni, despre care aflase că te transformă astfel încât să-ți arate adevărata natură. Această plantă îl transformase pe prietenul ei pescar într-un zeu al mării, de fapt un monstru cu caractere de pește. Acea plantă o transformase pe nimfa Scylla într-un monstru marin, spaima marinarilor. Nu se temea că i-ar face ceva lui Telemah, care era sincer și își arăta mereu adevărata natură. Pe ea însă a transformat-o în...muritoare. Până atunci doar vocea îi era de muritoare, cum îi spusese Hermes. De fapt asta o făcea ascuțită, nu puternică, precum a zeilor. Dar alege să devină muritoare, cu toate lipsurile de rigoare. Nu se va mai regenera cu ușurință, va resimți mult timp efectele nașterilor, se va îmbolnăvi, va îmnătrâni. Dar...nu e va aștepta o eternitate în care să se despartă de cei care au însemnat ceva pentru ea. Muritorii ajung în lumea umbrelor, dar acolo pot să nu fie singuri, ci alături de cei dragi din viață. Circe plătește prețul pentru a fi pentru o eternitatea cu Telemah, fie și în lumea umbrelor. Alternativa era o eternitate de singurătate, punctată doar de eventuale despărțiri dureroase.

Dar Circe mai dezvăluie prin vrăjile ei adevărata natură în cineva: în bărbații care îi calcă pragul, cărora le oferă ospitalitate, dar care drept mulțumire, când descoperă că e o femeie singură, încearcă s-o violeze. Nu doar zeii masculini sunt ființe lipsite de moralitate și umanitate, ci și muritorii de același sex.

Deși romanul fantastic al lui Miller vorbește de Hellios, Prometeu, Ariadna, Medea, Tezeu, Hermes, Dedal, Odiseu, Penelopa, Telemah, de alte zeități și personaje mitice, este de fapt despre soarta unei femei în pariarhat, chiar dacă are caractere divine, dar are defectul de a fi naivă și idealistă.