Casandra

”Casandra”, scrisă de Christa Wolf, o autoare est-germană căreia după cădearea Zidului Berlinului i s-a reproșat apartenența la Partidul Socialist Unit (varianta locală a partidului comunist), este o bijuterie literară. E incredibil că nu se vorbește mai mult despre ea. E feministă și scrisă într-un stil elitist, erudit, original, normal că nu are cum să fie un succes de public. Nu știu cât se vorbește despre ea în mediile feministe academice. Deși...
Casandra are psihologie, istorie, sociologie, filosofie. Deși e plină de mitologie (referirile la personajele lui Homer apar la tot pasul, și chiar pentru cine e interesat, se poate vedea de unde vin multe nume care au ajuns acum cu valoare simbolică, unul dintre acestea fiind chiar Casandra), narațiunea pare foarte actuală, ca și când evenimentele s-ar fi întâmplat acum.

Romanul este remorarea la persoana I a evenimentelor care au dus la căderea Troei de către Casandra, preoteasă și fiica regelui Priam. Casandra își amintește și repovestește din punctul ei de vedere celebrele evenimente din Iliada, în timp ce, ca prizonieră la învingătorii greci, își așteaptă condamnarea la moarte alături de cei doi copii și de prietena ei, Mirina, fiica doicii Parthena.

Casandra ne dezvăluie o altă lume, mai sofisticată, mai civilizată, mai liberă, mai spirituală, și în primul rând mai puțin patriarhală. O lume la cărei prăbușiri ea asistă, pe care încearcă să o salveze, dar eșuează. Casandra a știut ce se va întâmpla, a avertizat asupra dezastrului, dar nu a reușit să-l împiedice pentru că nu a fost luată în seamă, deși poziția ei era importantă. Distrugerea lumii ei a fost opera unor bărbați, a unor barbari veniți după jaf, dar și a autohtonilor, contaminați până la urmă de gândirea superificială, brutalitatea, lipsă de înțelegere profundă a primilor. Că asta e de fapt patriarhatul, despre care istoricii (istoricele precum Gerda Lerner), lucru ușor de altfel de verificat, s-a făcut în etape și s-a consolidat după evenimente istorice. Decăderea drepturilor femeilor (dar și a bărbaților ca ființe morale) s-a făcut în etape. Etapele astea au fost de fapt catastrofe suferite de civilizație. Mulți au fost uciși, iar cei rămași și-au pierdut din bunăstare, cultură și umanitate.

Bogata cetate a Troei, care se pare că a existat cu adevărat, era plasată în Anatolia, Turcia de azi. Acea zonă, mult mai civilizată și bogată decât noile culturi care apar în Europa, era ridiculizată pentru statusul femeilor. La Roma se spunea că etruscii, popor de origine necunoscută, cu o limbă greu de comparat cu orice altceva, bogați și mai civilizați decât alții de pe teritoriul Italiei, ar fi urmașii lidienilor, popor vorbitor al unei limbi indo-europene din Anatolia (ca și troienii), doar pentru libertatea femeilor. Deși date noi de genetică nu exclud totuși o astfel de înrudire a populației actuale din zona locuită de etrusci și populațiile actuale din Anatolia, dar ar putea fi ulterioară.

Istoria consemnează un sclavagism mai moderat al acestei zone, cu multe ”ramasitele primitive”. De fapt ce era de ridiculizat erau vestigiile matriarhale ale acelor societăți. Margarete Riemschneider vorbește în treacăt despre societatea hitiților în cartea ei ”Lumea Hitiților”. Acolo, cel puțin la început (hitiții dispar din istorie în secolul XIII înainte de Christos), inclusiv conducerea imperiului încă avea puternice influențe matriarhale. Urmașul la tron era fratele regelui, nu fiul, iar regina rămânea în funcție după moartea regelui, funcția fiind a ei personală. Regina îi putea face probleme regelui prin influența ei politică, chiar dacă era sora lui.

E ușor de crezut ca și troienii să fi avut o organizare similară. Conștienta și sensibila Casandra, mistuită de temeri și nesiguranță, mai ales după începutul războiului troian, povestește de lumea de dinainte de venirea grecilor. Inițierea sexuală a femeilor avea o valoare spirituală, existau ritualuri religioase sexuale în care fetele își începeau activitatea prin intermediul...templului. Nu conta statusul social al fetei. În lumea aceea liberă, în care sexualitatea nu era taboo, Casandra trăiește o într-adevăr frumoasă poveste de dragoste. De fapt libertatea sexuală e absolut necesară pentru așa ceva. Emoțiile sunt încă mai puternice și mai naturale. Adică au șanse mai mari să fie așa...

Chiar și la vârste mai înaintate, femeile nu îsi ascund sentimentele, au relatii amoroase și sexuale cu cine vor ele, nu contează dacă sunt măritate sau nu. Pasiunile, mai mult sau mai puțin profunde, plutesc în aer. În ”Casandra” vedem ce ar putea fi femeile într-o lume mai puțin patriarhală. Dar acest lucru se schimbă, razboiul troian adâncește patriarhatul in zonă.

Bărbații troieni se schimbă și ei, devin de speriat odată cu avansarea războiului. Aproape că nu mai e diferență între ei și invadatorii sălbatici. Dar ele se organizează și rezistă în felul lor prin cultul Cibelei, în frumoasele peșteri din Anatolia. Regele Priam, cel care își asculta fiica tot timpul, ajunge să nu mai facă față presiunii, și face tot felul de compromisuri. Își ignoră fiica, pe înțeleapta Casandra, mai mult, cu timpul ajunge să o mărite din rațiuni politice, fără a lua în seamă sentimentele ei. Așa ceva era de neconceput înainte de război. Dar cea mai mare victimă este sora ei, frumoasa și blonda Polixena, care se sacrifică încercând să-l seducă pe Ahile, dar care ajunge să înnebunească din cauza brutalității lui. Povestea Casandrei nu are elemente supranaturale, Polixena nu e, ca în legende, cerută ca sacrificiu de fantoma lui Ahile, ci se oferă ea de bunăvoie, când Ahile era în viață. Casandra e lucidă și rațională, suferă mereu de complexul impostorului ca preoteasă, îndoindu-se de harul ei când servea la templul lui Apolo. Dar o vedea pe Cibele... Ea exprimă idei politice, spune adesea ”așa se face” când e vorba de o soluție deja cunoscută, din păcate, fără succes.

Lui Ahile, eroul grec, Casandra îi spune în povestea ei ”Ahile, fiara” din cauza forței lui, a brutalității și cruzimii. El e și ucigașul lui Hector, fratele Casandrei, conștient și curajos. Paris apare ca foarte arătos, dar inconștient, superficial. Despre el s-a profețit că va face rău cetății, ceea ce se adeverește. Numai că din poveste reiese că el nu ar fi răpit-o pe Elena, pe care oricum nimeni nu a văzut-o la Troia, că totul ar fi fost doar lăudăroșenie din partea lui, mândrie absurdă și pretext pentru jaf din partea grecilor. Rațiuni patriarhale, pentru care începe și continuă un război. Nimic nou sau vechi...

Homosexualitatea, atât feminină, cât și masculină, sunt ceva absolut normal. Inclusiv prietena ei, Mirina, devine lesbiană în urma unei posibil viol. Dar, cum se pare că era cazul și în Antichitatea greacă și romană, homosexualitatea nu era taboo.

Când totul se termină, Casandra nu vrea sa plece cu Enea, iubitul ei, care se oferă să o salveze împreună cu copiii ei, să fie o familie. Ea realizeză că va urma perioada eroică, în care nu vrea să trăiască, așa cum îi mărturisește și lui. Nu vrea să-l vadă pe Enea transformându-se în erou, un rol cât se poate de patriarhal. Preferă să meargă la moarte decât să supraviețuiască într-o astfel de lume. Speră ca soția lui Agamemnon, care o aduce ca prizonieră în Micene, Clitemnestra, să-i ierte măcar copiii. Dar se pare că acest lucru nu se întâmplă.

Narațiunea se termină când se anunță venirea călăilor. ”Casandra” pare ca un fel de jurnal dintr-o lume și o epocă mai puțin patriarhală, Trecerea timpului, mai ales când e vorba de femei, nu înseamnă întotdeauna progres. De fapt, de cele mai multe ori, cum se vede și acum în Iran sau Afganistan, dar chiar și în Occident.

Casandra - Editura Univers

Continue Reading

Relațiile între sexe la Panait Istrati

Panait Istrati, pe numele de la naștere Gherasim Istrate (1884-1935) e o prezență specială în literatura română. El a fost de fapt în primul rând un scriitor francez, de limbă franceză. Încurajat de scriitorul Romain Rolland să scrie, după o tentativă de sinucidere eșuată din 1921, Istrati scrie cele mai multe opere în franceză, pe care apoi le traduce el însuși. Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Panait Istrati ”într-o țară în care nimic nu contează”, cum spunea Martha Bibescu. Adică dacă peregrinările descrise în nuvelele lui, din Egipt până în Grecia și chiar Uniunea Sovietică, nu l-ar fi condus pe malurile Senei și ale Mediteranei, la Nisa. Poate nu am fi auzit mare lucru despre el. Mai ales că oricum, critica de la noi nu l-a apreciat prea mult. Așa, scriind în franceză, în 1935, când a murit, fusese tradus deja în 27 limbi.
Panait Istrati, el însuși o prezență exotică în literatura română, fiul unui contrabandist grec, Gheorghios Valsamis (care a murit ca și fiul lui, tot de tuberculoză, la scurt după nașterea acestuia) și al unei românce, Joița Istrati, de condiție modestă, din Brăila, a avut o viață grea, pe care o evocă în operele lui pline de substanță, sinceritate și originalitate. A fost socialist și ateu, e poate prima persoană foarte cunoscută din cultura română care a avut o înmormântare seculară. El a imortalizat lumea cosmopolită, cu diferențe sociale și culturale din Brăila acelor timpuri, lumea plină de exotism și farmec, din care acum nu mai găsești aproape nimic, doar ruine, în cel mai bun caz, peste care tronează simbolurile comuniste ale depersonalizării și deculturalizării forțate.

Istrati era astfel fiul unei mame singure, al unei spălătorese, care a făcut sacrificii imense ca să-l crească, după cum singură recunoștea. Pentru tot ce a făcut merita greutatea lui în aur și tot ar fi fost prea puțin, spunea ea. De fapt asta era și încă mai e măsura reală a eforturilor unei mame, mai ales dacă e singură. Dar cam toate mamele sunt singure în eforturile lor, dacă e un ajutor, cel mai adesea e numai material. Sunt plătite ca mame, dar mult sub ceea ce merită, cum se obișnuiește în patriarhat cu femeile.

Totuși, în acea lume, femeile care în urma unor relații premaritale rămâneau gravide, trebuia să primească prin lege o sumă de bani de la tatăl copilului. Obiceiul e descris într-una dintre nuvele lui Istrati, dar era prezent și în alte țări în epocă. Apare și la Frans Eemil Sillanpää (Silija). Era o formă de protecție socială a femeilor într-o epocă în care pentru o femeie era foarte greu să se întrețină singură, iar șansa de a găsi un soț, mai ales de o anumită calitate, având un copil mic, scădea destul de mult. Deși femeile singure cu copii mari păreau să se bucure de mult succes, mai ales dacă arătau bine. Într-una dintre nuvele, Istrati descrie o astfel de mamă, văduvă, cu un copil nelegitim, pe care îl numea ”din flori”, deși se considera văduvă: mama lui Adrian, un fel de alter ego al său, socialist și rebel. Ea era curtată de mai mulți bărbați, dar îi refuză pe toți. Probabil era atât de sătulă de muncă după creșterea unui copil încât să servească și un bărbat era prea mult pentru ea...Astea sunt femeile reale din epocă, foarte active, responsabile, epuizate de muncă, dar nu mai puțin femei. În contrast cu burghezele care vindeau falsitate pentru a obține...inactivitate și lipsă de griji, criticate de alții, inclusiv de alți socialiști ca Sofia Nădejde, dar care nu apar în scrierile lui Istrati.

Și totuși, peisajul Brăilei e plin de tinere femei sărace, gravide, înfometate, deja cu copii mici, de care i se face milă unui plăcintar albanez, kir Nikola, care le mai oferă câte o plăcintă la sfârșitul programului.

În operele lui, Istrati abordează foarte multe teme interesante, de la homosexualitate, amor liber

căsătorie, poligamie, prostituție, dar mai ales prietenie. Pentru că Istrati descrie sentimente umane reale, nu contrafăcute, pictate, cum făceau adesea alți scriitori care se fereau să descrie lumea așa cum e, ci cum ar vrea cititorii să fie. Lucru care se întâmplă și acum... Deși nu par a fi cenzurate, sunt demne, lipsite de acea scârboșenie din literatura română, dar nu numai. Oricât de săraci și dezmoșteniți de soartă, oricât de abuzați, oamenii sunt oameni și au vise, dorințe, pasiuni. Alienarea lor nu e la nivelul cel mai intim, cum se observă adesea acum, dar cum probabil se întâmpla și atunci. Umanitatea se găsește acolo unde nu te aștepți sau te aștepți mai puțin. Sau unde ipocriții și ignoranții, mai ales cei din elitele culturale, se așteaptă mai puțin.

În nuvela cu același nume, Codin, un uriaș care tocmai venea din pușcărie, se împrietenește cu un copil, Adrian, și îi vorbește mult despre sentimentele lui, apropiindu-se mult de el, dincolo de diferența de vârstă și de experiența de viață. Interesantă este discuția despre justiție, despre cum tratează ea circumstanțele atenuante, cui oferă clemență și cui, nu. Codin ucisese din gelozie, practic de durere, cum avea să recunoască. El descrie suferința imensă pe care cineva o simte când este trădat în acest fel. Justiția îl condamnase pentru asta, pentru uciderea rivalului, gest nepremeditat, de disperare, dar nu-l condamnase când de fapt vrusese să ucidă pe cineva, un prieten care îl atacase. Atunci fusese legitimă apărare, după lege, deși el chiar vrusese să-l ucidă, chiar dacă părea doar apărare, dar având în vedere forța lui herculeană. Numai că de atunci lucrurile au evoluat (involuat) foarte mult. Acum legitima apărare nu mai contează. Multe femei sunt în închisoare doar pentru că au vrut să-și apere viața. Iar cât despre sentimentele cuiva rănit de trădare, și aici nu mă refer la violența domestică, nu se mai pune problema să ofere circumstanțe atentuante.

Numai că bietul Codin e condamnat să fie din nou trădat de fratele de cruce și de frumoasa lui iubită, Irina. El tânjea enorm după prietenie, după încredere totală, suferind că Adrian era prea tânăr pentru a fi fratele lui de cruce. Știa că prietenul, dar și iubita, l-ar înșela. Și acest lucru chiar se întâmplă când ei se refugiau în grup înafara orașului, fugind de o epidemie de holeră.

De data asta Codin nu mai scapă, dar nu de justiție, ci de neîndurătoarea lui mamă, care se răzbună pentru bătăile îndurate. De fapt el o bătea pentru traumele copilăriei. Părinții lui înstăriți erau foarte nefericiți din cauza unui copil urât, și aveau grijă să-i arate asta prin toate mijloacele. Din nefericire copilul urât crește, și, pe lângă urâțenie e înzestrat cu o mare putere fizică, acum raportul de forțe se schimbă. El e cel care îi terorizează.

Relațiile dintre copii și părinți se văd foarte bine aici. Părinții (foarte mulți dintre ei) vor un anumit gen de copii, de care să fie mândri. Nu e nimic idealizat în acest tip de relație. Copiii sunt o investiție, una care poate fi bună sau proastă. Dacă e proastă, ai toate motivele să-i urăști. Războiul dintre părinți și copii poate fi unul foarte dur. Și iată că o mamă îi oferă fiului abuziv, pe care ea și soțul ei l-au abuzat mai înainte, o moarte cumplită. Sălbaticul Codin e învins de ura mamei sale care toarnă apă clocotită pe el. Era un procedeu cunoscut de pedeapsă aplicat de femeile lipsite de forță fizică. Munca lor casnică le oferea numeroase arme, printre care și aceasta. Erau atunci mai multe femei ucigașe decât acum? Erau femeile mai înclinate să-și facă dreptate atunci?

Ar fi interesant un studiu. Se pare că violența domestică e mai des întâlnită acum, după unele date. Dar rata omuciderilor a scăzut constant în Occident de secole. Acum o rată extrem de mică de omucideri au ca autori femei. Dar au existat perioade în istorie când această rată a crescut și pentru femei, în tabloul general al creșterii violenței letale (Chicago, între 1975 și 1920). Nu știm cum era în acea perioadă în România. Interesant e că Panait Istrati vorbește despre omucideri comise de bărbați și femei, iar o femeie rece, dură, hotărâtă, e autorea unui filicid. Suntem oare mai buni și mai blânzi decât cei de atunci sau doar mai domesticiți și cu un grad mai mare de uniformitate, dată de vieți mai asemănătoare?

Trecem acum la o altă temă interesantă abordată de Istrati: sexualitatea. Și cum am spus, o face cu sentiment, uman, nu cu scărboșenie, falsă pudibonderie sau condamnare. În capodopera ”Kira Kiralina”, povestitorul e Stavru, un bărbat cu o biografie mai mult decât aventuroasă. E blond, fiu al unei femei pe jumătate rusoaică, provenită din căsătoria unui turc poligam cu o rusoaică. Poligamul mai avea copii și de la o altă femeie, frații vitregi ai mamei lui Stavru. Această femeie, extrem de frumoasă, era măritată cu un bărbat brutal, deși avea propria avere, administrată de frații ei. Ea își permitea să dispună de propriile venituri cu o singură condiție: să rămână măritată! De ce asemenea abuz, asemenea oroare, când femeia își permitea o viață decentă pentru ea și copiii ei? Mentalități patriarhale, ce altceva se poate spune!

Numai că frumoasa blondă organiza chefuri la care invita bărbați tineri de toate naționalitățile locale (turci, greci, români), care îi ofereau tot atâta plăcere câtă suferință îi oferea soțul grobian și violent, care o făcea să plătească de câte ori o găsea chefuind. Și nu numai. Ea continua însă, după ce el cu fiul cel mare plecau să lucreze la un atelier, să se bucure de viață (nu se ocupa cu treburile casnice, nici nu gătea, mâncarea era comandată la o locandă) și să practice amorul liber. Kira, fiica mai mare, tot foarte frumoasă și blondă, participa și ea la chefuri, iar Stavros supraveghea drumul pentru a preveni o vizită inopinată a tatălui. Dar numai că acest lucru se întâmplă într-o zi, tatăl și fiul își depășesc recordurile anterioare de violență, mama, care își ferise atâta fața de violențele soțului, ajunge de data asta cu ochi distrus. Dispare în Imperiul Otoman, unde spera să găsească un loc unde să-și poată trata ochiul. Aici se vede speranța pe care o aveau oamenii atunci față de medicina orientală. Să nu uităm, cele mai multe medicamente veneau din lumea musulmană, arabă de fapt, înseși vaccinurile au fost descoperite de Lady Montague în timp ce soțul ei era ambasador al Imperiului Britanic la Instanbul. Se pare că în țările române, unii oameni beneficiau de forme primitive de vaccinare contra variolei cel puțin din secolul al XVII-lea, pe aceeași filieră.

Copiii rămași singuri încearcă să evadeze din iadul patriarhal. Numai că se pierd unul de altul pentru totdeauna. Stavros ajunge la Stambul, unde e abuzat sexual de un bărbat, și capătă, după spusele proprii, acel ”viciu”, adică homosexualitatea. E o descriere atât de sinceră și caldă a homosexualității, cum rar vezi în epocă. După Stavros, violul îl face să devină homosexual, deși detesta acest obicei. Dar nu mai putea altfel, cum avea să vadă apoi. Devine jucăria sexy și foarte mofturoasă a unui bărbat bogat, căruia îi provoacă multe stresuri, dar mai ales multe pagube materiale în special când, însfârșit, reușește să fugă de la el. Relatarea unei relații homosexuale, cu diferență de vârstă, de avere, de stare, e plină de sinceritate. De ce nu ar fi la fel de revoltătoare o relație heterosexuală de acest tip, în care o femeie tânără e cea abuzată?
Nu vom ști de ce marele Iorga a aruncat, se spune, nuvela ”Kira Kiralina” trimisă cu dedicație de Istrati, exclamând că așa ceva nu poate fi citit, că Panait Istrati rămâne un hamal din portul Brăila. Elitismul disprețului față de alți oameni! Problemele descrise de Istrati sunt probleme umane, reale. Decăderea, ghinionul, devierea de la un parcurs lin și sigur, privilegiat, crează probleme umane, sentimente umane. Nu zic ca om de cultură, dar și ca istoric, Iorga e descalificat de această remarcă. Asta a propos de cultura română...A menționa atitudinea pornografică a lui Pamfil Șeicaru, care l-a numit pe Istrati ”poet al șezuturilor deflorate” e o rușine a literaturii române, nu a lui Istrati, care nu poate decât să fie lăudat pentru curajul și umanitatea lui. Ce noroc că a scris în franceză!
Soarta Kirei nu pare a fi diferită de a fratelui ei. Ea se pare că a fost răpită pentru un harem. În timpul unei plimbări se pare că o vede într-o trăsură, dar nu reușește să ajungă la ea...De fapt ”Kira Kiralina” e despre căutarea ei de către frate, care se dovedește în van. Ocazie cu care el peregrinează prin Imperiul Otoman, de la frumosul Damasc, un oraș atât de vechi, până în Liban, ca apoi, prin 1860, să se întoarcă în Brăila. E victima unor întâmplări neplăcute, tragice, dar cunoaște și oameni minunați.

Devine vânzător de salep, o băutură atât de comună atunci și în Țara Românească, pe care acum nu o găsim decât în foarte puține restaurante cu specific turcesc, dar care e comună încă la Istanbul. Printre acești oameni cunoaște o femeie de afaceri libaneză, emigrată în Statele Unite, care se întoarce în frumosul Liban pentru o scurtă perioadă. Mentalitățile ei mercantile le zădărnicesc lui și prietenului lui mai în vârstă visele de căsătorie. O evocare a implicării extraordinare a libanezilor în comerțul mondial...

Numai că Stavru reușește să se însoare până la urmă, după ce se întoarce în Țara Românească. Soția lui e româncă, foarte bună și sensibilă, deși frații ei sunt brutali și homofobi. La aflarea orientării sexuale, îl pedepsesc cu violență, că era cel mai simplu. Istrati te face să vezi românii prin ochii străinilor, și brutalitatea obișnuită, lipsa de nuanțe și înțelegere ți se pare atunci frapantă. Stavru are o relație frumoasă cu soția, e chiar una sentimentală, foarte apropiată, dar nu poate fi sexuală. E imposibil pentru el, incapabil de heterosexualitate după ce a adoptat acest ”viciu”. Mărturisirea lui te duce cu gândul la viziunea unor etologi mai recenți, ca Desmond Morris, care consideră homosexualitatea un fel de fetiș (Zoomenirea, The Human Zoo), ceea ce nu o face cu nimic de condamnat, dar nici cu posibilitate de schimbare.

Dar văzând că homosexualitatea lui nu e tratabilă, cumnații îi dau o mamă de bătaie și îl alungă, cu gândul de a-și recăsători sora. Numai că ea nu rezistă și se sinucide. Kira Kiralina e o capodoperă originală, iar Istrati ”un hamal” genial!

Dar cel mai interesante sunt relațiile romantice la Istrati. Foarte profunde, pline de substanță, pasiune și conflicte. Se poate spune că Istrati dă o definiție a adevăratelor sentimente romantice în ”Nerrantsoula”. Acolo rolurile de gen sunt aruncate în aer și o tânără extraordinară, pe cât de nonconformistă, pe atât de naturală și plină de sentimente, apare în literatura română. Nerrantsoula e o adolescentă foarte frumoasă, plină de viață, musculoasă, pentru că e sacagiță, adică aduce apă cu sacaua pentru diferiți clienți. Orfană, stă în gazdă, unde se împrietenește cu vecinul român, de vârstă apropiată. Numai că ea dispare adesea undeva, de unde vine fericită. Vecinul care devine martorul la persoana I al evenimentelor, se îndrăgostește de ea. Ea îi împărtășește cumva sentimentele, numai că ea e îndrăgostită și de un alt băiat, un grec din alt cartier. Fata e cumva bigamă, fiind sinceră cu amândoi. Cei doi băieți se cunosc, devin rivali. Grecul încearcă să-l elimine fizic pe român, printre altele provocându-l să înoate în Dunăre, ceea ce era foarte periculos pentru el. Dar prietena lui, sacagița, puternică și o foarte bună înotătoare, îl ajută. Nesfârșitul șir de provocări al rivalității o îndepărtează pe Nerransoula de amândoi, deși ea le arăta amândorura aceeași afecțiune. Iubita celor doi dispare, iar ei, deveniți adulți și împrietenindu-se, având o cauză comună, o caută peste tot prin Brăila. Nu se gândesc însă s-o caute pe strada prostituatelor, unde nu le trece prin gând că ar putea fi. Dar câinele ei o trădează. Ea era într-adevăr acolo, acum adultă și încă mai frumoasă. Ei plătesc pentru o lungă discuție cu ea. Află atunci povestea ei. Faptul că ajunsese prostituată are cea mai mică importanță. Era normal pentru o fată săracă, care greșise la un moment dat, după ce ajunsese în spital în urma unui accident și dispăruse din viața prietenilor ei. Asta era soarta fetelor ca ea! Dar nu suferea, nu se simțea umilită din cauza asta. Din contră, era destul de demnă și de dură cu matroana.

Nerransoula era produsul unei pasiuni nebune între o evreică și un grec însurat. De fapt era eroarea de planificare familială, urâtă foarte mult de mamă pentru asta. Era în calea fericirii mamei ei cu amantul, pentru care e în stare de orice. Chiar și să se convertească la creștinism și să încerce să devină o femeie cucernică. Dar când amantul o vede în starea asta, nu mai e atras de ea. I se pare ca o nevastă, iar asta nu e deloc de dorit. Oamenii aveau atunci aceleași gusturi și dorințe, doar că acum pretind altceva.

Fiica are o poveste încă și mai stranie decât mama. Aflând toată povestea, și văzând-o prostituată pe iubita lui, și mai ales aflându-se iarăși în poziția de rival cu fostul vecin al ei, grecul tranșează situația înjunghiind-o. Nu mortal, ea este salvată și dispare din nou, de data asta cu grecul. De ce alege ea așa? Interpretarea românului e că femeia se dă cu cel mai puternic. Ce putere poate fi într-un asemenea gest? Poate puterea pasiunii iraționale, totale... Acum e rândul românului s-o caute cu un amic al ei, bolnav de turberculoză și infirm, cu care ea nu avea nimic romantic, prin Orient. Când o găsește după ani, când ea nu mai arăta atât de bine, află că peregrinase în tot acest timp exercitându-și meseria, din care îl întreținea și pe iubitul ei, cu care nu făcuse dragoste niciodată. Pentru că el nu putea...

Când toți se reunesc, iar ea se apropie de român, probabil dorind să-l sărute, cum obișnuia în adolescență, aflându-se într-o barcă, grecul se aruncă în apă cu ea. Dar aici e o inadvertență. Ea, dar și grecul, înotau foarte bine...Poate e vorba de curenți puternici în apele Bosforului, dar și în Dunăre sunt curenți...Ideea e că grecul, care suporta să știe că se prostituează, nu suportă să vadă nici cel mai mic semn de afecțiune al ei pentru altcineva. Mai e în literatura română o asemenea tragedie psihologică? Sau un personaj feminin mai real, mai liber, cu o afectivitate mai naturală? La așa-zișii mari scriitori? În altă nuvelă apare o altă femeie remarcabilă, Floricica, o țărancă devenită femeie mondenă, apoi un fel de moștenitoare a șefului de bandă de contrabandiști, uimit de curajul și forța ei morală.

Dar dincolo de a prezenta portrete feminine pline de curaj și care își exprimă sentimentele proprii ca și când patriarhatul nu ar fi existat, Istrati răspunde la întrebarea ce e dragostea romantică adevărată, chiar în Nerrantsoula. Ea se bazează pe o mare prietenie, pe o mare apropiere, apoi vine atracția sexuală. Nerrantsoula era în primul rând prietenă cu vecinul român, dar și cu grecul. Atracția doar se suprapunea pe această prietenie. E diferit de ceea ce exprimau autorii romantici, la care doar atracția și sexul contau, ceea ce a dus la obiectificarea în primul rând a femeilor, ele fiind ținta acestui tip de pasiune.

Și dacă am vorbit de pathos, de pasiune, nu putem să nu aducem vorba și de o noțiune înrudită, adică patologie. Înafară de epidemia de holeră, foarte bine descrisă, se vorbește mult de tuberculoză, dar și de diabet, care atunci era o boală rară. Probabil este vorba de diabet autoimun. În Nerrantsoula, o femeie diabetică avea nevoie de cantități foarte mari de alimente, cum se întâmpla în această boală, iar vecinii încercau s-o ajute.

Panait Istrati a fost un mare scriitor, un mare talent, originea lui modestă, ca și studiile limitate, fiind de fapt puncte în plus pentru valoarea lui reală. Dincolo de asta, a fost într-adevăr un socialist, ceea ce i-a adus în cele din urmă negarea din toate părțile, mai ales după ce a spus adevărul despre Uniunea Sovietică.

Bibliografie

Homicides - Our World in Data

I Loved Joe, but I Had to Shoot Him: Homicide by Women in Turn-of-the-Century Chicago (northwestern.edu)

Continue Reading

Circe

 

Despre ”Circe” a lui Madeline Miller am aflat pe un grup feminist. Cartea era inclusiv la supermarket, dar cine s-ar fi gândit că ar putea fi feministă?

”Circe” merită citită de toată lumea, dar mai ales de feministe. E o poveste despre zei și zeițe. Despre uman și divin. Despre femei și bărbați, chiar dacă sunt divinități, despre relațiile dintre ei, despre nemurire. Cum ar fi fost Odiseea din punctul de vedere al unei femei? Penelopa? Se pare că o astfel de carte a publicat deha Margaret Atwood. Cum ar fi fost din punctul de vedere al Athenei? Al lui Calypso? Circe? ”Circe” e repovestirea din punctul de vedere al vrăjitoarei cu același nume a episodului din ”Odiseea” lui Homer, sigur, cu faptele conexe. Totul e din punctul de vedere al vrăjitoarei Circe, fiica nimfei Perse și a zeului Hellios, care Odiseu s-a întânit pe insula ei în drumul lui spre Itaca, la întoarcerea din războiul Troian. Totuși prima din serie, despre care puțin se vorbește, este ”Casandra”, Iliada prin ochii Casandrei, fiica regelui Priam. ”Casandra”, scrisă de controversata autoare est-germană Christa Wolf, căruia i s-a reproșat că ar fi fost membră a Partidului Socialist Unit (echivalentul Partidului Comunist) e încă mai bună, mai profundă, cu mai multe implicații feministe decât ”Circe”.

Lumea în care se naște Circe e o lume patriarhală de la început (spre deosebire de cea din ”Casandra”), în care zeițele care nu sunt foarte frumoase nu se mărită și devin rușinea familiei. În care e mai bine să fii monstru ucigaș de marinari, ca Scylla, decât o zeiță nemăritată. Transformarea Scyllei, o nimfă foarte frumoasă, de către Circe, putea să fi fost chiar benefică pentru ea. Era mai bine fie spaima corăbierilor decât o nimfă nemăritată, cum declară Aietes, fratele lui Circe.

Lumea zeilor e lumea potentaților din societățile patriarhale. O lume dură, crudă, falsă, dedicată huzurului și distracțiilor, în care idealurile nu există. Singurul Prometeu, un unchi al lui Circe, un titan care a furat focul pentru a li-l oferi oamenilor, pe care ea îl ajută cu ceva hrană și băutură pentru zei în pauza dintre torturi, când rămâne singură cu el, e diferit. El chiar are un ideal și suferă la infinit pentru el, pentru că puterea de regenerare a zeilor e infinită. Asta e cauza nemuririi lor. Rănile lor se vindecă oricât de grave ar fi. Dar asta nu înseamnă că ar fi imuni la durere. Ei pot simți toate durerile fizice și morale pe care le pot simți și muritorii. Circe descoperă atunci moralitatea, bunătatea, și devine ceva diferit de zeii lipsiți de empatie, iresponsabili, care se joacă cu viețile celor mai puțin puternici decât ei, mai ales când dispun de foarte multă putere (pentru că societatea zeilor e foarte ierarhizată).

Miller descrie foarte bine mai ales relațiile dintre sexe, fie ele și divine. Zeii masculini, mai ales dacă sunt zei puternici, sunt practic lipsiți de capacitatea de a dialoga normal, de a li se spune lucrurile în față. Dacă încerci asta, poți fi ars la propriu, cum obișnuia Hellios să-și ardă inclusiv fiica atunci când i se pare că e impertinentă, că îl sfidează. Pare cunoscut?

Remarcabil e monologul lui Pasifae, sora mai mică, foarte frumoasă și rea, a lui Circe, care explică îngustimea rolului feminin în patriarhat. Ai de ales între a fi victimă și scorpie, cu bărbații, fie ei frați, tați, soți, zei sau muritori, nu există cale de mijloc. La nașterea minotaurului, Pasifae, măritată cu regele Minos, o cheamă pe Circe s-o asiste. Dar după toată demonstrația de venin, după toate jignirile la care își supune sora, disprețuită în familie pentru frumusețea mai modestă și pentru vocea ascuțită, de șoim (Circe înseamnă șoimița), Pasifae are un moment de sinceritate, șocant, în care își exprimă toată durerea vieții și a alegerilor ingrate pentru o femeie, pe care Circe, în marea ei naivitate, nu le înțelege. Pasifae îi mărturisește din jocurile ei pentru putere, în care întră chiar împerecherea cu un taur sacru, ceea ce a dus la nașterea minotaurului. Ea vorbește atunci liber despre stratagemele feminine, dar și despre arta conducerii. Miller are curajul să spună ceea ce Harari spune că religiile nu vor să recunoască (Sapiens), că zeii sunt răi, că lumea e făcută de o zeitate (sau mai multe) rele. Anticii au avut acest curaj. Ei au vorbit de răutatea și toanele zeilor. De ce ar vrea zeii nefericirea în lume? Pentru că oamenii nefericiți le dau daruri mai bogate. Și oricât acces la putere ar avea, zeii tot se bucură la ofrande. Zeii reprezintă metafora pentru oamenii puterii, care se cred mai mult sau mai puțin reprezentanții divinității sau divinităților pe pământ.

În lumea aceasta indivizii sensibili, cu idealuri, sunt striviți, mai ales dacă sunt femei. Pentru femei sau zeițe, cunoașterea regulilor dure ale ei e esențială pentru supraviețuire. Femeile nu contează pentru bărbați, tați își vând fiicele pentru interesele lor (politice) fără să clipească, iar frații le disprețuiesc. Pasifae îi mărturisește că numai teama contează în ecuația puterii, iar numai prin cruzime și răutate poate contracara acțiunile soțului ei muritor. Dar cea mai tristă mărturisire e că fratelui lor Aietes, cândva foarte apropiat de Circe, nu i-a plăcut niciodată nicio femeie. Adică nici Circe.
Singurătatea din sufletul zeiței Circe e mai mare decât singurătatea în care o aruncă jocurile de putere ale zeilor. Ea este exilată pe o insulă pustie, Aia, după ce mărturisește că are darul vrăjitoriei. De fapt după ce descoperă că a devenit ceea ce în greacă se numește ”pharmakis” (vrăjitoare). Era ceva nou față de puterile supranaturale ale zeilor, folosite discreționar. Era un alt tip de putere, de care ei, după ce la început o neagă, încep să se teamă. Era puterea științei, cu reguli, la care oricine are acces. Dacă are un dar...Perse, mama ei, se lăuda cu acest dar al copiilor ei. Dar poate că e ceva mai mult decât un simplu dar. Poate e darul răbdării, al curiozității și al observației, greu de găsit la zei. Ceilalții copii ai lui Perse, împrăștiați în lumea cunoscută din Antichitate, stăpânesc prin puterea vrăjitoriei, dar cu cruzime. Dar Circe ajunge la performanțe mai mari decât frații ei. Pentru Circe, exilul e de fapt începutul vieții. Ea simte că trăiește, fiind liberă, dincolo de prefăcătoriile din palatele zeilor. Și pe acea insulă ea face ceea ce s-ar numi...cercetări de vrăjitorie. Doar maternitatea, pentru scurt timp, o obligă să își întrerupă aceste preocupări, dar și să fie gata de sacrificii incredibile pentru a salva viața fiului ei.

E interesantă viziunea despre o viață excepțional de lungă, de mii de ani. Poate îți trebuie mii de ani ca să te desăvârșești, poate îți trebuie mii de ani ca să înțelegi viața, și mai ales, mii de ani ca să-ți găsești fericirea. Ce poți face interesant în mii de ani? Să te distrezi mereu, să o ții în chefuri și aventuri sexuale sau să studiezi, să exploreze. Uneori se pot împleti. ”Circe” pare să ofere astfel de perspective.

Lunga viață a lui Circe e în cea mai mare parte tristă și plicticoasă. Puțini indivizi, zei sau oameni, care să merite respectul și pentru care să merite să ai sentimente puternice, întâlnește. Primul este Prometeu, unchiul ei. Altul este arhitectul și inginerul Dedal, ținut captiv de sora ei Pasifae în Creta. El construiește labirintul pentru minotaur, dar îi confecționează și un război de țesut lui Circe. Cu el, afară de prietenie, are doar o scurtă aventură. O relație fără implicații afective are cu frumosul Hermes, care o vizitează mereu pe insula unde era exilată. Ea nu avea voie să părăsească insula, dar avea voie să primească vizite. Nu are încredere în el, dar pentru sex merge. După durerea pe care i-a pricinuit-o pescarul muritor, plin de griji și mereu obosit, de care ea s-a îndrăgostit și pe care l-a transformat în zeu prin nou-descoperita ei vrăjiotorie, pentru ca apoi s-o îndepărteze și să i se pară ridicolă o relație cu ea, părea o soluție rezonabilă.
O relație mai lungă a avut cu Odiseu, cu care a avut și un fiu, Telegonus, de care acesta din urmă nu știa. Numai inteligența socială extraordinară a lui Odiseu îl fac să se califice pentru o relație cu Circe. El știe să se poarte, e foarte viclean, ea încearcă să cenzureze în proprii ochi, dar mai ales ai fiului ei, unele episoade din trecutul lui, în care se vedea brutalitatea și imoralitatea patriarhală. Dar în cele din urmă, adevărata lui natură iese la iveală, mai ales când cel de-al doilea fiu, Telegonus, vrea să-l cunoască și îl vizitează pe insula lui, Itaca. Obsedat de hoți și de uzurpatori, el încearcă să-l ucidă, dar este ucis.

Acest incident îi schimbă viața nu doar lui Telemah, fiul lui Odiseu cu Penelopa, dar și lui Circe și lui Telegonus. Circe îl cunoaște pe Telemah, care se refugiază pe insula lui Circe cu mama lui, fugind de ambițiile Athenei, care îl dorea un lider puternic în locul muritorului ei preferat, Odiseu. Numai că el avea alte vise și preocupări. Telegonus, care până atunci fusese vânat de Athena pentru ceea ce urma să facă, adică să-și ucidă tatăl, se califică pentru a împlini ambițiile zeiței. Iar Telemah, care își dorea doar o viață liniștită cu o familie fericită, reușește să se împlinească alături de Circe, pe care o face fericită și cu care se căsătorește și are două fiice. Telemah, moral, sensibil, lipsit de ambiții, pare să fie singurul bărbat capabil de a avea sentimente pentru o femeie și care merită să primească sentimente de la o femeie. Circe a reușit să găsească aceste sentimente, dar i-au fost necesari mii de ani. Să înțelegem că astea sunt șansele unei femei să își găsească cu adevărat perechea?

Circe reușește să scape de exil șantajând zeii, în primul rând pe tatăl ei. După ce aplică vrăji pe alții, ajunge să se supună ea singură unei vrăji. Își face poțiune din planta scăldată de sângele zeiesc în timpul războiului dintre titani și olimpieni, despre care aflase că te transformă astfel încât să-ți arate adevărata natură. Această plantă îl transformase pe prietenul ei pescar într-un zeu al mării, de fapt un monstru cu caractere de pește. Acea plantă o transformase pe nimfa Scylla într-un monstru marin, spaima marinarilor. Nu se temea că i-ar face ceva lui Telemah, care era sincer și își arăta mereu adevărata natură. Pe ea însă a transformat-o în...muritoare. Până atunci doar vocea îi era de muritoare, cum îi spusese Hermes. De fapt asta o făcea ascuțită, nu puternică, precum a zeilor. Dar alege să devină muritoare, cu toate lipsurile de rigoare. Nu se va mai regenera cu ușurință, va resimți mult timp efectele nașterilor, se va îmbolnăvi, va îmnătrâni. Dar...nu e va aștepta o eternitate în care să se despartă de cei care au însemnat ceva pentru ea. Muritorii ajung în lumea umbrelor, dar acolo pot să nu fie singuri, ci alături de cei dragi din viață. Circe plătește prețul pentru a fi pentru o eternitatea cu Telemah, fie și în lumea umbrelor. Alternativa era o eternitate de singurătate, punctată doar de eventuale despărțiri dureroase.

Dar Circe mai dezvăluie prin vrăjile ei adevărata natură în cineva: în bărbații care îi calcă pragul, cărora le oferă ospitalitate, dar care drept mulțumire, când descoperă că e o femeie singură, încearcă s-o violeze. Nu doar zeii masculini sunt ființe lipsite de moralitate și umanitate, ci și muritorii de același sex.

Deși romanul fantastic al lui Miller vorbește de Hellios, Prometeu, Ariadna, Medea, Tezeu, Hermes, Dedal, Odiseu, Penelopa, Telemah, de alte zeități și personaje mitice, este de fapt despre soarta unei femei în pariarhat, chiar dacă are caractere divine, dar are defectul de a fi naivă și idealistă.

Continue Reading