Sindromul Stockholm

 De câte ori am auzit vorbindu-se de ”sindromul Stockholm”? Mai ales când e vorba de femei, care, chipurile, stau cu agresorii din cauza misteriosului ”sindrom Stockholm”...Ele ajung să se atașeze de agresori. Adică, ce mai, stau cu agresorii pentru că le place! Nu pentru că n-au nimic. Absolut nimic, nici material, nici afectiv în lumea exterioară. Pentru că nu au puterea de a pleca, de a părăsi casa, puținele lor lucruri, amintiri, tot ce le-a oferit viața lor precară în patriarhat, un pic de recompensă de care să se agațe. Domniile lor psihologii nu înțeleg lucrul banal și esențial că orice decizie și schimbare necesită un efort mental pe care o persoană distrusă psihic nu îl poate face. 

Și dacă ăsta ar fi singurul motiv! În primul rând societatea nu le oferă acestor femei alternative. Există mărturii ale unora dintre aceste femei care au găsit în cele din urmă puterea de a-și părăsi agresorii. Ce au găsit de la societate, așa-zisul sprijin, le-a făcut pentru moment să regrete decizia. Povestea unei femei musulmane din Franța  (țară care se laudă că oferă mai multă grijă femeilor decât altele) arată cam cum stau lucrurile. În ”Sub niqabul meu” de Zeina cu Djenane Kareh Tager, această femeie descrie hărțuirea și lipsa de empatie a celor de la asigurări sociale, dar și mizeria materială în care a fost azvârlită prin actul ei de curaj. Dar e mai ușor să psihologizezi, practic să pornifici creierul unei femei, decât să recunoști realitatea oribilă. Da, ce să faci, așa le place femeilor să fie supuse, bătute, de ajung și să se atașeze de agresor! De fatp asta e pornificarea maximă a femeilor, să ajungi să pretinzi că abuzurile din filmele porno sunt ceva recompensant pentru femei. Recunosc că ar fi trebuit să acord mai multă atenție memoriilor femeilor musulmane din Europa și nu numai. Ele cunosc poate cel mai bine mecanismele patriarhatului, cum bine se vede la Ayaan Hirsi Ali.

În filmul ”Stockholm” (1918), după un fapt real petrecut în 1973, un bandit, Lars Nystrom (Ethan Hawke) încearcă să dea o spargere la o bancă din orașul cu pricina. Ceea ce e ciudat e că angajații pactizează cu el, mai mult, una dintre angajate, jucată de Noomi Rapace, se apropie și în alt fel de el, chiar ajunge să aibă atât de multă încredere încât se lasă împușcată, neînțelegând riscul, pe care din păcate nici agresorul nu-l înțelege. De fapt e înșelată de incompetență, nu de imoralitate. Totul se termină până la urmă cu bine, dacă nu iei în seamă psihopatia autorităților, filmul o dă pe comedie. 

Nu știm cât de apropiate au fost lucrurile cu faptele reale, dar acțiunea filmului te face  să râzi dacă te gândești la ce aberații spun psihilogii despre ”sindromul Stockholm”, inspirat de această întâmplare. Pentru că psihologii s-au obișnuit ca oamenii să gândească superficial, să nu caute cauza adâncă a lucrurilor, să nu simtă solidaritate, revoltă, să nu facă alianțe, să nu caute complici. Și în anii 70 oamenii nu ajunseseră atât de atomizați ca acum, nici atât de lipsiți de cauze și de materialiști. 

Când banditul jucat de Ethan Hawke, ajunge în bancă, oamenii se aliază cu el pentru că se identifică cu el. Cauza lui e una cât se poate de nobilă, adică vrea eliberarea unui prieten din închisoare. Nu e un profesionist, nu e feroce, ci doar un om care are o problemă și prin gestul lui disperat le cere ajutorul. Ei se aliază imediat cu el. Mai ales că, așa cum avem să vedem, politicienii și slugile lor, polițiștii, sunt mult mai răi și mai imorali decât el. Lor chiar nu le pasă de oameni, de ostatici. Șeful poliției identifică imediat autorul atacului printr-un hoț care s-a dus să le ia medicamentele victimelor lui. Și asta îl face să-l umilească, râde de incompetența lui. Da, el e mult mai competent și mai feroce decât infractorul, pentru că șeful poliției e cel care ajunge să gazeze banca, având bănuiala că angajata care e împușcată nu e moartă. Jocul ierarhiilor masculine pe violență și capacitatea de a înșela e foarte interesant.

De ce contabila respectivă ajunge să aibă și o aventură cu agresorul? Nu pentru că voia să fie  jefuită, că avea fantezie cu a fi ostatică, ci pentru că avea un soț plicticos care nu era în stare să le gătească copiilor în timp ce ea era sechestrată. Pentru că a găsi un bărbat cu simțire, cu cauză, fie ea cât de banală și chiar ciudată, unul care e gata să riște pentru un prieten, să facă și altceva decât să se uite la fotbal, e al naiba de sexy în lumea asta. Și în anii 70, când sexualitatea era mai liberă, era și mai evident.

Filmul te face să te întrebi, dacă nu ai făcut-o încă din copilărie,  cine e până la urmă mai periculos, un bandit care jefuiește bănci sau cei care trebuie să ne apere, chipurile, de bandiți? Sindromul ar trebui să se numească ”Stockholm” referitor nu la pactizarea cu agresorul, ci la modul de gândire și simțire liberal, al unor oameni dintr-o societate bună, care încearcă să înțeleagă alți oameni, să-i ajute, chiar dacă e un inconvenient pentru ei. Depinde pâna le ce nivel... Poate că atunci, dar mai ales acum, trebui să fii în Suedia ca să găsești asemenea reacții, dar oamenii au făcut asta întotdeauna. Pe asta s-a bazat existența haiducilor de peste tot, pe asta se bazează existența grupurilor de guerillă. Poate că nu se ajunge atât de departe, deși a ajutat un luptător din munți pe timpul comuniștilor era mult mai periculos decât ce puteai păți de la un jefuitor de bănci din Suedia în anii 70. 

Sindromul Stockholm ar trebui să se bazeze pe ideea de a asculta pe cineva, de a te identifica cu acea persoană precum cu personajul unui film. E ceva normal, care nu are legătură cu atașamentul față de opresor, mai ales când e vorba de femei în patriarhat. 

Stockholm (2018 film) - Wikipedia

Sub niqabul meu - Zeina , Djenane Kareh Tager - elefant.ro

Maritata cu forta - Leila, Marie-Therese Cuny - elefant.ro

Continue Reading

Normal Life

Cum a trecut ceva timp de când am încercat să valorific acest proiect (7000 de ani/Critici feministe), considerându-l de luni de zile gata, m-am gândit ce i-ar mai trebui ca să-i dau drumul definitiv. Și amintirea acestui film (Normal Life, 1996, în regia lui John Mc Naughton) mi-a adus un răspuns. Proiectul nu ar fi fost complet fără această capodoperă (cum au numit-o și alții). Dar ei s-au referit la actorie, regie, dar și la subiectul filmului, adică aspectele economice descrise și  radiografia criminalității. Nu am găsit, nu garantez că nu sunt, dar eu nu am găsit, referiri la relația de cuplu descrisă în acest film.  

Că e cel mai bun film al actorilor Ashley Judd și Luke Perry asta e ceva recunoscut de critici. Ashley Judd parcă nu e ea. Când mi-am amintit de actrița din acest film, pe care l-am vâzut de două ori, nu m-aș fi gândit că e Ashley Judd. Și Luke Perry e de nerecunoscut. Câte compromisuri sunt și în domeniul ăsta și ce potențial pot avea unii actori! 

Ce e cel mai interesant despre acest film e că e inspirat de o poveste reală, a unui cuplu, Jill și Jeffrey Erikson, care jefuiau bănci. Scenariul excelent e scris tot de un cuplu, Peg Haller și Bob Schneider. Ca și în film, femeia se sinucide înainte de a cădea în mâinile poliției. De fapt multe scene au fost filmate în locațiile în care de fapt au avut loc, inclusiv aceasta. 

Dar filmul prezintă ceva mai mult decât problemele economice ale clasei de mijloc. Și mai mult decât ”o descriere a patologiei criminale”. În film e vorba de o mare pasiune. Pam, o tânără dulce (Ashley Judd blondă, de nerecunoscut) întâlnește un polițist, Chris. Deși e instabilă afectiv, foarte sensibilă, dorinică de atenție și de senzații tari, deci toate calitățile necesare ca să pună pe fugă un bărbat pe treaba lui, reușește să-i sucească mințile iremediabil, cum se spune. Ea se poartă aiurea și nepoliticos cu familia lui. Îi ignoră și se izolează găsind de cuviință că a face roata pe gazon e mai relaxant. Apoi la cel mai mic gest de ignorare sau lipsă de atenție, ca și de critică, ea are reacții pe care bărbații ”normali” le-ar numi ”exagerate”. Nu spupun de ce. Într-o zi el vine de la serviciu și o găsește adormită, pastilată și într-o baltă de sânge după o tentativă de sinucidere. Dar chiar dacă de moment are reacții nervoase, până la urmă el îi acceptă toate fanteziile și încearcă să-i împlinească toate dorințele. Din ce în ce mai nebunești. 

Pentru ea viața e plicticoasă și lipsită de sens. E fascinată de astronomie, de unde poate sentimentul meschinătății vieții umane într-un univers infinit. De aceea caută mereu senzații tari. După ce soțul ei, Chris, își pierde slujba, încep să jefuiască bănci, ceea ce ei îi oferă mai mult decât menținerea standardului de viață. Îi oferă...viață prin participarea la aceste jafuri. Când el consideră că au acumulat destul, și vrea ”să se retragă”, ea îl părăsește. El nu rezistă, și la insistența ei, își continuă aventurile foarte periculoase. Sigur că până la urmă sunt prinși. Pam se sinucide, ca și Jill Erikson, înainte de a fi arestată. Consideră că timpul care i-a rămas e suficient de lung pentru o...novă. Viața ei tumultoasă se încheie cu sens. 

Pam arată tragedia vieții. Trăim pentru fericire, pentru senzații care ne fac să simțim că trăim, fie că sunt sau nu nocive pe termen lung. Nu trăim ca să ne facem datoria, să fim și noi pe aici. Sigur, poate dacă și-ar fi ales o altă cauză mai înaltă (după ce criterii?)...lucrurile ar fi stat altfel. Dar numai patriarhatul, faptul că oamenii sunt sclavi, ne face poate să vedem altceva în viață, să ne bucurăm că am bifat încă o împlinire a unui mimetism social impus, Pam vrera să trăiască. Cu adevărat. Și această femeie care pare definiția vulnerabilității poate fi definiția libertății. Poate tocmai pentru că e vulnerabilă nu poate îndura constrângerile, pentru care e nevoie de multă forță și energie. Trebuie să fii Prometeu sau Sisif, adică un titan, ca să o iei cu suferința în fiecare zi ca să-ți atingi scopul filosofic. Ea nu e așa, deși are filosofia ei. Dar puține mijloace. 

Și în lumea asta ea nu admite un bărbat lângă ea decât dacă face ceea ce vrea ea. Nu pare să fie impresionată de pasiunea lui, nici nu o caută, nici nu încearcă să o păstreze. El pur și simplu tebuie să îi facă pe plac, ca în legenda vrăjitoarei și a cavalerului din Evul mediu, care o întreabă ce vor femeile. Asta vor. Și asta ar trebui să caute orice femeie într-o relație. În momentul în care o femeie e impresionată de pasiunea unui bărbat și încearcă ea s-o păstreze cu vreun efort sau vreo strategie, liberatea ei dispare. Prețuim pasiunea unui bărbat pentru că asta oferă: șansa de a face ce vrem noi. Sigur, e și puterea afectivă asupra unei alte persoane. Dar ce să faci cu puterea? 

E Pam o feministă? Nici măcar. E o femeie pură, care nu poate trăi decât așa. Cunosc femei care se comportă în felul ei. Marea lor sensibilitate le face să pară capricioase și manipulatoare, dar nu sunt. Pur și simplu, a fi decente din punct de vedere al patriarhatului e ceva imposibil pentru ele, pentru că nu au suficientă forță mentală pentru asta.  Și nici nu găsesc poate, cum făcea Pam, un scop în viață din faptul de a supraviețui pur și simplu. Chiar dacă aceste femei există, norocul de a întâlni un bărbat care să fie impresionat de farmecul lor, și în măsura potrivită, e rar. Poate Marilyn Monroe era așa, dar norocul ei se cunoaște. 

Pam a fost descrisă ca manipulatoare și ca un catalizator al crimei, un fel de Eva care îl atrage pe Adam în păcat. Asta e viziunea patriarhală asupra femeilor, care, dacă se caută pe ele însele sau pur și simplu fac ce simt sau doar exprimă. sunt catalogate ca egoiste. Pentru că rolul lor în patriarhat e să servească, nu să caute fericirea sau împlinirea personală. Există tomuri de otravă psihologică creată pentru a ține femeile în lesă. Pe ele și sentimentele lor. Pe de altă parte, nu știm cum au fost lucrurile în realitate, care era relația între Jill și Jeffrey Erikson. Poate un sâmbure de misoginism și de psihologizare ieftină a fost în acest scenariu. Dar jocul actorilor și regia l-au salvat. Pentru că există astel de femei în realitate, și pentru că sentimentele exprimate de Pam sunt ceva ce orice femeie care scoate capul un pic de sub jugul patriarhal a simțit. 

Dacă știu povești de genul ăsta în realitate? Poate istoria consemnează câteva. Dar eu am auzit de ceva similar, de un bărbat care a intrat în pușcărie pentru a satisface extravaganțele soției. Nu era polițist, ci inginer. Și era comunism, și ce pușcărie era atunci! Soția era irațională, extravagantă, nonconformistă. Ceva fermecător pentru unii. Foarte puțini. Dar ceea e contează cu adevărat e că femeile, dacă sunt libere, au dreptul să își rezerve pe cine să primească în viața lor. Și poate singurii bărbați care merită asta sunt cei care le fac pe plac, preferabil din pasiune. A te cupla pur și simplu e doar ceva patriarhal. 

Normal Life - Wikipedia

Continue Reading

George Sand

Scriitoarele femininiste din trecut trebuie recuperate. Și una dintre primele scriitoare feministe despre care afli, cel puțin în cultura noastră, este George Sand (1804-1876), pe numele adevărat Aurore Dupin (de fapt Amantine Lucile Aurore Dupin ). George Sand era nobilă după tată. Nu și după mamă, ceea ce a bunica ei nobilă nu a iertat niciodată. Părinții ei ar fi părut cât se poate de normali azi...Fiecare avea câte un copil nelegitim din relațiile anterioare. Autobiografia ei, din care am citit încă din liceu destul, e foarte interesantă în ce privește epoca respectivă. Dar e, din ce îmi aduc eu aminte, extrem de cuminte. George Sand nu vorbește prea mult de relațiile ei, și mai ales bisexualitatea ei nu transpare din această autobiografie. Dar vorbește de o mulțime de alte lucuri, cât se poate de interesante acum. Acestea ar fi industria în ascensiune sau revolta din 1830, când, înainte ca luptele să înceapă, ea era singura femeie de pe stradă. Curând victimele căzute pe baricade aveau să umplă morgile. 

De asemenea, explică și cum era cu hainele bărbătești pe care le purta apoi, și pentru care era celebră. Mama și mătușa ei, care nu erau feministe și, cel mai probabil, nici bisexuale, obișnuiau să se deghizeze din motive...economice. Hainele femeilor erau foarte scumpe și foarte perisabile, iar ca femeie nu puteai să ieși oricum din casă (problema lui Caitlyn Jenner). Pentru bărbați nu erau atâtea probleme....Așa că acest tip de deghizare, care acum are atâtea conotații era pur și simplu comod. 

Aceste discuții există și acum. Dar acum există și o mișcare de rezistență  feministă radicală care respinge rolul de gen feminin, împreună cu hainele femeiești, machiajul și restul. Lesbienele butch au părul scurt, cu frizuri considerate masculin, și se îmbracă chiar și în costume de bărbați cu cravată. Nu știu cât de comodă poate fi o cravată, dar îmi amintesc că în copilărie vara îmi era milă de bărbați că poartă pantaloni lungi, în loc de rochii vaporoase și fuste scurte. Era pe timpul când bermudele nu erau foarte comune înafara stațiunilor de la mare. Dar ceea ce știam eu în copilărie era deja consecința feminismului. O altă franțuzoaică, Gabrielle Chanel, a eliberat femeile de moda de-a dreptul opresivă cu corsete și rochii lungi și foarte largi, în care te împiedicai la propriu.  Și chiar a făcut treabă bună, aș spune. 

Dar discuția și atitudinea despre haine e una actuală pe care o poartă George Sand în autobiografie, dar nu am întâlnit-o și în cărți. Cel puțin deocamdată, în cărțile pe care le-am citit deja. Iar dscuțiile pe care le poartă, referitor la alte probleme feministe, mi se par destul de timide. În ”Indiana” critică instituția mai mult decât opresivă a căsătoriei. Dar în prefața la prima ediție, ea se apără destul de mult, se dezvinovățește, pare să tempereze ideile.  Apoi, după publicarea cărții, în deceniile următoare, în societate apar critici mult mai dure și mai vocale decât cele pe care le emite ea în acest roman. În ”Indiana ” e vorba de o tânără femeie, foarte sensibilă, care e obligată să se mărite cu un bătrân abuziv, cu care se poartă dur și distant, dar suportă toate toanele amantului extrem de superficial și egoist, genul bine cunoscut de playboy de care nici epoca noastră nu duce lipsă. Dar lucrurile se explică destul de simplu. Căsătoria e obligație, relația romantică e alegere. 

Critici aduse căsătoriei, mai ales cum era în acea epocă, în care femeile pur și simplu erau vândute unor bărbați cu avere și/sau rang, fără  ca dorințele lor să conteze, apar la modul foarte transparent, uneori exprimate pur și simplu prin vocea unor personaje...chiar masculine, ca în ”Valentine”. Căsătoria e un contract pentru avere și poziție socială. O femeie care își pierde averea și titlul, își pierde valoarea pe piață, oricând de tânără, educată sau frumoasă ar fi. Uneori asta e un avantaj, mai ales când amantul e de condiție inferioară. 

În perioada romantică, vorbind de relații romantice, George Sand descrie eșecuri, adesea răsunătoare, mai ales când e vorba de femei. Ele nu prea își găsesc fericirea în viața personală, în primul rând din cauza patriarhatului, care uneori e internalizat prin influența îngrozitoare a religiei, ca în ”Valentine”. Iarăși ce e șocant, având în vedere viața pe care a dus-o George Sand, cu relații libere, din care au rezulat și copii, dar și relații homosexuale, personajele ei, cu mici excepții, sunt foarte caste. Amanții doar se întâlnesc și își fac declarații foarte adesea. Și totuși, există și excepții, femei care se abandonează pasiunii și au copii nelitimi, ceea ce atrage oprobiul public, mai ales dacă ele sunt nobile. Dar există astfel de femei care au curajul, puterea, dar și generozitatea să-și urmeze sentimentele, spre deosebire de cele prea preocupate de sufletul lor nemuritor pentru a ceda pasiunilor pentru care riscă damnarea eternă. E memorabil cum o astfel de femeie îi cere soțului, pentru care nu avea niciun sentimente, și care tocmai o jefuise de avere și era pe punctul de plecare pentru totdeauna, după ce își făcuse interesul, s-o salveze de această pasiune distructivă. Mințile femeilor erau de-a dreptul parazitate de idei patriarhale asemenea șoriceilor cu creierele afectate de paraziți (Toxoplasma) care se duc singuri în gura pisicilor. 

Dacă în secolul al XIX-lea era religia, care încă mai avea acest efect (și mai are și acum), acum sunt alte idei la fel de toxice, cum ar fi psihologia și psihologia evoluționistă, dar noul stil de parenting. Unele femei bogate, de rang, care ar fi avut toate motivele să fie libere și fericite, își distrugeau viețile cu religia. Dar să sperîm că acele povești erau rare, și că de obicei aceste femei se bucurau de viață, Numai că atunci, ca și acum, nu erau campanii de deparazitare a creierului feminin de idei patriarhale nocive, iar femeile trebuia să ajungă ele individual sau în grupuri restrânse, la aceste adevăruri. Nu spunea, cum nu spune nimeni, femeilor, la nivel public și legal: lasă ideile patriarhale, trăiește-ți viața! 

În rest, George Sand scrie bine, are foarte multe idei filosofice, printre care se întrezăresc cele ale lui Jung și Freud (de exemplu în ”Lelia”), unde descrie simptome de depresie și de traumă. Sigur, printre nobili, oameni cu timp liber, care își permit să facă introspecții. Sigur că rolul ei în literatură nu e cel care pe care îl merită. Dar asta e, era patriarhat, cum din nefericire, e și acum. 

Continue Reading

Anunț sf-uri feministe

Am aceasta schita de ceva timp. Dar acum o sa-i dau drumul. Am mai multe povestirir sf feministe, cel putin majoritatea dintre ele. Vreau sa le public, eventual in engleza in reviste, in romana nu stiu daca merita altfel decat pe cont propriu, avand in vedere situatia de la noi. Vor fi si ele, ca alte carti, in curand pe Amazon sau alte librarii online. 

Prima povestire, "Printre gene", era chiar scrisa de mult timp. Dar intamplarea a fost s-o pierd, adica sa n-o mai gasesc printre numeroasele documente in calculatoarele pe care le-am avut intre timp. Poate intr-o zi sper ca o voi gasi.... Asa ca am rescris-o, luand in considerare situatia de acum si din ultimii ani. Se numea tot la fel, era vorba in principal de acelasi lucru, avea aceleasi personaje, cu aceleasi nume. Dar nu vorbea nici de pandemie, nici de aberatiile ideologice din ultimul timp, nici de incalcarile drepturilor omului. Era tot o anarhie transumanista. 

Dintre alte povestiri vechi, scrise in anii studentiei si imediat dupa, cand a scrie literatura nu era aproape deloc recompensat, nu exista posibiltatea sa publici cu usurinta in engleza, este una numita "Nascut pe 8 Martie sau cele doua fete ale iadului", despre o utopie feminista. Personajele principlae sunt albaneze, din  revolta fata de independenta Kosovo si de bombardarera Belgradului. Am salvat-o de atunci, era scrisa pe foi, nu pe calculator. Pe calculator am mai avut "Urme pe culturi", "Ultimul vanator de balene", dar si altele, neterminate, doar in stadiu de schita. 

De atunci am mai scris doua (ce e interesant, acum scrisul merge extraordinar de repede) si mai am inca multe in plan. Nu ma consider scriitoare, mi se pare ca termenul asta e utilizat excesiv. Cred ca scriitorii sunt cei capabili sa faca arta, sa creeze sentimente si senzatii din fraze, intortocherea cuvintelor. Eu sunt doar o persoana al maiba de alfabetizata care se tine de alfabetizare. 

Continue Reading

Printre gene

 Am promis că voi prezenta povestiri science fiction feministe.  Povestirea de mai jos a participat la un concurs de proză scurtă, deci e cunva deja ”ieșită în lume”. Intenționez să o public, dar nu în această formă, adică fără  restricția numărului de semne. În plus, nu e chiar feministă. 

Mirosul primăverii era peste tot. Salcâmii dădeau nota dominantă, dar parfumul acelui loc și moment era un buchet, în care intrau multe flori, unele încă pioniere ale vegetației, ale căror culori erau la fel de variate și de intense. Beția simțurilor era completată de aceeași explozie de sunete care veneau de la nivelul arborilor din jur sau chiar din aer, de pe cerul foarte senin, puțin vizibil dincolo de limitele micuței poieni. În pădure erau tot felul de vietăți, majoritatea plante, apoi insecte, care nu se vedeau, nu se auzeau, nu se simțeau altfel, dar fără ele frumusețea peisajului nu ar fi fost posibilă. Apoi păsări. Și totuși, mamiferele cele mai comune de pe planetă erau absente. Locul acesta, destul de greu accesibil, de îndepărtat de civilizație, se bucura de liniștea sălbătăciei, aceea liniște atât de prețioasă acum pentru natură.

Un bâzâit ușor, dar strident, anunță apariția unui mic vehicul aerian, un fel de dronă mai mare. Vehicul șovăi un pic deasupra v\rfurilor arborilor, ca și când ar fi căutat ceva, apoi ateriză încet, dar fără ezitări, chiar în mijlocul poienii. O ușă se deschise și cu o mișcare rapidă sări pe iarbă o femelă a speciei dominante, îmbrăcată într-un costum mulat cu imprimeu de leopard. Mișcările ei foarte agile erau în concordanță cu vestimentația. Avea o armonie felină a curbelor corporale, dată de tonusul mușchilor, flexibilitatea tendoanelor și distribuția grăsimii de rezervă, prezentă în cantintate redusă. Nu prezenta urme de degradare biologică și părul lung, foarte voluminos, cu reflexe roșietice, îi dădea un aer majestuos, asemenea unei pisici cu blană bogată și coadă stufoasă. Și totuși, nimic nu trăda vreo modificare genetică.

După ce coborâ din dronă, trase cu sete aer în piept, zâmbi peisajului, exploră poiana, arborii din jur, apoi se concentră asupra creaturilor ierbii. Norocul ei fu să descopere printre firele lungi de iarbă niște delicioase rozătoare minuscule, maronii. Era o puzderie de șoricei de alun, care mișunau (adică făceau un lucru șoricesc) oriunde își arunca privirea. ”Frumusețe în stare pură!” gândi cu voce tare. ”Ce onoare pe specia noastră mizerabilă să fie rudă cu aceste minunății!”

- Într-adevăr! Se auzi o voce mai gravă, dar cu niște sonorități oarecum metalice.

Femela tresări ușor și își ridică ochii din iarbă. În fața ei stătea un mascul destul de înalt, subțire și osos, cu o vârstă biologică redusă, dar în rest arată efectiv ca dracu. Purta un costum mulat lucios și fosforescent, cu imprimeu viu colorat, piele de șarpe, cu o coadă lungă, subțire, neagră, încovoiată, care părea prehensilă și se mișca independent, ca și când ar fi avut propriul sistem nervos. Purta niște pantofi cu copite, pe frunte avea tatuată mică teoremă a lui Fermat, iar pe cap purta două cornițe micuțe, de bun simț.

- Gene Jumper, îi întinse o mână cu gheare negre și curbate.

- White Panther, răspunse femela cu o voce înaltă și clară. Te așteptam, adăugă întinzându-i mâna mai mult pentru a verifica originea, eventual autenticitatea ghearelor. Pe unde ai venit? Cine te-a adus?

- Nu am îndrăznit să vin cu niciun fel de vehicul până aici. Am lăsat mașina electrică la 16 km de aici. Apoi am venit singur, prin pădure.

- Și nu a fost greu? Arborii par destul de deși. Nu se vede vreo potecă.

- E, am avut metodele mele. Nu foarte ecologice, zâmbi ușor Gene Jumper etalându-și colții negri și dinții ascuțiți în culori înfricoșătoare. Din traista care îi alunecase pe coada erectă scoase un cuțit laser de vreo 20 cm. Ăsta m-a ajutat, mai spuse printre bale verzui.

White Panther râse cristalin. Dinții ei erau albi și păreau foarte sănătoși.

- Se cheamă că ești înarmat. Mai ai și alte arme?

Coada se îndreptă spre înainte, ajutându-și stăpânul să cotrobăie în ceea ce original ar fi fost un rucksac, dar acum era mai degrabă un schwanzsac (codsac adică), având în vedere unde era pus.

- Cuțit laser, spray cu toxină botulinică, pistol cu tetrodotoxină, pistol cu alcool pentru amnezie anterogradă.

- Un adevărat arsenal, se entuziasmă White Panther. Eu nu mi-am luat decât țiparul, pentru orice eventualitate....

- Ehe, așa ceva are și poliția, se amuză Gene Jumper.

- Da, are, dar al meu e mai special. E de pe piața neagră.

- Mai cumpăr și eu, dar de cele mai multe ori prefer să-mi fac singur armele. E mai sigur. Și cu toate controlele, toate supravegherea asta...Și Gene Jumper își dădu cornițele pe spate și-și aruncă ochii ușor sașii pe cer.

-Aha, super! Și le și vinzi?
- Le mai vând uneori. Dar în general, mă ocup de gene.

- Numai gene? Asta e singura ta afacere?
- Principala, Mai sparg și coduri. De fapt cele două afaceri merg în mână. Nu uita cum te-am găsit.

Fu rândul lui White Panther să râdă.

- Și merge bine? Merită?

Gene Jumper râse cu colții clocotind în bale. Lamele dinților din față îi clănțăniră.

- Sigur că merge! Nu ai vrea să știi câți bani se pot câștiga!

White Panther rămase un pic pe gânduri.

-Și totuși riscurile sunt foarte mari. Înțeleg că pedepsele pentru traficul de gene sunt din ce în ce mai mari. Cum te prinde, te pitulă 20 ani...și pușcăriile nu mai sunt ce erau odată. Nici drepturile omului nu mai sunt ce au fost... Știi, eu sunt pasionată de istorie și politică...

- Dacă te prinde...Și la ce corupție e acum, după marea pandemie din 2019-2028, e greu să ajungi și după gratii. Crezi că polițistele și judecătoarele nu au nevoie și ele de o genă pentru fund bombat? Sau polițișii și judecătorii nu au nevoie de o genă pentru penis lung...Pușcăria e pentru începători. Dar când ți-ai făcut o bancă de gene ca a mea...

- Uau, chicoti White Panther. Și ce gene sunt cele mai căutate?

- Logic, cele mai rare. Dar sunt și cele mai scumpe.

- Cum ar fi...

- Păi...uite. Genele de arătat bine. Cum am spus, cele de fund bombat. Dar nu sunt așa de scumpe cum ar trebui, pentru că sunt pe toate drumurile în Africa. Și la ce corupție e acolo, aproape că le poți lua din piață, ca pe ananas. Mai greu e să le aduci aici. Dar și asta se rezolvă dacă vii cu donatorul. Dar cum societatea în care trăim pedepsește traficul de gene mai mult decât traficul de persoane...

- Dar nu înțeleg de ce e mai ușor să cumperi mereu noi gene decât să le multiplici pe cele pe care deja le ai și să le vinzi din nou...Pentru varietate?

Gene Jumper își arătă din nou dantura și chiar limba și tot ce mai era prin gură, până în stomac.

- Pe ce lume trăiești? Ce propui? Să multiplici genele în multe variante, apoi să le vinzi pe Ali Baba sau pe Amazon? Să-ți faci multinațională de vândut gene de serie? Își dai seama ce s-ar întâmpla? De fapt e mai sigur și mai ușor să aduci gene noi, să le multiplici limitat, eventual în laboratorul tău. Genele sunt produse de lux, care se vând în serie foarte limitată.

- Aha, pricep. Deci tot de protecție ține...Și cu toate astea, cred că 90% din oamenii de anumite vârste, din țările oarecum dezvoltate, au recurs la transfer de gene.

- Chiar mai mult în unele locuri, cum ar fi în California. Oamenii încep să-și transfere gene în jurul vârstei de 15 ani, uneori mai devreme. Iar din ce în ce mai mulți oameni de peste 70 recurg la transfer de gene. Și nu doar de gene cu implicații geriatrice și de rezistență la boli.

- Și ce alte gene se caută?

- Păi ce interesează pe oameni? Sexul și banii! Sex, deci arătat bine și potență, respectiv sensibilitate sexuală. Gene pentru picioare lungi și subțiri, pentru mușchi, pentru talie subțire. Gene pentru bronzat ușor, pentru piele pigmentată. Gene pentru păr des, drept, creț, după preferințe. Gene pentru orgasm multiplu, pentru superpotență. Dar sunt unii care vor gene pentru pistrui, nas coroiat, ochi bulbucați, picioare strâmbe. Ultimele sunt ieftine, piața chinezească e plină. Gusturi..

Și bani...În ce privește genele pentru făcut bani, se caută cele care fac oamenii puțin scrupuloși, obraznici. Astea se căută în cazul politicienilor, dar și al oamenilor de afaceri. Una dintre cele mai bune tranzacții din viața mea a fost cu gene de hoție înaltă. Am vândut unui mexican și acum controlează furturile de pe toată coasta de Est. Deși în România sunt mulți donatori, și aici contează firma. Nu am putut să iau gene de la orice hoț de buzunare. Așa că am luat de la un primar. A fost mai greu, că omul era în pușcărie, dar...am uns în jur. Niciun gardian de acolo nu mai are chelie. Dar de viitor e transferul de gene animale...

- Unde îți ții banca de gene?

- Am un buncăr subteran, unde e și un laborator.

- Ți-ai făcut o situație, nu glumă!

- Oh, da! În vara asta o să mă căsătoresc. Vrei să vezi cu cine?

Gene Jumper căută în telefon o poză. Îi întinse telefonul lui White Panther. Ea privi poza pentru o secundă. Un val de scărbă o străbătu din cap până în picioare. Își mușcă buzele încercând să nu se manifeste prea tare. În poză se lățea o gorilă cu limba scoasă într-o parte, cu mușchii pătrățoși, supradimensionați, acoperiți de tatuaje, cu un cap imens în formă de buzdugan. Părul, dacă era păr, forma țepii buzduganului.

- E...bărbat, se bâlbâi ea. Adică s-a născut bărbat...băiat.

- Da, e bărbat. Sunt un gay normal. Tu ce preferi, dacă nu sunt indiscret? E vreun gen aparte?

- Ah, oftă ea. Eu sunt dincolo de banalitate...

- Da, o consolă Gene Jumper cu empatie nedisimulată. Da, nu suntem toți la fel. Ai putea să arăți alfel...mai transhumanist, mai actual, nu știu cum să spun. Dacă vrei, pot veni cu niște sugestii. Cu câteva transferuri de gene...Sau...poate tocmai de gene de imaginație ai nevoie.

White Panther râse reținut.
- Și dacă tocmai a arăta cât mai natural e o formă de creativitate?

Gene Jumper nu o asculta oricum.

- Să facem ce trebuie să facem, spuse white Panther. Scose din poșetă o eprubetă.

- Merci, spuse el, în timp ce îi întindea un teanc de bancnote. Ce vrei să faci cu banii?

- Vreau să mă duc în State, să studiez istorie și lingvistică indo-europeană.

- Dar aici ești mai aproape de istoria indo-europeană...

- Poate acolo e mai multă sălbăticie, ca acea din genele mele scumpe. Numai bine!

Și se urcă în dronă, privind încă o dată locul acela sălbatic.

Continue Reading

Feminismul din Romania- despre Alice Nastase si cate nume o mai avea

 Ca oamenii au tupeu nu e nimic nou. Ca unii legionari s-au facut comunisti dupa marea colonizare a Romaniei cu tancurile sovietice, e bine cunoscut. Ca unii comunisti si securisti sunt acum mari capitalisti, de asta ne lovim in fiecare zi. Ca si-au trimis progeniturile la universitati din inima liberalismului, SUA, ca acum ori pastoresc tineri in valorile lor ori construiesc liberalismul american, iarasi stim bine. Ca Geoana, fiu de securist, e acum al doilea om in NATO, e o realitate.  Ca fiul de securist Rafila ne apara de pandemii respingand vaccinul chinezesc comunist, cine are ochi sa vada, vede,  si urechi sa auda, aude. Poporul asta, vorba lui Basescu, nu are noroc. Dar mai ales femeile din Romania nu au noroc. 

Dar cand acest tip de oportunism loveste feminismul. daca esti feminista, faci clabuci. Sa o vezi pe Alice Nastase si cum o mai chema-o, dupa lungul sir de maritisuri (curat feminist) ca pe mare feminista, ba chiar ca pe o savanta feminista, asta e deja prea mult. Doamna respectiva si-a facut doctoratul din influenta mass-media asupra imaginii femeii dupa Revolutie (de fapt a revistelor asa-zis pentru femei). Chipurile, imaginea de obiect ele au creat-o, iar drepturile femeilor s-au diminuat din aceasta cauza. Dincolo de cauza-efect din aceasta lucrare stiintifica, adica nu saracia crunta, nu lipsa feminismului real, dupa decenii de comunism, ignoranta in ale feminismului care atat o avantajeaza pe domnia sa, nu lipsa oricarei sanse pentru o femeie de a-si construi propria viata, nu patriarhatul (taboo pentru feministele academice din Romanai) au condus la asta, ci revistele pentru femei. NU cumva sunt o consecinta? Eu, repet, cand am auzit de ele, am crezut ca se ocupa cu drepturile femeilor, cu feminism. Asa era normal, dupa nume. 

Sigur, doamna respectiva stie mai bine. Ea si-a facut cariera in presa prin intermediul acestor reviste. E cunoscuta datorita lor. Si sa nu uitam tabloidele. Ea a fost adusa la un tabloid de o prietena, oportunista si plagiatoare de trista amintire (la propriu) ca sa contracareze influenta unei rivale angajata la ziar, o tanara care se pricepea la stiinta si la comportament uman. Prietena si mentorita lui Alice se hranea periodic din numeroasele articole si idei aduse de potentiala rivala. Avea un sertar in care pusese propunerile si le scotea la nevoie. Plagiatul nu era o problema, nu era o problema nici incultura crasa a respectivei jurnaliste care o facea adesea sa creeze perle de neuitat in procesul de plagiat. Alice era arma ei, fiind absolventa de psihologie. Credea ca va veni cu idei. S-a inselat. Respectiva rivala a plecat de la ziar dupa numeroasele lucrari de arheologie, are o cariera stiintifica adevarata, scrie carti si articole stiintifice originale. Sigur, a intalnit si alti plagiatori, dar nu inseamna ca ii uita pe cei de la inceput.  

Alice Nastase insa, odata intrata in pressa, chiar daca si-a racit relatiile cu mentorita inculta si plagiatoare, a facut radacini. Otravite. A devenit redactor sef la reviste lucioase unde a avut grija sa terfeleasca imaginea femeilor si sa le obiectifice cu succes. Ca ea insasi recunoaste ca asta fac revistele alea. Si mai mult, sa-si dea si doctoratul din asta. Culmea cinismului, ca in bancul cu boxerul si hartia igienica. Dar culmea ridicolului feminist e sa o vezi pe matriarha feminismului romanesc, Mihaela Miroiu, coordonatoarea ei de la doctorat, laudand-o ca pe o mare dornica de cunoastere. Stim cum se dau cele mai multe doctorate, stim cata originalitate au in ele, cata valoare stiintifica, dar pana aici. Alice Nastase e o femeie patriarhala, o inimica a cauzei feministe, o femeie cu un CV anti-feminist. Cu ea nu e ca si cand i-ai da doctorat lui Vanghelie, e ca si cand i-ai da doctorat in drepturile omului lui Stalin sau Hitler. Nu, sarada asta anti-feminista trebuie sa inceteze. Stiu ca voi fi o voce singulara, dar datoria mea e sa vorbesc despre asta. Alice Nastase nu e doar o impostoare, e culmea tupeului si a nerusinarii. Sa speram ca Mihaela Miroiu nu stie cine e si ce CV are. Dar un profesor bun care se pacaleste in halul asta....nu se pricepe la oameni, Sau...

Continue Reading

Aventuri 7000 ani

După publicarea în 2019 a culegerii de eseuri feministe ”7000 years of patriarchy...until the Radical era”, am decis să fac și o variantă în română. De fapt totul a pornit de la o variantă în română, pe care un editor din România mi-a spus să o micșorez. Am făcut asta, dar am publicat în engleză. Din materialul inițial și din alte eseuri (articole) publicate, se pot face mai multe cărți. Așa că am ales să fac o carte mai mult de critică a unor cărți, filme, articole de ziar, din punct de vedere feminist radical.

Cartea e deja la o editură din România.

Dar ce e interesant e că deja m-am gândit, de fapt m-am gândit de mult, la promovare. M-am gândit de acum doi ani, de când a apărut ”7000 years”. Logic ar fi fost să primesc sprijin în România, deși, după cum am fost consiliată, cam trebuie să uit de România în tot ce fac. Pentru că aici nimic nu are valoare, cum spunea Martha Bibescu, mai ales feminismul autohton.

Totuși, am scris la câteva persoane care au emisiuni radiofonice oarecum culturale sau feministe. În primul rând Carlei Maria Teaha, cu al ei ”Roz” de pe Guerrilla, unde invită femei mai mult sau mai puțin celebre, cărora le ia interviuri insipide. De feminism nu e vorba niciodată în ale ei emisiuni. Asta dacă nu iau în seamă dialogul cu o invitată în care aceasta din urmă declara că bărbații sunt niște copii, iar Teaha îi dădea dreptate râzând. Eu, fraieră, să apelez la așa ceva!

Dar am mers mai departe. ȘI nu am primit niciun răspuns nici de la cele mai multe reviste culturale, inclusiv Dilema Veche. Am primit răspuns favorabil și am publicat câteva articole în Egophobia. Sigur, am unul refuzat, cel mai probabil pentru că este foarte îndrăzneț.

Dar aș vrea să menționez ”cavalerismul” lui Liviu Mihaiu și Toader Paleologu care nici măcar nu mi-au răspuns. E normal, domnii sunt niște patriarhali sadea. Mihaiu vorbea cândva despre ce e o femeie pentru el, ceva cu veleități casnic-sexuale, el știe ce o fi aia! Speram să fi evoluat de atunci, dar iarăși, naivitate! Da, de ce nu există feminismul în România? Se vede...

Ce e interesant, ce am menționat, e că nici de la feministe nu am primit niciun sprijin. Mihaela Miroiu și Oana Băluță nici nu au acceptat să dea like paginii 7000 ani. Mai mult, nici Maria Cernat, editoarea cărții despre Sofia Nădejde, care m-a invitat personal la lansarea cărții, nu mi-a răspuns când i-am spus despre noua carte feministă.

Da, cam așa e cu feminismul din România. Auzisem eu că unele feministe, cocoțate în funcții academice, se opun cât se poate ascensiunii altor feministe. Că de, resurse limitate. Dar nu am putut crede. Cum am mai zis, unele femei sunt în feminism cum unele sunt în prostituție. Acolo le-a dus viața, eventual patriarhatul. Și ce picanterii patriarhale știu despre ele! Dar eu chiar sunt feministă și nu le voi divulga. Nu că mi-ar păsa de falsele feministe, care iau fonduri etalându-și gândirea de gospodine și cultura de școlărie, ci pentru că îmi pasă de feminism. Chiar dacă feminismul din România nu are nevoie de analize originale, erudite, scrise de femei care mai știu să rezolve și o integrală sau o diferențială la o adică... Dar repet, feminismul e mai important decât ele. Și respect fiecare cuvânt feminist, chiar dacă nu vine din conștiința proprie, emis de aceste exponente ale feminismul zis academic (mai precis academist).

Cu alte cuvinte, proiecte de suflet și de gândire urnite greu, fără pic de susținere. Dar asta e cu orice lucru autentic într-o lume falsă, superficială și mercantilă, din păcate cum e și feminismul actual.

Continue Reading

Femei patriarhale

Lansarea unui nou proiect, un roman numit ” Femei patriarhale”

Se vorbește despre colaboratorii sistemelor represive, se vorbește de securiști, despre care s-au scris cărți, s-au făcut filme (deși prea puțin despre activiștii de partid, care de fapt manevrau securiștii) la limita genului horror sau depășind-o cu brio, chiar ajungând pe culmile cele mai înalte ale oroarei, s-au scris cărți și s-au scris filme despre colaboratorii regimurilor naziste, dar nimic, cel puțin concret, despre monstruozitatea colaborării, fie și din inconștiență, cu cel mai vechi și mai opresiv sistem al istoriei: patriarhatul.

Femeile patriarhale, aliate ale acestui sistem, care contribuie prin sprijinul lor tacit sau activ la perpetuarea celei mai mari crime din istorie, nu sunt mai puțin monstruoase decât securiștii și naziștii atât de infierați. Femeile așa-zis tradiționale, adică cele care respectă și perpetuază regulile patriarhatului, care se folosesc de el, nu sunt cu nimic mai puțin vinovate decât acești indivizi, deși pentru ele nu a vorbit nimeni de niciun proces al comunismului sau un proces de la Nurnberg. Poate ele nu ucid direct, deși uneori o fac, dar distrug viețile femeilor, ale femeilor obișnuite, dar a mai ales a celor mai bune dintre femei. A acelor femei care ar aduce progres în societate mai mult decât oricine altcineva. Aceste femei nu urăsc nimic mai mult decât femeile libere în gândire, demne, talentate. Femeile patriarhale ar ucide sufragetele în fiecare clipă, ar ucide-o pe Mary Wollstonecraft, pe Harriet Taylor și pe orice femeie care nu e ca ele. Pe orice femeie care are ceva real de oferit societății, nu doar supunerea la regulile absurde, primitive, brutale, profund imorale ale patriarhatului.

A fost Elena Ceaușescu o femeie patriarhală? Deși avea pretenții de carieră, râvnea la puterea politică, ținea discursuri politice citite de pe foi cu limbajul ei dezlânat, de femeie incultă? Da, a fost o femeie patriarhală, care susținea cele mai mari atrocități contra femeilor, inclusiv celebrul decret care a umplut cimitirele din România cu femei tinere care nu mai aveau dreptul, în plină Revoluție sexuală pe alte meleaguri, de a dispune de propriul corp. Nu vorbim de cât de mult a susținut patriarhatul soțul ei, Nicolae, despre care o doctoriță născută în 1940, povestește că, pe când era studentă la Cluj, în timpul unei vizite a unui influent activist de partid, Nicolae Ceaușescu, au fost expuse și ridiculizate în fața tuturor studenților ”prostituatele facultății”, adică tinere pauperizate îngrozitor de legile comuniste, unele foarte inteligente, care erau nevoite să facă gesturi disperate pentru a studia. Ceaușescu râdea și glumea pe seama acestor tinere. Asta se întâmpla cu ani înainte ca el să devină șeful partidului. Doctorița care povestește evenimentul a descris groaza ei când a aflat că individul respectiv urma să ocupe cea mai înaltă funcție în stat.

Au fost alte femei din istoria României patriarhale? Este Elena Udrea o femeie patriarhală? Da! O femeie care își bazează ascensiunea pe bărbați politici, fie că se folosește sau nu de farmecele ei, o femeie măritată cu un tip precum Dorin Cocoș, dar care atunci când ajunge în pușcărie i se adresează femeii acuzate de prostituție care ocupa un pat ”Dă-te, fă, de aici!” (ca să se așeze ea, care era mai valoroasă) cum poate fi? Nu mai vorbim despre atitudinea unei politiciene față de asemenea acuzație...Adică sărăcia și disperarea se pedepsesc nu doar legal, dar și prin disprețul celor care ar trebui să apere victimele sărăciei și ale...patriarhatului. Dacă această poveste este reală, dacă acest eveniment chiar a avut loc, atunci Elena Udrea nu merită empatie pentru o posibilă condamnare pentru faptele ei, care nu ar fi avut loc dacă ea nu era o femeie patriarhală. De ce sunt atât de puține femei în politică? De ce cele care sunt au calitatea pe care au o. Din cauza patriarhatului, adică a unei mafii masculine care nu admite decât femeile care colaborează cu această mafie. E logic ce calitate morală au aceste femei.

Sunt patriarhale femeile care s-au opus amendamentului pentru drepturi egale, cele care au apărut în filmul ”Mrs America”? Chiar dacă unele feministe, printre care Gloria Steinam, au negat veridicitatea faptelor expuse în film, adică acele femei nu au avut suficientă putere ca să fie proprii lor dușmani, că de fapt firmele de asigurări, care ar fi pierdut sume uriașe prin votarea acelui amendament, au avut principalul cuvânt de spus în această problemă.... Totuși, acele femei, în frunte cu Phyllis Schlafly, au fost, la fel ca Elena Ceaușescu, conform clichee-elor din limbajul postrevoluționar, sinistre. Cum la fel au fost și femeile de clasă mijlocie care se opun salariului egal pentru femei, pentru că ele sunt măritate cu bărbați cu poziții importante, pe care femeile competente le-ar pune în pericol, acele femei care l-au votat pe Trump în detrimentul lui Hillary Clinton.

De obicei se invocă scuze pentru femeile patriarhale, ca fiind victime, acele femei cu mințile colonizate, distruse. Da, e de făcut diferența între o femeie din prostituție pentru că moare de foame, nu are cu ce-și hrăni copiii, are soțul sau fratele în pușcărie, provine dintr-o zonă săracă și nu are școală, și o femeie care sprijină activ patriarhatul sau care profită de el pentru ascensiune, putere materială și politică, atât cât poate avea o femeie în patriarhat. E una să ai un loc de muncă pentru supraviețuire într-un regim comunist sau nazist și alta e să ocupi o funcție importantă. Și una e să realizezi că ceea ce faci e rău, dar nu ai de ales, și alta să alegi tu să faci rău, să propagi răul, chiar atunci când ți se spune că e rău și când ai putea să te sustragi lui. Femeile patriarhale sunt îngrozitor de imorale, cele mai imorale femei, pentru ele nu există dreptate, merit. Ura față de femeile merituase și față de feminism e sentimentul lor cel mai puternic. Pentru că un sistem feminist, în care femeile ar avea cu adevărat șanse, pentru meritele lor reale, ca indivizi, le-ar lua toate privilegiile. Lumea aceea le-ar desființa.

Povestea aceasta este despre femei patriarhale, despre răul imens făcut de ele, dar și despre răzbunarea la fel de legală precum faptele femeilor patriarhale în patriarhat, dar de data asta morală, a unor feministe. Într-o lume în care crimele contra femeilor nu sunt pedepsite de cele mai multe ori, o lume bazată de fapt pe astfel de crime, niște femei conștiente și puternice aleg să-și facă singure dreptate, profitând chiar de breșele din sistem. Într-o lume în care colaboratoarele unui sistem criminal nu sunt niciodată tunse la piele și expuse comunității, cum se întâmpla cu amantele naziștilor în Franța după cel de-al doilea război mondial, astfel de femei ajung să primească ce merită.

Sper ca acest proiect va conduce măcar la conștientizarea răului făcut de femeile patriarhale.

Continue Reading

Sofia Nadejde

 

Știam de Sofia Nădejde din copilărie, când încă nu știam să citesc. Când am învățat, am reușit să-i citesc numele. Fotografia ei apărea într-o carte de istorie, alături de alți fruntași socialiști, precum Dobrogeanu-Gherea. Sigur, numele lor sugestive erau foarte distractive pentru copii, mai ales Gherea...

Acum un an, chiar înainte ca pandemia de covid 19 să ajungă în Europa, am fost invitată la lansarea cărții ”Sofia Nădejde/ Despre creierul femeii și alți demoni. Antologie de texte publicistice” de către una dintre editoare. E ultima manifestare culturală la care am participat înainte de instituirea carantinei. Cartea a apărut în 2019 la Editura Paralela 45, dar dedicația de pe prima pagină e din 2020.

Poate gândindu-mă în special la Maria Cernat și Adina Mocanu, editoarele cărții, voi scrie această prezentare. Dar mai ales la Sofia Nădejde însăși. Și mai ales voi încerca să scriu ceva ce nu s-a spus, ceva ce nu apare în prezentarea lor, ceva inedit, cum încerc să fac și cu alte cărți sau filme. Mai ales că e vorba de o perspectivă feministă radicală...

Ce ar spune Sofia Nădejde despre felul cum e văzută opera ei acum? Ce ar spune despre ce s-a întămplat cu mișcarea feministă? Ce ar spune despre situația femeilor azi? Probabil în primul rând s-ar mira cât de puțin s-a schimbat.

Sofia Nădejde, de fapt Sofia Băncilă pe numele ei real, nu cel schimbat de instituția patriarhală a căsătoriei, e o mare nedreptățită a culturii române. Ce minune, doar e vorba de o femeie! Ea e o deschizătoare de drumuri, e drept cam neumblate apoi, fiind prima pe mai multe planuri. Cum scrie în prezentarea cărții ei ”Patimi” de la editura Publisol (ce inițiativă frumoasă a acestei edituri să publice cărți despre femei și mai ales scrise de femei cu ocazia sărbătorii de 8 Martie!), Sofia Nădejde e prima femeie din România căreia i-a fost permis să susțină Bacalaureatul la un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a prezidat un congres al unui partid politic și autoarea primului roman feminist din literatura română! Cel puțin mișcarea feministă ar fi trebuit să-i acorde mai multă atenție! De socialiști nu zic nimic, ei nu au o atitudine mult diferită față de femei comparativ cu conservatorii. Abia recent tinerele generații au început să-i recupereze opera. Ea a scris în primul rând articole de ziar, dar și nuvele, romane, piese de teatru. De asemenea ea a avut o intensă activitate de traducătoare din opere celebre în epocă.

Cum îi spune și numele, cartea de față e o colecție de articole scrise de Sofia Nădejde în anii `80-`90 ai secolului al XIX-lea. Ce te uimește e clariviziunea și erudiția acestei femei care s-a născut în anul 1856 într-un sat din Moldova, lângă Botoșani. Era cea mai mare dintre copiii unei familii de țărani liberi, cel mai mic fiu fiind pictorul Octav Băncilă.

După ce se mută la Iași în 1876, Nădejde începe activitatea politică de stânga. Orientarea socialistă transpare foarte bine și din articolele cu teme feministe. Articolele care fac obiectul acestei cărți au apărut în ziarele și revistele în care ea a publicat de atunci, începând cu ”Femeia română”, ”Contemporanul” și ”Evenimentul literar.” Ea a condus chiar ”Evenimentul literar” în 1984. A ținut numeroase conferințe la Clubul muncitorilor din București, iar în 1897 a prezidat al IV-lea Congres al Parrtidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Dacă ne gândim la colegii ei din generațiile mai noi, cum ar fi Dragnea...Numai că acei socialiști erau de o altă factură, nu se revendicau din bolșevici. Cum se poate observa din filmele vechi, acești socialiști se adresau cu apelativul ”camarad”.

Cum se vede foarte bine din aceste articole, Nădejede era foarte familiarizată cu scrierile lui John Stuart Mill, dar și Herbert Spencer, Karl Marx sau Friedrich Engels.

Ceea ce e șocant la Nădejde, având în vedere ideile feministe ale epocii, ea declară că nu vrea votul. I se pare inutil. În condiții de sărăcie, votul nu ar schimba nimic. Mill spune ceva similar, chiar în ”The Subjection of Women” (1861), numai că el e pentru dreptul de vot pentru toată lumea, ambele sexe. Dreptul de vot trebuie să fie pentru toți, cu excepția barbarilor și persoanelor needucate. Ce ar fi zis Mill acum despre manipularea indivizilor needucați și excluși din societate (barbari)? Ce ar fi zis despre Brexit? Dar Mill crede în capacitatea ființelor umane de a fi morale și de a se educa. În ”On Liberty” (1858), pornește de la ideea că oamenii nu se pot vinde ei înșiși ca sclavi, deci nu ar ajunge prin ei înșiși la o mare degradare, de aceea ei pot face ce vor cu corpul lor, dacă nu afectează prin asta libertatea altora. Cum să nu fi știut că în timpul său în Rusia erau opt forme legale de sclavie, cum spune Theodore Zeldin în ”An Intimate History of Humanity” (O istorie intimă a omenirii)? Se pare că oamenii pot mult mai mult când e vorba de propria degradare și de renunțare la funcțiile psihice tipic umane pentru supraviețuirea imediată. Până unde duce sărăcie, pe care Mill și Nădejde o recunoșteau ca dușman al libertății umane și al implicării politice.

Oricum, e de admirat clarviziunea, atât la Nădejde, cât și la Mill. Ultimul vorbește despre sclavia legală a femeilor din epoca lui, susținută inclusiv de legile moștenirii. Femeile aveau status de minori, tocmai din cauza naturii lor diferite, slăbiciunii lor fizice și morale. Dacă e cineva care se îndoiește de ura societății față de femei, statusul femeilor din secolul XIX, de fapt până recent, stă mărturie!

Nădejde subliniază rolul bisericii în acest sens. Ateismul crunt, pe care social-democrații din epoca noastră nu ar mai avea curajul să-l afișeze (de fapt nici politicienii liberali din State și din alte locuri!) răzbate de peste tot. Sofia Nădejde nu s-a căsătorit la biserică, deși, cum se vede, și-a schimbat numele. În articolele ei menționează, aducând în plin plan aspectele utilitariste ale emancipării femeilor (ca și Mill), inclusiv sau mai ales prin accesul la educație, ce tragedie înseamnă dacă un bărbat educat vrea o înmormântare seculară, căreia soția needucată nu-i înțelege importanța. Ne imaginăm așa ceva din partea unei lidere socialiste de acum, precum Gabriela Firea?

Disputele pe care le-a avut Nădejde cu Titu Maiorescu, o mare personalitate în epocă, scot în evidență exact valoarea intelectuală și morală a celor doi protagoniști. Maiorescu rămâne în posteritate ca un misogin ieftin, optuz și arogant, căreia nu-i pasă prea mult de logică, dar nici de știință (ironia soartei e Universitatea care îi poartă numele!). Maiorescu, precum și alți contemporani, își bazau ideologia lor de sclavie a femeilor prin natura lor inferioară. Sigur că orice descoperire din domeniul științei trebuia să fie exploatată în sprijinul viziunilor (a se citi intereselor lor). Și cum la modă era să cântărești creiere de ”sălbatici”, albi superiori, femei și bărbați, Maiorescu s-a agățat de greutatea mai mică a creierului femeii.

Iată ce putea spune acest ”titan” al culturii române, într-o conferință de la Ateneul Român din 1882

• „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

• „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

Numai că Nădejde, care dă dovada de foarte mult spirit critic, analitic, dar și de gândire științifică, se gândește că greutatea creierului ar trebui raportată la cea a corpului. Peste câteva luni un articol franțuzesc îi împlinește predicția, adică tratează lucrurile așa cum propune ea. Și ce să vezi? Femeile ies mai bine. Ele de fapt au creierul mai mare raportat la greutatea corpului. 

Dar Nădejde mai face încă o predicție, care s-a împlinit, din nefericire. Chiar dacă se va dovedi că femeile au mai mult din orice, adică orice calitate intelectuală, tot nimic nu se va realiza, că atunci se va apela la menirea femeilor. Brr!! Chiar așa s-a întâmplat. Și se întâmplă în continuare. Mai întâi Freud, apoi acum sociobiologia, psihologia evoluționistă, neurosexismul...se fabrică mereu pseudoștiință care să îngroape femeile în bucătărie. Și noua viziune de parenting, totul pentru a reduce femeile la funcția reproductivă. Acum miza e și mai mare, fiind mai greu să le scoți de pe piața muncii.

Dar interesante sunt și unele idei din epocă legate de dezvoltarea creierului. Controversatul Herbert Spencer, cel care a venit de fapt cu sintagma ”survival of the fittest” propune o posibilă legătură dintre complexitatea mișcărilor la diferite specii și dezvoltarea creierului. Conform unor studii, perioada cu cea mai fertilă pentru ideile științifice au fost anii `70 ai secolului al XIX-lea. Epoca de aur a creativității în știință a fost atunci. Ce nivel aveau atunci articolele de ziar! Și ce nivel avea și din punct de vedere al înțelegerii științei Sofia Nădejde!

Nădejde abordează și teme cu conținut istoric, general, despre situația femeilor. Chiar folosește cuvântul ”patriarhat” în articolele ei, probabil fiind la curent cu operele lui Engels. Să nu uităm activitatea ei de traducătoare!. Se știa atunci că femeile fac tot peste tot, în toate culturile. Economiștii moderni au redescoperit asta cu date, susținute de matematică. Tot ea menționează că nomazii se poartă mai rău cu femeile decât negustorii. Asta legat de originea patriarhatului. Dar depinde care negustori...Dacă ne gândim că etruscii, cunoscuți ca primii feminiști din istorie erau negustori bogați...Niște date interesante despre lumea contemporană ei cele despre țara cu cele mai multe femei educate, probabil raportat la numărul de locuitori, care abordează meserii destinate bărbaților. Surprinzător dar aceea era...Rusia. Deși Rusia era țaristă. Încă un punct în minus pentru cei care vorbesc de meritele comunismului.

Abordează și tema calităților intelectuale ale femeilor, cu date de la...avocati, care par a recunoaște că femeile muncitoare sunt mai inteligente decât bărbații muncitori, sunt mai de încredere ca martori, în anchete. Nu poți acuza avocații și agenții de asigurări (acum) de sentimentalism. Deși Titu Maiorescu era de profesie avocat. Dar să nu-i uităm interesul!

Deși toată lupta ei legată de emanciparea femeilor era susținută de rațuni utilitare, cum ar fi aceea că femeile educate ar fi mai benefice pentru societate în primul rând din postura de mame, ea abordează timid și tema prostituției. Nu are curajul să apere prostituatele, ce e de fapt prostituția în patriarhat, dar povestește cum o prostituată a evadat și poliția a adus-o înapoi, acuzând organele de ordine.

Nădejde critică moravurile burgheze. Ea critică multiplele căsătorii, dar și balurile, considerate vulgare și impudice, adică promovează ceea ce acum ar echivala cu obiectificarea sexuală a femeilor. Cum să ia un bărbat o femeie de talie pur și simplu în public? Numai că balurile de atunci creșteau șansele femeile de a întâlni bărbați pe care să-i cunoască mai bine. În epocă, așa cum ne spune Zeldin (op. Citată), modul de viață al oamenilor, mai ales al tinerilor, permitea cunoașterea unui număr mare de colegi de generație înafara relațiilor romantice. Asta creștea șansa unei alegeri în cunoștință de cauză, cu implicații afective minore.

Ea înfierează căsătoriile din interes, vorbind laudativ despre căsătoriile din dragoste, deși admite că sunt foarte rare (poate una la o mie). Ea dă exemplul femeilor care deși muncesc și au proprii bani (nu spune câți față de bărbați), adică profesoarele și telegrafistele, tot vor bărbați cu bani. Ce n-a realizat ea e că bărbații vor să exploateze femeile, că toate căsătoriile sunt pentru exploatarea femeilor, că ele oricum munceau și muncesc mai mult în cadrul căsătoriei. Banii, dacă erau, adică dacă veneau din partea bărbatului, reprezentau un fel de recompensă pentru ele sau, în cele mai fericite cazuri, o garanție a lipsei exploatării prin muncă la domiciliu.

Ce nu a înțeles ea, și în general socialiștii nu înțeleg, e că prima formă de exploatare e cea a femeilor în familie. Bărbații vor să exploateze femeile, iar ele nu vor să muncească pentru ei, nici să plătească pentru sex cu ei. Deși vorbește de niște femei ”tradiționale” care sunt suspuse, că în Anglia bărbații au doar o femeie, că e greu să muncești atât singură. Adică transpare ideea că rolul femeii în patriarhat e să muncească la domiciliu, indiferent dacă e monogamie sau poligamie (poliginie în cazul ăsta).

Cum am spus, nu o interesează votul pentru femei. Votul nu ajută, săracul nu poate fi liber. Acum bărbații au drept de vot. Cu ce ajută bărbații bogați bărbații săraci? Legile burgheziei erau făcute pentru ea. Femeile burgheze trebuie să se mărite, să nu aibîă drepturi că altfel, cum spuneau politicienii timpului, de ce nu și-ar părăsi soții, dacă nu ar mai avea nevoie de ei, având drepturi prin ele însele? Ce le-ar păsa femeilor burgheze de femeile muncitoare, că ele erau exploatate în fabrici? Totuși, feminismul a fost în mare parte burghez, iar feministele burgheze au reușit să dea dreptul de vot. Iar victoria comunismului în Rusia a afectat pe termen lung mișcarea feministă.

Cum vede ea eliberarea femeilor? Prin comunism, sigur! Capitalul va transforma toți oamenii în proletari, iar în familie femeile vor munci alături de bărbați. Greșit! Comunismul a dus la înnăbușirea mișcării feministe, femeile au fost exploatate crunt, încă mai rău decât înainte. Adică nu au mai fost femei care să se sustragă exploatării domestice prin banii lor sau ai soțului. Ce nu vedea ea era că femeile și bărbații în comunism, când toți vor munci, nu va fi egalitate, cum nu va fi nici dacă femeile vor munci mult, vor avea servicii inteligent. Ele vor fi exploatate la locul de muncă, dar relațiile nu se vor schimba. Numai unele care își permit să nu fie exploatate, adică au mulți bani, eventual dacă au posibilitatea să îi facă ele, evită asta. Și nu în comunism. 

Dragostea e rară, iar apoi a găsi un bărbat cu sentimente, capacitate de comunicare, e greu. Dacă accentul se mută de la bani, lucrurile nu sunt mai bune. Varianta muncitoare egală cu bărbatul la locul de muncă e fără partener, foarte bine ilustrată de femeile de acum, mai ales cele de culoare din State. Sofia Nădejde a fost poate o norocoasă, cu o relație reușită (cel mai probabil). Soțul ei a lăsat-o să se manifeste, să scrie articole scandaloase după gustul epocii. El chiar a suferit repecursiuni în ce privește cariera din cauza politicii făcute de ea, adică a articolelor ei. Aici mâna lui Titu Maiorescu s-a văzut bine...Nădejde reia o zicală populară românească echivalentă cu ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Într-adevăr! Dar nu ne putem baza pe asta.

Nădejde abordează în articolele ei și teme medicale, de sănătate publică. Femeile educate, inclusiv medical, trebuia să își îngrijească familiile, mai ales copiii. Ea vorbește de chinină, descoperită de triburile native americane, ca pe un mare noroc, având în vedere dezinteresul public pentru sănătate. Ea nu știa că și antibioticele erau pe cale de a se descoperi tot prin intermediul unor societăți dinafara lumii moderne (arabii). Adică erau cunoscute de oameni ”necivilizați”. Și norocul ăsta a fost cu multe alte medicamente folosite acum în medicină.

Ea deplânge lipsa de fonduri, de interes pentru studiul bolilor copilăriei. Vorbește laudativ de vaccinare (hultuială, care înseamnă umplere), de efectele ei asupra prevenției, despre cum arăta lumea înainte. Unele date sugerează că vaccinarea pe principii vechi, descoperite de Lady Montague în Imperiul Otoman, se practică cel puțin din secolul al XVI-lea în tările române probabl via același imperiu. Acolo vaccinarea era relativ comună. Femeile care ajungeau în harem erau mai întâi vaccinate.

Vorbește și de pellagră (lepră), ceea ce probabil reflectă optica epocii, când se considera boală infecțioasă. Goldberger s-a chinuit 20 ani să dovedească originea ei exactă (lipsa vitaminei PP). Nădejde face observația că interesul pentru porci era mai mare decât cel pentru copii, porcii aveau valoare economică. Pentru studiile legate de porci s-au strâns 50000 lei, dar ar fi greu să se strângă atât pentru oameni. Ea are o astfel de inițiativă pentru cercetări legate de angină (roșu în gât, infecții ale faringelui), despre care ea spune cât de devastatoare sunt la copii și cât de dureros e pentru o mamă să piardă un copil. Din păcate nici aici lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Armele și orice aduce bani sunt mai importante decât viața și sănătatea oamenilor, inclusiv a copiilor, mai ales dacă sunt din țări sărace.

Sofia Nădejde a pierdut din cauza bolilor patru copii și soțul. Dar ea a trăit 90 ani, din care a fost activă foarte mulți. Din tabloul pictat chiar de fratele ei părea o femeie vitală, cu un aer tineresc și după 50 ani. Dar moștenirea ei e mult mai durabilă decât viața ei omenească. Poate prea târziu începem s-o recuperăm și se bucură în continuare de prea puțină recunoaștere. Măcar feministele să schimbe ceva în acest sens, să realizeze un act de dreptate față de o deschizătoare de drumuri.

Bibliografie

Feminism romanesc: Sexul tare frumos, 20 martie 2008, Raluca Ion, Steluta Voica, articol preluat de la Cotidianul

Continue Reading

Out of Africa

”Out of Africa” (1985) e un film premiat. Deși cu critici contradictorii, a primit 7 premii ale academiei, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor. E considerat un film romantic, chiar conține o scenă care e considerată extrem de senzuală, când Robert Redford o spală pe cap pe Meryl Streep. Pentru că filmul e cu nume mari, cum se vede. Numai că e departe de a fi cu adevărat romantic după standardele feministe, e doar o poveste despre singurătatea feminină, despre munții de responsabilitate feminină, și despre limitele viselor feminine. Nu e o poveste de dragoste, ci o poveste despre viața femeilor în patriarhat, chiar dacă sunt privilegiate. E o poveste despre până unde merge iluzia libertății și a fericirii lor. Foarte puțin, cum se vede...O falsă poveste de dragoste! Sau o poveste de dragoste din partea unei femei, din creierul unei femei.

Cu atât mai trist cu cât povestea e după un fapt real. Adică tragedia e cât se poate de reală, bazându-se pe romanul autobiografic al lui Isak Denisen (1937), pseudonimul lui Karen Blixen. Denisen a fost nominalizată la Nobel, dar nu l-a primit niciodată. Erau prea mulți scandinavi care îl primiseră deja, ceea ce ar fi condus la ideea de părtinire a juriului. Nu s-a gândit nimeni că putea fi sacrificat unul dintre numeroșii bărbați din zonă, deținători ai premiului Nobel, mai puțin meritoși decât Denisen...Acum îmi vine câțiva în minte.

Pe scurt, o nobilă daneză necăsătorită, Karen Denisen, ajunge în Africa pentru a se ocupa de o fermă pe care o va administra cu viitorul soț, care era deja acolo. Dacă nu era bogată povestea nu ar fi existat. Mai ales în perioada aia, în 1913, tații (familiile de origine) erau sursa de susținere a femeilor. De cele mai multe femei care au avut contribuții în știință, artă, literatură, s-a auzit pentru că au avut tați bogați și care în plus au avut bunăvoința de a le fi sprijinit. Mă gândesc doar la Gertrud Bell, arheoloaga care a scris în corespondența ei despre România și București, dar care și-a lăsat amprenta asupra politicii din Orientul Mijlociu. De ce puține femei au ajuns la celebritate și succes? Se vede de ce. O femeie nu avea încredere și sprijin din partea societății. Numai banii de acasă o puteau ajuta cumva, nu că așa nu ar fi avut în continuare parte de cât de multe piedici era posibil. Numai când te gândești la câte femei s-au pierdut...

Karen urma să se căsătorească cu un prieten, un baron suedez, Bror Blixen, fratele iubitului ei, care nu a luat-o de nevastă. Cu banii ei intenționează să înființeze o fermă de vite lângă Nairobi, ce atunci era Africa Centrală Britanică. Ceva e foarte romantic acolo: Africa și peisajele ei superbe, oamenii interesanți. Numai că ea nu putea să se bucure prea mult de toate astea, având foarte multe responsabilități. Soțul, cu care avea o legătură de conveniență își arogă drepturile masculine asupra banilor ei, înainte ca ea să ajungă în Afirca. El vine cu idei de afacere proaste, cum ar fi o plantație de cafea, care nu se preta la teren. Nu contează, bărbații sunt iertați. Iertat e într-un fel și pentru că i-a dat sifilis ca urmare a numeroaselor lui aventuri. Ea se tratează în Danemarca, dar rămâne sterilă. Că soțul lasă toate greutățile pe umerii ei nu e vreo problemă, datoria lui s-a terminat cu semnarea actelor de căsătorie, un mare serviciu făcut unei femei. Timpul lui era pentru organizat safari și alergat după alte femei. Totuși, la un moment dat, când erau în pragul divorțului, ea îl umileste spunându-i servitorului: „serveste-l pe fratele iubitului meu!”. Prin asta pare a apela la arme patriarhale. Dar nu se poate întrece cu el în umilințe.

Problema e că frumosul și aventurosul nobil britanic de care ea se îndrăgostește, Denys Finch-Hutton (Redford), prieten cu Bror, tot un bărbat cu mari preocupări și meserie solicitantă, adică vânător profesionist, apoi, după război, și pilot de biplan, nu se implică mai mult. El îi oferă discuții plăcute, în care de fapt ea își manifestă creativitatea inventând povești. Îi mai oferă plimbări cu biplanul, prezența la masă, pe verandă și... cam atât! Și sigur, o inspiră și o face să viseze. Numai ea, prin talentul ei, a dat o altă valență existenței lui hedoniste și egoiste. Ce puțin se cere de la bărbați! Și ce știu femeile să sfințească orice loc! Și orice existență! Cine ar fi vorbit sau ar fi scris azi despre el fără talentul ei!

Că asta face Karen în Africa, ceea ce se știe că fac femeile într-o comunitate! Sfințește locul, adică înființează o școală, se ocupă de problemele medicale și de disputele dintre localnici. Chiar are grijă de comunitate, cum arată studiile că fac în general femeile dacă au bani pe mână, dar asta nu înseamnă că femeile pot convinge bărbații, dar nici pe unele femei, că ele sunt lideri mai buni. Și asta nu convinge nici bărbații din clubul local s-o admită printre ei. Tot femeie e! Era o demnitate prea mare pentru ea. Femeile remarcabile erau în raza lor vizuală, dar ei nu doreau să le vadă. Pentru că le stricau imaginea despre lume, în care femeile trebuie să ocupe locul lor bine știut. De fapt stricau ordinea lumii, în care ei erau privilegiați doar pentru că erau bărbați.

Printre apropiații lui Karen Blixen era o tânără nonconformistă care în film se numește Felciity. În realitate tânara a devenit o aviatoare, Beryl Markham, care e prima persoană care a traversat Atlanticul singură pornind din Marea Britanie și zburând continuu (1936). Ea a scris despre aventurile ei în cartea ”West with the Night” (1942), care nu a avut succes la timpul ei, dar a fost redescoperită în 1982 și reeditată. De data asta a avut succes, oferindu-i câțiva ani buni lui Markham, atunci în vârstă de 80 ani și reîntoarsă în Kenia, unde trăia în sărăcie. Dar ce e interesant e că unul dintre foștii soți, Raoul Schumacher, a început să ridice pretenții legate de carte, cum că Beryl n-ar fi fost singurul sau adevăratul autor. Dar dovezile erau clare, ea trimisese manuscrisul la editură înainte de a-l fi întâlnit. Numai așa criticilor li s-a închis gura, deși a rămas că el ar fi produs ceva editări. Pentru mai mult nu ar fi avut timpul fizic.

Cum putea să scrie o femeie atât de bine, încât să fie lăudată de Hemingway? Asta de fapt a fost cauza succesului ei tardiv, descoperirea corespondenței lui Hemingway în care se arăta foarte încântat de stilul ei. Deci o femeie trebuie să fie întotdeauna promovată de un bărbat celebru. Prin ea însăși nu a prea existat. Totuși și autoarea Mary S. Lovell care i-a scris biografia lui Markham, deși a concluzionat că Markham a fost singura autoare a cărții ”West with the Night”, a sugerat că stilul ei elegant și clar a fost influențat de cel al unui amant, Antoine de Saint Exupéry. Incredibil! O femeie nu poate face nimic singură, nu poate inventa nimic, un bărbat trebuie s-o ajute! Probabil tot cu un bărbat a fost și deasupra Atlanticului. Nu știu unde l-a ascuns, la cum erau avioanele atunci. Poate era sub formă de spirit...

Dar revenind la povestea din ”Out of Africa”, Karen, singură cu munca ei, după ce divorțează de soț, descoperă că nici amantul nu e prea dedicat, mai mult, deși locuiește cu ea, nu era făcut pentru monogamie, el trebuie să-și păstreze libertatea. În traducere liberă, doar să profite de femei, să nu le dea prea mult înapoi. Din întânirile cu bărbații, femeile nu au decât de pierdut. E indecent să ceară prea mult de la bărbați, chiar să se exprime prea mult.

După ce obține o recoltă bună, ceea ce era un mare succes, izbucnește un incendiu care transformă tot în scrum. Dar nici asta nu ar fi fost o problemă dacă ea ar fi asigurat recolta. De ce nu o făcuse, cum îi reproșa Denys? Cum avea să-i răspundă, pentru că el nu voia să discute despre problemele ei! Adică ea nu trebuia să fie decât o sursă de relaxare. Să-i fie suficient că el când era cu ea, voia să fie cu ea! Să nu îl deranjeze cu problemele ei și ale fermei. Nu conta cât de greu era pentru ea să aibă atâtea în cap singură.

Karen vinde și e obligată să plece din Africa. Denys nu face niciun gest s-o oprească sau de regret, Totuși, ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru că îi spune, privind casa ei, acum goală, că se obișnuise cu lucrurile ei. Rămâne ca el s-o ducă cu avionul la Mombasa peste câteva zile. Numai că nu mai apare, în schimb apare Bror, care îi spune că avionul lui Denys s-a prăbușit. Bietul de el, cum avea ea să spună la înmormântare, ca un atlet dintr-o poezie de A. E. Housman, a fost destinat să moară tânăr, ca bătrânețea să nu ajungă să-l degradeze. Sau poate, ca să fim malițioși, dar sinceri, să nu ajungă să-și piardă independența, chiar dacă e vorba de independența față de doctori..

Înainte de a pleca, Karen înregistrează totiși o victorie printre coloniștii de sex masculin. Impresionați de ceea ce făcuse ea până atunci, aceștia o invită la barul destinat doar bărbaților din cadrul clubului, locul de unde a fost izgonită în ziua când a ajuns acolo. Extraorinar! Cum se câștigă respectul!

Karen părăsește Africa, unde nu se mai întoarce niciodată. Publică mai multe cărți și devine o scsriitoare de succes. Dar cum se spune, literatura e a învinșilor, ceea ce ea a fost din belșug, mai ales în viața personală. Dar care femeie care nu-și asumă rolul nu e în patriarhat! Ce poveste tristă! Știu că i-au fost aduse critici postcolonialiste, dar nu feministe, dar feminismul e ultima grijă, inclusiv a criticilor.

Out of Africa (film) - Wikipedia

Out of Africa (1985) - IMDb

Continue Reading