Hortensia Papadat-Bengescu

Prima dată am auzit de Hortensia Papadat-Bengescu în școală, mai precis în liceu. Prezentarea ei părea atunci foarte interesantă. S-a apucat târziu de scris, la tinerețe s-a ocupat de familie, a avut mai mulți copii. Dar când s-a apucat a avut ceva succes, ca apoi să moară în uitare. O soartă tragică! Dar asta era soarta scriitorilor care nu se compromiteau, în comunism. Dar poate mai ales a scriitoarelor în epoca aceea...

Am fost curioasă să știu ce scria. Micul fragment din manual părea interesant. Știu că profesorul de literatură ne-a vorbit despre diferența de manifestare a sexualității la unele personaje feminine și masculine. Atunci nu citisem cartea, și n-am înțeles mare lucru. Fragmentul din manual se referea la confruntarea dintre doi soți, femeia dornică de viață socială și amor, devoratoare de bărbați, bărbatul obsedat de control și plin de ură față de soție, dar de compasiune pentru el însuși.
Recent, am citit romanul din care provenea acel fragment, ”Concert de muzică de Bach”. Și da, mi s-a părut interesant, cu un stil diferit. Dar cel mai interesant e că viziunea asupra personajelor, asupra trăirilor lor era una feminină. Adică nu misogină, patriarhală. De fapt asta ar trebui să fie definiția literaturii ” feminine”, mai puțin atinsă de filonul patriarhal, în care femeile nu au decât corp, cu ăla se exprimă ca obiecte sexuale. Bărbații băloșează la ele, și doar ei le pot cumva salva din ignoranță, lipsa de sens a vieții și mai ales de sărăcie.

”Concert de muzică de Bach” este o satiră a moravurilor burgheziei, ușor acidă, cu accente de caracterizare pe criterii superficiale, cu alte cuvinte un fel de bârfă mioritică, dar plină de viață. E cumva din categoria ”Indiferenții” lui Alberto Moravia, a cărei acțiune e cumva contemporană, dar e altceva. Aici oamenii au pasiuni, sunt mânați de ele, oricât de egoiste și superficiale ar fi. Autoarea descrie tipologii umane, ceva rar în ziua de azi. Acțiunea pare plasată după Primul Război Mondial, perioada considerată cea mai bună din istorie pentru clasa mijlocie din România.

Povestea se desfășoară în jurul unui concert de muzică de Bach, organizat de o doamnă din înalta societate, cu origini nobile, probabil rudă cu fanarioții din Moldova (după numele grecesc al unei mătuși). În jurul acestui eveniment monden se mobilizează rudele doamnei respective, inclusiv cele prin alianță, dar și alte personaje burgheze, precum o colegă de liceu. dornice de a fi admise în saloanele nobilimii, încă plină de prestigiu, ca și acum.

Numai că acest concert scoate la iveală aspirații, intrigi, secrete de familie, ca în final să producă răsturnări de situații și chiar tragedii.
Ce e șocant la acest roman, frescă a burgheziei și metodele ei de a-și schimba statusul, e lipsa de prejudecăți în atingerea acestor scopuri. În această lipsă de scrupule și prejudecăți, gândirea patriarhală nu prea își găsește locul. Femeile sunt orice, dar nu niște ființe supuse care așteaptă orice de la bărbați, de la status social, material până la satisfacții sexuale. Că vor carieră mondenă, profesională sau ”în amor” (chiar e menționat așa ceva), ele se bazează pe ele și pe creierul lor. În acest roman apare chiar o feministă, numită ”feminista Nory”, care e mai degrabă o critică a bărbaților, dar prea lipsită de înțelegere pentru nevoile unei femei, dacă aceasta e de prost gust și îi stânește disprețul ca ființă umană.

Feminismul nu pare autentic, dar tipolologia această e perenă, fiind întâlnită adesea și acum. E vorba de feminismul care se limitează la anumite femei, acelea din aceeași clasă socială, cu nevoi și valori similare, care exclude femeile cu cele mai mari probleme. Acest tip de feministă e descris în Italia (am văzut un articol despre asta), dar și Pascal Bruckner vorbește despre el în ”Luni de fiere”. Întrebarea e cum ar fi fost romanele scrise de femei în trecut. Există date despre faptul că romanele erau scrise numai de femei în Japonia secolului al XVII-lea (v. Theodore Zeldin). Și da, erau pline de sex, de femei care căutau satifacții sexuale...și chiar le găseau. Se pare că o situație similară a fost și în Europa într-o epocă apropiată cronologic. Atunci femeile scriau povești, și unele dintre poveștile foarte cunoscute provin din acele opere. Numai că acele femei vorbeau despre abuzuri...
Unul dintre personajele principale este o doctoriță, șefă de clinică, care tocmai și-a cumpărat o casă, în cea mai mare parte cu banii ei. Se complace într-o relație fără pasiune cu un medic, profesor universitar, care nu câștigă atâția bani cât ea. Nici nu e un clinician atât de competent ca ea. De fapt una dintre principalele acțiuni descrie emanciparea ei, evadarea ei din marasmul matrimonial și dorința de a dispune de propria avere, propria casă, concretizată în decizia de a divorța.

Nobila Elena Drăgămescu-Halippa, o femeie foarte frumoasă nu e prezentată ca obiectul pasiunii unui bărbat, ci ca o ființă voluntară care se angajeaza de plăcere într-o relație extraconjugala, deși soțul ei ține foarte mult la ea, iar el e cel virtuos, care nu cedează avansurilor cumnatei promiscue. Da, femeile inițiază ele însele relații, după plăcerea și necesitățile lor. De fapt toate femeile din acest roman sunt voluntare. Romanul este o încrengătură de acțiuni ale unor femei care își urmăresc propriile țeluri, mânate de propriile sentimente. Și știu foarte bine ce fac, nu au nevoie de ghidaj. Nu ezită. Mai degrabă bărbații sunt purtați de valurie vieții, ei se pot baza pe noroc sau norocul îi alege pe ei, lor li se întâmplă lucruri extraordinare fără să facă mare lucru, fără să lupte. Ceea ce e normal în patriarhat. Femeile au nevoie de o grămadă de calități și de determinare pentru a reuși, în cazurile rare în care o fac, dar bărbații se pot baza pe puține calități atunci când au sexul de partea lor. Un pic de maniere, un fizic plăcut, care să pară fi al unui actor de cinema, prea puțină educație, ceva gust, asezonat cu mult oportunism îi asigură unui personaj dubios și obscur numit Lică, devenit domnul Paul Petrescu, ascensiunea spre rolul de amant al unei burgheze devenită prințesă prin căsătorie, apoi chiar spre cel de politician. Poți fi la locul potrivit și la momentul potrivit, dar doar dacă ești bărbat în patriarhat...

Nonconformismul, de fapt realismul autoarei merge până la a nega un mit patriarhal extraordinar de bine împătimit, adică instinctul matern. Doctorița Lina în tinerețe a născut o fetiță pe care a dat-o spre creștere tatălui, Lică. El s-a ocupat de creșterea ei, folosindu-se de diverse amante, printre care o moașă. Abia când ajunge aproape de maturitate, el o încredințează Linei pentru a o ajuta să-și facă o meserie, aceea de infirmieră. Numai că lucrurile nu sunt simple. Fata lipsită de grație și de subtilități, care ignora toate regulile și convențiile vieții burgheze, e singurul personaj care are sentimente profunde și durabile. Sentimentele ei față de un tată care o neglijează, ocupat cu propria luptă pentru existență și propriile strategii de parvenire, o fac să explodeze și să arunce în aer tot echilibrul vieții burgheze a personajelor din jur. Frustrarea ei dă naștere la comportamente reprobabile (cum ar fi cotrăbuit prin lucrurile gazdei, doar că se răzbune, flirtat cu soțul acesteia, deși îi spunea ”moșul” și-l detesta fizic), ceea ce determină mai apoi comportamente haotice din partea celorlalți. Gazda îi mărturisește că dacă vrea un secret, îi oferă ea unul: acela că e mama ei. Dar fata, Sia, nu e deloc impresionată. Nu o interesează, nici nu se gândește la posibilele avantaje. Ea îl vrea pe tatăl ei și atât.

Aici talentul Hortensiei Papadat Bengescu de a creiona tipuri umane e remarcabil. Descrie ce se întâmplă cu oamenii buni și toleranți în condiții de criză. Neobișnuiți să se controleze tot timpul, să se prefacă, ei capotează definitiv. Lina devine rea, de o răutate irațională, brutală. Când află și de flirtul dintre soț și fiică, devine o fiară fără limite. Îi mărturisește soțului secretul ei, ceea ce pe ea o eliberează. Acceptase relația asta pentru că se simțea vinovată, pentru că în facultate ”fusese cu băieți”, cum îi spusese după nuntă. Pe el îl surprinde, dar nu e gelos, cum nu fusese niciodată. Trecutul ei nu îl interesa, doar încercase să profite material și relațional din asta. Doctorul doar încearcă să-și protejeze imaginea prefăcându-se că știa. Dar acum pe Lina nu o mai reține nimic. Nu mai are de ce să se simtă vinovată (ca și când ar fi avut vreodată).

Lipsa de instinct matern a Linei merge atât de departe că atunci când află că Sia are o infecție și e în stare gravă după un avort provocat de neprofesioniști, refuză să o opereze. Se intervine prea târziu și Sia, deși robustă, pierde lupta cu infecția, dezvoltă septicemie. Dar Lina, adânc lovită, nu se simte vinovată. De fapt nimeni nu se simte prea vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Sia moare, ceea ce îi dezamăgește pe ceilalți, mai ales că se întâmplă într-un moment total nepotrivit din punct de vedere al orarului monden, cum bine remarcă Nory. Concertul de muzică de Bach se amână, dar fiecare își continuă drumul, deviat sau scurtat de moartea ei. Singurul care o regretă și care suferă pentru ea, dar nu atât de mult încât să o conducă până la groapă, este tatăl ei. Vizita la spital, la fiica lui cu septicemie, care apoi a devenit un cadavru care fermenta oribil, i-a dat o eczemă, ceea ce l-a obligat să-și radă mustață, adoptând un look nou, remarcat atât de femei, cât și de politicienii căutători de noi talente.

Lucrurile se așează pentru Lică, care oricum se rușina cu fiica lui deloc arătoasă și interesantă în lumea în care aterizase, o mină de potențial de parvenire pentru el. Remarcat pe stradă de prințesă Ada, numită și ”făinăreasa” după afacerea moștenită, devine angajatul și amantul ei. Dar după toate eforturile ei cu asigurarea unei situații decente pentru el, apoi cu prezentarea lui în societate, ea ajunge să se teamă că el ar putea să nu o vrea în căsătorie după schimbarea de situație și de imagine. În același timp, el se gândește că trebuie să-și revizuiască atitudinea față de ea, să nu mai fie așa de obedient. Ce mult trebuie să ofere femeile și de ce puțin au nevoie bărbații ca să reușească în viață și în relații! Dacă femeile ar fi avut atunci drept de vot, dacă toate cutumele sociale ar fi fost altfel...acțiunea poate nu ar mai fi fost posibilă. Cine știe, poate Ada ar fi devenit ea însăși politiciană.

Culoarea epocii e exprimată nu doar prin distracțiile la modă (automobile, cai, concursuri de echitație, organizare de concerte), ci prin boli și riscurile lor. Soțul Adei, prințul Maxențiu, se îmbolnăvește de tuberculoză, care îi e, după multă suferință, fatală. Autoarea descrie iadul acestei boli. Perioada aceea Era o lume fără antibiotice, o lume în care tuberculoza făcea ravagii, în care avorturile prezentau riscuri majore, în special când nu erau efectuate în mediu spitalicesc.

Până în 1937, avorturile au fost interzise și sancționate în România mare, dar și atunci doar în situații speciale ca riscul pentru mamă sau boala mintală a părinților. Nu se vede ca cineva să blesteme situația asta la moartea Siei, nici măcar feminista Nory. Dar tot legat de culoarea epocii, cu efervescență științifică, se vorbește de oameni de știință, de experimente „scârboase”, efectuate pe animale la facultatea de medicină.

Dar până la urmă, prin ce se remarcă romanul Hortensiei Papadat-Bengescu este faptul că femeile există, sunt vii, nu doar icoane, în special pornografice, ca în romanele scrise de bărbați în acea epocă, care îți întorc stomacul pe dos. Nu înțeleg de ce nu se vorbește mai mult de Hortensia Papadat-Bengescu. Sau înțeleg. O să urmăresc și alte romane contemporane scrise de femei.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/avortul-in-romania-mare-cum-se-faceau-intreruperile-de-sarcina-in-perioada-interbelica