Parinoush Saniee-Cel care mă așteaptă

 

Ce e de fapt o carte sau un film horror? Nu e despre fantome, spirite malefice, animale și oameni posedați, locuri blestemate. Nu, e chiar greu să creezi oroare cu lucruri care nu există. Acolo e un fel de science fiction sau phantasy, latura de imposibilitate face o astfel de producție să fie de fapt divertisment. Dar există romane horror, filme horror. Acolo e vorba despre crime reale, crime împotriva umanității sau crime împotriva umanității dintr-o persoană, în special o femeie, cele mai comune victime ale crimelor contra umanității, pentru că însăși umanitatea unei femei e negată. Astfel de carte este ”Cel care mă așteaptă„ de Parinoush Saniee. După ce o citești, primul impuls e să bombardezi Iranul cu regimul ayatolahilor. Un regim care ia viețile oamenilor, dar în primul rând pe cele ale femeilor.

Cartea a fost scrisă în 2000, a apărut în 2003, după ce a fost interzisă inițial în Iran. De atunci a fost tradusă în 26 limbi, inclusiv română (prin italiană). Titlul original s-ar traduce direct în engleză ”My share” (partea mea), dar a fost tradus ”The book of fate”. Mi se pare o traducere mult mai bună, în sensul că e mult mai aproape de conținutul și mesajul romanului. Care e soarta unei femei în Iran? Ce e în partea ei? Doar luptă pentru supraviețuire și suferință, fără ca ea să existe pentru ea cu adevărat. Precum chador-ul (cuvânt care în persană înseamnă ”cort”) cu care e obligată să-și acopere fața, ea e invizibilă ca persoană orice ar face, orice merite ar avea. Oricât de puternică și inteligentă, nu impresionează prin asta, doar vina altora se reflectă asupra ei.

O femeie trecută de 50 ani, născută în timpul șahului Reza Pahlavi, probabil prin anii 40, își descrie viața, toată lupta ei neîncetată, nu pentru fericire, ci pentru supraviețuire, în primul rând a familiei ei. La sfârșit, când vede că nu există recompensă pentru ea personal, numai pentru ea, că ea nu are asemenea drept (ce minunat e că în Constituția americană se vorbește de dreptul la căutarea fericirii!), realizează că nu a fost niciodată decât vehiculul onoarei părinților, fraților, apoi soțului și în cele din urmă al copiilor ei. Pentru că s-a născut femeie, nu a contat niciodată prin și pentru ea însăși. Deși s-a născut în acea perioadă de emancipare și occidentalizare forțată, dar într-o familie tradiționalistă, ea nu s-a bucurat de beneficiile acelei perioade.

Meritul lui Saniee e că aruncă un pic de lumină asupra situației din Iran din acea perioadă. Cele mai multe cărți care vorbesc de acele timpuri descriu petreceri, dansuri, fete și femei cu fuste scurte care se mândresc cu emanciparea și educația lor, fete care se îndrăgostesc, femei măritate care au amanți. Aproape că vine să râzi, la ei anii `50, atât de retrograzi și criticați la noi, indiferent de partea Cortinei de Fier de care e vorba, la ei sunt niște ani ai libertății și ai distracțiilor. Dacă stăm să ne gândim la ce s-a întâmplat atunci în Iran, la încerceările de emanciparea națională reală și de democratizare (tot reală), chiar au dreptate. Dreptate ar avea și cu ura față de Occident, dar nu pentru decadență, ci pentru că a împiedicat exact aceste procese.

Numai că toate acele cărți nu vorbesc de acea clasă de negustori care doreau să facă afaceri în mod tradițional, în bazar, pe care modernizarea brutală a șahului i-a lovit. Din această categorie socială provine această femeie, Masumeh (inocenta). Oameni fără educație, tradiționaliști. Marc Ferro consideră în ”Șocul islamului” că greșeala capitală a șahului a fost că nu i-a lăsat pe acești oameni să se ocupe de afacerile lor tradiționale. Asta l-ar fi salvat, spune el, citând discuții cu istorici locali. Dar din păcate istoria e una singură.

Cum arăta o astfel de familie? Groaznic! Născută în Qom, oraș sacru la ei, Masumeh a venit cu familia la Teheran, unde ai ei se temeau de moravurile prea libere, care le-ar putea corupe progeniturile. De fapt nimeni nu mai purta văl la școală și pe stradă. Chiar și Masumeh obține permisiunea de a purta o basma (rusari). Dar asta nu îi schimbă prea mult situația. Numai tenacitatea și complicitatea profesorilor o face să își continue studiile, adică să ajungă să facă doi ani de liceu. Ce rost avea să se investească atât într-o fată, care oricum se mărită și pleacă? Apoi nu cartea îi folosește, ci un curs de croitorie pe carea ea îl ura. Nici măcar viața unei fete nu contează prea mult. Tatăl ei ține la ea mai mult poate decât se obișnuiește pentru că și-a lăsat o altă fiică să moară de o boală tratabilă, tocmai pentru că era fată. Femeile, mama și bunica, femei fără educație și fără conștiință de sine, sunt cele mai bune păstrătoare ale valorilor patriarhale. Bunica este cea care și-a împiedicat fiul să cheme doctorul pentru nepoțică.

De ce oamenii vor fii? Din cauza patriarhatului. Sunt o investiție. Ca s-o cităm pe bunică, dacă are un fiu, pentru o familie e ca și când ar fierbe ulei, e foarte greu, dar până la urmă totul e recuperat. Din simplul motiv că bătrânii rămân în casă cu fiul. Dar îngrijirea femeilor nu contează. Ca și când ar conta undeva în patriarhat...E vorba de resurse, ca de obicei, nu de ipotezele fanteziste ale sociobiologilor. Cea mai mare superstiție e că nimeni nu ține mai mult la copii decât părinții. Se vede, mai ales când e vorba de fete în patriarhat. Nu e de mirare că Erich Fromm, psiholog cu o mare experiență, vorbește despre acest sentiment ca de o excepție, mai degrabă decât de o regulă.

Multe dintre faptele descrise sunt de neiertat, de-a dreptul penale, criminale. Să încercăm să n-o dăm în discriminări culturale, să credem că există diferențe esențiale între culturi, unele de netrecut. Citisem ”Vestul și restul” de Roger Scruton înainte de a citi această carte, aveam în minte ideile de acolo, cu care nu fusesem deloc de acord. Deși nu am fost de acord cu ”Vestul și restul”, cu ideea principală, că în Occident, adică în creștinism, ideea separării statului de biserică există încă de la romani, fiind apoi bine înfiptă și prin religie, cu toate acele numeroase încercări de invadare a laicului de religios, ceea ce face lumea noastră unică, diferită de orice alte culturi, admit că....unele lucruri descrise în acest roman erau de neconceput la noi. Deși recunosc că prin asta, dar nu numai, Occidentul e unic față de alte culturi, cred că toți oamenii sensibili, constienti, de pretutideni, în special femeile, dacă au acces la o informație, doresc același lucru. Cum toți oamenii sensibili și conștienți de pretutindeni, dacă le oferi cea mai bună soluție socială, economică, științifică, o adoptă, cu condiția să fie morală, bineînțeles și dacă ei sunt morali.

Diferența dintre cultura Occidentală, (mai precis de Occident și alte locuri) și altele e cât de jos lasă unii oameni să cadă economic, social, cultural. Sigur, e o lungă discuție legată de asta, veche de la Giambaptista Vico, Herder și romanticii germani. Dar eu rămân pe poziția asta. Tribalismul e diferența esențială dintre Occident și alte culturi. Tribalismul care face oamenii sclavi e de vină. Pentru cei care vor să vadă ce e cu lipsa individualității, ce înseamnă ca o persoană, în special o femeie, să fie proprietatea familiei, e bine să citească acest roman. Capitalismul, ca să citez din Yuval Harari (Sapiens), e condamnat pentru că a făcut oamenii sclavi, pe când în societățile tradiționale patriarhale, femeile și copiii nu erau măcar ființe individuale, ci proprietatea familiei. Asta nu pentru că în lumea noastră spectrul tribalismului nu ar plana tot timpul, și nu ar fi făcut-o în trecut, dar a existat norocul istoric de a fi alungat, măcar parțial, de lideri și instituții.

Ce e absolut inacceptabil în povestea lui Masumeh? Deși cu basma, în drum spre casă de la liceu, cunoaște un student la farmacie, care lucra la o farmacie din zonă. Cu toate piedicile posibile, între ei apare o pasiune (ea era minoră!). Ccomunicarea precară dintre ei e asigurată de prietena ei emancipată, cu preocupări sportive, care, sigur, provine din altă clasă socială. Numai că, din cauza spionajului continuu al familiei și al încălării oricărei intimități, corespondența e interceptată. Acest episod, la care au contribuit frații ei, inclusiv unul mai mic, mama, apoi tatăl ei, total dezamăgit de comportamentul fiicei, îi distruge definitiv viața. Ea nu mai e nimic pentru familia ei, comportamentul ei le-a distrus onoarea, singura rațiune a ei de a exista. Acum ea nu mai e o marfă bună pe piață. E grav compromisă. Bătută crunt, ea cade într-o stare semivegetativă și nu dorește decât să moară. Mai ales că frații ei îi atacă fizic iubitul și verbal familia prietenei, care e obligată să se mute din cartier. Mama ei, o femeie spălată pe creier de patriarhat, nici măcar nu îi dezvăluie noua adresă a prietenei.

Prea multe lovituri pentru o fată atât de tânără și lipsită de experiență și de posibilități! Pentru ea nu mai există speranță. Din păcate, nici pentru familie, care o consideră tarată, murdărită. Singura soluție e să o mărite forțat, dar nu cu un bărbat prea bine situat, având în vedere condițiile. Și ca adesea în poveștile persane, chiar și cele reale, o vecină, amanta căsătorită a unui frate bețiv și violent, o salvează de la dezastrul total, poate chiar de la o moarte apropiată. Adică îi aranjează o căsătorie cu un bărbat educat, de familie bună. Ajutorul nesperat de la oameni necunoscuți sau puțin cunoscuți, un soi de solidaritate umană care răsare de nicăieri, prezentă în romane, filme, dar și în mărturiile unor străini prinși în plasa dictaturii islamice din care nu puteau evada. Oriana Fallaci povestește de coaforul a cărui afacere era interzisă după Revoluția islamică, dar cu toate astea o ajută din prietenie, ceea ce îl costă libertatea. La fel, Betty Mahmoody, care nu observă acest aspect și nu-l înțelege, reușește să evadeze din Iran și din căsnicia abuzivă datorită sprijinului unor necunoscuți, ei înșiși cu probleme de tot felul. Poate această solidaritate e motivul pentru care oamenii supraviețuiesc în dictaturi absolut sinistre ca aceea din Iran.

Dar cum femeile, oricât de bine intenționate ar fi, nu au prea mare putere și influență, vecina plină de empatie, care avusese ea însăși o soartă similară, ceea ce îi distrusese de asemenea viața, reușește să evite o catastrofă. Dar nu mai mult. Bătută de mamă, ea participă la propria nuntă ca la o execuție. Nu își cunoaște soțul, în casa căruia se trezește a doua zi într-o stare deplorabilă, până după nuntă. Atunci îl vede și vorbește cu el pentru prima dată. E într-adevăr un tip educat și înțelegător, dar într-un mod straniu, deși binecunoscut femeilor occidentale. Totuși, și aici sunt lucruri de neconceput pentru noi.

Soțul ei e comunist, ideologie foarte răspândită în epocă în acea zonă, foarte dedicat cauzei. Numai el critică situația femeilor în istorie, îi spune că sunt grupul cel mai oprimat. El iși dorește o femeie modernă și independentă, nu una care sa nu aibă alta grija decât sa toarne copii. La un moment dat o încurajează să facă avort. Dar cu toate astea, acceptă căsătoria cu o femeie (o fată, pentru că era minoră) pe care o cunoaște după nuntă. De ce face asta? De dragul părinților, care insistă să facă acest pas. Ăsta e răspunsul lui după ce ea îi răspunde la aceeași întrebare: de ce a acceptat căsătoria? Ea a făcută forțată de constrângeri, el, de sentimente. Dar e posibil să faci o asemenea crimă doar de dragul cuiva? Totuși, și alte bărbați, dar mai ales alte femei din grupul lui, au ajuns să se căsătorească la insistențele familiei.

Deși pare că vrea s-o ajute, de fapt el încearcă s-o modeleze după idealul lui, o sprijină să studieze, să lucreze, să fie ea însăși, să se îmbrace comod, să poarte părul liber, dar asta fără prea multe sacrificii și implicare din partea lui. El își vede de cauza lui, fără sa îi pese ce efecte are asupra ei. Se pune în pericol și își pune familia în pericol. Nu are responsabilități. Aici seamănă cu un bărbat occidental, dar rămâne un bărbat patriarhal. În acest timp, ea îți continuă cu întreruperi date de nașterea a doi copii, studiile. Se înscrie la facultate. El își își vede de activitățile subversive care duc la uciderea a doi prieteni, printre care o femeie remarcabilă. Aici romanul arată că nu e prea feminist. Lasă să se înțeleagă următoarea idee: camarazii soțului lui Masumeh nu îl implică într-o acțiune de dragul familiei lui. Mai ales, Shahrazad, prietena lui care se refugiază o perioadă la ei, leagă o prietenie cu unul dintre fiii lor, ceea ce pare să o îi provoace regrete legate de deciziile luate în viață. Adică pentru o femeie, nicio cauză nu se compară cu împlinirea dată de maternitate și viața de familie. Probabil ca să publici în Iran trebuie să faci mari compromisuri...

Tragediile din viața lui Masumeh se țin lanț, urmând evenimentele istorice. Soțul e arestat și torturat de regimul sahului. Ea își caută de lucru, cu mari intervenții își găsește un post la o editură. De ce nu pune pe picioare ea însăși editura soțului nu se știe. Își întreține familia până ce soțul este eliberat, puțin timp înainte de Revoluție, când mișcările de stradă deja începuseră.

Saniee descrie oarecum distant, fără a pune accentul pe politică, perioada din jurul revoluției, până și după plecarea șahului. Sunt momente sublime, de solidaritate cu toată lumea, dar profitorii, cei mai mulți islamiști, inclusiv fratele ei, încep să apară. Vor să obțină avantaje din arestarea soțului ei, care e erou, nu comunist. La fel, colegii de la serviciu o consideră o eroină, ceea ce o face să se simtă jenată. Dar are prieteni adevărați chiar și acolo, care o înțeleg.

După plecarea șahului și furarea Revoluției de către regimul ayatolahilor, totul se prăbușește pentru ea, ca și pentru cei mai mulți iranieni. Soțul, care trecuse de depresia dată de pierderea camarazilor și de închisoare, își reia activitățile subversive. Când ea îi spune că acum nu mai are rost, au fost alegeri și au fost câștigate de alții, dacă vrea să schimbe ceva, trebuie să se ocupe de politică, el îi răspunde că doar au fost manipulați oameni needucați. Sigur, era adevărat, dar era de așteptat să se întâmple așa, ca de fiecare dată în istorie.

Iadul se dezlănțuie pentru Masumeh și copiii ei, acum trei, după nașterea unei fetițe la puțin timp după eliberarea tatălui. Soțul dispare. După mari intervenții ale socrului, află că e la celebra închisoare Evin, unde și mulți scriitori au ajuns. Numai că regimul ayatolahilor nu e regimul șahului, oricât de monstruos. Când ajung acolo, ea și socrul, primesc un pachet cu haine. Execuția lui avusese loc cu două zile înainte! Singură cu trei copii, concediată din cauza acțiunilor soțului, Masumeh supraviețuiește doar datorită ajutorului unui coleg care îi aduce de lucru acasă. Familia ei refuză să o ajute, mai ales că soțul ei era un câine comunist și ateu care merita să moară, cum crede fratele ei îmbogățit acum pe seama afacerilor din bazar, același care se mândrea înainte cu cumnatul și lupta lui pentru libertate. Dar se bazează pe ajutorul prietenilor, inclusiv prietena din liceu, cu care se regăsise, dar și vecina care îi fusese alături în tot acest timp.

Din nou lucrurile devin șocante pentru noi, când unul dintre fiii ei, acum adolescent, devine mujahedin și vrea să participe la o demonstrație. Ea reușește cu mari eforturi să-l oprească. Printre alte argumente pe care i le servește este cel al relativismului valorilor politice. Dacă tatăl lui, care era mai cult și mai experimentat se înșelase, de ce nu ar face-o și el? Pănă la urmă toți politicienii sunt la fel. Încearcă impăciuire cu politica, indeamnă la distanțare față de politică. Nu există revoltă față de dictatura sinistră a ayatolahilor.

Asta s-ar putea spune că învățase de la soțul ei comunist. Pentru comuniști, ideologiile nu contează, doar doctrina lor care e științifică, și se referă la necesitățile stricte ale oamenilor. Poate i-a salvat viața fiului cu aceste argumente, dar atât. În zilele următoare avea să audă la televizor numele colegilor lui condamnați la moarte pentru participarea la acea manifestație. Poate ideologiile sunt multe, poate aderența la ele se schimbă în cursul vieții, dar unele valori rămân. Dacă era o manifestație pentru democrație, drepturile omului, atunci era greu să crești un copil moral și să-l oprești să participe. Poate pe criteriul vârstei...Dar cine vrea să trăiască în așa societate, în care aceste valori nu sunt respectate?

Într-adevăr, fiul ei e dat afară din liceu pentru simpatiile politice (lucru incredibil, dar nu și dacă ai trăit în comunism), și în cele din urmă reușește să fugă din Iran prin munți și ajunge în Germania, unde viața lui revine la normal. Celălalt ajunge să fie înrolat în războiul cu Irakul, unde este dat dispărut timp de câteva luni. Masumeh trece prin iad până când el revine acasă, după ce este eliberat din prizonierat.
Viața ei de zbatere continuă până când copiii ei își termină studiile, se căsătoresc, au copii sau sunt pe cale de a se căsători. Intră într-o stare de oarecare relaxare. Mai are doar să-și dea examenul de diplomă, dar refuză. Deja performanțele ei profesionale o fac să i se pară acea diplomă inutilă din punctul de vedere al recunoașterii.

Atunci poate cel mai trist lucru dintre toate i se întâmplă. Prietena ei din liceu se întâlnește cu iubitul farmacist. Sigur, totul renaște între ei, petrec cele mai frumoase zile din viața lui împreună, numai că el o cere în căsătorie. Nimeni, nici ea, nu-și imaginează ce avea să se întâmple. Copiii ei, chiar și fiica și fiul din Europa, se opun vehement. O căsătorie a ei la vârsta asta i-ar compromite, le-ar distruge lor onoarea. Ce îi lipsește să se căsătorească? Nu se pune problema că e femeie, că are dreptul la viață sexuală și afectivă. A fi femeie acolo, de fapt în patriarhat, înseamnă a-ți servi familia. Ăsta e singurul drept. Se miră de egoismul și lipsa de recunoștință a copiilor pentru care ea făcuse atâtea. Dar nu are de ales. Nu vrea să-i facă să sufere. Îi scrie iubitului că familia e importantă, că și el trebuie să se întoarcă la familie. Dar oare ce era familia pentru ea? Un jug la care au înhămat-o alții, nu era nici măcar alegerea ei, oricât de proastă, disperată, neinspirată. Dar nici atunci nu se gândește că unele ideologii chiar ar putea-o ajuta. De exemplu, feminismul...

Acest roman ar trebui să ne dea o lecție despre ce înseamnă libertatea unei femei. Munca unei femei, educația, faptul de a ieși din casa, de a-si intretine singura familia nu înseamnă emancipare. În Iran sunt acum mai multe femei cu facultate decât bărbați, ca mai peste tot unde femeile au acces la educație. Dar soarta femeilor e cea descrisă. Emanciparea e individualitatea și dreptul la căutarea fericirii. Câte femei își perimit asta? Sunt conștiente de asta? Dacă ele nu sunt, nici cei din jur nu pot fi...