Cand am venit de Craciun la mama mea, chiar in seara in care am ajuns, am aflat povestea foarte trista a unei prietene din copilarie, D. O vizitam adesea, ii duceam tot felul de mici nimicuri, atat de importante in comunism. Fata provenea dintr-o familie de muncitori cu 3 copii. Erau saraci raportat la noi chiar si in acea lume cenusie in care toti ne scaldam in lipsuri de neimaginat azi. Dar tatal lui D. ajunge dupa Revolutie la personal intr-o uzina cu capital strain. Fiica lui e angajata fara probleme, intra si in echipa de baschet a institutiei. Nu sufera de foame, mizerie, teama zilei de maine ca toti tinerii de varsta ei, care mancau margarina de prajituri pe paine in camine unde era mai rau ca in puscariile de acum.
Fiind destul de atragatoare, sportiva, desi nu era o persoana culta (iar sacrificiile frecventarii unei facultati nu o atrageau deloc) si-a gasit rapid un partener dezirabil, fiu de fosti securisti, el insusi student apoi absolvent al Academiei de politie. S-a casatorit cu nunta, sotul a obtinut un loc de munca bine platit si sigur. Viata ei era de invidiat pentru colegii ei de generatie, care se zbateau in mizerie, nesiguranta, nu isi permiteau sa aiba o relatie.
Dar viata e complicata. Anii au trecut, ea nu a investit in nimic altceva decat sa fie o sotie si o mama buna. Nu a investit in a gandi macar cu propriul creier, ceea ce presupune un mare efort. Cand eforturile extenuante pentru a-si indeplini rolul social si lipsa satisfactiilor personale si-au pus amprenta pe fata ei, a devenit neatragatoare. Sotul a dat-o afara din casa cu un copil mic in miezul lui noiembrie. Divortul s-a pronuntat curand.
Ceea ce e interesant e ca atunci cand mama mea mi-a spus ca sotul a divortat de ea, feminista din mine a ripostat: "De unde stii ca nu a divortat ea de el?" Mama mea a izbucnit in ras de naivitatea mea. Mi-a explicat ca D. e genul de persoana care nu ar face nimic ca sa iasa din rand, iar un divort e o fapta antisociala in lumea ea.
A vrut investitii sigure, casa, familie, copii. Credea ea. Dar s-au dovedit mult mai riscante decat incercarea de a face ceva iesit din comun, ca a scrie un roman cum nu s-a mai scris, a face o descoperire total noua sau a deveni alpinista. Daca ar fi gandit cu creierul ei, ar fi stiut asta. Feministele o stiu de foarte tinere. Nu a fost un singur moment in viata mea in care sa consider ca o familie e o implinire. E doar un noroc, e ca si cand ai castiga la loto. Nu iti petreci viata jucand la loto, ci incercand sa faci afaceri mai mult sau mai putin sigure. Atunci cand apare un risc, ti-l asumi. E riscul tau.
Aici vina cea mare o are societatea si educatia. Femeilor ar trebui sa li se explice din copilarie ca mirajul caminului fericit ca sursa majora de implinire a unei femei e doar... un miraj. Realizarile personale, oricat ar fi de greu sa ajungi la ele, sunt mai sigure. Daca principalul tau scop in viata e familia, ajungi sa nu faci nimic pe plan personal si riscul de a deveni o ratata e urias. D. si-a asumat mai multe riscuri decat daca ar fi investit in propriul creier. A jucat cu carti pierzatoare, desi e posibil sa joci cu carti bune si sa pierzi. A facut toate eforturile sa nu iasa din rand, ca o oaie. Si a sfarsit ca o oaie, din nou in apartamentul saracacios al parintilor ei. Dar cu un copil dupa ea, celalalt a ramas la sot.
Dar modelul lui D. e si la oamenii educati. Am fost in vizita la o familie cu un copil. Acesti oameni nu vorbeau decat despre acel copil, ce face, cum face, ce zice, cum zice, ca si cand lumea s-ar fi prabusit si numai acel copil ar fi ramas. Mama copilului mi-a spus ca asta e cea mai mare implinire in viata, copilul, ca se simte implinita cand isi ia fiica de la gradinita. Dar nu stiu cat de implinita era cand era cu nervii la pamant. Casnicele din America anilor '50-60, in ciuda prosperitatii economice, erau foarte nefericite. Modelul de mama de familie e impus de patriarhat, nu e "in genele" femeilor. Recompensele sunt doar sociale, ca te tii de turma, dar nu personale.
In cele din urma, inclusiv tatal copilului a inceput sa vorbeasca de beneficiile familiei si copiilor (el se cearta cu soacra tot timpul). "Ce e aia cariera? A fost inventata de capitalisti ca sa le creasca productia! Oamenii au trait tot timpul, mii de ani, cu alti oameni. De acolo iti vin satisfactiile!"
Da, e adevarat totul. Doar ca oamenii au trait asa, dar nu au fost fericiti. Uitandu-se mereu ce zic rudele si vecinii, au uitat de ei, si-au inhibat sentimentele. Mai mult, acest sistem a fost contra progresului. Sa ne uitam la ce e in Africa, in tarile Arabe, oameni care nu fac un pas fara comunitate. Aberatiile comportamentale sunt incluse.
Cum te simti cand ai cariera? Te simti ca un Maserati. Eu cel putin asa ma simt. Cariera nu te poate face fericit/a. Nu e prima, nici a doua optiune. Fericirea e intr-adevar in oameni, dar care sunt sansele. Daca ai cariera, esti doar un obiect de lux, dar un obiect cautat. Cum se simte un Maserati? Cred ca bine. Dar cred ca un Maserati ambitios vrea sa se simta ca un Rolls.
Fiind destul de atragatoare, sportiva, desi nu era o persoana culta (iar sacrificiile frecventarii unei facultati nu o atrageau deloc) si-a gasit rapid un partener dezirabil, fiu de fosti securisti, el insusi student apoi absolvent al Academiei de politie. S-a casatorit cu nunta, sotul a obtinut un loc de munca bine platit si sigur. Viata ei era de invidiat pentru colegii ei de generatie, care se zbateau in mizerie, nesiguranta, nu isi permiteau sa aiba o relatie.
Dar viata e complicata. Anii au trecut, ea nu a investit in nimic altceva decat sa fie o sotie si o mama buna. Nu a investit in a gandi macar cu propriul creier, ceea ce presupune un mare efort. Cand eforturile extenuante pentru a-si indeplini rolul social si lipsa satisfactiilor personale si-au pus amprenta pe fata ei, a devenit neatragatoare. Sotul a dat-o afara din casa cu un copil mic in miezul lui noiembrie. Divortul s-a pronuntat curand.
Ceea ce e interesant e ca atunci cand mama mea mi-a spus ca sotul a divortat de ea, feminista din mine a ripostat: "De unde stii ca nu a divortat ea de el?" Mama mea a izbucnit in ras de naivitatea mea. Mi-a explicat ca D. e genul de persoana care nu ar face nimic ca sa iasa din rand, iar un divort e o fapta antisociala in lumea ea.
A vrut investitii sigure, casa, familie, copii. Credea ea. Dar s-au dovedit mult mai riscante decat incercarea de a face ceva iesit din comun, ca a scrie un roman cum nu s-a mai scris, a face o descoperire total noua sau a deveni alpinista. Daca ar fi gandit cu creierul ei, ar fi stiut asta. Feministele o stiu de foarte tinere. Nu a fost un singur moment in viata mea in care sa consider ca o familie e o implinire. E doar un noroc, e ca si cand ai castiga la loto. Nu iti petreci viata jucand la loto, ci incercand sa faci afaceri mai mult sau mai putin sigure. Atunci cand apare un risc, ti-l asumi. E riscul tau.
Aici vina cea mare o are societatea si educatia. Femeilor ar trebui sa li se explice din copilarie ca mirajul caminului fericit ca sursa majora de implinire a unei femei e doar... un miraj. Realizarile personale, oricat ar fi de greu sa ajungi la ele, sunt mai sigure. Daca principalul tau scop in viata e familia, ajungi sa nu faci nimic pe plan personal si riscul de a deveni o ratata e urias. D. si-a asumat mai multe riscuri decat daca ar fi investit in propriul creier. A jucat cu carti pierzatoare, desi e posibil sa joci cu carti bune si sa pierzi. A facut toate eforturile sa nu iasa din rand, ca o oaie. Si a sfarsit ca o oaie, din nou in apartamentul saracacios al parintilor ei. Dar cu un copil dupa ea, celalalt a ramas la sot.
Dar modelul lui D. e si la oamenii educati. Am fost in vizita la o familie cu un copil. Acesti oameni nu vorbeau decat despre acel copil, ce face, cum face, ce zice, cum zice, ca si cand lumea s-ar fi prabusit si numai acel copil ar fi ramas. Mama copilului mi-a spus ca asta e cea mai mare implinire in viata, copilul, ca se simte implinita cand isi ia fiica de la gradinita. Dar nu stiu cat de implinita era cand era cu nervii la pamant. Casnicele din America anilor '50-60, in ciuda prosperitatii economice, erau foarte nefericite. Modelul de mama de familie e impus de patriarhat, nu e "in genele" femeilor. Recompensele sunt doar sociale, ca te tii de turma, dar nu personale.
In cele din urma, inclusiv tatal copilului a inceput sa vorbeasca de beneficiile familiei si copiilor (el se cearta cu soacra tot timpul). "Ce e aia cariera? A fost inventata de capitalisti ca sa le creasca productia! Oamenii au trait tot timpul, mii de ani, cu alti oameni. De acolo iti vin satisfactiile!"
Da, e adevarat totul. Doar ca oamenii au trait asa, dar nu au fost fericiti. Uitandu-se mereu ce zic rudele si vecinii, au uitat de ei, si-au inhibat sentimentele. Mai mult, acest sistem a fost contra progresului. Sa ne uitam la ce e in Africa, in tarile Arabe, oameni care nu fac un pas fara comunitate. Aberatiile comportamentale sunt incluse.
Cum te simti cand ai cariera? Te simti ca un Maserati. Eu cel putin asa ma simt. Cariera nu te poate face fericit/a. Nu e prima, nici a doua optiune. Fericirea e intr-adevar in oameni, dar care sunt sansele. Daca ai cariera, esti doar un obiect de lux, dar un obiect cautat. Cum se simte un Maserati? Cred ca bine. Dar cred ca un Maserati ambitios vrea sa se simta ca un Rolls.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu