Patriarhatul ucide. Mereu și mereu

Vă mai aduceți aminte filmul ”Zorba Grecul”, filmul din 1964.. regizqt de Michael Cacoyannis, după romanul din 1946, scris de Nikos Kazantzakis? Cu inegalabilul Antony Quinn în rolul lui Zorba și cu Irene Papas în rolul văduvei? Ce vi s-a părut cel mai impresionant? Afară de asemănarea frapantă de mentalități dintre români și greci? Povestea din acel sat grecesc din Creta putea fi transferată într-unul românesc, schimbată perioadă (pentru că la noi venise comunismul în anii 60, iar afacerile nu mai erau libere), și totul părea absolut la fel. Imaginea cu femeile bătrâne care veneau râzând să devalizeze casa Bubbulinei, care tocmai murise, fără pic de empatie...Eterna procrastinare și lipsă de înțelegere a priorităților, hedonismul..Toate păreau românești. Dar era o excepție, în viziunea mea de atunci.

Când am văzut ”Zorba Grecul” eram adolescentă. Ce m-a șocat cel mai tare a fost ce s-a întâmplat cu văduva. Era o femeie tânără, văduvă, care era mereu hărțuită de un grup de tineri masculi. Unul dintre el o dorea pentru el. Ca pe amantă, bănuiesc. Dar văduva alege să aibă o aventură cu străinul venit după afaceri în sat. Nimic special. Numai că nu și dacă ai gândire patriarhală. Ambițiosul pretendent la favorurile văduvei, când află de aventura ei, se sinucide. Atunci nu am înțeles. Dar era vorba doar de ambiție. Cum a putut lui, bărbat valabil, să i se întâmple una ca asta? A fost o jignire incredibilă. Da, e șocant, dar oamenii au ambiții, gânduri diferite, priorități diferite. Fiecare e în felul lui. Și unii se pot sinucide pentru pretenții absurde.

Dar asta nu e tot. Ce e cel mai șocant e că nimeni nu-și pune problema că văduva era o ființă umană, că avea voie să aleagă, că avea propriile gusturi. Putea să-i placă un bărbat sau nu. Poate nu-ți convenea că nu te-a ales pe tine, poate te durea atât de mult încât ajungeai să te sinucizi. Dar asta nu însemna că oricine pe lumea asta putea să o învinuiască pe ea, pe văduvă, pe femeia care l-a ales pe altul. Nimeni, dacă nu are gândire patriarhală.

După ce prietenul lor se sinucide, flăcăii din sat, grupul patriarhal, cel pe care se bazează de fapt patriarhatul în istorie, începe s-o hărțuie, să se răzbune pe ea. Încearcă s-o pedepsească pentru moartea prietenului lor. În încăierare, văduva e înjunghiată chiar de tatăl celui care s-a sinucis. Incredibil! Nu se vede dacă a ajuns în cele din urmă la pușcărie. Sau a fost ascuns de legi și autorități de legea tăcerii care apăra cutumele.

Deși mă consideram deja feministă, nu am înțeles mecanismul. Sexualitatea femeii, viața ei, aparținea comunității masculine, patriarhatului. Ea trebuia să aibă grijă ce face. Pentru că nu era liberă. Dar atunci am crezut că era ceva local, șocant, nu că asta e de fapt ceva general. În patriarhat femeile nu există pentru ele, ci pentru patriarhat. Ele sunt marfă, nu ființe umane. De aceea sunt ucise fetele care își compromit familile în țările musulmane. Dacă citiți ”Arsă de vie”, scrisă de Souad cu Marie-Therese Cunie, vedeți cum gândește lumea în aceste sisteme. În această carte autobiografică, o tânără din cis Iordania din anii 60 e stropită cu benzină și arsă pentru că rămăsese gravidă. Dar alte fete sunt ucise pentru mai puțin. Ce e interesant e că ele, dacă au noroc, ajung în spital. Acolo medicii se tem să le trateze. De ce? Pentru că și-ar pune în cap familiile lor.

Cu un mare noroc, protagonista din ”Arsă de vie” ajunge la spital, ajutată de vecini, nu de propria familie. De fapt cumnatul îi dăduse foc. Dar acolo nu e îngrijită, doar e spălată ca să nu mai miroase urât. Toți o privesc cu scărbă, fără pic de empatie. Dar ea e rezistentă, are șanse de supraviețuire. O activistă occidentală, elvețiancă de limbă franceză, suficient de norocoasă (dar și ghinionistă, pentru că era suspectată și de evrei și de palestinieni că e din tabăra adversă) să arate ca o localnică, cum multe femei din această parte a Europei, inclusiv România arată, a observat-o în spital. Femeia lucra de mult în Orientul Apropiat, salva copii cu boli grave, dar nu știa de fenomenul incinerării femeilor. Pentru că legea tăcerii funcționează perfect. Acolo mai erau și alte fete, vreo 2 sau 3, care ”căzuseră în foc”. Dar cele mai multe nu au avut norocul să supraviețuiască. Nici pe ele nu le îngrijea nimeni. Trebuia să moară. Activista occidentală reușește, cu mari intervenții, dar și cu complicitatea unui medic tânăr, să salveze fata care își povestește apoi viața. Cum? După mai multe drumuri în satul ei natal, îi conving părinții pentru care condamnarea ei la moarte nu era negociabilă, să lase străinii s-o ia după moarte, să nu o înmormânteze în sat. Adică negociază înmormântarea ei altundeva, dar nu tratamentul, nu șansa la viață. Astea sunt taboo. Interesantă e și atitudinea mamei, bătută și abuzată la rândul ei. Dar viața fetei ar aduce o anatemă asupra familiei, fiii ei ar avea de suferit. Te întrebi dacă ăștia sunt oameni. Dacă sunt părinți. Se pare că da. Mai mult sau mai puțin, cam așa se gândește despre fete și femei în patriarhat. Și în Occident, femeile erau ucise dacă erau vinovate de adulter. De ce? Andrea Dworkin spune că ele oricum nu mai erau utile. O femeie adulteră nu mai era bună de nimic. Trebuia ucisă.

În patriarhat femeia nu e ființă umană, e obiect. Că e mai puțin importantă decât o cămilă în unele locuri e clar. Ea are o utilitate, nu sentimente, nu dorințe prin ea însăși.

La câțiva ani după ce am văzut ”Zorba Grecul” am cunoscut o femeie, medic. Divorța și se pregătea pentru viața de femeie divorțată. Avea în jur de 40 de ani. Zâmbea și râdea, dar era îngrijorată pentru ce va urma. Știa că va fi hărțuită și șantajată. ”Ca femeie divorțată, mi s-a spus, trebuie să fii cu toți sau cu niciunul”. Cum? Ca în ”Zorba”? Se pare că da. Chiar dacă pe ea nu avea s-o ucidă unul, ca pe văduvă, dar avea să fie hărțuită și discriminată. Bărbații se pricep la lucruri din astea. Chiar dacă ea era medic, într-un mediu plin de femei. Dar șefii erau tot bărbați. Ei aveau în continuare pâinea și cuțitul. Șicanele pe care le putea păți erau nenumărate. Deci un medic de 40 de ani se temea pentru viitorul ei ca femei divorțată. Dacă unei doctorițe i se putea face viața amară, ne putem gândi la ce se putea întâmpla cu o infirmieră, asistentă, vânzătoare etc? Favorurile sexuale erau un fel de taxă de protecție. Ca să nu fie pretinse, femeia trebuia să fie scoasă din circuitul sexual. Dar nici asta ar fi putut să nu ajute. Bărbaților li se cuvenea. Ea nu exista ca ființă umană. Ea trebuia să plătească. Pentru ce? Că e femeie și nu are apărare. Bărbații se vâd superiori, iar când văd vulnerabilitatea femeilor, acționează.

Ce se poate face? Să li se arate că nu sunt deloc superiori. Poate chiar știu asta. Dar ei au patriarhatul, haitele criminale care îi susțin, de partea lor. Nu contează ce calități are femeia. E vulnerabilă, pentru că nu are susținerea patriarhatului. Nu există ca ființă umană.

Sigur, instituțiile statului care să apere femeile, dar mai ales solidaritatea feminină, ar ajuta. Feministele sunt cele care au schimbat situația femeilor. Adică solidaritatea feminină. Din păcate, ea e încă limitată. Ce s-a întâmplat cu Teodora Marcu? Povestea pare mult mai dureroasă decât arată. Teodora era o fată săracă din Moldova, abuzată la 14 de un infractor, Robert Lupu. Numai că Lupu, abuzator de femei, capătă o obsesie pentru ea. Nu e vorba de sentimente, e tot despre dinamica puterii. Probabil ea îi oferea acea vulnerabilitate care pe el îl făcea să se se simtă altfel, adică puternic. Îl făcea să viseze adică. Și la ce putea să viseze un individ ca el? La altfel de putere! Adică ea părea supusă fără ca să fie nevoie s-o terorizeze tot timpul. Dar asta nu înseamnă că nu o teroriza. Ea obținuse și ordin de protecție.

Teodora avea puține opțiuni. La vârsta la care trebuia încă să studieze, ea era măritată, avea un copil și era gravidă din nou. Avea un trecut de abuzuri, puțină educație, puțin sprijin din partea familiei. Nu avea bani. Se măritase probabil pentru supraviețuire. Se pare că și soțul o abuza. Probabil mai discuta și cu abuzatorul din trecut, pendulând între ei. Poate că obsesia lui Lupu pentru ea îi oferea un pic de încredere în ea ca să treacă peste jignirile, minimalizările și violența din prezent. Pentru că nu ne putem închipui că avea parte de un tratament exemplar de la soț. Viața ei era oricum terminată. Măritată la 23 de ani, cu doi copii, fără școală, să fim sincere...Bucuriile și visele în viața ei erau un lux.

Ce e șocant e că ea a fost blamată că ar mai fi vorbit cu agresorul, după ce avea ordin de protecție. Probabil a făcut-o, poate erau momente când și ce îi oferea el părea interesant. Vă imaginați viața ei, voi cei care o blamați? Și mai ales cele...Voi ar trebui să vă imaginați. Teodora nu avea nimic. Mai ales nu avea libertate. În patriarhat, pentru femeile vulnerabile ca ea, nu există libertate sexuală. Ce a adus așa-zisa civilizație femeilor? O pisică vagaboandă e mai liberă decât o femeie, la fel orice femelă de animal sălbatic, inclusiv cimpanzeu. Viața sexuală a unei femei, corpul ei, aparțin patriarhatului. Teodora avea nevoie de liniște, de susținere materială, de singurătate, pentru a-și pune ordine în viață, pentru a ști ce dorea ca femeie, pentru a fi cu un bărbat care să-i placă, pe care ea să-l aleagă. Cum poate cineva să spună despre ea că era ”de moravuri ușoare”? Femeile sărace sunt abuzate sexual. Asta e soarta lor cel mai adesea. Și tot ele sunt vinovate? De fapt ”vina” e devalorizarea lor. Sunt abuzate, nu mai valorează nimic. Și femeile se întrec în a le blama pentru a le scoate din circuit. Uite, era murdară, defectă! Eu nu sunt așa. În unele culturi patriarhale, femeile violate sunt părăsite, dacă nu chiar pedepsite. Violul le murdărește și le face inutile. Teodora asta era, o femeie violată.

Patriarhatul e criminal din toate punctele de vedere. El nu ar funcționa dacă nu ar distorsiona moralitatea. În loc să blamăm oprimarea feteleor și femeilor, noi blamăm victima. Așa cum marinarii nu aduceau femei pe nave pentru că aduceau ghinion. De fapt creau disensiuni pentru că nășteau rivalități. Cam asta crează și femeile vulnerabile, abuzate, ca Teodora. Când ești ținta abuzurilor, apare concurența. Vor mai mulți să te abuzeze, ca pe un obiect pe care îl doresc mai mulți.

Ar trebui să regretăm distrugerea vieții Teodorei. Dar oare aia era viață? E viață condamnarea la abuz? Lipsa libertății asupra propriului corp? Asupra propriului spirit? Există femei care cred că e bine că fetițele din unele țări foarte patriarhale ca Arabia Saudită sau India să nu se nască. Poate e mai bine și ca femeile sărace din Occident să nu se nască. Dar cel mai bine ar fi ca viața lor să se schimbe, să aibă șanse. Dar cui îi pasă de ele?

 

 

Continue Reading

Cum se scrie istoria. Patriarhatului

 

Cum se scrie istoria. Patriarhatului

Chiar dacă acum nu realizăm, ca de fiecare dată, trăim timpuri istorice. E prima dată când o femeie din România a fost atât de aproape de a deveni președinte. Chiar dacă în realitate nu avea șanse reale de a fi votată, dacă primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024 nu ar fi fost anulat, tot ar fi făcut, de fapt a făcut, istorie. Elena Lasconi, candidata USR, s-a calificat în turul II, devansând candidații partidelor de la guvernare, PSD și PNL. Ea a obținut acest scor contrar tuturor sondajelor, care o creditau cu mult mai puțin (a obținut aproape 20%). A fost minunat. Știu ce emoții am avut în noaptea aia, cât așteptam voturile din diaspora, care au propulsat-o la mică distanță în fața candidatului PSD, premierul de atunci (dar și de acum), Marcel Ciolacu. Între timp, premierul a demisionat. Peste 6 luni, ieri, adică, scenariul s-a repetat. Dar cu alte personaje. Elena Lasconi, candidata USR și femeia care a fost cel mai aproape în istoria României de a fi devenit președinte, a obținut un scor foarte modest, de nici 3%. Cum s-a ajuns aici? Pe lângă încrengătura de servicii, jocuri politice complicate, a mai intervenit cineva: patriarhatul.

Atunci, în noiembrie 2024, a doua zi dimineața, am aflat de victoria ei. Numai că orice minune nu ține decât trei zile. Primul tur al alegerilor s-a amânat la scurt timp din cauza nerespectării unor reguli din partea celuilalt candidat, Câlin Georgescu, care ar fi fost și pro-rus. S-a invocat amestecul altei țări (Rusia) în procesul electoral.

Lasconi a fost foarte frustrată. Cine nu ar fi fost? Când mă gândesc la câte eforturi, câte nopți nedormite, câtă tenacitate pentru a ajunge acolo! Și fără prea mare susținere. Atunci i-a scris o scrisoare furioasă lui Trump, în care se identifica cu el și cu problemele lui electorale, pe care el le-a surmontat.

Alegerile s-au reprogramat peste 6 luni, adică pe 4 mai 2025. Dar acum găștile politice numite partide s-au regrupat. Au căutat candidați care să aibă mai mari șanse. Coaliția PSD-PNL a scos de la naftalină un fost candidat la președinție, un liberal, Crin Antonescu. Un fost alt candidat, fost membru PSD și personaj foarte controversat, Victor Ponta, a scos și el capul. El îl susținuse până atunci pe Ciolacu, candidatul PSD. Dar cel mai ciudat lucru a fost că și-a anunțat candidatura un independent, actualul primar al Capitalei, fost membru și fondator al partidului dnei Lasconi, USR. Nicușor Dan s-a prezentat ca independent. El refuzase înainte să candideze, rugat fiind chiar de Lasconi. Deși rezultatele lui la primărie sunt slabe, iar disfuncții ca acelea ale administrației lui, cum ar fi lipsa apei calde, nu am mai văzut niciodată (deși nu de disfuncții și probleme duce lipsă Bucureștiul), Dan a început să urce în sondaje vertiginos. Lasconi nu voia să creadă, probabil și pentru că data trecută sondajele se înșelaseră atât de rău. Totul fusese o surpriză greu de descris în cuvinte. Și în cazul ei, dar în primul rând al contracandidatului ei, clasat pe primul loc, Călin Georgescu. Eu nici nu știam cine e el. Am aflat abia în ziua alegerilor. Campania lui de succes fusese făcută ă pe tiltok, nu la televizor.

Lasconi pierdea, Dan urca. Lasconi rămânea candidatul USR și șefa partidului. La un moment dat, Dan i-a cerut lui Lasconi să se retragă. Ea a refuzat. Dar surprizele nu se opreau aici. Partidul ei, USR; care tot încerca s-o convingă să se retragă, prin intermediul unor puciști din partidul ei, i-a retras sprjinul pentru candidatură, și i-a tăiat și accesul la fonduri. Vă dați seeama prin ce a trecut femeia asta? Și pentru ce? E interesat că unele feministe își oferiseră serviciile de consultanță pentru campania ei adresându-se exact unor femei din staff-ul ei, cum e Oana Țoiu. Numai că aceste femei, inclusiv Țoiu, erau printre puciste. O mizerie morală! Pentru că Lasconi se situa la 4%, ceea ce nu era în acord cu obiectivul lor.

Totul e de noaptea minții. Dar nu și dacă ești feministă radicală și cunoști ceva istorie și resorturile patriarhatului. Din ce știu, dacă un partid alege un candidat, o face pentru că vrea ca acel candidat să=l reprezinte. Și dacă are scor scăzut, face ceva să remedieze situația. Nu renunță la el în timpul jocului ca să aducă un altul. Nu și în patriarhat.

Deși USR e cotat ca un partid progresist, adoptând probabil din mimetism snob aceste idei considerate de bon ton, fără a le aplica pe bune, e departe de a fi altceva decât o bandă patriarhală. Care fiuncționeazî după reguli patriarhale (descrise în 7000 Years of Patriarchy, dar și în articole). USR nu o sprijinea cu adevărat și nu a făcut-o niciodată. Nici nu avea de gând s-o facă. Lasconi a venit la șefia partidului într-o perioadă de criză, anul trecut. Ea a fost pusă prima pe lista europarlamentarelor, ca apoi să fie scoasă din cauza unor declarații controversate. Lasconi, membra unui partid considerat progresist (considerat, atenție) a declarat că a votat DA la referendurumul pentru familie de acum câțiva ani (numit de noi ”referendumul rușinii”). Era vorba despre definirea familiei ca o uniune între persoane de sexe diferite. Lasconi se declară creștină ortodoxă și adesea e criticată pentru afișarea în spațiul public a unor simboluri religioase. La scandal a contribuit și fiica ei, lesbiană. S-a dezis de mama ei din cauza acestei declarații.

Dar astrele se aliniază după acest incident (Lasconi, foarte populară, recăștigă primăria orașului Câmpulung), iar conducerea USR e forțată, din cauza eșecului electoral la alegerile locale să-și dea demisia. Lasconi devine președintele partidului, apoi candidatul la președinție. Partidul urcă în sondaje la parlamentare. Naiva Lasconi, care declară că nu e feministă, ci e pentru meritocrație (ce glumă bună, parcă patriarhatul despre meritocrație ar fi), probabil a luat sprijinul de bun. Numai că nu era așa. Cum bine punctează o jurnalistă, totul a fost provizoriu. Postul era pentru un alt membru al partidului, un alt primar, al unui oraș mare, Timișoara, Dominic Fritz. Pentru că nu avea încă cetățenie, nu putea candida la președinție, nici la șefia partidului, se pare. Dar după ce el e obținut cetățenia, iar ea a avut succesul nesperat la alegeri, totul a explodat. Cum spune jurnalista Rodica Culcer din clipul de mai jos, oamenii USR au intrat în panică: ”cum scăpăm de ea?”.

Pentru că asta e situația. Patriarhatul e despre găști masculine care împart bani și resurse. Nu despre meritocrație (ce glumă bună!), că altfel nu s-ar exclude jumătate din populație de la împărțirea plăcintelor. . E de fapt un sistem de alianțe și ierarhii, totul bazat pe competiție personală, nu pe valoare adusă societății ca întreg. Nefeminista Lasconi a căzut în plasă. Nu vreau să-mi imaginez prin ce suferințe a trecut. Dar asta sunt femeile în patriarhat. Trebuie să încaseze lovituri și să nu se plângă. Pentru că rostul lor e să susțină patriarhatul, să se sacrifice, nu să reușească ele însele. Se pare că femeile patriarhale, asemenea celor care au trădat-o pe Lasconi, știu bine acest adevăr. Femeile nu pot avea decât firimituri, și asta doar dacă se poartă foarte bine cu cei care fac jocurile, Nu au voie să ceară, nu au voie să riposteze. Dacă o fac, sunt țoape, țațe, mahalagioaice, precupețe. Adică nu ceea ce se înțelege prin doamne, adică femei dresate de patriarhat ca să nu se exprime, să nu ceară, să nu-și arate sentimentele. Pentru că deranjează. Filmul ”Neveste perfecte” sau mai nou ”Companion” arată ce trebuie să fie o femeie agreată de patriarhat. Ea nu trebuie să deranjeze cu nevoile ei, cu dreptatea ei, cu suferința ei.

Ce e interesant e că și femeile i-au reproșat lui Lasconi, când s-a plâns de trădare și minciună, că e țoapă, mahalagioaică, precupeață. Vai, nu e ca doamnele adevărate, precum Thatcher, care a strălucit prin măsuri psihopate, plăcute patriarhatului, pe care l-a servit cu credință, ca și doamna Merkel. În general femeile din politica mare, de care auzim, asta sunt. Merkel a fost un fel de secretară personală a lui Kohl. Era ”fata asta” care învățase secrete și meserie. Când a fost cazul, cum ne aștepta nimeni, i-a luat locul. Dar a servit patriarhatul în continuare, ceea ce era clar pentru germani.

De obicei, când e o situație de criză se apelează la femei, se scot castanele din foc cu mâna lor, apoi sunt îndepărtate. Ne mai aducem aminte de Theresa May și de Brexit? E clasică schema. Dacă am spune că se cunoaște de 4000 de ani ar fi ceva șocant? În cartea ”Când femeile conduceau lumea”, autoarea Kara Kooney ne explică existența femeilor faraon, a regentelor care conduceau ca regi precum celebra Hatșepsut. Au fost mai multe astfel de regine, dar ea pare să fi fost cea mai puternică. Egiptenii vechi vedeau conducerea feminină altfel. De fapt erau doar mai profunzi. Considerau că femeile au conduceri mai pașnice, cu mai puțină competiție, mai multă liniște și o prosperitate mai mare pentru elite. Ele tind să mențină ordinea de drept mai bine. Ele pot apăra patriarhatul și familia dinastică mai bine decât bărbații. Dacă femeia, regenta e mama sau fiica regelui, interesul ei e să mențină dinastia. Cum subliniază autoarea, sora sau soția faraonului (sau a președintelui) sunt mai puțin legitime. Ele pot crea competiție și pot să nu fie atât de loiale. Una e Hillary Clinton, alta e Ivanka Trump. Historia magistra vitae. Brr!

Deși Egiptul, unde femeile aveau drepturi mai mari decât în alte locuri, era totuși foarte patriarhal și foarte ierarhizat la vârf. Dar era de asemenea foarte pașnic. Se încerca evitarea competiției. Geografia, cu granițe naturale, îl ajuta mult în menținerea păcii și a status quo-ului. Despre societatea egipteană ar fi multe de spus, dar vom discuta cu altă ocazie. Oricum, relicve matriarhale se pot vedea și azi în comunitățile copte, care vorbesc limba vechilor egipteni.

Oricum ar fi, Lasconi a pierdut cu brio. A fost trădată cum niciun bărbat nu-și imaginează că ar putea păți. Nu doar partidul ei a trădat-o, dar întregul sistem a făcut-o. Lasconi declară că după primul tur i s-a propus, în cazul în care câștigă președinția, că ar trebui să numească o anumită persoană în fruntea serviciilor, iar ea a refuzat. Ce se aștepta? Astea sunt jocurile patriarhale. Dacă vrea să fie o femeie în funcție, trebuie să fie o marionetă. Nimic altceva. Am uitat de Dăncilă? Dar și dacă ești sclavă, tot ești vinovată. Ideea e că trebuie să fii exclusă și atât. Nu ai ce căuta acolo.

Sigur, nu e nimic nou aici. Patriarhatul e despre dominația masculină, despre împărțirea resurselor între bărbați Metodele nu contează. Că bărbații nu au niciun pic de milă, de empatie, înțeleg. Deși acum am văzut mai multă empatie din partea unor bărbați. Dar ce m-a șocat a fost ura femeilor, care atacau sălbatic nu doar pe Lasconic, dar și pe susținătoarele ei, inclusiv eu? Poate ar trebui să postez, tot de dragul istoriei, toate jignirile pe care le-am primit. I s-a reproșat orgoliul, obsesia pentru putere. Adică nu asta vor politicienii, putere? Nu trebuie să guverneze? Sau nu, dacă sunt femei. Sigur, a fost făcută Ț

țoapă, țață, precupeață de multe ori, mai ales de către femei. Am primit un mesaj privat de la o femeie cu care mă împrietenisem exact pe feminism că îmi dă unfriend dacă o mai atac pentru Lasconi. Eu doar îi demontam misoginismele, pe care a fost uneori obligată să le șteargă. Numai că a făcut-o, cum se zice, albie de porci, pe Lasconi, deși fuseseră colege în același partid. Sau poate din cauza asta.

Mă întreb de multe ori de unde vine ura asta a femeilor față de alte femei. Vine probabil din concurența între femele care există și la animale. Se stabilește o ierarhie între ele, pe care uneori o contestă. Cum îndrăznește asta să treacă înaintea mea, când eu sunt mai bună? Femeia care o ataca pe Lasconi a plecat din USR din cauza misoginismului oribil al colegilor bărbați. În loc să arate solidaritate, ea își exprima ura în mod penibil.

”Hai, mah, ca ai luat în brațe o tzatza patriarhala folosita cu acordul ei de barbati și tot încerci sa o faci icon feminist, ceea ce spune multe și despre inteligenta ta, pana la urma.” Asta e reacția ei la ceea ce am scris eu despre Lasconi.

Iată o mostră de mesaj legat de Lasconi de la o altă femei.

"Precupeața p*zd!! dacă era cu 2 minute mai deșteaptă azi putea fii eroină și rămânea în fruntea USR care USR intra la guvernare cu Nicușor Dan ca președinte.

Dar ea a fost și rămâne o tută limitată condusă de orgolii personale.

O precupeață habarnistă...

A! Și încă ceva,am un mesaj și pentru susținătorii ei...

Sunteți mulțumiți acum ?"

Cam ășa stau lucrurile și istoria trebuie să le consemneze. Prima femeie care a fost aproape de a deveni președinte a fost linșată nu doar de colegi, de servicii, dar și de alte femei. Mircea Badea vorbește despre trauma anulării alegerilor asupra noastră, a tuturor. Lumea nu va mai fi la fel, nu doar România, crede ea. De traumele altora se vorbește, dar nu de ale Elenei Lasconi. A spus de multe ori că dacă Ciolacu ar fi ajuns în turul II, poate nu ar fi fost anulat. Dar de Lasconi au vrut toți să scape. Mircea Badea spune că vechea formulă era mai acceptabilă. Da, ea ar fi avut mai multe șanse să fie votată. Rezultatul de acum e mai rău. Forțele izolaționiste au obținut mai mult decât la alegerile din noiembrie anul trecut.. Iar ea era mai palatabilă pentru mai mulți oameni. Mă întreb dacă la alegeri nu s-a întâmplat ceva ciudat cu voturile ei. Admit că la final, după ce a postat niște fotografii (probabil false) de la o presupusă întâlnire secretă a lui Nicușor Dan, Viorel Ponta și un fost șef al serviciilor, Coldea, Lasconi a coborât în picaji, Caracterul ei era considerat oribil. Totuși, chiar dacă unii au renunțat să o voteze cu ea pentru că au fost dezamăgiți sau au considerat că nu are nicio șansă, totuși parcă diferența față de sondaje și ce a obținut la alegerile trecute e prea mare. Dar ea nu a avut probabil observatori în secțiile de votare. Ea a fost cel mai sărăc candidat, după ce a ridicat partidul aflat în prăpastie. E absolut sinistru. Dar asta e problema femeilor în patriarhat. Sunt folosite și aruncate la gunoi, când nu sunt și arse pe rug.

Ce e dureros că nimeni nu vorbește despre asta. Nici despre succesul și insuccesul istoric al Elenei Lasconi. Ea a fost ținta unui șinșaj mediatic, care continuă și acum.

Ce e și mai interesant e că numele grupurilor de susținere a Elenei Lasconi de pe facebook își schimbă numele. Acum votanții ei sunt îndemnați să voteze cu Dan, trădătorul care s-a urcat pe rezultatele ei și a ajuns în turul II al ultimelor alegeri.

Concluzia: dacă patriarhatul se menține, nimic nu se schimbă cu adevărat pentru femei. E de înțeles de ce unele feministe radicale nu vor să accepte jocul electoral. În patriarhat nu prea exisră echitate pentru femei. Nu exstă dreptate, tot ce li se întâmplă ei nu contează. Și cauza-efect se suspendă când e vorba de femei. Oare femeile știu cum le văd bărbații? Despre Lasconi s-a spus mereu că e proastă. Asta o discreditează extraordinar. O dezumanizează. Deși e singurul candidat care a vorbit de drepturile femeilor. Dar se pare că nu e important pentru ele. Femeile sunt discreditate, devalorizate, ca astfel să se poată profita de munca lor, de rezultatele lor, gratis. Rolul lor e la cratiță, ele trebuie să fie sclave, să servească și atât. Ce e mai șocant e că majoritatea dintre ele nu știu cum le văd bărbații, ele doar atacă alte femei care încearcă să scoată puțin capul.

De Lasconi în curând nu se va mai vorbi. Nu știu ce vor spune istoricii despre ce s-a întâmplat acum. De aceea am simțit nevoia să consemnez.

 

Continue Reading

”Rusoiaca” de Gib Mihăiescu

Am aflat de ”Rusoiaca” de la profesorul de română din liceu. Nu am citit-o atunci, și nici mai târziu. Credeam că e cine știe ce roman siropos și plicticos din epocă, gen cele ale lui Camil Petrescu. Și sigur, cine știe cât de misogin...Am citit ”Rusoaica” doar după ce a apărut în colecția ”Femei în literatură” la editura Publisol. Deci numai feminismul m-ar fi îndreptat spre această carte din această colecție, din care face parte, în mod nefericit, și ”Adela” de George Călinescu, pe care am încercat s-o citesc în adolescență. Dezamăgire totală!

Numai că ”Rusoaica” m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Un roman foarte bun, mai ales dacă îl privești în perspectivă istorică. Ce zicea Șora, că nu se știa de iadul comunist? Ce glumă bună! Să nu fi știut Șora de acest roman, apărut în 1933? Să nu fi știut de Panait Istrati? Greu de crezut!

Din toate punctele de vedere, romanul e superb, aproape că nici nu pare românesc. De fapt e oltenesc, Gib Mihăiescu era oltean, născut la Drăgășani. Deși e plin de umor. la un moment dat nu-ți mai vine să râzi. Nistrul e cel mai tare personaj al povestirii, Nistrul cel atât de sinuos! M-am uitat pe hartă, într-adevăr e plin de meandre, foarte spectaculos. Toată intriga romanului se desfășoară pe Nistru, care desparte două lumi. Nistrul e un fel de poartă a iadului. Zâmbetele îți îngheață pe buze când vezi că pe o parte a lui, și chiar în apropierea lui, e doar moarte și durere. Pe când pe cealaltă, adică la noi, în România, pe atunci Mare, e sex, invidie, sunt intrigi, manevre, dar și semințe sparte...Totuși e vorba uneori și de îndrăgostiți care se sinucid împreună în parcuri publice din târgurile Basarabiei, atunci când cutumele sociale le iau orice șansă la fericire. Oricât de simpatice ar fi personajele principale, când te gândești la lipsa de empatie, la teama de spioni, la interesele mărunte ale românilor, fie ei grăniceri, contrabandiști, femei educate sau țărănci neștiutoare de carte, dar dornice de aventuri, tot ce puteau fi..față de supraviețuirea în iadul comunist...aproape că îți vine să nu mai citești de români, ca acțiunea să se mute în stânga Nistrului. Vrei ca să afli ce e acolo, cum poți salva oamenii de acolo. Pentru că ironia istoriei a făcut ca acum să te identifici cu ”ceilalți”.

O continuare la ”Rusoaica” ar fi bună....Locul Nistrului l-a luat, peste un deceniu, Dunărea. Cea mai interesantă replică din roman e a unui bărbat rus, fost ofițer, probabil spion, prins pe Nistru, care se întreabă la un pahar de vorbă cu ofițerii români: ”Ce face Europa?” Nu aveam să realizăm ce urma să se întâmple în curând în Europa. Iar singura speranță a democrației, America, avea să ne trădeze, mutând granița libertății de pe Nistru pe Elba. Dar și pe Dunăre, care a luat locul Nistrului ca cimitir al căutătorilor de libertate.

Despre ce e vorba în roman? Despre viață, despre oameni care trăiesc pentru că își permit s-o facă, pentru că sunt liberi. Și viața în libertate e superficială, naivă, uneori frapant de nesimțită, lipsită de empatie, cu cauze insignifiante, dar personale, cu dorințe, vise, fantezii. Oamenii există pentru ei, mai ales dacă sunt tineri, bărbați și femei. Neștiind sau doar temându-se la modul irațional, nerealist, de ceea ce ar putea să li se întâmple, că lumea lor va dispărea. Tânărul stat român își savura cea mai bună perioadă a existenței sale, iar tinerii încercau să profite, inconștient, de acele condiții. Un tânăr ofițer oltean, locotenentul Ragaiac, e trimis să supravegheze un sector de Nistru. Colegii nu sunt prea fericiți de plecarea din orășelul basarabean unde fuseseră mai înainte. Dar el își ia cărțile, își părăsește iubita, Marusea, rusoiacă din Basarabia, dar care nu avea picioarele suficient de lungi, ceea ce îl făcea să o considere ”doar o basarabeancă”. Nu contau sentimentele ei, și nici, cum aveam să aflăm mai apoi, voalat, sacrificiile ei, curajul ei care îi pusese viața în pericol într-o țară în care avortul era interzis. Se duce în pustietate, unde își ia cu el cărțile de geometrie, dar și visele erotice. Iar visul lui, într-o epocă în care oamenii citeau, iar pornografia nu era în forma actuală, era...rusoaica din romane. Romanele rusești, bineînțeles. Uimitor e că erau și atunci, printre colegii lui, ofițeri, mai puțin arătoși decât el, cunoscători de rusă, care citeau romane rusești în original. Sigur, românii din Basarabia, mai ales dacă erau educați, cunoșteau această limbă, pe care o vorbeau cu accent rusesc. Așa era noua lui amantă, numită de subofițerii care voiau să facă diferența între ea și cumnata ei, analfabetă, ”nașa Niculina”. Niculina citea romane rusești și vorbea rusa cu accentul puțin accesibil românilor din alte zone istorice. Cu toate astea, era doar o brunetă foarte focoasă, suplă, cu un corp de vedetă.

După dezamăgirea de la începutul misiunii, colegii se adaptează la viața de acolo, chiar dacă era cazonă, dar aveau ei grijă să n-o facă prea riguroasă, cu acceptul superiorilor. Nopțile lor sunt pline de aventuri și distracții. Deși unii, în această mare de superficialitate, încearcă să-și păstreze urme de moralitate. Așa e Marinescu, care e surprins cu iubita lui practicând finețuri sexuale (cine nu știa și atunci de 69?) în încercarea de a-i arăta un fel de respect. Marinescu, deși era oltean, era blond, iar superioritatea morală a arienilor, ca și superficialitatea meridionalilor, transpare în mai multe locuri.

Viața fără griji, cu fantezii, aventuri romantice, vise cu personaje de roman, contrastează cu tragediile ale căror ecouri traversează Nistrul. E de notat paralela pe care o face și autorul între viața ordonată de aici și mizeria de nedescris de dincolo. Printre fugari se află tot felul de oameni, unii sunt foarte simpli, aproape fără identitate proprie, etnică sau de alt fel. Dar mulți sunt oameni obișnuiți, care vor pur și simplu să trăiască normal. Sunt adesea extrem de înfometați și zdrențăroși. Unii sunt negustori evrei, ale căror soții sunt gata să se prostitueze pentru ca să rămână pe teritoriul României. Legile par destul de blânde, oricine are rude, inclusiv evreii, poate rămâne. E surprinsă bucuria demnă a unei familii de evrei, mai ales a femeii, când află că vor rămâne aici.

Cei care nu corespund profilului de azilant sunt duși înapoi noaptea, pentru a fi expuși cât mai puțin. Interogând și sortând acești prizonieri deprimanți și neinteresanți, ofițerii tot așteaptă Rusoaica, acea femeie mândră, educată, precum cele din romane. Se întreabă periodic reciproc dacă a venit Rusoaica. Și când nimeni nu se mai aștepta, pe tura nepotrivită, a unui ofițer puțin arătos, neinspirat, emotiv, o tânără violonistă, Valia, trece Nistrul cu vioara ei. E din Odesa, iar tatăl ei fusese bancher, ucis de comuniști. Fusese aruncat în mare cu greutăți la picioare în ceea ce sovieticii făcuseră un fel de păduri submarine de oameni inecați. Da, chiar nu se știa de așa ceva? Cât despre alte atrocități, mult reduse ca descriere, nu mai insistăm. Romanul e scris în 1933, când Hitler abia ajunsese la putere. Și deja e vorba de sinagogi distruse de sovietici. Sigur, alături de biserici. Îmi place să mi-o imaginez pe Heddy Lamar, al cărei tată era tot bancher, dar austriac, în rolul Valiei. Cam asta ar fi fost soarta ei, dacă ar fi fost în Rusia.

Lipsa de strategie a salvatorului ei, ca și lipsa de înțelegere a superiorilor, îl face să o ducă înapoi, chiar dacă dorea să se căsătorească cu ea. În acele timpuri, nevestele ofițerilor trebuia să aibă zestre, iar ea urma să și-o strângă susținând concerte. Cât de stranie ne apare acum întreaga situație! Și cât de lipsiți de empatie cei ”din lumea liberă”! De aici întreaga acțiune e despre intrigile lui Ragaiac de a o readuce înapoi și de a o păstra pentru sine, deși nici măcar nu o cunoscuse. Știa doar că există din descrierile camaradului. În această încercare distruge totul în cale, în primul rând viața Niculinei, care voia să-și părăsească soțul pentru el. Numai că soțul se dovedește a fi contrabandist, ceea ce îl face să plătească cu viața.

Dar forțele istoriei sunt mai puternice. Și în general finaluri fericite, când sunt implicate dictaturi, sunt foarte rare. Pentru fugarii de peste Nistru nu există final fericit. Până la urmă, misiunea e desființată, se crează o comisie română-sovietică pentru a decide soarta refugiaților. Sinistru! De Valia nu se mai aude nimic. Doar o vioară cu inițialele ei e găsită în Nistru.

Atunci încă mai existau etnici ruși liberi. Și rușii rămân personaje de roman. Ei sunt mândri, superiori, iubitori de libertate. Adevărați arieni! Și nu ezită să-și exprime disprețul față de superficialitatea românilor atunci când e cazul. ”Români”, zice Marusea când e dezamăgită pentru ultima dată de Ragaiac, când fuge de la propria nuntă pentru a fi cu el. Oare ce e rusoaica, ce e esența acestui popor, se întreabă cel care o cunoscuse pe Valia. Decembriștii, aș răspunde eu. Din păcate, soarta unui popor nu depinde doar de elite, de eroismul și idealurile lor, ci și de coafeze și tâmplari. Deși nu știm dacă în perioada aia mai erau coafeze. Și marginalizarea și exploatarea cruntă acestor oameni a dus la ce se vede în roman.

Era ceva special în realitate cu femeile din Rusia? Contemporana Sofia Nădejde zice că ele erau cele mai emancipate femei. Care din ele? Ale decembriștilor? Acele femei despre care se vorbește în roman. Totuși, o familie rusească din clasa mijlocie arată cum știa să trateze femeile. O tânără care fuge de la propria nuntă la fostul amant e adusă înapoi de ginere și de tată fără niciun reproș, fără prea multe cuvinte.

Dar nu doar rusoaicele își dovedesc superioritatea morală, femeile în general apar mai conștiente, ele riscă, ele au pasiuni extraordinare, iau decizii grele, sunt responsabile. Bărbații le părăsesc pentru detalii fizice, le amețesc viețile femeile, chiar le pun în pericol, le distrug relații, le lasă văduve, doar urmărindu-și fanteziile și iluziile. Ca acum, dar cu mai puține mijloace...pentru bărbați.

Gib Mihăescu, care a scris romanul la persoana I, a murit peste 2 ani, în 1935 de tuberculoză, lăsând în urmă acea lume, cu toate defectele și farmecul ei. În câțiva ani va izbucni al doilea război mondial, cărora cele mai multe personaje nu îi vor supraviețui. Poate cel mai ciudat destin îl vor avea tinerii basarabeni care lucrau pentru armată și care vorbeau între ei oltenește, cu mare naturalețe. Ce repede te înveți cu binele și uiți trecutul! Mi-ar plăcea să văd un film după ”Rusoaica”. 

Continue Reading

”De-a dacii și romanii” de Dan Alexe

Dan Alexe e un misogin sadea care mi-a blocat aproape toate prietenele feministe. Nu știu prin ce minune zeiască (dionisiacă, telepinească, bahică sau câți de-ăștia or mai fi fost și în culturile mediteraneene dispărute de la care avem termenul de vin, similar în limbi indo-europene și nu numai- v. ”Dacopatia”) eu am scăpat. Poate vrea să mă chinuie înainte. Și relativ de curând am aflat că a bloca femei un timp mai îndelungat, nu for ever, cum face el, care închide gura feministelor pe vecie, e o măgărie imensă. De fapt face cât o herghelie originală, adică de măgari (v. ”Dacopatia”). Dan Alexe e o lichea, ce mai! (ibidem, deși nu merită să-l mai citez). O pată misogină pe fața societății facebook-iste.

Dar cum plagiat nu fac, nu voi face nici rabat la alte valori occidentale.

Și dacă nici mamei Hamas nu i-aș ura să aibă de-a face ca femeie cu el, nu același lucru se poate spune despre ceea ce scrie el pe linie de lingvistică arheologică. Clar o face cu alte zone din creier. Creierul care nu urlă că femeile ”e rele” pentru că el e bețiv. Că până la vârsta asta n-a învățat că femeile nu suportă bețivii pe termen lung sau altundeva decât la cărciumă. Chiar dacă și lor le place licoarea fermentată. Dar și bețiv fiind, i-a rămas suficient creier ca să facă ce alții din mediul academic nu fac. Adică are idei, face legături, își pune probleme. Erezii, nu altceva, într-un sistem bazat pe autoritate de sus până jos. Care crește autoritate și cam atât are. Despre sistemul peer review, pe care i-l flutură pe la nas unii, că el nu-l servește, s-au scris atâtea, că nu am chef să-mi iau din timpul de a-l ataca pe bune cu lucruri reale pentru a cita palida utilitate și lucrativitatea nesimțită a acestui sistem (acum tot ce e prestigios și cu multe citări e și cu mulți bani plătiți de autor).

Anul ăsta, afară de ”Miros de roșcată amară” (căreia i-am făcut o recenzie pe blogul ăsta), am citit ”De-a dacii și romanii”. Am citit și ”Babel”, care mi s-a părut foarte bună. Am văzut multe acolo, mi s-a răspuns la multe întrebări. Aș menționa doar câteva, cum ar fi povestea cu limbile uralo-altaice (o gogoriță), limbile fino-ugrice, locul special al maghiarei, o limba fino-ugrică cu articol și plină de iranisme, dar și scara complexității limbilor. Sigur, la originea limbajului citează o teorie care s-ar putea numi feministă (rolul femeilor și al cooperării lor în evoluția limbajului) dar nu citează autoare femei care au vorbit mult despre asta. Desființează în schimb ipoteza curganelor, unde aș avea niște întrebări, dar o las pe altă dată. Mă bucur de ce spune despre Chomsky ca om (nu i-a răspuns unui autor care îi critica teoria, venind cu date care îi dau în cap). Nu mă așteptam la altceva de la comunistul misogin (scuzați exprimarea, e cam pleonasm).

Mai am un pic la ”Dacopatia”, la care m-a incitat chiar ”De-a dacii și romanii”, prin multiplele referințe. Și asta e, sper să nu amestec informațiile din cele două cărți, deși informațiile din ”Dacopatia” ajută la înțelegerea ipotezei din ”De-a dacii și romanii”.

Despre ce e vorba în propoziție în ”De-a dacii...”? Simplu și foarte clar, coerent. Limba română s-a format la sud de Dunăre. Ana Comnena, fiica unui împărat bizantin (cea cu ”torna, torna, fratre”, expresie menționată la sud de Dunăre), vorbește de această limbă ca despre limba locală, a poporului. Că nu se pune problema de continuitate, ce cădelnițau comuniștii, iar noi nu înțelegeam de ce, e clar. Orice arheolog o să ne spună ce ”abundență ” de artefacte sunt de dezgropat în Câmpia Română după retragerea aureliană. E vorba de cărți scrise de arheologi care voiau să spună cu totul altceva, aveau cu totul alte teze, cum ar fi că slavii erau un amestec de daci, celți, sciți, germani și oricum, un fel de invenție a Imperiul Roman de Răsărit (contestata carte a lui Sorin Paliga, pe care o scrie însă cu un arheolog). Era secetă de artefacte. Deși în Bărăgan ploua cu migratori, nu făceau prea mulți pureci. Cum arată continuitatea, chiar în condiții cumplite, vedem în alte locuri, cum ar fi Georgia, dar și zone de mai la vest ale Europei. Asta nu zice Dan Alexe, ci alți lingviști (Dan Ungureanu). Deci asta cu continuitatea e indiscutabilă.

Citând o ipoteză a unei lingviste (cum nu i s-a uscat mâna), explică și cum e cu limbile de la câmpie spreadzone, unde se poate întinde o singură limbă ( ex. sciții și cultura stepelor), dar și cu marea varietate de limbi de la munte (dând exemplul Caucazului, un conglomerat de limbi foarte diferite, din familii diferite, cu tipologii diferite). La munte se păstrează limbi din paleolitic (basca). Cum se face că se păstrează la câmpie niște limbile ciudate, foarte vechi, apropiate de sanscrită ca și stadiu al limbii, acele limbi baltice, luxuriante ca sunete și flexiuni? Păi nu munții, ci mlaștinile, i-au separat pe acei oameni de restul. Ce e acum acolo, de s-a speriat simpaticul acrobat Jurgis Kairis (care tot vine la meetingurile aviatice de la Băneasa și recită impecabil ”Cățeluș cu părul creț”) de s-a făcut inginer de aviație să fie cât mai departe de noroaie, dar ce o fi fost acum o mie de ani! Sau două...

Cartea mai spune și altceva foarte logic. Nu avea cum să fie o singură populație, cu o singură limbă, pe o suprafață așa de mare, cât e România actuală. Păi Italia, cam tot atât, era plină de populații cu limbi diferite, înrudite sau nu (etrusca). Cel mai probabil unii dintre ”daci” erau un fel de basci, alți tot felul de alți indo-europeni, dar nu neapărat. Sigur vecinii cu probleme cu alcoolul ai lui Ovidiu nu erau daci, ci sarmați, cum și specifică. Deci limba sarmată (iranică) o invățase și scria în ea, nu limba dacilor, care or fi fost ei! Ar fi fost posibil să se fi vorbit limbi similare cu etrusca, cum ar fi fost în Grecia? La cât de puțină civilizație era...Desigur, limba și civilizația pot să nu se suprapună.

Asta face arheologia lingvistică, care vine în ajutorul arheologiei artefactelor. Ele nu au limbă, nu vorbesc, nu spun nimic despre oamenii care le foloseau sau chiar le făceau. Logic! Populații foarte diferite lingvistic pot avea același tip de artefacte (haine, arme etc). Ia uite că și înainte era ca acum, de găsești aceleași chinezării în orice oraș din lume, de nu poți veni cu un souvenir ca lumea!

Deci cu dacii, despre care pe bune nu se știe absolut nimic, afară de niște vorbe aruncate de Herodot, care adaugă apoi niște povești despre monștri cu un singur ochi sau picior pe care îl foloseau și ca umbrelă (de furry nu spune nimic, deci nu se inventaseră încă) ne-am lămurit. Acea populație, heterogenă cum era, era și foarte rară, dacă ar fi ajuns la 200000.

Aici aș menționa totuși ceva. Clar că romanii și grecii nu se interesau de limbile barbarilor, spre deosebire de unii chiar culți din Orientul Apropiat. Dar chiar dacă habar nu aveau ce limbă vorbeau, dacii (ce or fi fost) erau descriși ca înalți și blonzi, ceea ce am numi tipul nordic. Acum nu știm dacă așa era toată populația de pe aici, dar e clar că nu încălzirea globală ne-a schimbat. Totuși, cei mai războinici și mai mobili ar fi putut arăta așa. Sau nobilimea, clasa dominantă, care e adesea străină. Mai ales atunci era. Să ne gândim la spartani. Ceva similar se spunea și despre celți, dar arheologia infirmă că asta ar fi fost norma. Dar iarăși, nu doar artefactele, dar nici oasele nu vorbesc. În sensul că nu dau date de lingvistică.

Mai departe, retragerea aureliană s-a făcut cu cățel și purcel, cu tăblițe și bețe de scris, la sud de Dunăre, unde e și astestată o nouă Dacie. De aici asemănările cu limba albaneză, o limbă de asemenea foarte veche, despre care se spune că ar fi evoluat din iliră, sunt dovada unui Sprrachbund, adică o legătură de limbi (textual) care s-au influențat una pe alta. Asemănările gramaticale dintre bulgaro-macedoneană (singura limbă slavă cu articol, și încă postpus), dar și albaneză, care are de asemenea articol hotărât postpus, sunt chiar șocante. Și convingătoare. Ce e ciudat că ni s-a ascuns atât asemănarea cu albaneza, o limbă cu foarte multe cuvinte latine. E frapant cât seamănă la vocabular cu latina, numai dacă citești un prospect în mai multe limbi (de vopsea de păr, de exemplu). Aici Dan Alexe vine cu ipoteza că albanezii, în mare parte, sunt urmașii ”dacilor”, adică ale acelor populații care au venit la sud de Dunăre de frica migratorilor, o dată cu armata și administrația romană. În sprijinul acestei idei vine cu faptul că nu ar fi urme de greacă veche în limba albaneză. Aici sunt multe întrebări și controverse. Oare e adevărat? Nu am date, afară de wikipedia, care vorbește de straturi de împrumuturi din greacă veche. Deci unii contestă acest aspect. Alții, nu. De exemplu, Dan Ungureanu, un lingvist care a scris o carte numită ”Istoria limbii române” în care vine cu propria lui ipoteză, foarte interesantă. El zice că de fapt ar fi adevărat. Și că strâmoșii albanezilor ar fi trăit în munți (așa și-au păstrat limba) de unde ar fi coborât mai târziu. Și unde s-ar fi amestecat cu alte populații, eventual venite de la nord. În sprijinul ideii că strămoșii albanezilor ar fi fost (parțial) urmașii populației romanizate de la nord de Dunăre este că un împărat roman care se pretindea dac era născut în ceea ce e acum Albania. Asta zice Dan Ungureanu.

Totuși, întrebarea e, de ce albaneza a rămas, fie că era din munți, fie că era de la nord de Dunăre? Orice ar fi, latinizarea ar fi continuat, și până la căderea Imperiului Roman de Apus, mai era timp să se latinizeze. Mai mult, de fapt latinizarea a continuat și după aceea. Imperiul Roman de Răsărit, până nu a pierdut teritoriile vorbitoare de latină, nu era în continuare latin în acea zonă, cel puțin? Nu cumva latinizarea e dialectală și tardivă, cu termeni apăruți ulterior, ca și în română, dar și alte limbi romanice?

Asta ar fi o întrebare. Ar mai fi și altele. Despre genetică nu vorbim. Chiar n-are rost. Totuși, cum arată albanezii? Deși e o țară atât de mică, oamenii sunt foarte diferiți. Acolo sunt greci și români, care arată...cum te-ai aștepta. În Albania nu am fost. Evit instinctiv fostele dictaturi comuniste sinistre. Dar ce știu e că cel puțin parțial, albanezii ar putea fi imaginați ca unii care coboară mândri de pe columnă, înalți și palizi, dar și foarte răi și violenți.Totuși, acel tip antropologic, numit dinarid. e mai extins decât zona cu același nume. Chiar dacă nu te pricepi la antropologie fizică, dacă ai fost în Croația la mare, pe coasta dalmată (nu la Zagreb), știi despre ce e vorba. Dalmația se nume;te așa de la dalmați, un trib de iliri, care sunt, conform tradiției, strămoșii albanezilor. Dar iarăși, totul e doar orientativ. Cine vorbea o limbă acum 1500 de ani putea avea alte gene.

Dar să ne întoarcem la arheologia lingvistică, care chiar e mișto (la naiba, cine nu știe că cuvânt rom?). Și chiar romii ar putea să vină cu un răspuns. Limba lor păstrează urmele migrațiilor prin alte zone, dar și pe aici. De exemplu, în ”Dacopatia” Dan Alexe vorbește de perioada când au venit romii, luând în considerare împrumuturile din limba romă, dar și mutațiile structurale din limbile slave de la sud de Dunăre (articol, utilizarea conjunctivului ca în greacă etc), tot reflectate în limba romilor (care au articole hotărâte ca în greacă, adică pe aceleași ca în greacă). Aceste modificări nu apar înainte de secolul al XIII-lea, cum o arată documentele. Și întrebarea e: oare nu cumva atunci au avut loc acele schimbpări și în română și albaneză? Oare nu tot atunci, în acea perioadă extrem de tulbure a Europei, dar mai ales a ceea ce fusese și încă era Imperiul Roman de Apus, s-au întâmplat...lucrurrile? Se pare că arheologia lingvistică e chiar...arheologie.

”De-a dacii spune multe lucruri interesante, crează o imagine istorică destul de clară a unor epoci despre care nu se prea se știu multe, dă o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Cam asta ar trebui să facă știința, cercetarea de fapt. Chiar dacă teza principală nu e deloc originală. Sunt voci din secolul al XIX-lea care vin cu această ipoteză. Un istoric care a făcut o recenzie cărții lui Dan Alexe, critica faptul că lucrarea lui Roesler, atât de contestată, nu a fost tradusă în română. Ma bătea gândul să mă bag eu, dar am găsit treaba deja făcută. E incredibil câtă mistificare și câtă minciună e în istorie. Dacă nu am vedea cum e cu faptele contemporane, aproape de noi, poate ne-am ar fi greu să ne imaginăm...

Ce mai e de notat din cartea lui Dan Alexe? Că româna de le nord de Dunăre e de fapt un dialect al aromânei, concluzie la care am ajuns independent. Aromâna pare să aibă nu doar multe cuvinte latinești pierdute de româna de la nord de Dunăre, dar și mai multe sunete, regăsite în alte limbi romanice. Dan Alexe indică și un posibil loc unde s-ar fi format limba română. Cartea merită citită, e ”cunoaștere mai puțin convențională”, măcar fără clisee.

Dan Alexe e un fel de Hariri indecent și cu multe idei originale al culturii române. Dar cărțile lui (nu cele de beletristică) ar trebui citite pentru cultura generală de către tineri. Totuși, ar fi fost bine ca Dan Alexe să aibă o calitate a lui Harari, din punctul de vedere al femeilor: orientarea sexuală. Asta e, nimeni nu e perfect.

Continue Reading

Cazul Ivanovici-Sosoaca (Je suis Ivanovici!)

Un scandal care a trecut neobservat în mediile așa-zis feministe este cel al senatoarei Dianei Ivanovici-Șoșoacă cu soțul ei, Silvestru Șoșoacă. De fapt Diana Ivanovici. O prietenă îmi zicea mereu: ”Nu-i mai zice așa, că n-o cheamă așa!” Și așa este, acum fiind mai evident decât oricând! Prietena mea zicea asta din motive feministe. Dar acum acest îndemn capătă o nouă conotație: dacă nu ai ce să-i iei unei femei, îi iei numele pe care i l-ai dat, dacă e cunoscută cu el! Dacă bărbatul ei a avut ce să-i ia la divorț, ca să-i facă rău, i-a luat. Nu a avut mai mult decât numele, că îi lua. Asta arată cum gândesc bărbații în relațiile cu femeile. Cum le văd ei, cam cum arată ”ajutorul” lor.

Nu discutăm despre ce personaj politic e Ivanovici (Georgescu, Macovei, Ivanovici, Șoșoacă etc). Nu discutăm nici ce efecte ar avea pe termen lung politica ei. Deși de la Primul Război Mondial, lupta politica reală a fost între fasciști și comuniști. Și nu întâmplător, femeile de succes în politică au fost într-una din aceste tabere, cum sunt și acum. Restul de politică e ce e, adică butaforie, politică-tampon, ca să ne apere de cele două tabere (comuniștii suferind mari mutații în ultimele decenii, după căderea Uniunii Sovietice, dar păstrând esența, adică controlul statului, uniformizarea, monopolurile etc). S-a văzut în pandemie comportamentul lor real. Că aceeași prietenă îmi zicea: ”Sunt buni și fasciștii la ceva: să ne apere de comuniști!” De fapt Ivanovici și AUR (atunci) au avut succesul electoral fulminant opunându-se politicilor anti-restricții. Anti-comuniste, adică. Să nu ne mai prefacem, ăsta e comunismul, asta a devenit acum. Spre asta a evoluat. Și oligarhii și oligarhiile economice (monopolurile), indiferent de unde vin, sunt următoarea fază a comunismului. Alianța dintre neoliberali și woke pe unele zone e bine-cunoscută (dar asta e altă discuție). Dacă ții oameni în sărăcie, sub control strict al statului, fără acces la activități economice reale...se numește cumva.

Deci trecem peste discuțiile politice (banale) și trecem la altfel de discuții, tot politice. Adică la dinamica relațiilor dintre femei și bărbați în politică, (dar nu numai), dinamica succesului și ajutorului primit de femei în politică. Dacă ni se pare normal (nu nouă, feministelor, dar altor femei, nu doar bărbaților) ca femeile, nu doar una, ci mai multe (soția, amanta, colegele) să fie în spatele unui bărbat și să-l ajute necondiționat, nu același lucru se întâmplă cu o femeie, fie ea și Ivanovici. O femeie, dacă e ajutată (și mare noroc dacă e, că o femeie, în cele mai multe cazuri, nu doar că nu e ajutată de partener în orice face, dar ea e mulțumită să nu fie șuntată, descurajată, sabotată, să nu fie nevoită să facă totul pe ascuns), trebuie să plătească un prețt mare. Pentru că pentru un bărbat în cuplu reprezintă o trădare dacă femeia muncește pentru ea, ci nu pentru el (chipurile pentru ”noi”, ”relație” sau alte eufemisme). O femeie care întâmpină greutăți și piedici, dacă o face pentru ea, pentru cariera ei, pentru succesul ei, se poate aștepta de la partener cu astfel de încurajări, dacă se plânge: ”Dar ai muncit pentru tine, nu pentru mine! Ce să-ți fac eu dacă ești obosită?” Orice i s-ar întâmpla ei rău, dacă are legătură cu ea însăși, nevoile, dorințele ei, beneficiază de aceași atitudine. Cam așa stau lucruile, asta e situația reală a femeilor.

Diferența de calități politice, pregătire, pasiune, talent actoricesc dintre Ivanovici și soț e evidentă. Tot patriarhatul, care dă femeilor o valoare prin submisivitate (feminitate) a împins-o spre astfel de relație. Europa nu duce lipsă de fasciști cu discurs agasant, dar măcar cu o brumă de cultură politică și juridică. Dar ăia vor tot submisive, doar se folosesc temporar eventual de femeile care vor ceva pentru ele în mod direct (le fură ideile și gata!).

Spălarea rufelor în public de către soțul senatoarei Ivanovici arată nu doar caracterul lui și lipsa de educație, dar și mentalitățile. Oricât de vulgară și scandaloasă ar fi Ivanovici, ea e o uzurpatoare a condiției femeii în politică. Pedeapsa pe care a primit-o de la sistem prin acțiunile soțului arată foarte bine care trebuie să fie poziția femeilor când vor să aibă succes. Dacă o femeie vrea sa faca ceva, să ajungă undeva, trebuie să fie supusă, susținută de un bărbat puternic. Femeile reușesc ca servitoare (vezi Merkel).

Și încă o dată, scandalul domestic expus politic de soțul Dianei Ivanovici arată si care e prețul pe care îl plătește o femeie pentru susținerea unui bărbat. Și toată lumea pe ea o condamnă, pentru că nu e...feminină, adică supusă. E un caz tipic de furt al muncii și ideilor unei femei, Masculul începe să se creadă deștept, puternic, să pună mâna pe ce face femeia. Un mic Mussolini! De asta nu vorbesc ”feministele” liberale, ci de Macarana. Că nu vorbesc de situația din Gaza și din societîțile islamice, puternic patriarhale, e alta discutțe.

Cine are curajul să spună ”Eu sunt Ivanovici/”

 

Continue Reading

Macarena și pseudo-feminismul

Succesul piesei Macarena, cântată de Erika Isac (nu știu de cine e compusă) arată ca daca te declari feministă, esti considerată ca atare. Cum și dacă te declari femeie, la fel. Numai că feminismul e mai complicat, cum complicat e și să fii femeie.

În două cuvinte-cheie, și alea porno, Erika vorbește de un abuz. Sau de mai multe. În prmul rând de abuzul unei întâlniri în care oamenii s-au întâlnit în virtual. Ceva ce e acum varianta întâlnirilor aranjate. Foarte feminist, nu am ce spune! De ce s-ar întâlni cineva (o femeie sau fată) și ar avea relații intime cu cineva practic necunoscut? De ce ar face sex altfel decât pentru propria plăcere și dorință? E cumva feminist să faci sex doar pentru bărbați?

În rest, ce crede și ce vrea Mirel din Turnu Măgurele, un patriarhal tipic, de acum 5000 de ani, chiar nu contează, dacă el nu are putere. Are voie să aibă ce părere vrea despre orice, atâta timp cât nu influențează destinul unei femei. Sau al mai multor femei. Problema e că mentalitatea patriarhală e dominantă. Numai că în cuvintele acestei piese vag muzicale nu există niciun cuvânt despre patriarhat. Mă îndoiesc că Erika știe ce e ăla și de unde vine.

Cântecul vorbește de abuzul asupra femeilor, care pot fi ucise sau supuse violenței de bărbații pe care nu-i cunosc, dar cu care se întâlnesc. Ei se tem că ele nu arată ca în poze, ele se tem că ar putea fi ucise. Dar de ce s-ar supune la așa ceva? Sunt cumva în prostituție? Probabil, mai mult sau mai puțin, da.

La noi e greu ca o femeie să reușească singură, mai ales în show biz, fără sprijinul unui bărbat puternic. La noi, cum am zis, #metoo nu ar fi posibil. Ar cădea sistemul cu totul.

Deci o femeie se plânge că e rău cu întâlnirile aranjate și cu mentalitățile patriarhale. Are dreptate!

Dar ce e feminist în asta? Păi Biblia conține texte mai feministe. Și e rădăcina patriarhatului. Acolo se vorbește de faptul că femeia va fi atrasă de bărbat, că e blestemul ei, iar el o va stăpâni. Dureros! Și foarte dur și profund! Dar e un dat, nu vine cu soluții.

Alte texte vechi vorbesc mai adânc de abuz patriarhal. Un text care descrie o societate mai veche decât cele din Iliada și Odiseea, unde femeile încă sunt libere și se văd reminiscențe matriarhale, este Kalevala. În această epopee națională finlandeză, tradusă la noi de Iulian Vesper, femeile se plâng de eșecul relațiilor romantice după căsătorie. Și sunt texte cântate de femei...Dacă înainte de căsătorie, bărbatul e numai tandrețe, apoi devine de nerecunoscut, dur și indiferent, un sălbatic. O observație sensibilă și profundă...

De ce a avut această piesă trap, extraodindar de vulgară, atâta succes? Simplu, tocmai pentru că e vulgară, simplă, nu e profundă, și nu face...probleme. NU zice nimic periculos, nimic ce nu se știe. Deci nimic anti-patriarhal, subversiv pe bune. Vulgaritatea e patriarhală.Se tot menționează organul sexual masculin, pe care Erika nu-l posedă. Ce rost are? E simbolul forței...în patriarhat. E o continuă amenințare cu violul. Foarte feminist! Ca să nu mai vorbim de pornografie, adică descrierea prostituatelor sclave, porneia...Ce poate fi mai feminist de atât?

În realitate, orice operă feministă cu adevărat e foarte marginalizată. Cărțile mele feministe nu sunt băgate în seamă. Mai mult, o să trec mai jos o listă a tuturor site-urile care m-au refuzat pe mine sau pe prietenele mele, care au încercat să mă promoveze.

- Toader Paleologu nu mi-a răspuns când am spus că aș dori să particip la niște discuții culturale despre patriarhat și istorie, după ce scrisesem ”7000 years”

- Dan Alexe, deși nu m-a blocat ca pe unele dintre prietenele mele, mă lasă să-i comentez, dar nu-mi răspunde niciodată. Nu sunt suficient de demnă de a fi menționată.

- Radu Paraschivescu nu mi-a răspuns măcar

- Cătălin Striblea, la fel

- Mihai Make Ionescu m-a refuzat politicos pentru că nu a vrea să promoveze politica

- Morning Glory cu Răzvan Exarcu nu a răspuns

 

Grupurile și site-urile feministe refuză și ele când află că e feminism radical, chiar și unele feministe, nu răspund.

- Amelia Țigănuș nu mi-a răspuns când i-am spus de cartea7000 în spaniolă. Ce știe o burgheză albă educată ca mine!

- Mihaela Dragăn nu a răspuns, mă gândesc că era ocupată

- Feminism for Real nu a zis nimic. Erau ocupate să promoveze directoare de reviste lucioase ca feministe.

- Literatură și Feminism au spus că au alte proiecte

- Feminism România a stors-o aiurea, cum se spune.

- Vorba de Cutură, când au auzit că e vorba de feminism, au tăcut mâlc.

Și lista continuă. Sigur, eu nu înjur, dar spun lucruri cu adevărat incomode. În mai multe limbi, cu cuvinte grele. 

Continue Reading

”Miros de roșcată amară” de Dan Alexe

 

Cum era de așteptat de la un misogin detectabil din satelit precum Dan Alexe, colecția de povestiri ”Miros de roșcată amară”, deși cu o stilistică destul de creativă și un vocabular erudit, are o singură mare valoare: aceea de cronică a gândirii și simțirii misogine cu pretenții intelectuale. Alexe este un Lavric mai simpatic, care îți provoacă scârbă, dar nu se poate califica pentru titlul de vomitiv. Poate doar cât oțetul de mere...față de ciuperci otrăvitoare. Deși hoardele de masculi nesimțiti și mândri de asta, dar cu pretenții de superioritate intelectuală, par să nu guste amăreala din proza individului. Se pare că e ceva genetic, dar și cultural. Ține de o cultură ca a noastră, pe care chiar masculul Dan Alexe o critică la finalul cărții lui, dar numai când e vorba de fiica lui (tipic patriarhal). Ca și când masculii români (misogini patentați) ar fi toxici doar dacă îi aduci în pat. Nu, ei sunt toxici la locul de muncă, în cultură, în politică, atunci când au orice putere. Din punctul ăsta de vedere, Dan Alexe are dreptate. Ar fi bine să recunoască faptul că se masturbează nu doar la propriu, ci și când o fac cultură. Și masturbarea în locul activității care implică și alte persoane ar fi mai utilă pentru societate și în acest caz. Nu ar mai încurca femeile, nu le-ar mai bloca trecerea spre succes, nu doar spre orgasm.

Ca să recapitulăm, Dan Alexe nu e original în ce scrie. Nu e original, în sensul că nu descrie ceva original, nici nu crează sentimente originale. Dan Alexe nu are cauză sau cauze, el e un hedonist de liceu, cu simțire ca de liceu, pe care bacul nu l-a despărțit de acea perioadă sinistră din viață, pe care el pun pariu că a savurat-o. E mult mai greu să creezi sentimente originale decât să dai idei de etimologii. Era mai bine să se limiteze la lingvistică și istoria limbii. Acolo, în ”De-a dacii și romanii”, când comportamentul lui de împerechere cu toate componentele lui simbolice e anihilat, Dan Alexe e chiar simpatic și interesant, aș zice chiar un intelectual.

Când scrie beletristică, cel puțin când e vorba de ”Roșcată...” are același stil fantastmagorico-ironico-defetist pe care îl au mulți scriitori români masculi. Și când nu o dă în sex e aproape uman. Când cartea lui nu îți provoacă același sentiment de îngălare forțat jucăușă, de îți vine s-o lași baltă și să citești romane cu dragoni, dar măcar luminoase (ca în cazul meu), e când face referire la alte culturi, la călătoriile lui prin Asia Centrală și Caucaz. Și când povestește la persoana I (aproape toate povestirile sunt la persoana I) cum lucra la depou sau era soldat cu superior abuziv și megaincult și primea belgieni cu ajutoare e aproape haios. Dar aceeași lipsă de naturalețe, aceeași ruptură de realitate și fantazare care nici măcar nu miroase a halucinație sau consum de substanțe interzise.

În cele mai multe povestiri e vorba, clar, despre sex. E un fel de pornografie cu un vocabular cu alt ordin de mărime decât într-un film porno, și cu imagini mai bogate, dar tot din sfera pornografiei. Fantezii de adolescent care nu se maturizează emoțional niciodată. Câteva exemple: o tânără jurnalistă cu fundul gol în balconul minaretului, la înălțime, deasupra trecătorilor pe care picură microni cubi de spermă din vaginul ei. Noaptea, în Kabul. Femeia nu vrea sex decât în locuri ciudate, eventual încărcate de simboluri. Exact ca în filmele porno, dar în fanteziile bărbaților, nu ale femeilor. Femeia la final explodează, dar nu din cauza unui orgasm. În aceeași povestire apare un mare mutilat de mine anti-personal, un bărbat-trunchi, fără mâini și fără picioare. Imaginea unui bărbat tânăr și frumos, distrus și el, și viața lui, ca și țara lui, e transmisă detașat, fără urme de empatie. La final, amantul jurnalistei (un jurnalist care povestește la persoana I) îl ucide din gelozie și pentru că, deși atât de infirm, îl domina prin virilitatea lui. Crima e abjectă și lașă, adică îl sufocă cu o pernă. Un simbol tare pentru ce s-a întâmplat la final cu țara lui, și care a fost rostul tuturor intervențiilor salvatoare occidentale. Sigur, asezonat cu scârboșenia de rigoare!

Cea mai mare parte din carte e un carusel al seducției ieftine, în care un personaj masculin se învârtește printre diverse femei cu care ajunge să facă sex (nu se precizează cât de jalnic pentru ele). Nu știu ce fel de femei pun botul, cum se spune, la astfel de replici de agățat, dar probabil publicul țintă al acestor povestiri coincide cu cel al fraților Tate. Pentru un plus de credibilitate, mai toate femeile implicate în aceste aventuri au relații stabile. Probabil respectivele aventuri fac parte dintr-o disperată petrecere a burlăciței mai perversă.

Femeile au diverse defecte și cusururi fizice sau comportamentale, cu care de obicei ruinează fanteziile masculine puerile, în care femeia e un obiect perfect. La modul cel mai superficial posibil, desigur. Mirosul de roșcată amară nu e o metaforă. E o roșcată care chiar miroase puternic. Oamenii roșcați se pare că miros într-adevăr, pielea lor e mai puțin rezistentă la unele infecții bacteriene. Roșcata din titlu e una a cărei transpirație, intensificată și de eforturile în scopul prestării de sex oral amantului ei aflat la volan, au transformat mașina închisă într-o capsulă intens odorată care îl oripilează pe polițistul de la circulație. Agentul îi oprește regulamentar, dar e șocat olfactiv ceea ce îl conduce la ipoteza prezenței unui animal în mașină.

Fiecare femeie are câte un beteșug, una are botic de animal, una șchioapătă, alta, deși o frumusețe nordică și strănepoată de pictor flămând, nu minte și are rățuște în cadă. Defecte pe care cineva care a trecut cu brio de clasa a X-a nici nu se gândește că există...Dar e foarte instructiv, femeile pot vedea ce simte un ratat emoțional perpetuu, fără șansa de izbăvire.

Femeile din povestirle lui Dan Alexe pot fi deștepte, dar ele nu inițiază nimic, ele nu au cauze, nu au idealuri. Inteligența lor e pur decorativă. Misoginsimul autorului se vede din faptul că ”o muiere” promite a fi intelectuală pentru că citește Chomsky. Un secret pentru Dan Alexe e că femeile intelectuale pe bune, adică feministe, au alergie la un gerontostângist care e, dacă nu pedofil, măcar hebefil. Cum te dai stângist și vii cu teze anticapitaliste când tu profiți de cel mai opresiv sistem: patriarhatul? Sau femeia aia de lângă el se excită la ridurile lui? Sau la impotența lui? Poate dacă e gerontolog și vrea să-și ia de lucru pentru acasă...

Majoritatea poveștilor, cum am spus deja, sunt mai mult sau mai puțin fantastice, măcar fanteziste. Și cele cu muncitorii de la depoul de tramvaie sau cu demnitarii corupți de țară. Doar referirile la Afganistan sau Kirghistan trezesc fiori de realism și sunt interesante. Singurul personaj feminin credibil, uman, e Shagane, traducătoarea kirchiză care se îndrăgostește de un jurnalist occidental, contra tuturor tabu-urilor. După ce petrece o noapte de pasiune cu el, inițiată de ea, e gata să plece cu el și să lase chiar și copilul pe care îl crește singură. Aici e singura străfulgerare de umanitate veritabilă a unei femei. Singur, jurnalistul, care povestește la persoana I, nu e mișcat de situație. E normal pentru el, și Shagane avea defectele ei, deși clar nu mirosea. De fapt tocmai de aceea. Era o femeie exotică, o asiatică, ceea ce nu era pe gustul jurnalistului, deși cei ca ea rar au nevoie de deodorant. Dar ea, plină de demnitate, cu sentimente puternice și autentice, deși a crescut și a trăit în acea gaură post-sovietică de sărăcie și corupție inimaginabilă chiar și pentru noi, dispare fără a aștepta să fie plătită pentru serviciile de traducătoare. Deși e văduvă și mamă singură...Soțul ei, un fost milițian, s-a sinucis în fața ei. Shagane e o pată de puritate umană într-o mâzgă patriarhală.

Un alt merit al acelei povestiri este privirea asupra cauzei războaielor interetnice din Asia Centrală și Caucaz: conflicte extinse între bețivi care și-au găsit motiv de gâlceavă. Dar nu asta e războiul? Nu ăsta e patriarhatul în general? O treabă de gașcă stropită cu alcool sau cu pseudo-cauze incredibil de superficiale și puerile. Cu femeile și copiii la mijloc, normal.

”Miros de roșcată amară” e o colecție de povestiri patriarhale.

Continue Reading