Sociologia schizofreniei de Vera Ivanov

La editura Ninsun va apărea în curând o nouă carte, de data asta un roman cât se poate de neconvențional. Dacă vreți să vedeți o continuare, din perspectivă feminină, a romanelor lui Kafka, peste un secol, autoarea Vera Ivanov (pseudonim) vă oferă această posibilitate. Tehnologia evoluează, instituțiile evoluează (sau așa pretind pe hârtie sau pe numeroase fișiere electronice), istoria merge înainte cu noi și devastatoare războaie, cu lagăre de concentrare, comuniste și naziste, cu diverse sortimente de genocid, dar absurdul vieții individuale rămâne la fel. De ce se întâmplă asta?

Pentru că natura umană nu se schimbă. Și natura umană e dominată de câteva instincte animalice. Unul dintre ele, foarte pregnant și la alte primate, e acela de dominare a celui mai apropiat. Vrei să fii sus în grupul tău, nu neapărat să fii cel mai tare din lume. Puțini vor să fie campioni, puțini vor să fie pionieri, puțini vor să fie extraordinari prin lucruri extraordinare. Cei mai mulți vor să aibă o poziție mai înaltă în grupul lor restrâns sau măcar să nu fie ultimii. Și pentru a nu fi ultimii, îi împing pe unii pe această poziție. Nu contează că îi distrug sau ucid. Ideea e să nu fii ultimul din grupul restrâns la care te raportezi. Sigur, ca animalele sălbatice, de fapt ca rudele primate cele mai apropiate, care e bine să nu vadă slăbiciunea fizică umană, oamenii întâi îi detectează pe cei care au potențial de a fi ultimii din grup, pe cei vulnerabili, apoi se grăbesc să le securizeze această poziție în mod activ. Prin descurajări, sabotări, creare a unei imagini false, cât mai defăimătoare. Ceea ce îi ridică pe ei înșiși.
Deci, dacă poveștile despre cutezători, rare, ne captează atenția, există mult mai multe povești despre cei care distrug, nu construiesc, pentru a scăpa de teama de a fi ultimul din grup. Ne place să credem că toți cei care fac asta sunt psihopați, că Iago din Othelo era psihopat, că toți dictatorii siniștri și toți cei care exploatează la sânge oamenii vulnerabili, au fost sau sunt psihopați. Adevărul e mult mai dureros. Majoritatea nu sunt. Asta e banalitatea răului despre care vorbește Hannah Arendt. Ce avantaje ai dacă faci rău cu sumă 0? Dacă tu nu câștigi material? Ai avantajul supraviețuirii morale, care înseamnă la final și fizică. Nu ești ultimul din grup, nu ești un ratat dominat, ci domini. E vorba de satisfacerea unui instinct important, de securizarea poziției tale sociale.

Despre ce e vorba cu adevărat în acest roman? Despre sentimente. Sentimentele unei victime naive și sincere a acestui sistem, a unei societăți kafkiene. Ce simte când e atacată și distrusă victima ideală într-un sistem care nu crede în nicio valoare, în care doar avantajele, fie chiar efemere și minore, având legătură cu materialul sau moralul (dominarea în grupul restrâns) contează? Romanul e construit pe flash-uri, amintiri ale diverselor evenimente, diverselor discuții, care au marcat existența Veronicăi (Verei), toate acele așa-numite microagresiuni care funcționează ca picătura chinezească. Romanul se vrea autobiografic, pentru autenticitate, dar e o radiografie atât de clară a unor situații care se repetă de mii și milioane de ori în diverse decoruri și culturi. Vera e orice femeie suficient de vulnerabilă social și material, care are slăbiciunea supremă de a crede în ceva. Și Vera crede în știință, în sociologie. Autoarea își plasează romanul într-un oraș de provincie, unde relațiile interumane sunt bazate pe interese meschine, unde corupția, cu concursul politicienilor locali, este foarte mare și greu de controlat și de la centru. Orașul nu e numit, dar ne face să ne gândim la Tulcea, prin aspectele multiculturale, dar și voalat politice. E fieful unei caracatițe atât politice, cât și socio-materiale. Vera cade între tentaculele ei, de unde nu mai scapă. Totul are legătură cu politicul. Dacă ai supărat pe cine nu trebuie, nu mai ai șanse la reabilitare. Dar de fapt nu e nevoie de atât de mult, ca în cazul Monicăi Lewinsky, care nu a mai găsit de lucru niciodată într-o țară considerată cea mai liberală din lume. E de ajuns să nu te placă membri obscuri ai caracatiței și să te submineze în mod constant în orice loc ai căuta evadarea, dacă te afli încă pe teritoriul ei.

Tânăra socioloagă pasionată se întoarce după terminarea facultății în orașul natal și...găsește de lucru, unde anume? La un partid politic. Ea încearcă să facă studii ”ca la carte,” dar tocmai această atitudine nu e bine văzută. Cum poți veni cu sondaje și studii care spun adevărul? Ce contează că la alegeri se verifică? Realitatea în asemenea sisteme, dominante în societățile umane, e că oamenii sunt plătiți și recompensați pentru a-i scărpina pe cei puternici (ca la cimpanzei), nu pentru a spune adevărul sau a aduce progresul sau măcar de a fi cu adevărat productiv. Societățile așa-zis liberale creează această iluzie, dar ele vorbesc în mare de abstractizări, de ceea ce se cheamă caz ideal în știință. Vera e sancționată că spune adevărul. E sancționată că e vulnerabilă, că nu e dominantă, că nu se apară cum trebuie de dorințele celorlați de a o domina. Colega care pornește de pe aceeași poziție cu ea, dar care are ambiție, ceea ce o transformă în lefa ei, o subminează până la distrugerea moralului, declanșarea unei depresii, demisia, părăsirea domeniului.

Vera pornește cu un handicap familial, într-un sistem în care susținerea celor puternici (pilele) sunt esențiale. Părinții ei sunt divorțați, mama ei este foarte onestă, iar tatăl ei are probleme cu alcoolul. Curând cancerul îi ia ambii părinții, mai întâi mama, apoi tatăl. Vera e distrusă, încrederea în ea și în viață se prăbușește. Dar are un serviciu de invidiat pentru cei din jur. Apoi are și un soț arătos, Tudor Ivanov, probabil lipovean, apoi o fetiță. Vera nu e frumoasă și înaltă ca soțul și colega ei, care are 1, 80m. Ea e pe jumătate olteancă, ceea ce te face să te gândești la o meridională micuță, bruneta și greu de remarcat. E dezavantajată și din acest punct de vedere. Dominanța e prezentă inclusiv prin înălțime și la oameni, nu doar la animale. Înălțimea, ca și frumusețea, sunt asociate cu succesul social și material. Principalii autori ai dezastrului Verei, Tudor și colega ei, sunt frumoși. De ce un bărbat frumos s-a căsătorit cu o femeie pe care nu o apreciază și nu o place? Nu, nu e vorba de sentimente. E vorba de ce vor bărbații în general: o femeie care să muncească cu care eventual să aibă și copii. Asta lasă să se înțeleagă mama lui Tudor, de care el e foarte apropiat. El e un bărbat normal. Vrea o servitoare, nu o femeie cu probleme existențiale. Curând se plictisește de ea și de ce presupune o femeie reală, vie, cum ar spune Andrea Dworkin. O dă afară din casă în șuturi la propriu. Cât de banal! Câte Vere cunoalte fiecare dintre noi? Microagresiunile se transformă în violență fizică. Poliția nu zice nimic, ca de obicei. Cine crede o femeie nebună?

Vera e terminată. Depresia ei (lasă să se înțeleagă) e diagnosticată ca schizofrenie, deși ea nu are halucinații, nu aude voci, nu are niciunul dintre acele simptome așa-zis pozitive. Dar stigma e mai mare și e în acord cu poziția pe care i-o rezervă caracatița. Societatea schizofrenică transmite țapului ispășitor propriile probleme, propria vină.

Victima caracatiței alunecă din ce în ce pe toboganul social. Își pierde familia, fetița, locul de muncă. Se angajează ca agent de pază, vânzătoare, dar încearcă să trăiască, să aibă alte relații, are chiar o altă fetiță, bifând noi și noi eșecuri cu oameni din jur. Nimeni nu are niciun fel de empatie față de ea, nimeni nu o susține, toți nu vor decât să-i arate cât e de ratată și de inadecvată. Toți sunt absurd de brutali cu ea. Toți, afară de un amic, nașul celei de-a doua fetițe, care are aceeași soartă crudă a părinților ei. Noroc e doar că a doua fetiță, nerecunoscută de tatăl ei deja căsătorit, deși se dădea singur și infertil, e blondă cu ochi albaștri și frumoasă. Măcar ea va avea ceva cu care să domine....

”Sociologia schizofreniei” chiar tratează sociologic schizofrenia unei societăți care aduce oamenii care cred în adevăr și dreptate la nebunie. Cum se spune, dacă ești normal într-o lume nebună, înnebunești. Nu e nimic normal din ceea ce i se întâmplă Verei. Dar e real, banal, și atât de negat de propaganda oficială, politică, dar și medico-psihologică. Cei mai mari dușmani ai oamenilor sunt alți oameni.

Totul e brutal de sincer și de real în acest roman, în care cruzimea umană e atât de minuțios descrisă. Orice femeie e mai mult sau mai puțin Vera. Romanul e inspirat din decoruri și sentimente reale. Faptele sunt incontestabile.