Ion/ Blestemul pământului, blestemul iubirii

Tot ce e reușit la acest roman e descrierea brutalității, a mentalităților patriarhale, a interacțiunilor interumane într-o comunitate rurală de români din Transilvania, la sfâșitul secolului al XIX-lea. Dar parcă ar fi în sudul României, nimic deosebit. Să ne imaginăm doar că personajele aveau ceva accent ardelenesc, în rest, e stilul de brutalitate ”mitic”\ Nu e de mirare, probabil strămoții de căteva secole sau chiar mai puțin migraseră din Valahia, dar poate cu ceva timp în urmăși mai din sud. Lumea din ”Ion” e mai apropiată de cea din ”Zorba Grecul”, fără a avea acel farmec dat de hedonism și delăsare, decât de cea din romanele ungurești și germane ale conlucuitorilor. Pasiunile, puternice și egoiste, nu sunt legate doar de sex, și în nicinn caz delicioasa delăsare și relaxare nu pune stâpânire pe oameni și nu le ia mințile, cum face cu Zorba. Aici intervine pasiunea pentru pământ, ca sursă a bogăției și a statusului social. Sigur, e greu să-ți imaginezi ca acea pasiune să fie larg răspândită în Grecia. Dar nu e greu să-ți imaginezi că ar fi fost ușor dobândită într-un alt relief. Visul atenienilor antici era să aibă un petic de pământ din care să trăiască la țară. Dar numai în coloniile de peste mări își puteau permite așa ceva.

Ce mai are în comun cu ”Zorba” e faptul că pentru personaje moralitatea e o glumă proastă. Conștiința e un atavism care pare să fi dispărut din unele comunități rurale din Europa. Și nu doar rurale. Cum observa Stendhal în ”Mănăstirea din Parma”, când un personaj tremură de frică pentru o rudă care putea fi otrâvită, deși ea însăși folosise otrava ca armă politică, dacă atunci cineva i-ar fi zis că asta e, nu poți avea pretenție să nu ți se răspundă cu aceeași monedă, i s-ar fi părut o glumă proastă. Personajele din ”Ion” ar fi avut o atitudine similară. Unele ar fi recurs la violență chiar, pentru că acolo violența e omniprezentă. Și nu vine numai din pasiune puternică, ci e și mijloc de defulare. Mai ales violența față de femei, care sunt folosite ca sex de box chiar de tații lor, ca în cazul Anei.

Despre ce e vorba? Un tânăr ambițios e atras de o tânără frumoasă, cu ochii albaștri și pielea fină, Florica. Numai că Florica e fiica unei văduve care nu a administrat bine averea agonisită de soț. Cum spune autorul referitor la răposatul ”un cap de bărbat”, adică superior, inclusiv la afaceri unei femei, deși și în Transilvania, ca și în Valahia, probabil și în Moldova, femeile erau cele care administrau gospodăria atunci, ca și mai târziu. Dar ce contează, un bărbat a făcut avere, iar văduva lui, de, femeie lipsită de viziune, a risipit-o. Așa că frumoasa Florica e doar frumoasă, nu și bogată. Aici Ion are o dilemă existențială: ce să facă? S-o ia pe Florica sau pe Ana, care e urîțică, dar bogată? Ca un om rațional, se decide s-o ia pe Ana. Numai că și tatăl ei, văduv, e rațional. Și de aceea îl refuză. Vrea s-o dea unui bărbat cu mai multă avere. Sigur, nu pune problema ca acel bărbat să se poarte mai bine cu ea. Doamne ferește! Astea sunt mofturi.
Ana, așa urâțică, are succesul ei. George, un tip nu prea bine clădit (sau poate prea bine, adică cu prea mult material), o place. Cine zice că doar modelele, feminine și masculine, sunt dorite? Dar ea îl vrea pe Ion. Într-o comunitate creștină (sigur, doar cu numele când vine vorba de valori, dar nu asta e valabil pentru mai toate din Europa de atunci?) Ana umbla liberă, se întâlnește cu băieți, și chiar are cumva șansa să aleagă. De fapt alege. Ea îl vrea pe Ion. Lucrurile par a se aranja, pentru că și Ion își pune în cap s-o aibă, de fapt dreptul ei de moștenire. Această idee îi dă mari bătăi de cap lui Ion, care, prin preocuparea lui mentală continuă. atrage atenția unui vecin educat, fiul învățătorului, Acesta, dorind să-l ajute, aruncă o vorbă negândită și neacoperită de vreo soluție: ”dacă nu vrea, trebuie să-l obligi!” Poate vecinul nu vedea soluția, dar pe Ion aceste vorbe l-au condus la un mare ”Evrika”. Fața lui s-a luminat, spre marea suprindere a vecinului, care n-a înțeles nimic.

Soluția era să o lase pe Ana gravidă, ceea ce și reușește după mai multe eforturi în tura de noapte, lucrând în aceeași cameră cu tatăl ei anesteziat de alcool. Aici autorul face o remarcă. În altă comunitate din Transilvania, chiar românească, acest lucru ar fi putut să nu aibă mare importanță. Erau comunități din zonă, unde miresele umblau cu unul sau doi copii de mână. Nu era o problemă. Dar Ana nu avusese norocul să se nască acolo. Și nici suficientă educație și înțelegere ca măcar să plece din a ei, cum probabil atâtea tinere au făcut-o în perioada aceea.

Când tatăl ei află că a rămas însărcinată, începe seria bătăilor cumplite la care o va supune de fiecare dată când îl va vizita apoi, după ce viața ei, cum era de așteptat, devine un infern. Dar cu gura satului nu te pui. Nu e vorba de religie, de moralitate, ci doar de opinia publică, căreia și alcoolicul campion al violenței trebuie să i se supună. O dă lui Ion, îi dă și pământ, ca s-o ia. Că de, acum e gravidă, nu mai face multe parale. Gura satului e astupată, Dar Ana intra în gura iadului. Cum ea era nedorită ca femeie, nu era doar o foaie de dotă, acum nu mai avea nevoie de ea. ȘI se poartă ca și cu un obiect inutil. La fel și soacra ei. Singurele momente de tandrețe, de empatie pe care i le arată Zenobia, soacra ei, e când Ana naște pe câmp. Dar nici atunci Ion nu e mișcat, văzând cum se chinuie. O expediază simplu: ”asta e soarta femeilor!” Da, femeile trebuie să se chinuie, și nu doar din motive naturale.

Ana intră într-o mare depresie. Sigur, nu așa i se spune stării ei, Dar cam asta e. Depresia nu e doar postnatală, e dată de descoperirea ei că nu contează pentru nimeni, că ea nu există ca ființă umană. Când îl vizitează pe tatăl ei, în loc de cuvinte de mângăiere, el o mângăie cu pumnii și picioarele. L-a făcut de râs, l-a făcut să piardă pământul, la ce putea să se aștepte? Ce fiică-obiect e ea?

Ana, care probabil nu se temea de iad, cum te-ai fi așteptat de la o fermieră ortodoxă, se spânzură. Nici atunci soțul ei nu e prea impresionat. Și doamne ferește să-și facă mustrări de conștiință! Ce e aia? Dacă moștenirea ei rămâne la el? La scurt timp moare și copilul lui cu Ana. Această moarte, ”a stârpiturii aceleia”, după care ar fi fost cel puțin ciudat ca bunica sau tatăl lui să sufere, nu aduce nicio problemă legată de moștenire. Era simplu. Copilul moștenește mama, iar tatăl moștenește pe copil. Numai că mai apare un moștenitor: bunicul copilului, tatăl Anei. Se semnalează aparițiile lui recurente, stimulate de alcool, cu scopul de a cere pământ. Dar nimeni nu-l ia în seamă. Nu se pune problema nici în cazul lui de vreun regret față de Ana, de vreun sentiment de vinovăție. Cum așa ceva? Doar sentimentul pentru pământ îi rămăsese. Sau doar pe-ăsta îl avusese...Greu de spus!

Interesantă e legătura cu alcoolul în acea perioadă la țară. Nu era o problemă să oferi o tratație copiilor mici. Cât despre femeile însărcinate, era unul dintre privilegiile lor ca femei. Zenobia se răsfață când fiul ei îi oferă un pahar de tărie. I se pare o mare cinste ”doar nu e însărcinată”. Să fie consumul de alcool încă înainte de naștere motivul extirpării moralității?

Nu poți să nu compari această atitudine cu cea a altui personaj dintr-un serial maghiar difuzat prin anii ”90 la ”Emisiune în limba maghiară”. Acțiunea era tot în secolul al XIX-lea, dar cu decenii mai devreme. Doi studenți sunt găzduiți la un castel nobiliar în drum spre casă. Numai că nobilul îi răpește pentru a-l însura pe unul dintre ei forțat cu fiica lui însărcinată. După ce încercarea de convingere eșuează. Sigur că nici aici nu e ceva moral, dar asta e o atitudine de tată mult mai normală. Sigur, e vorba de un nobil. Și maghiar.

Banii și averea femeilor sunt esențiale, dar numai când pot dispune de ele, sau când au protecția tatălui. Anei pământul nu i-a ajutat la nimic. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ana ar fi decis să plece și să ia pământul cu ea? Era în continuare pe numele ei? Era căsătorită legal? Cum afecta asta dreptul ei de proprietate? Povestea Anei e cea mai interesantă din roman. Ea e cea care simte cu adevărat, care are sentimente omenești, profunde. Ea e normală într-o lume amorală. Și evadează din acea lume în singurul mod pe care îl găsește posibil. Probabil Ana era analfabetă sau avea foarte puțină educație.,

E totuși cineva care se revoltă de soarta ei? Da, vecina, nevasta învățătorului, care îi reproșează lui Ion, după ce aude țipetele Anei, provocate de tatăl ei, lipsa de responsabilitate, extinzând-o asupra bărbaților în general, care lasă femeile însărcinate. Ca de obicei, el dă vina pe Ana, că ea nu l-a refuzat. Ni se pare cunoscut? Dar solidaritatea feminină a respectivei doamne se oprește aici. Fiica ei e convinsă în cele din urmă să se mărite cu un popă deloc atrăgător, deși ea avea alte vise. Poate că nu merită să fie bătute și abuzate, dar femeile trebuie să-și facă datoria. Totuși există femei măritate care au amanți tineri. Dar nu sunt românce, ci unguroaice, eventual măritate cu evrei.

Povestea lui Ion nu mai continuă mult. Realizat pe plan material, liber, fără nevastă, fără copil, fără mustrări de cănștiință și regrete, se întoarce la Florica. Numai că soțul ei cel din topor știe să și mânuiască alte unelte. Îi aplică o lovitură în cele din urmă cauzatoare de moarte. O viață mizerabilă se încheie într-un mod mizerabil. Nu sunt descrise sentimentele lui Ion înainte de a părăsi această lume, dar nu ne putem imagina ceva care să aducă a analiză a justiției naturale. Ne putem imagina doar sentimente de frustrare.

”Ion/Blestemul pământului, blestemul iubirii” descrie o lume cu adevărat scărboasă. Stilul e unul adecvat, care se potrivește acțiunii și sentimentelor personajelor. E și ăsta un talent, pe care nu-l putem nega autorului, Liviu Rebreanu.