Femei patriarhale. Feminista radicală...tradiționalistă

Li s-a reproșat adesea feministelor radicale că ar fi tradiționaliste. De către necunoscători, de către stângiștii superficiali și misogini, care oricum nu știu nimic despre feminismul radical și despre problemele reale ale femeilor. Nu ești de acord cu faptul că femeile nu pot avea un cromozom Y sau penis, gata, ești tradiționalistă, aliată a dreptei, că asta zic și cei de dreapta. Dacă spui ceva ce spune și Puțin, de exemplu că zăpada e rece și udă (el clar știe foarte bine cum e zăpada), clar ești putinistă. La fel, dacă nu accepți un delir pe care conservatorii nu-l acceptă, clar ești conservatoare, tradiționalistă, ești cu rolurile de gen. E rol de gen să faci orice, cu oricine, mai ales cu alte femei, cum zice feminismul radical pe bune. Dar ei nu gândesc atât de subtil, pentru că drepturile, sentimentele femeilor, sunt ceva foarte subtil.

Femeile în patriarhat sunt trădate de toată lumea, inclusiv de alte femei. Pentru că pentru femeile patriarhale (și astea sunt majoritatea), femeile sunt inferioare. E aproape la fel de lipsit de importanță pentru femei ca și pentru bărbați să trădezi o femeie, să o lași să aștepte, chiar să nu-i citești mesajele. Pentru că femeile sunt lipsite de importanță, sunt cetățeni de rangul doi. Lucrurile se schimbă un pic dacă femeia are putere. Într-o societate patriarhală, femeile învață ierarhiile bărbaților. Și trăiește după ele. Abuzează și devalorizează femeile fără regrete. Femeile nu au puterea, ce pot să-ți facă? În schimb, atenția unui bărbat e neprețuită. El e superior. Dacă îți face marele serviciu de a avea o relație cu tine sau, și mai tare, a se căsători cu tine, devine zeul tău.

Și totuși, nu despre acele femei vorbim acum. Sau nu cele care gândesc așa ceva pe față. Nu, vorbim despre o specie rară: femeile care se declară feministe radicale, dar se poartă și simt exact ca niște femei patriarhale standard. Până la urmă. Ele mint, manipulează, înșeală...alte femei, mai ales alte feministe, suficient de naive încât să le creadă.

Există feministe (femei) care se declară radicale, dar care cred în cultul trans. Am întâlnit așa ceva. Nu despre ele e vorba. Dar există femei care se declară feministe radicale, dar sunt măritate, au copii și de fapt exercită roluri tradiționale de gen. Mai mult, le recomandă și altora. Căsătoria e o soluție pentru a nu fi abuzată într-o relație. Ce???? Păi căsătoria așa a fost gândită, să ofere și un fel de protecție față de abuzurile... dinafară. Stăpânul își proteja sclavii. Vasalul era protejat de senior în Evul mediu. Dar cu ce preț? În loc să spună că vor o societate în care libertatea sexuală să fie sigură și plăcută pentru femei, ele vor să readucă pe scenă și să valorizeze instituțiile patriarhale.

Această specie de femei e tot o subspecie patriarhală. Ce le atrage pe ele la feminismul radical sunt de fapt analizele marxiste. Dar nu legate de femei, de femei ca clasă socială, exploatată, ci de alte clase, mai ales cu implicații economice. E ura față de cei cu bani și cei cu inițiativă, adică de bani din inițiativă, din antreprenoriat. De fapt vor tot exploatare, dar altfel. Și exploatarea altor femei. Că femeile trebuie să fie solidare, ceea ce e absolut esențial, dar solidaritatea pentru această specie înseamnă ca alte femei să le ajute și promoveze pe ele, ca ele să beneficieze gratis de munca și ideile altor femei. Ca apoi să se întoarcă la soții și copiii lor. Că da, ele sunt măritate și au numele soților de foarte multe ori. Cam cum voiau și liderii bolșevici. Solidaritatea muncitorilor să muncească pentru întregul popor, de fapt pentru o elita impenetrabilă, de tip feudal.

Această specie de femei patriarhale este parazită a feminismului, în special a feminismului radical. Victimele lor sunt feministele radicale, care le cred (cum poți crede că e feministă radicală o femeie care e măritată și are numele soțului?) uneori dintr-o disperare de a găsi femei ca ele într-o lume îngrozitoare.

Zilele trecute, după ce guvernul Bolojan a venit cu măsurile de austeritate și cu toate problemele care decurg de aici, o astfel de așa-zsă feministă radicală se plângea de lipsa de solidaritate a femeilor cu mamele. Chipurile feministele academice sunt privilegiate și ele nu înțeleg mamele cărora li s-au tăiat sporurile. Mai mult, feministele chipurile nu acceptă maternitatea și dă un citat cu niște idei aberante despre motivele pentru care feministele nu ar accepta maternitatea. Că e vorba de sânge, de lipsă de putere și dependența pe care le aduce maternitatea, de aspecte biologice descrise la nivel de Biblie. De fapt maternitatea, nașterea, nu e despre un spectacol cu sânge și secreții, e cu mult mai mult, cu multe lucruri despre care nu se vorbește. Nașterea și maternitatea sunt cu dinți pierduți, creier cețos, care devine mai predispus la demență, cu mușchi abdominali distruși, cu perineu distrus și incontinență urinară și chiar cu psihoză postnatală din care nu-ți mai revii niciodată. Maternitatea nu e ceva ce poți pretinde cuiva, mai ales în necunoștință de cauză. Dacă unei femei i se implantează un embrion și e silită să treacă fără voia ei prin sarcină, naștere, alăptare și dependența unui copil de ea (nu zic mai mulți) persoana care ar face așa ceva ar putea primi închisoare pe viață și ar apărea la știrile din toată lumea. Dar dacă o femeie e violată și trece prin așa ceva, în multe țări nu are dreptul nici măcar să avorteze. De asemenea, dacă un politician impune unei femei să treacă prin așa ceva doar pentru că a făcut sex, clar nu cu intenția de a procrea, oamenilor li se pare ceva normal. E absolut normal să rămâi gravidă, să naști, să faci copii, să-i crești, mai mult sau mai puțin singură și să-ți distrugi viața.

Că feministele din mediu academic nu sunt feministe e real. Lor le pasă de granturile obținute pentru feminism, nu de femei. Dar o feministă adevărată nu are cum să accepte sarcina și nașterea în forma asta, și mai ales în societatea asta. Dar dacă luăm în seamă și faptul că femeile concep, rămân gravide și nasc în cadrul unor relațiile patriarhale, de fapt nasc și rămân gravide prin viol, te gândești că logic ar fi ca prioritățile feministelor să fie relații în urma cărora apar copiii. Maternitate se cheamă și dacă femeia rămâne gravidă după ce a fost bătută și violată de partenerul cu care stă ca să aibă casă și masă. Că măsurile guvernului sunt aberante, e real. Dar e ca și cum am vorbi despre un porc care s-a mai tăvălit o dată prin noroiul în care era și bălegar. Prioritatea ar fi ca acele femei să fie libere sexual, ca ele să aibă o viață sexuală reală. Și să nu fie implicate în relații de supraviețuire. Adică relații patriarhale. Femeile trebuie să fie susținute să-și aleagă în cunoștință de cauză relațiile, conceperea unui copil, maternitatea.
O altă prioritate ar fi ca sarcina și nașterea să nu mai fie ce sunt. E o problemă de medicină...feministă. Nașterile în laborator ar fi una dintre soluții.

Și ajungem și la problema solidarității. Respectiva femeie e una despre care foștii colaboratori (mai multe foste colaboratoare) nu mai vor să audă. Tot ce spun e că ea ”nu face nimic decât în interesul ei”. De fapt profită de cine poate, mai ales de femei, pentru avantajele ei. Nu vede altceva decât avantajul ei academic și material. ȘI ca orice marxistă e extrem de interesată de material. Adică tu dai țeapă altor femei și feministe și vrei solidaritate feminină. Cu tine! Ce glumă bună! Despre mine a spus cuiva, o altă victimă, feministă radicală pe bune, atunci când a întrebat-o dacă mă cunoaște:

- Da, o cunosc! O nebună! A scris nu știu ce carte și apoi m-a anunțat cu mesajul: ”luați-mi cartea!”

Era vorba de cartea mea feministă radicală. Deci așa se manifestă ”solidaritatea” ei feminină. O feministă radicală care își face publicitatea unei cărți e ”o nebună care zice: luați-mi cartea”. Atunci despre ce fel de solidaritate vorbim?

De notat că ea nu era nicio operă, doar pile care au ajutat-o, ca și pe colegele ei, pe care le critică, să ajungă în mediul academic.

Și tradiționalismul nu se oprește aici. Ea are aceeași atitudine față de soț ca și o femeie care se vrea dna doctor, dna colonel, ea nefiind nici doctor, nici colonel. Într-o discuție în care o femeie vorbea despre un domeniu de activitatea cu care ea nu avea vreo tangență, a găsit să precizeze că soțul ei se pricepe la așa ceva. Se citea invidia față de acea femeie în ochii ei, iar ideea cu soțul priceput a venit ca o salvare a neputinței și ignoranței ei. Sigur, soțul nu se pricepea, era vorba doar de o legătură îndepărtată cu acel domeniu.

Feministele radicale trebuie să fie solidare, și trebuie să ajute alte femei. Dar în niciun caz cu asemenea paraziți profitori. Le ajunge patriarhatul, nu au nevoie și de soțiile privilegiaților patriarhatului, ca să le exploateze și ele.

 

Continue Reading

Moralitatea în patriarhat nu există, o societate bună patriarhală e imposibilă

 

Iisus nu avea cum să creeze o lume morală. Nici Budha, nici Mahomed. Niciun lider patriarhal nu poate face asta. Pentru că patriarhatul e imoral prin el însuși. Un sistem patriarhal are imoralitatea inclusă. Are exploatarea și crima, nedreptatea. Cum spunea autoarea feministă radicală Bev Jo despre o femeie care, sub influența cultului trans, voia să devină bărbat, ”ce crezi că fac bărbații și tu nu poți? Ei ucid, violează, torurează. Asta e ceea ce știu ei să facă”.

Patriarhatul nu poate fi moral. Pentru că se bazează pe ceva profund imoral și profund nenatural: pe sclavia femelelor unei specii. Când la orice specie, femelele și puii reprezintă nucleul societății. Masculii pot fi sau nu acceptați. De cele mai multe ori sunt alungați, ca la albine, dar nu numai. Și mamiferele alungă masculii. Femelele își alungă fiii. La unele primate, ca la cimpanzei și bonobo, acest lucru nu se întâmplă. Dar asta se poate pune exact pe forța și influența femelelor care aleg să-și apere puii masculi. Fiii lor nu pleacă din grup pentru că, fără protecția mamelor, ar fi uciși.

Patriarhatul e o societate a bărbaților în care femeile sunt sclave. Ele sunt folosite ca mașini de făcut copii, aparate de uz casnic și jucării sexuale. Valorile patriahatului nu sunt bunătatea, empatia, sensibilitatea, raționalitatea (doar raționalitatea în sens psihopatic e ridicată la rangul de virtute, adică lipsa de sentimente, alegerea rece). Patriarhatul valorizează lupta, eroismul, uciderea, curajul în luptă, loialitatea față de lider. Valorile astea nu doar că sunt inutile pentru indivizi și societate, dar sunt chiar nocive.

O societate nu poate fi morală cu asemenea valori. Nu poate fi nici dreaptă, nici plăcută pentru locuitorii ei. A spus ceva Kant despre patriarhat? Probabil nu cunoștea termenul. Răul făcut femeilor, sclavia lor, era trecut cu vederea. Asta era considerată, până și de Marx, considerată ordinea naturală a lucrurilor. Lucrătorii erau exploatați, dar activitatea neplătită a femeilor era ceva natural, care izvora din natură, ca ploaia.

Patriarthatul se bazează pe ierarhiile masculine, pe nevoile masculine de dominare pe baza forței. Aceste ierarhiile de tip masculin există și la alte primate. Ești de succes dacă ești puternic, dacă ești un mascul puternic și influent. Dar la cimpanzei societatea e mai bună pentru că și femelele, cele în vârstă, au o poziție importantă, imediat după masculii dominanți. Societatea umană ar fi mai bună dacă ar fi ca la cimpanzei, nu zic de bonobo.

Ierarhia dintre masculi se stabilește pe forță și prestigiu, care nu are legătură cu binele social. Rar, bărbații se laudă cu salvarea femeilor. Pentru că salvarea nu le stă în fire. Lor nu le pasă de oameni, de femei mai ales. Pe când la femei, a salva alți oameni, în special membri ai familiei, face parte din viața de zi cu zi. Dar orice face un bărbat e apreciat, orice face o femeie e ceva normal, de la sine înțeles.

Bărbații se nasc cu imoralitatea în sânge. Dorințele lor sunt nocive și imorale pentru întreaga societate. Interesele lor nu se potrivesc cu cele ale altora. Ei trebuie să facă rău, să distrugă, pentru a se simți bine, pentru a se simți de succes. Reușita unui bărbat e antisocială. Sexualitatea lui e imorală. Afară de faptul când nu funcționează decât ca o jucărie sexuală pentru femei. Filmul ”Biete creaturi” cu Emma Stone, conține la un moment dat remaca ”sexualitatea bărbaților e imorală”. Nimic mai adevărat!

Puterea bărbaților în societate e nocivă. Interacțiunile dintre ei, ierarhiile lor sunt nocive. Ierarhiile lor se stabilesc, cum am zis, pe forță. Pe când ierarhiile femelelor, pe vârstă, deci prestigiu. Masculii nu au evoluat pentru a trăi în societate, pentru asta trebuie să fie întrunite condiții speciale, discutate altundeva. Atunci ei arată, se poartă și fac ceea ce fac femelele. Cuplurile monogame din lumea animală arată asta. Porumbeii, lupii, chiar gibonii, seamănă între ei, când e vorba de sex, dimorfismul sexual e redus. Dar de obicei masculii au evoluat pentru a nu trăi în societate. Au evoluat pentru a atrage atenția de la distanță, cum sunt păunii, prin felul cum arată, prin felul cum se poartă (unele păsări cântătoare) sau prin forța lor. Aici selecția nu e făcută neapărat de femele, ci ei se selectează unul pe altul prin concurența dintre ei. Doar cei mai puternici au acces la societatea femelelor. Și pentru scurt timp. Cum nu le mai convine, ele, în clanurile lor matrilineale (fiind surori sau verișoare) îi alungă. Ca la babuini, de exemplu. Dar masculii nu au evoluat în general pentru a fi în societate. Pe când femelele sunt societatea. Să vedem ce se întâmplă la elefanți, unde societatea e formată din femele și pui, condusă de o matriarhă în vârstă. Masculii nici nu pot să comunice, adică, în limbaj omenesc, nici nu pot să vorbească. Și la om se vede o diferență între abilitățile lingvistce ale sexelor.

Masculii au evoluat să etaleze talente sau să fie cât se poate de agresivi și violenți ca să-și îndepărteze rivalii. Ei nu au evoluat să aibă grijă de femele și pui decât la puține specii. Cum se vede și la om, foarte mulți masculi nu pot trăi în societate. Sunt, cum se spune, antisociali. Unii dintre ei comit infracțiuni grave, ei intră adesea în pușcărie, unde continuă să revină de-a lungul întregii vieți. Într-un documentar despre viața din pușcăriile americane, apărea un bărbat care era individ alfa în pușcărie. Gardienii spuneau că se va întoarce. În pușcărie e cineva, are o poziție, în libertate nu valorează nimic. Dacă era cimpanzeu, acel individ ar fi fost de succes. La om, cum se observă istoric, orice societate mai civilizată vine la pachet cu ”efeminarea” bărbaților.

Asta e de fapt ceea ce femeile ar alege, mai ales când devin conștiente de alegerile lor. Femeile mature vor bărbați sensibili, empatici, care contribuie la bunăstarea familiei nu doar prin alocarea resurselor, care să nu fie violenți sau geloși. Probabil în acest sens se vede ceea ce Darwin numea ”selecție sexuală”. Din păcate, competiția dintre masculi, în condiții grele, a dus la o altfel de selecție, făcută de masculi. Cei mai slabi erau îndepărtați, cei mai puternici rămâneau în apropierea femelelor și a puilor. Partea bună e că femeile nu se împerecheau întotdeauna cu acești masculi. Dădeau șanse masculilor tineri, marginalizați. Probabil dacă selecția sexuală făcută de femei va continua mii și milioane de ani, bărbații vor fi și mai efeminați, mai apți de a trăi în societate. Adică ceea ce îi va diferenția de femei vor fi organele sexuale. Femeile preferă și bărbații fini, care arată cum se spune ”efeminați”. Deși termenul e impropriu. Mai precis ar fi neoteni, nu foarte masculinizați.

Deci, în realitate, bărbații se nasc plini de păcate. Binele și succesul lor e răul social, în special al femeilor. Atunci de ce valorile lor, asociate unui sistem criminal, numit patriarhat, să fie cele impuse în societate? O societate va putea deveni morală când femeile vor fi adevărat libere și când cultura va fi curățată de patriarhat.

Iisus, Ioshua adică, ar fi încercat, conform tradiției, să creeze cea mai bună societatea, cu fraternitate și amabilitate între oameni. Budha, cu secole înainte, ar fi încercat același lucru. Bineînțeles, ceea ce voiau ei era imposibil. Nu ziceau nimic de femei, de crima patriarhatului. În acele timpuri, cu câteva decenii înainte de Ioshua, o regină din dinastia Ptolemeilor, părtașă la toate crimele fraticide și soricide inerente luptei pentru putere (cel puțin conform surselor romane), Cleopatra, ar fi inspirat dezvolarea cultului lui Isis, apoi al sfintei Maria, conform autoarei cărții ”Când femeile stăpâneau lumea”, Kara Conney. Și domnia Cleopatrei, personaj clar real, e milenară.

Societatea nu poate fi mai bună dacă patriarhatul se menține, adevăr de care și liderul kurd Abdulak Ocalan, condamnat la moarte în Turcia, e conștient. Comunitatea Rojava a fost inspirată de această idee.

Continue Reading

Emanciparea femeilor de patriarhat. Femeia mereu pe primul plan. E posibil?

E de mirare acum, la peste un secol de când femeile din Occident au început să obțină dreptul de vot, cât de multe femei rămân în relații abuzive, sunt ucise de parteneri sau chiar acceptă în continuare să se implice în relații heterosexuale de tip patriarhal. Li se reproșează femeilor că nu sunt suficient de puternice, că nu aleg să plece din relații, că nu se pun pe primul plan. Asta se face în primul rând de femei tinere, cumva privelegiate, care nu cunosc adevărata față a patriarhatului, care înseamnă pentru cele mai multe femei, alegeri imposibile sau lipsa oricărei alegeri. ”Alegerea Sophiei” e despre alegerile oricărei femei, cu mici excepții, în patriarhat. Numai ce se vehiculează ca o alegere facilă, alegerea între familie și carieră, e de fapt ceva ce nu ai putea să pui un bărbat să aleagă. Adică vrei să exiști în societate, să fii liberă și să nu mori de foame sau să te reproduci. Niciunei femele de altă specie nu ai putea să-i ceri așa ceva. O femelă de altă specie, dacă nu ai castra-o înainte, ar deveni foarte agresivă dacă nu ar avea acces la reproducere, chiar dacă ar avea hrană, adăpost, chiar afecțiune. Există anecdota cu lupoaica domesticită care a ajuns să atace oamenii. S-a spus că lupul, orice ar fi, rămâne o fiară. Amănuntul era că nu fusese lăsată să se reproducă. Lupoaica se comportase absolut normal, datî fiind situația ei. Dar pentru o femeie nu e ceva normal. O femeie nu poate să aleagă. Ea trebuie să devină sclavă pentru a se reproduce, pentru a-și exercita instinctul de reproducere. Pentru că bărbații în patriarhat, chiar dacă nu mai vând femeile de la unul la altul, au învățat că rolul unei femei în familie trebuie să fie de sclavă. Dacă ea nu renunță la libertatea ei de bună-voie, ea nu poate fi soție. Până la urmă e logic. Mai nou, femeile înțeleg că rolul unui bărbat în viața unei femei e doar acela de donator de spermă, eventual de orgasme, dar pentru scurt timp. Femeile africane au cel mai bine întipărit în cap acest adevăr și se comportă în consecință. Mai nou, din ce în ce mai multe occidentale adoptă acest model.

În Belgia se spune că bărbații și femeile nu sunt făcuți să stea împreună. E corect, nu altfel decât cu renunțarea la umanitate a femeii, după modelul patriarhal. Acest model a mers doar când femeile nu aveau niciun drept. În Biblie încă se vorbește de femei care erau prostituate, locuiau împreună și-și creșteau singure copiii. Poate că nici nu erau chiar prostituate, dar așa erau considerate femeile fără bărbat. Printre legile lui Moise e interzicerea fiicelor lui Israel să fie prostituate. Toate trebuie să se măritate. Adică să intre în sclavie. Dacă nu erau sclave, adică sub protecția unui bărbat, erau foarte vulnerabile. Într-o societate violentă, patriarhală, ele puteau fi jefuite, violate sau ucise oricând. Aveau oare atunci mai multe șanse de a supraviețui dacă erau măritate? Evenimentele recente, cu grupuri de femei și bărbați deținuți trimiși în Australia în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, arată că da. Un viol în masă avea loc când se ajungea la destinație, iar femeile necăsătorite (fără protector) erau victime sigure.

Dar, odată ce femeile au acces la un pic de autonomie, adică la posibilitatea de a-și gestiona singure averea, ele încep să profite. Pe timpul romanilor, o lege care avea drept scop prevenirea acumulării de averi foarte mari de către unii bărbați, dădea femeilor șansa de a moșteni averea și de a o gestiona singure. Sigur că ele au profitat imediat. Deși cum Simone de Beauvoir le critica în ”Al doilea sex” nu au ajuns decât de a profita de drepturi negative, ele au început să se bucure de libertate sexuală, de posibilitatea de a-și alege singure soții. Pentru femeile cu avere lumea se schimbase. Avem cu ele imagini de la piscină îmbrăcate în costume de baie identice cu cele moderne, nu cu cele din secolul al XIX-lea. Mai puțin se știe că pe timpul Imperiului Roman, cum era previzibil, femeile aveau voie să practice unele meserii masculine. Nu doar că puteau ajunge în administrație, dar puteau exercite meseria de medic. Chiar contemporanii se plângeau că prea puține femei erau medici, când calea spre această profesie le era deschisă (conform Jerome Carcopino, Viașa cotidiană în Roma la apogeul imperiului”). De ce se întâmpla asta? Pentru că femeile bogate puteau studia, iar cele mai multe nu erau obligate, alegeau să ducă o viață liniștită, de lux și plăcere. Acum nu s-ar întâmpla la fel? Deși acum există mult mai multă presiune socială pentru ca femeile să lucreze.

Dar, deși unele căi erau deschise (parțial, pentru că femeile în continuare nu puteau face politică, avea funcții publice, ca senator, consul, împărat), ele erau doar pentru femeile bogate. Cele sărace nu aveau dreptul nici la viață. Cum spune tot Jerome Carcopino, (”Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului”) se pare că mai multe fete erau ucise la naștere decât băieți, pentru că erau mai puține fete orfane decât băieți.

Concluzia e că orice societate patriarhală, în care situația femeilor s-a relaxat un pic, acea relaxare era pentru unele categorii. Pentru cele mai multe, situația era foarte grea. Chiar dacă femeile din clasele inferioare, dar libere, cum ar fi în Grecia Antică, erau oarecum libere în sensul că puteau să meargă neînsoțite, să muncească în public, să vândă în piată, viața lor era epuizantă și plină de sacrificii. Așa cum este și acum viața femeilor care muncesc. Care trebuie să muncească, aș adăuga. Nu ne mirăm că implicarea lor politică este atât de redusă, că ele au o conștiință feministă atât de redusă. Ele nu au timp să se gândească la ele, ele nu au timp să citească, să dezbată. Și nici nu prea ar avea structuri s-o facă.

Dar ceea ce se puțin, ce se înțelege și mai puțin e că femeile nu sunt egale cu bărbații. Da, sunt superioare. Rolul lor în familie, în societate, nu e egal cu al bărbatului. Ele pot face și fac întotdeauna mai mult. Dacă femeile aleg cu bună știință, înhămându-se la mari eforturi și sacrificii, să-și facă familii singure, e un mare avantaj. Din păcate și ăsta e un privilegiu. Fac asta în Africa, unde femeile se ajută între ele, unde au plasă de siguranță. În Occident trebuie să aibă bani, poziție socială bună sau protecție socială. Pentru femeile sărace, fără educație, din țări occidentale fără protecție socială, ca România, această alegere e foarte dificilă.

Dar ele nu pot să renunțe la familia de origine. Acolo, mai ales în unele pături sociale, începe discriminarea femeilor. Acolo fetele sunt educate să muncească de la vârste fragede. Li se insuflă că ăsta e rolul lor. Asta se vede din cărțile scrise de femei musulmane imigrate în Occident, eventual născute acolo. Primii abuzatori sunt cei din familia de origine. Dincolo de relațiile patriarhale, exploatarea femeilor, autoritatea masculină paternă sau a altor rude de sex masculin, îngrădirii libertății de mișcare și de exprimare, există și influența mamelor. Mamele în patriarhat valorizează mai mult fiii. Fetele sunt discriminate față de frații lor. Frații pot face mult rău, uneori ajung să își violenteze sau chiar să-și ucidă mamele, dar ele îi preferă în continuare. Ei sunt ușor iertați. Frans de Waal spune că a văzut spărturi în solidaritatea feminină de la bonobo doar când femelele se băteau pentru fiii lor. A nu avea frați e un mare privilegiu. Fetele probabil cresc mai bine.

Reent o vecină în vârstă de 84 de ani, divorțată și fără copii, a murit subit. Am aflat când alți vecini și autoritățile căutau cu disperare aparținători în telefonul ei. Avea numere ale vecinilor, dar nu și numele fratelui ei, pe care ea îl ajutase în tinerețe să studieze. Regreta asta și le sfătuia pe alte tinere să nu procedeze la fel. Abia după câteva zile, fratele ei a fost găsit.

Din păcate, și în familiile occidentale, chiar dacă nu la același nivel, al patriarhatului adică, există abuzuri. Unele abuzurile pot fi chiar mai mari pe fondul consumului de alcool și droguri. Unele femei se mărită, se cuplează, ca să scape de acasă. Ele reușesc uneori să aibă mai multă influență în familia întemeiată de ele decât în familia de origine. Și în ciuda tuturor eforturilor și sacrificiilor, chiar o viață mai bună. Am spus că alegerile femeilor sunt imposibile.

Dar ce se întâmplă dacă fetele sunt educate la fel ca băieții? Dacă ele au posibilitatea să fie emancipate și sunt sprijinite să fie emancipate? Tot e foarte greu spre imposibil. Dacă ele își aleg partenerul de plăcere, încearcă să aibă o relație partenerială, în care amândoi să muncească, să facă lucruri în gospodărie, tot e greu. Pentru că bărbații nu pot și nu au cu ce să fie la nivelul femeilor. Ei nu pot să facă atâtea lucruri, să organizeze lucrurile atât de bine, să poarte atât de multe griji, să facă munca afectivă atât de bine. Ei nu rezistă la atâta stress și atâtea probleme câte sunt într-o familie. Ce se întâmplă dacă femeile aleg să nu se implice? Se cam prăbușesc lucrurile. Adică ori faci tu, ori nu se face nimic. Și uneori e vorba de decizii extrem de grele, pe care numai femeile, cu creierele lor ”unse” de estrogeni, le pot lua. Bărbații dau repede în primire, cum se spune, chiar dacă au intenții bune. Un bărbat bun și inteligent știe asta. Și atunci alege să contribuie material mai mult decât egal la gospodărie. Înainte, acum câteva decenii, bărbați din anumite categorii sociale alegeau să dea tot salariul soției. Era ceva just în condițiile date. Femeile administrează banii mai bine, fac alegerile mai puțin costisitoare, mai eficiente. Și chiar așa, aportul lor tot nu era egal. Și aici vorbim de bărbați buni, care erau și sunt rari.

Cu alte cuvinte, e imposibil să nu te implici ca femeie, dacă vrei ca lucrurile să nu se prăbușească, dacă vrei ca oamenii din jurul tău să nu sufere, să nu se ajungă la probleme grave economice, de sănătate, de educație. Deci e greu să te emancipezi în sensul de a te pune întotdeauna, în orice situație, pe primul plan. Dacă ai părinți sau rude bolnave, copii care trebuie educați, e foarte greu. Femeile nu fac lucruri pentru recompensă, nu întotdeauna, ci de cele mai multe ori din conștiință. Pentru că trebuie. Cum zice Charlotte Perkins Gilman în ”The Man-Made World; or, Our Andocentric Culture”, bărbații funcționează pe baza recompensei, nu femeile. Asta ar trebui să dea de gândit și biologilor.

Femeile sunt mai buni administratori în familie, dar și în societate. Care e prețul pentru faptul că ele nu au puterea, afară de una slabă, sporadică, de a susține patriarhatul? Vedem dezastrele umanitare, crimele și războaiele din jurul nostru.

Cu alte cuvinte, feminismul are multe de lucru în continuare, multe probleme de rezolvat. Și întâi de toate, multe de înțeles. Dacă o femeie reușește să se pună mereu pe primul plan înseamnă că e foarte privilegiată și nu poți cere asta oricui. Dar ar trebui măcar ca orice femeie să încerce să facă asta pentru ea însăși. ȘI societatea să evolueze în acest sens. 

 

Continue Reading

Patriarhatul ucide. Mereu și mereu

Vă mai aduceți aminte filmul ”Zorba Grecul”, filmul din 1964.. regizqt de Michael Cacoyannis, după romanul din 1946, scris de Nikos Kazantzakis? Cu inegalabilul Antony Quinn în rolul lui Zorba și cu Irene Papas în rolul văduvei? Ce vi s-a părut cel mai impresionant? Afară de asemănarea frapantă de mentalități dintre români și greci? Povestea din acel sat grecesc din Creta putea fi transferată într-unul românesc, schimbată perioadă (pentru că la noi venise comunismul în anii 60, iar afacerile nu mai erau libere), și totul părea absolut la fel. Imaginea cu femeile bătrâne care veneau râzând să devalizeze casa Bubbulinei, care tocmai murise, fără pic de empatie...Eterna procrastinare și lipsă de înțelegere a priorităților, hedonismul..Toate păreau românești. Dar era o excepție, în viziunea mea de atunci.

Când am văzut ”Zorba Grecul” eram adolescentă. Ce m-a șocat cel mai tare a fost ce s-a întâmplat cu văduva. Era o femeie tânără, văduvă, care era mereu hărțuită de un grup de tineri masculi. Unul dintre el o dorea pentru el. Ca pe amantă, bănuiesc. Dar văduva alege să aibă o aventură cu străinul venit după afaceri în sat. Nimic special. Numai că nu și dacă ai gândire patriarhală. Ambițiosul pretendent la favorurile văduvei, când află de aventura ei, se sinucide. Atunci nu am înțeles. Dar era vorba doar de ambiție. Cum a putut lui, bărbat valabil, să i se întâmple una ca asta? A fost o jignire incredibilă. Da, e șocant, dar oamenii au ambiții, gânduri diferite, priorități diferite. Fiecare e în felul lui. Și unii se pot sinucide pentru pretenții absurde.

Dar asta nu e tot. Ce e cel mai șocant e că nimeni nu-și pune problema că văduva era o ființă umană, că avea voie să aleagă, că avea propriile gusturi. Putea să-i placă un bărbat sau nu. Poate nu-ți convenea că nu te-a ales pe tine, poate te durea atât de mult încât ajungeai să te sinucizi. Dar asta nu însemna că oricine pe lumea asta putea să o învinuiască pe ea, pe văduvă, pe femeia care l-a ales pe altul. Nimeni, dacă nu are gândire patriarhală.

După ce prietenul lor se sinucide, flăcăii din sat, grupul patriarhal, cel pe care se bazează de fapt patriarhatul în istorie, începe s-o hărțuie, să se răzbune pe ea. Încearcă s-o pedepsească pentru moartea prietenului lor. În încăierare, văduva e înjunghiată chiar de tatăl celui care s-a sinucis. Incredibil! Nu se vede dacă a ajuns în cele din urmă la pușcărie. Sau a fost ascuns de legi și autorități de legea tăcerii care apăra cutumele.

Deși mă consideram deja feministă, nu am înțeles mecanismul. Sexualitatea femeii, viața ei, aparținea comunității masculine, patriarhatului. Ea trebuia să aibă grijă ce face. Pentru că nu era liberă. Dar atunci am crezut că era ceva local, șocant, nu că asta e de fapt ceva general. În patriarhat femeile nu există pentru ele, ci pentru patriarhat. Ele sunt marfă, nu ființe umane. De aceea sunt ucise fetele care își compromit familile în țările musulmane. Dacă citiți ”Arsă de vie”, scrisă de Souad cu Marie-Therese Cunie, vedeți cum gândește lumea în aceste sisteme. În această carte autobiografică, o tânără din cis Iordania din anii 60 e stropită cu benzină și arsă pentru că rămăsese gravidă. Dar alte fete sunt ucise pentru mai puțin. Ce e interesant e că ele, dacă au noroc, ajung în spital. Acolo medicii se tem să le trateze. De ce? Pentru că și-ar pune în cap familiile lor.

Cu un mare noroc, protagonista din ”Arsă de vie” ajunge la spital, ajutată de vecini, nu de propria familie. De fapt cumnatul îi dăduse foc. Dar acolo nu e îngrijită, doar e spălată ca să nu mai miroase urât. Toți o privesc cu scărbă, fără pic de empatie. Dar ea e rezistentă, are șanse de supraviețuire. O activistă occidentală, elvețiancă de limbă franceză, suficient de norocoasă (dar și ghinionistă, pentru că era suspectată și de evrei și de palestinieni că e din tabăra adversă) să arate ca o localnică, cum multe femei din această parte a Europei, inclusiv România arată, a observat-o în spital. Femeia lucra de mult în Orientul Apropiat, salva copii cu boli grave, dar nu știa de fenomenul incinerării femeilor. Pentru că legea tăcerii funcționează perfect. Acolo mai erau și alte fete, vreo 2 sau 3, care ”căzuseră în foc”. Dar cele mai multe nu au avut norocul să supraviețuiască. Nici pe ele nu le îngrijea nimeni. Trebuia să moară. Activista occidentală reușește, cu mari intervenții, dar și cu complicitatea unui medic tânăr, să salveze fata care își povestește apoi viața. Cum? După mai multe drumuri în satul ei natal, îi conving părinții pentru care condamnarea ei la moarte nu era negociabilă, să lase străinii s-o ia după moarte, să nu o înmormânteze în sat. Adică negociază înmormântarea ei altundeva, dar nu tratamentul, nu șansa la viață. Astea sunt taboo. Interesantă e și atitudinea mamei, bătută și abuzată la rândul ei. Dar viața fetei ar aduce o anatemă asupra familiei, fiii ei ar avea de suferit. Te întrebi dacă ăștia sunt oameni. Dacă sunt părinți. Se pare că da. Mai mult sau mai puțin, cam așa se gândește despre fete și femei în patriarhat. Și în Occident, femeile erau ucise dacă erau vinovate de adulter. De ce? Andrea Dworkin spune că ele oricum nu mai erau utile. O femeie adulteră nu mai era bună de nimic. Trebuia ucisă.

În patriarhat femeia nu e ființă umană, e obiect. Că e mai puțin importantă decât o cămilă în unele locuri e clar. Ea are o utilitate, nu sentimente, nu dorințe prin ea însăși.

La câțiva ani după ce am văzut ”Zorba Grecul” am cunoscut o femeie, medic. Divorța și se pregătea pentru viața de femeie divorțată. Avea în jur de 40 de ani. Zâmbea și râdea, dar era îngrijorată pentru ce va urma. Știa că va fi hărțuită și șantajată. ”Ca femeie divorțată, mi s-a spus, trebuie să fii cu toți sau cu niciunul”. Cum? Ca în ”Zorba”? Se pare că da. Chiar dacă pe ea nu avea s-o ucidă unul, ca pe văduvă, dar avea să fie hărțuită și discriminată. Bărbații se pricep la lucruri din astea. Chiar dacă ea era medic, într-un mediu plin de femei. Dar șefii erau tot bărbați. Ei aveau în continuare pâinea și cuțitul. Șicanele pe care le putea păți erau nenumărate. Deci un medic de 40 de ani se temea pentru viitorul ei ca femei divorțată. Dacă unei doctorițe i se putea face viața amară, ne putem gândi la ce se putea întâmpla cu o infirmieră, asistentă, vânzătoare etc? Favorurile sexuale erau un fel de taxă de protecție. Ca să nu fie pretinse, femeia trebuia să fie scoasă din circuitul sexual. Dar nici asta ar fi putut să nu ajute. Bărbaților li se cuvenea. Ea nu exista ca ființă umană. Ea trebuia să plătească. Pentru ce? Că e femeie și nu are apărare. Bărbații se vâd superiori, iar când văd vulnerabilitatea femeilor, acționează.

Ce se poate face? Să li se arate că nu sunt deloc superiori. Poate chiar știu asta. Dar ei au patriarhatul, haitele criminale care îi susțin, de partea lor. Nu contează ce calități are femeia. E vulnerabilă, pentru că nu are susținerea patriarhatului. Nu există ca ființă umană.

Sigur, instituțiile statului care să apere femeile, dar mai ales solidaritatea feminină, ar ajuta. Feministele sunt cele care au schimbat situația femeilor. Adică solidaritatea feminină. Din păcate, ea e încă limitată. Ce s-a întâmplat cu Teodora Marcu? Povestea pare mult mai dureroasă decât arată. Teodora era o fată săracă din Moldova, abuzată la 14 de un infractor, Robert Lupu. Numai că Lupu, abuzator de femei, capătă o obsesie pentru ea. Nu e vorba de sentimente, e tot despre dinamica puterii. Probabil ea îi oferea acea vulnerabilitate care pe el îl făcea să se se simtă altfel, adică puternic. Îl făcea să viseze adică. Și la ce putea să viseze un individ ca el? La altfel de putere! Adică ea părea supusă fără ca să fie nevoie s-o terorizeze tot timpul. Dar asta nu înseamnă că nu o teroriza. Ea obținuse și ordin de protecție.

Teodora avea puține opțiuni. La vârsta la care trebuia încă să studieze, ea era măritată, avea un copil și era gravidă din nou. Avea un trecut de abuzuri, puțină educație, puțin sprijin din partea familiei. Nu avea bani. Se măritase probabil pentru supraviețuire. Se pare că și soțul o abuza. Probabil mai discuta și cu abuzatorul din trecut, pendulând între ei. Poate că obsesia lui Lupu pentru ea îi oferea un pic de încredere în ea ca să treacă peste jignirile, minimalizările și violența din prezent. Pentru că nu ne putem închipui că avea parte de un tratament exemplar de la soț. Viața ei era oricum terminată. Măritată la 23 de ani, cu doi copii, fără școală, să fim sincere...Bucuriile și visele în viața ei erau un lux.

Ce e șocant e că ea a fost blamată că ar mai fi vorbit cu agresorul, după ce avea ordin de protecție. Probabil a făcut-o, poate erau momente când și ce îi oferea el părea interesant. Vă imaginați viața ei, voi cei care o blamați? Și mai ales cele...Voi ar trebui să vă imaginați. Teodora nu avea nimic. Mai ales nu avea libertate. În patriarhat, pentru femeile vulnerabile ca ea, nu există libertate sexuală. Ce a adus așa-zisa civilizație femeilor? O pisică vagaboandă e mai liberă decât o femeie, la fel orice femelă de animal sălbatic, inclusiv cimpanzeu. Viața sexuală a unei femei, corpul ei, aparțin patriarhatului. Teodora avea nevoie de liniște, de susținere materială, de singurătate, pentru a-și pune ordine în viață, pentru a ști ce dorea ca femeie, pentru a fi cu un bărbat care să-i placă, pe care ea să-l aleagă. Cum poate cineva să spună despre ea că era ”de moravuri ușoare”? Femeile sărace sunt abuzate sexual. Asta e soarta lor cel mai adesea. Și tot ele sunt vinovate? De fapt ”vina” e devalorizarea lor. Sunt abuzate, nu mai valorează nimic. Și femeile se întrec în a le blama pentru a le scoate din circuit. Uite, era murdară, defectă! Eu nu sunt așa. În unele culturi patriarhale, femeile violate sunt părăsite, dacă nu chiar pedepsite. Violul le murdărește și le face inutile. Teodora asta era, o femeie violată.

Patriarhatul e criminal din toate punctele de vedere. El nu ar funcționa dacă nu ar distorsiona moralitatea. În loc să blamăm oprimarea feteleor și femeilor, noi blamăm victima. Așa cum marinarii nu aduceau femei pe nave pentru că aduceau ghinion. De fapt creau disensiuni pentru că nășteau rivalități. Cam asta crează și femeile vulnerabile, abuzate, ca Teodora. Când ești ținta abuzurilor, apare concurența. Vor mai mulți să te abuzeze, ca pe un obiect pe care îl doresc mai mulți.

Ar trebui să regretăm distrugerea vieții Teodorei. Dar oare aia era viață? E viață condamnarea la abuz? Lipsa libertății asupra propriului corp? Asupra propriului spirit? Există femei care cred că e bine că fetițele din unele țări foarte patriarhale ca Arabia Saudită sau India să nu se nască. Poate e mai bine și ca femeile sărace din Occident să nu se nască. Dar cel mai bine ar fi ca viața lor să se schimbe, să aibă șanse. Dar cui îi pasă de ele?

 

 

Continue Reading

Cum se scrie istoria. Patriarhatului

 

Cum se scrie istoria. Patriarhatului

Chiar dacă acum nu realizăm, ca de fiecare dată, trăim timpuri istorice. E prima dată când o femeie din România a fost atât de aproape de a deveni președinte. Chiar dacă în realitate nu avea șanse reale de a fi votată, dacă primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024 nu ar fi fost anulat, tot ar fi făcut, de fapt a făcut, istorie. Elena Lasconi, candidata USR, s-a calificat în turul II, devansând candidații partidelor de la guvernare, PSD și PNL. Ea a obținut acest scor contrar tuturor sondajelor, care o creditau cu mult mai puțin (a obținut aproape 20%). A fost minunat. Știu ce emoții am avut în noaptea aia, cât așteptam voturile din diaspora, care au propulsat-o la mică distanță în fața candidatului PSD, premierul de atunci (dar și de acum), Marcel Ciolacu. Între timp, premierul a demisionat. Peste 6 luni, ieri, adică, scenariul s-a repetat. Dar cu alte personaje. Elena Lasconi, candidata USR și femeia care a fost cel mai aproape în istoria României de a fi devenit președinte, a obținut un scor foarte modest, de nici 3%. Cum s-a ajuns aici? Pe lângă încrengătura de servicii, jocuri politice complicate, a mai intervenit cineva: patriarhatul.

Atunci, în noiembrie 2024, a doua zi dimineața, am aflat de victoria ei. Numai că orice minune nu ține decât trei zile. Primul tur al alegerilor s-a amânat la scurt timp din cauza nerespectării unor reguli din partea celuilalt candidat, Câlin Georgescu, care ar fi fost și pro-rus. S-a invocat amestecul altei țări (Rusia) în procesul electoral.

Lasconi a fost foarte frustrată. Cine nu ar fi fost? Când mă gândesc la câte eforturi, câte nopți nedormite, câtă tenacitate pentru a ajunge acolo! Și fără prea mare susținere. Atunci i-a scris o scrisoare furioasă lui Trump, în care se identifica cu el și cu problemele lui electorale, pe care el le-a surmontat.

Alegerile s-au reprogramat peste 6 luni, adică pe 4 mai 2025. Dar acum găștile politice numite partide s-au regrupat. Au căutat candidați care să aibă mai mari șanse. Coaliția PSD-PNL a scos de la naftalină un fost candidat la președinție, un liberal, Crin Antonescu. Un fost alt candidat, fost membru PSD și personaj foarte controversat, Victor Ponta, a scos și el capul. El îl susținuse până atunci pe Ciolacu, candidatul PSD. Dar cel mai ciudat lucru a fost că și-a anunțat candidatura un independent, actualul primar al Capitalei, fost membru și fondator al partidului dnei Lasconi, USR. Nicușor Dan s-a prezentat ca independent. El refuzase înainte să candideze, rugat fiind chiar de Lasconi. Deși rezultatele lui la primărie sunt slabe, iar disfuncții ca acelea ale administrației lui, cum ar fi lipsa apei calde, nu am mai văzut niciodată (deși nu de disfuncții și probleme duce lipsă Bucureștiul), Dan a început să urce în sondaje vertiginos. Lasconi nu voia să creadă, probabil și pentru că data trecută sondajele se înșelaseră atât de rău. Totul fusese o surpriză greu de descris în cuvinte. Și în cazul ei, dar în primul rând al contracandidatului ei, clasat pe primul loc, Călin Georgescu. Eu nici nu știam cine e el. Am aflat abia în ziua alegerilor. Campania lui de succes fusese făcută ă pe tiltok, nu la televizor.

Lasconi pierdea, Dan urca. Lasconi rămânea candidatul USR și șefa partidului. La un moment dat, Dan i-a cerut lui Lasconi să se retragă. Ea a refuzat. Dar surprizele nu se opreau aici. Partidul ei, USR; care tot încerca s-o convingă să se retragă, prin intermediul unor puciști din partidul ei, i-a retras sprjinul pentru candidatură, și i-a tăiat și accesul la fonduri. Vă dați seeama prin ce a trecut femeia asta? Și pentru ce? E interesat că unele feministe își oferiseră serviciile de consultanță pentru campania ei adresându-se exact unor femei din staff-ul ei, cum e Oana Țoiu. Numai că aceste femei, inclusiv Țoiu, erau printre puciste. O mizerie morală! Pentru că Lasconi se situa la 4%, ceea ce nu era în acord cu obiectivul lor.

Totul e de noaptea minții. Dar nu și dacă ești feministă radicală și cunoști ceva istorie și resorturile patriarhatului. Din ce știu, dacă un partid alege un candidat, o face pentru că vrea ca acel candidat să=l reprezinte. Și dacă are scor scăzut, face ceva să remedieze situația. Nu renunță la el în timpul jocului ca să aducă un altul. Nu și în patriarhat.

Deși USR e cotat ca un partid progresist, adoptând probabil din mimetism snob aceste idei considerate de bon ton, fără a le aplica pe bune, e departe de a fi altceva decât o bandă patriarhală. Care fiuncționeazî după reguli patriarhale (descrise în 7000 Years of Patriarchy, dar și în articole). USR nu o sprijinea cu adevărat și nu a făcut-o niciodată. Nici nu avea de gând s-o facă. Lasconi a venit la șefia partidului într-o perioadă de criză, anul trecut. Ea a fost pusă prima pe lista europarlamentarelor, ca apoi să fie scoasă din cauza unor declarații controversate. Lasconi, membra unui partid considerat progresist (considerat, atenție) a declarat că a votat DA la referendurumul pentru familie de acum câțiva ani (numit de noi ”referendumul rușinii”). Era vorba despre definirea familiei ca o uniune între persoane de sexe diferite. Lasconi se declară creștină ortodoxă și adesea e criticată pentru afișarea în spațiul public a unor simboluri religioase. La scandal a contribuit și fiica ei, lesbiană. S-a dezis de mama ei din cauza acestei declarații.

Dar astrele se aliniază după acest incident (Lasconi, foarte populară, recăștigă primăria orașului Câmpulung), iar conducerea USR e forțată, din cauza eșecului electoral la alegerile locale să-și dea demisia. Lasconi devine președintele partidului, apoi candidatul la președinție. Partidul urcă în sondaje la parlamentare. Naiva Lasconi, care declară că nu e feministă, ci e pentru meritocrație (ce glumă bună, parcă patriarhatul despre meritocrație ar fi), probabil a luat sprijinul de bun. Numai că nu era așa. Cum bine punctează o jurnalistă, totul a fost provizoriu. Postul era pentru un alt membru al partidului, un alt primar, al unui oraș mare, Timișoara, Dominic Fritz. Pentru că nu avea încă cetățenie, nu putea candida la președinție, nici la șefia partidului, se pare. Dar după ce el e obținut cetățenia, iar ea a avut succesul nesperat la alegeri, totul a explodat. Cum spune jurnalista Rodica Culcer din clipul de mai jos, oamenii USR au intrat în panică: ”cum scăpăm de ea?”.

Pentru că asta e situația. Patriarhatul e despre găști masculine care împart bani și resurse. Nu despre meritocrație (ce glumă bună!), că altfel nu s-ar exclude jumătate din populație de la împărțirea plăcintelor. . E de fapt un sistem de alianțe și ierarhii, totul bazat pe competiție personală, nu pe valoare adusă societății ca întreg. Nefeminista Lasconi a căzut în plasă. Nu vreau să-mi imaginez prin ce suferințe a trecut. Dar asta sunt femeile în patriarhat. Trebuie să încaseze lovituri și să nu se plângă. Pentru că rostul lor e să susțină patriarhatul, să se sacrifice, nu să reușească ele însele. Se pare că femeile patriarhale, asemenea celor care au trădat-o pe Lasconi, știu bine acest adevăr. Femeile nu pot avea decât firimituri, și asta doar dacă se poartă foarte bine cu cei care fac jocurile, Nu au voie să ceară, nu au voie să riposteze. Dacă o fac, sunt țoape, țațe, mahalagioaice, precupețe. Adică nu ceea ce se înțelege prin doamne, adică femei dresate de patriarhat ca să nu se exprime, să nu ceară, să nu-și arate sentimentele. Pentru că deranjează. Filmul ”Neveste perfecte” sau mai nou ”Companion” arată ce trebuie să fie o femeie agreată de patriarhat. Ea nu trebuie să deranjeze cu nevoile ei, cu dreptatea ei, cu suferința ei.

Ce e interesant e că și femeile i-au reproșat lui Lasconi, când s-a plâns de trădare și minciună, că e țoapă, mahalagioaică, precupeață. Vai, nu e ca doamnele adevărate, precum Thatcher, care a strălucit prin măsuri psihopate, plăcute patriarhatului, pe care l-a servit cu credință, ca și doamna Merkel. În general femeile din politica mare, de care auzim, asta sunt. Merkel a fost un fel de secretară personală a lui Kohl. Era ”fata asta” care învățase secrete și meserie. Când a fost cazul, cum ne aștepta nimeni, i-a luat locul. Dar a servit patriarhatul în continuare, ceea ce era clar pentru germani.

De obicei, când e o situație de criză se apelează la femei, se scot castanele din foc cu mâna lor, apoi sunt îndepărtate. Ne mai aducem aminte de Theresa May și de Brexit? E clasică schema. Dacă am spune că se cunoaște de 4000 de ani ar fi ceva șocant? În cartea ”Când femeile conduceau lumea”, autoarea Kara Kooney ne explică existența femeilor faraon, a regentelor care conduceau ca regi precum celebra Hatșepsut. Au fost mai multe astfel de regine, dar ea pare să fi fost cea mai puternică. Egiptenii vechi vedeau conducerea feminină altfel. De fapt erau doar mai profunzi. Considerau că femeile au conduceri mai pașnice, cu mai puțină competiție, mai multă liniște și o prosperitate mai mare pentru elite. Ele tind să mențină ordinea de drept mai bine. Ele pot apăra patriarhatul și familia dinastică mai bine decât bărbații. Dacă femeia, regenta e mama sau fiica regelui, interesul ei e să mențină dinastia. Cum subliniază autoarea, sora sau soția faraonului (sau a președintelui) sunt mai puțin legitime. Ele pot crea competiție și pot să nu fie atât de loiale. Una e Hillary Clinton, alta e Ivanka Trump. Historia magistra vitae. Brr!

Deși Egiptul, unde femeile aveau drepturi mai mari decât în alte locuri, era totuși foarte patriarhal și foarte ierarhizat la vârf. Dar era de asemenea foarte pașnic. Se încerca evitarea competiției. Geografia, cu granițe naturale, îl ajuta mult în menținerea păcii și a status quo-ului. Despre societatea egipteană ar fi multe de spus, dar vom discuta cu altă ocazie. Oricum, relicve matriarhale se pot vedea și azi în comunitățile copte, care vorbesc limba vechilor egipteni.

Oricum ar fi, Lasconi a pierdut cu brio. A fost trădată cum niciun bărbat nu-și imaginează că ar putea păți. Nu doar partidul ei a trădat-o, dar întregul sistem a făcut-o. Lasconi declară că după primul tur i s-a propus, în cazul în care câștigă președinția, că ar trebui să numească o anumită persoană în fruntea serviciilor, iar ea a refuzat. Ce se aștepta? Astea sunt jocurile patriarhale. Dacă vrea să fie o femeie în funcție, trebuie să fie o marionetă. Nimic altceva. Am uitat de Dăncilă? Dar și dacă ești sclavă, tot ești vinovată. Ideea e că trebuie să fii exclusă și atât. Nu ai ce căuta acolo.

Sigur, nu e nimic nou aici. Patriarhatul e despre dominația masculină, despre împărțirea resurselor între bărbați Metodele nu contează. Că bărbații nu au niciun pic de milă, de empatie, înțeleg. Deși acum am văzut mai multă empatie din partea unor bărbați. Dar ce m-a șocat a fost ura femeilor, care atacau sălbatic nu doar pe Lasconic, dar și pe susținătoarele ei, inclusiv eu? Poate ar trebui să postez, tot de dragul istoriei, toate jignirile pe care le-am primit. I s-a reproșat orgoliul, obsesia pentru putere. Adică nu asta vor politicienii, putere? Nu trebuie să guverneze? Sau nu, dacă sunt femei. Sigur, a fost făcută Ț

țoapă, țață, precupeață de multe ori, mai ales de către femei. Am primit un mesaj privat de la o femeie cu care mă împrietenisem exact pe feminism că îmi dă unfriend dacă o mai atac pentru Lasconi. Eu doar îi demontam misoginismele, pe care a fost uneori obligată să le șteargă. Numai că a făcut-o, cum se zice, albie de porci, pe Lasconi, deși fuseseră colege în același partid. Sau poate din cauza asta.

Mă întreb de multe ori de unde vine ura asta a femeilor față de alte femei. Vine probabil din concurența între femele care există și la animale. Se stabilește o ierarhie între ele, pe care uneori o contestă. Cum îndrăznește asta să treacă înaintea mea, când eu sunt mai bună? Femeia care o ataca pe Lasconi a plecat din USR din cauza misoginismului oribil al colegilor bărbați. În loc să arate solidaritate, ea își exprima ura în mod penibil.

”Hai, mah, ca ai luat în brațe o tzatza patriarhala folosita cu acordul ei de barbati și tot încerci sa o faci icon feminist, ceea ce spune multe și despre inteligenta ta, pana la urma.” Asta e reacția ei la ceea ce am scris eu despre Lasconi.

Iată o mostră de mesaj legat de Lasconi de la o altă femei.

"Precupeața p*zd!! dacă era cu 2 minute mai deșteaptă azi putea fii eroină și rămânea în fruntea USR care USR intra la guvernare cu Nicușor Dan ca președinte.

Dar ea a fost și rămâne o tută limitată condusă de orgolii personale.

O precupeață habarnistă...

A! Și încă ceva,am un mesaj și pentru susținătorii ei...

Sunteți mulțumiți acum ?"

Cam ășa stau lucrurile și istoria trebuie să le consemneze. Prima femeie care a fost aproape de a deveni președinte a fost linșată nu doar de colegi, de servicii, dar și de alte femei. Mircea Badea vorbește despre trauma anulării alegerilor asupra noastră, a tuturor. Lumea nu va mai fi la fel, nu doar România, crede ea. De traumele altora se vorbește, dar nu de ale Elenei Lasconi. A spus de multe ori că dacă Ciolacu ar fi ajuns în turul II, poate nu ar fi fost anulat. Dar de Lasconi au vrut toți să scape. Mircea Badea spune că vechea formulă era mai acceptabilă. Da, ea ar fi avut mai multe șanse să fie votată. Rezultatul de acum e mai rău. Forțele izolaționiste au obținut mai mult decât la alegerile din noiembrie anul trecut.. Iar ea era mai palatabilă pentru mai mulți oameni. Mă întreb dacă la alegeri nu s-a întâmplat ceva ciudat cu voturile ei. Admit că la final, după ce a postat niște fotografii (probabil false) de la o presupusă întâlnire secretă a lui Nicușor Dan, Viorel Ponta și un fost șef al serviciilor, Coldea, Lasconi a coborât în picaji, Caracterul ei era considerat oribil. Totuși, chiar dacă unii au renunțat să o voteze cu ea pentru că au fost dezamăgiți sau au considerat că nu are nicio șansă, totuși parcă diferența față de sondaje și ce a obținut la alegerile trecute e prea mare. Dar ea nu a avut probabil observatori în secțiile de votare. Ea a fost cel mai sărăc candidat, după ce a ridicat partidul aflat în prăpastie. E absolut sinistru. Dar asta e problema femeilor în patriarhat. Sunt folosite și aruncate la gunoi, când nu sunt și arse pe rug.

Ce e dureros că nimeni nu vorbește despre asta. Nici despre succesul și insuccesul istoric al Elenei Lasconi. Ea a fost ținta unui șinșaj mediatic, care continuă și acum.

Ce e și mai interesant e că numele grupurilor de susținere a Elenei Lasconi de pe facebook își schimbă numele. Acum votanții ei sunt îndemnați să voteze cu Dan, trădătorul care s-a urcat pe rezultatele ei și a ajuns în turul II al ultimelor alegeri.

Concluzia: dacă patriarhatul se menține, nimic nu se schimbă cu adevărat pentru femei. E de înțeles de ce unele feministe radicale nu vor să accepte jocul electoral. În patriarhat nu prea exisră echitate pentru femei. Nu exstă dreptate, tot ce li se întâmplă ei nu contează. Și cauza-efect se suspendă când e vorba de femei. Oare femeile știu cum le văd bărbații? Despre Lasconi s-a spus mereu că e proastă. Asta o discreditează extraordinar. O dezumanizează. Deși e singurul candidat care a vorbit de drepturile femeilor. Dar se pare că nu e important pentru ele. Femeile sunt discreditate, devalorizate, ca astfel să se poată profita de munca lor, de rezultatele lor, gratis. Rolul lor e la cratiță, ele trebuie să fie sclave, să servească și atât. Ce e mai șocant e că majoritatea dintre ele nu știu cum le văd bărbații, ele doar atacă alte femei care încearcă să scoată puțin capul.

De Lasconi în curând nu se va mai vorbi. Nu știu ce vor spune istoricii despre ce s-a întâmplat acum. De aceea am simțit nevoia să consemnez.

 

Continue Reading

”Rusoiaca” de Gib Mihăiescu

Am aflat de ”Rusoiaca” de la profesorul de română din liceu. Nu am citit-o atunci, și nici mai târziu. Credeam că e cine știe ce roman siropos și plicticos din epocă, gen cele ale lui Camil Petrescu. Și sigur, cine știe cât de misogin...Am citit ”Rusoaica” doar după ce a apărut în colecția ”Femei în literatură” la editura Publisol. Deci numai feminismul m-ar fi îndreptat spre această carte din această colecție, din care face parte, în mod nefericit, și ”Adela” de George Călinescu, pe care am încercat s-o citesc în adolescență. Dezamăgire totală!

Numai că ”Rusoaica” m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Un roman foarte bun, mai ales dacă îl privești în perspectivă istorică. Ce zicea Șora, că nu se știa de iadul comunist? Ce glumă bună! Să nu fi știut Șora de acest roman, apărut în 1933? Să nu fi știut de Panait Istrati? Greu de crezut!

Din toate punctele de vedere, romanul e superb, aproape că nici nu pare românesc. De fapt e oltenesc, Gib Mihăiescu era oltean, născut la Drăgășani. Deși e plin de umor. la un moment dat nu-ți mai vine să râzi. Nistrul e cel mai tare personaj al povestirii, Nistrul cel atât de sinuos! M-am uitat pe hartă, într-adevăr e plin de meandre, foarte spectaculos. Toată intriga romanului se desfășoară pe Nistru, care desparte două lumi. Nistrul e un fel de poartă a iadului. Zâmbetele îți îngheață pe buze când vezi că pe o parte a lui, și chiar în apropierea lui, e doar moarte și durere. Pe când pe cealaltă, adică la noi, în România, pe atunci Mare, e sex, invidie, sunt intrigi, manevre, dar și semințe sparte...Totuși e vorba uneori și de îndrăgostiți care se sinucid împreună în parcuri publice din târgurile Basarabiei, atunci când cutumele sociale le iau orice șansă la fericire. Oricât de simpatice ar fi personajele principale, când te gândești la lipsa de empatie, la teama de spioni, la interesele mărunte ale românilor, fie ei grăniceri, contrabandiști, femei educate sau țărănci neștiutoare de carte, dar dornice de aventuri, tot ce puteau fi..față de supraviețuirea în iadul comunist...aproape că îți vine să nu mai citești de români, ca acțiunea să se mute în stânga Nistrului. Vrei ca să afli ce e acolo, cum poți salva oamenii de acolo. Pentru că ironia istoriei a făcut ca acum să te identifici cu ”ceilalți”.

O continuare la ”Rusoaica” ar fi bună....Locul Nistrului l-a luat, peste un deceniu, Dunărea. Cea mai interesantă replică din roman e a unui bărbat rus, fost ofițer, probabil spion, prins pe Nistru, care se întreabă la un pahar de vorbă cu ofițerii români: ”Ce face Europa?” Nu aveam să realizăm ce urma să se întâmple în curând în Europa. Iar singura speranță a democrației, America, avea să ne trădeze, mutând granița libertății de pe Nistru pe Elba. Dar și pe Dunăre, care a luat locul Nistrului ca cimitir al căutătorilor de libertate.

Despre ce e vorba în roman? Despre viață, despre oameni care trăiesc pentru că își permit s-o facă, pentru că sunt liberi. Și viața în libertate e superficială, naivă, uneori frapant de nesimțită, lipsită de empatie, cu cauze insignifiante, dar personale, cu dorințe, vise, fantezii. Oamenii există pentru ei, mai ales dacă sunt tineri, bărbați și femei. Neștiind sau doar temându-se la modul irațional, nerealist, de ceea ce ar putea să li se întâmple, că lumea lor va dispărea. Tânărul stat român își savura cea mai bună perioadă a existenței sale, iar tinerii încercau să profite, inconștient, de acele condiții. Un tânăr ofițer oltean, locotenentul Ragaiac, e trimis să supravegheze un sector de Nistru. Colegii nu sunt prea fericiți de plecarea din orășelul basarabean unde fuseseră mai înainte. Dar el își ia cărțile, își părăsește iubita, Marusea, rusoiacă din Basarabia, dar care nu avea picioarele suficient de lungi, ceea ce îl făcea să o considere ”doar o basarabeancă”. Nu contau sentimentele ei, și nici, cum aveam să aflăm mai apoi, voalat, sacrificiile ei, curajul ei care îi pusese viața în pericol într-o țară în care avortul era interzis. Se duce în pustietate, unde își ia cu el cărțile de geometrie, dar și visele erotice. Iar visul lui, într-o epocă în care oamenii citeau, iar pornografia nu era în forma actuală, era...rusoaica din romane. Romanele rusești, bineînțeles. Uimitor e că erau și atunci, printre colegii lui, ofițeri, mai puțin arătoși decât el, cunoscători de rusă, care citeau romane rusești în original. Sigur, românii din Basarabia, mai ales dacă erau educați, cunoșteau această limbă, pe care o vorbeau cu accent rusesc. Așa era noua lui amantă, numită de subofițerii care voiau să facă diferența între ea și cumnata ei, analfabetă, ”nașa Niculina”. Niculina citea romane rusești și vorbea rusa cu accentul puțin accesibil românilor din alte zone istorice. Cu toate astea, era doar o brunetă foarte focoasă, suplă, cu un corp de vedetă.

După dezamăgirea de la începutul misiunii, colegii se adaptează la viața de acolo, chiar dacă era cazonă, dar aveau ei grijă să n-o facă prea riguroasă, cu acceptul superiorilor. Nopțile lor sunt pline de aventuri și distracții. Deși unii, în această mare de superficialitate, încearcă să-și păstreze urme de moralitate. Așa e Marinescu, care e surprins cu iubita lui practicând finețuri sexuale (cine nu știa și atunci de 69?) în încercarea de a-i arăta un fel de respect. Marinescu, deși era oltean, era blond, iar superioritatea morală a arienilor, ca și superficialitatea meridionalilor, transpare în mai multe locuri.

Viața fără griji, cu fantezii, aventuri romantice, vise cu personaje de roman, contrastează cu tragediile ale căror ecouri traversează Nistrul. E de notat paralela pe care o face și autorul între viața ordonată de aici și mizeria de nedescris de dincolo. Printre fugari se află tot felul de oameni, unii sunt foarte simpli, aproape fără identitate proprie, etnică sau de alt fel. Dar mulți sunt oameni obișnuiți, care vor pur și simplu să trăiască normal. Sunt adesea extrem de înfometați și zdrențăroși. Unii sunt negustori evrei, ale căror soții sunt gata să se prostitueze pentru ca să rămână pe teritoriul României. Legile par destul de blânde, oricine are rude, inclusiv evreii, poate rămâne. E surprinsă bucuria demnă a unei familii de evrei, mai ales a femeii, când află că vor rămâne aici.

Cei care nu corespund profilului de azilant sunt duși înapoi noaptea, pentru a fi expuși cât mai puțin. Interogând și sortând acești prizonieri deprimanți și neinteresanți, ofițerii tot așteaptă Rusoaica, acea femeie mândră, educată, precum cele din romane. Se întreabă periodic reciproc dacă a venit Rusoaica. Și când nimeni nu se mai aștepta, pe tura nepotrivită, a unui ofițer puțin arătos, neinspirat, emotiv, o tânără violonistă, Valia, trece Nistrul cu vioara ei. E din Odesa, iar tatăl ei fusese bancher, ucis de comuniști. Fusese aruncat în mare cu greutăți la picioare în ceea ce sovieticii făcuseră un fel de păduri submarine de oameni inecați. Da, chiar nu se știa de așa ceva? Cât despre alte atrocități, mult reduse ca descriere, nu mai insistăm. Romanul e scris în 1933, când Hitler abia ajunsese la putere. Și deja e vorba de sinagogi distruse de sovietici. Sigur, alături de biserici. Îmi place să mi-o imaginez pe Heddy Lamar, al cărei tată era tot bancher, dar austriac, în rolul Valiei. Cam asta ar fi fost soarta ei, dacă ar fi fost în Rusia.

Lipsa de strategie a salvatorului ei, ca și lipsa de înțelegere a superiorilor, îl face să o ducă înapoi, chiar dacă dorea să se căsătorească cu ea. În acele timpuri, nevestele ofițerilor trebuia să aibă zestre, iar ea urma să și-o strângă susținând concerte. Cât de stranie ne apare acum întreaga situație! Și cât de lipsiți de empatie cei ”din lumea liberă”! De aici întreaga acțiune e despre intrigile lui Ragaiac de a o readuce înapoi și de a o păstra pentru sine, deși nici măcar nu o cunoscuse. Știa doar că există din descrierile camaradului. În această încercare distruge totul în cale, în primul rând viața Niculinei, care voia să-și părăsească soțul pentru el. Numai că soțul se dovedește a fi contrabandist, ceea ce îl face să plătească cu viața.

Dar forțele istoriei sunt mai puternice. Și în general finaluri fericite, când sunt implicate dictaturi, sunt foarte rare. Pentru fugarii de peste Nistru nu există final fericit. Până la urmă, misiunea e desființată, se crează o comisie română-sovietică pentru a decide soarta refugiaților. Sinistru! De Valia nu se mai aude nimic. Doar o vioară cu inițialele ei e găsită în Nistru.

Atunci încă mai existau etnici ruși liberi. Și rușii rămân personaje de roman. Ei sunt mândri, superiori, iubitori de libertate. Adevărați arieni! Și nu ezită să-și exprime disprețul față de superficialitatea românilor atunci când e cazul. ”Români”, zice Marusea când e dezamăgită pentru ultima dată de Ragaiac, când fuge de la propria nuntă pentru a fi cu el. Oare ce e rusoaica, ce e esența acestui popor, se întreabă cel care o cunoscuse pe Valia. Decembriștii, aș răspunde eu. Din păcate, soarta unui popor nu depinde doar de elite, de eroismul și idealurile lor, ci și de coafeze și tâmplari. Deși nu știm dacă în perioada aia mai erau coafeze. Și marginalizarea și exploatarea cruntă acestor oameni a dus la ce se vede în roman.

Era ceva special în realitate cu femeile din Rusia? Contemporana Sofia Nădejde zice că ele erau cele mai emancipate femei. Care din ele? Ale decembriștilor? Acele femei despre care se vorbește în roman. Totuși, o familie rusească din clasa mijlocie arată cum știa să trateze femeile. O tânără care fuge de la propria nuntă la fostul amant e adusă înapoi de ginere și de tată fără niciun reproș, fără prea multe cuvinte.

Dar nu doar rusoaicele își dovedesc superioritatea morală, femeile în general apar mai conștiente, ele riscă, ele au pasiuni extraordinare, iau decizii grele, sunt responsabile. Bărbații le părăsesc pentru detalii fizice, le amețesc viețile femeile, chiar le pun în pericol, le distrug relații, le lasă văduve, doar urmărindu-și fanteziile și iluziile. Ca acum, dar cu mai puține mijloace...pentru bărbați.

Gib Mihăescu, care a scris romanul la persoana I, a murit peste 2 ani, în 1935 de tuberculoză, lăsând în urmă acea lume, cu toate defectele și farmecul ei. În câțiva ani va izbucni al doilea război mondial, cărora cele mai multe personaje nu îi vor supraviețui. Poate cel mai ciudat destin îl vor avea tinerii basarabeni care lucrau pentru armată și care vorbeau între ei oltenește, cu mare naturalețe. Ce repede te înveți cu binele și uiți trecutul! Mi-ar plăcea să văd un film după ”Rusoaica”. 

Continue Reading

”De-a dacii și romanii” de Dan Alexe

Dan Alexe e un misogin sadea care mi-a blocat aproape toate prietenele feministe. Nu știu prin ce minune zeiască (dionisiacă, telepinească, bahică sau câți de-ăștia or mai fi fost și în culturile mediteraneene dispărute de la care avem termenul de vin, similar în limbi indo-europene și nu numai- v. ”Dacopatia”) eu am scăpat. Poate vrea să mă chinuie înainte. Și relativ de curând am aflat că a bloca femei un timp mai îndelungat, nu for ever, cum face el, care închide gura feministelor pe vecie, e o măgărie imensă. De fapt face cât o herghelie originală, adică de măgari (v. ”Dacopatia”). Dan Alexe e o lichea, ce mai! (ibidem, deși nu merită să-l mai citez). O pată misogină pe fața societății facebook-iste.

Dar cum plagiat nu fac, nu voi face nici rabat la alte valori occidentale.

Și dacă nici mamei Hamas nu i-aș ura să aibă de-a face ca femeie cu el, nu același lucru se poate spune despre ceea ce scrie el pe linie de lingvistică arheologică. Clar o face cu alte zone din creier. Creierul care nu urlă că femeile ”e rele” pentru că el e bețiv. Că până la vârsta asta n-a învățat că femeile nu suportă bețivii pe termen lung sau altundeva decât la cărciumă. Chiar dacă și lor le place licoarea fermentată. Dar și bețiv fiind, i-a rămas suficient creier ca să facă ce alții din mediul academic nu fac. Adică are idei, face legături, își pune probleme. Erezii, nu altceva, într-un sistem bazat pe autoritate de sus până jos. Care crește autoritate și cam atât are. Despre sistemul peer review, pe care i-l flutură pe la nas unii, că el nu-l servește, s-au scris atâtea, că nu am chef să-mi iau din timpul de a-l ataca pe bune cu lucruri reale pentru a cita palida utilitate și lucrativitatea nesimțită a acestui sistem (acum tot ce e prestigios și cu multe citări e și cu mulți bani plătiți de autor).

Anul ăsta, afară de ”Miros de roșcată amară” (căreia i-am făcut o recenzie pe blogul ăsta), am citit ”De-a dacii și romanii”. Am citit și ”Babel”, care mi s-a părut foarte bună. Am văzut multe acolo, mi s-a răspuns la multe întrebări. Aș menționa doar câteva, cum ar fi povestea cu limbile uralo-altaice (o gogoriță), limbile fino-ugrice, locul special al maghiarei, o limba fino-ugrică cu articol și plină de iranisme, dar și scara complexității limbilor. Sigur, la originea limbajului citează o teorie care s-ar putea numi feministă (rolul femeilor și al cooperării lor în evoluția limbajului) dar nu citează autoare femei care au vorbit mult despre asta. Desființează în schimb ipoteza curganelor, unde aș avea niște întrebări, dar o las pe altă dată. Mă bucur de ce spune despre Chomsky ca om (nu i-a răspuns unui autor care îi critica teoria, venind cu date care îi dau în cap). Nu mă așteptam la altceva de la comunistul misogin (scuzați exprimarea, e cam pleonasm).

Mai am un pic la ”Dacopatia”, la care m-a incitat chiar ”De-a dacii și romanii”, prin multiplele referințe. Și asta e, sper să nu amestec informațiile din cele două cărți, deși informațiile din ”Dacopatia” ajută la înțelegerea ipotezei din ”De-a dacii și romanii”.

Despre ce e vorba în propoziție în ”De-a dacii...”? Simplu și foarte clar, coerent. Limba română s-a format la sud de Dunăre. Ana Comnena, fiica unui împărat bizantin (cea cu ”torna, torna, fratre”, expresie menționată la sud de Dunăre), vorbește de această limbă ca despre limba locală, a poporului. Că nu se pune problema de continuitate, ce cădelnițau comuniștii, iar noi nu înțelegeam de ce, e clar. Orice arheolog o să ne spună ce ”abundență ” de artefacte sunt de dezgropat în Câmpia Română după retragerea aureliană. E vorba de cărți scrise de arheologi care voiau să spună cu totul altceva, aveau cu totul alte teze, cum ar fi că slavii erau un amestec de daci, celți, sciți, germani și oricum, un fel de invenție a Imperiul Roman de Răsărit (contestata carte a lui Sorin Paliga, pe care o scrie însă cu un arheolog). Era secetă de artefacte. Deși în Bărăgan ploua cu migratori, nu făceau prea mulți pureci. Cum arată continuitatea, chiar în condiții cumplite, vedem în alte locuri, cum ar fi Georgia, dar și zone de mai la vest ale Europei. Asta nu zice Dan Alexe, ci alți lingviști (Dan Ungureanu). Deci asta cu continuitatea e indiscutabilă.

Citând o ipoteză a unei lingviste (cum nu i s-a uscat mâna), explică și cum e cu limbile de la câmpie spreadzone, unde se poate întinde o singură limbă ( ex. sciții și cultura stepelor), dar și cu marea varietate de limbi de la munte (dând exemplul Caucazului, un conglomerat de limbi foarte diferite, din familii diferite, cu tipologii diferite). La munte se păstrează limbi din paleolitic (basca). Cum se face că se păstrează la câmpie niște limbile ciudate, foarte vechi, apropiate de sanscrită ca și stadiu al limbii, acele limbi baltice, luxuriante ca sunete și flexiuni? Păi nu munții, ci mlaștinile, i-au separat pe acei oameni de restul. Ce e acum acolo, de s-a speriat simpaticul acrobat Jurgis Kairis (care tot vine la meetingurile aviatice de la Băneasa și recită impecabil ”Cățeluș cu părul creț”) de s-a făcut inginer de aviație să fie cât mai departe de noroaie, dar ce o fi fost acum o mie de ani! Sau două...

Cartea mai spune și altceva foarte logic. Nu avea cum să fie o singură populație, cu o singură limbă, pe o suprafață așa de mare, cât e România actuală. Păi Italia, cam tot atât, era plină de populații cu limbi diferite, înrudite sau nu (etrusca). Cel mai probabil unii dintre ”daci” erau un fel de basci, alți tot felul de alți indo-europeni, dar nu neapărat. Sigur vecinii cu probleme cu alcoolul ai lui Ovidiu nu erau daci, ci sarmați, cum și specifică. Deci limba sarmată (iranică) o invățase și scria în ea, nu limba dacilor, care or fi fost ei! Ar fi fost posibil să se fi vorbit limbi similare cu etrusca, cum ar fi fost în Grecia? La cât de puțină civilizație era...Desigur, limba și civilizația pot să nu se suprapună.

Asta face arheologia lingvistică, care vine în ajutorul arheologiei artefactelor. Ele nu au limbă, nu vorbesc, nu spun nimic despre oamenii care le foloseau sau chiar le făceau. Logic! Populații foarte diferite lingvistic pot avea același tip de artefacte (haine, arme etc). Ia uite că și înainte era ca acum, de găsești aceleași chinezării în orice oraș din lume, de nu poți veni cu un souvenir ca lumea!

Deci cu dacii, despre care pe bune nu se știe absolut nimic, afară de niște vorbe aruncate de Herodot, care adaugă apoi niște povești despre monștri cu un singur ochi sau picior pe care îl foloseau și ca umbrelă (de furry nu spune nimic, deci nu se inventaseră încă) ne-am lămurit. Acea populație, heterogenă cum era, era și foarte rară, dacă ar fi ajuns la 200000.

Aici aș menționa totuși ceva. Clar că romanii și grecii nu se interesau de limbile barbarilor, spre deosebire de unii chiar culți din Orientul Apropiat. Dar chiar dacă habar nu aveau ce limbă vorbeau, dacii (ce or fi fost) erau descriși ca înalți și blonzi, ceea ce am numi tipul nordic. Acum nu știm dacă așa era toată populația de pe aici, dar e clar că nu încălzirea globală ne-a schimbat. Totuși, cei mai războinici și mai mobili ar fi putut arăta așa. Sau nobilimea, clasa dominantă, care e adesea străină. Mai ales atunci era. Să ne gândim la spartani. Ceva similar se spunea și despre celți, dar arheologia infirmă că asta ar fi fost norma. Dar iarăși, nu doar artefactele, dar nici oasele nu vorbesc. În sensul că nu dau date de lingvistică.

Mai departe, retragerea aureliană s-a făcut cu cățel și purcel, cu tăblițe și bețe de scris, la sud de Dunăre, unde e și astestată o nouă Dacie. De aici asemănările cu limba albaneză, o limbă de asemenea foarte veche, despre care se spune că ar fi evoluat din iliră, sunt dovada unui Sprrachbund, adică o legătură de limbi (textual) care s-au influențat una pe alta. Asemănările gramaticale dintre bulgaro-macedoneană (singura limbă slavă cu articol, și încă postpus), dar și albaneză, care are de asemenea articol hotărât postpus, sunt chiar șocante. Și convingătoare. Ce e ciudat că ni s-a ascuns atât asemănarea cu albaneza, o limbă cu foarte multe cuvinte latine. E frapant cât seamănă la vocabular cu latina, numai dacă citești un prospect în mai multe limbi (de vopsea de păr, de exemplu). Aici Dan Alexe vine cu ipoteza că albanezii, în mare parte, sunt urmașii ”dacilor”, adică ale acelor populații care au venit la sud de Dunăre de frica migratorilor, o dată cu armata și administrația romană. În sprijinul acestei idei vine cu faptul că nu ar fi urme de greacă veche în limba albaneză. Aici sunt multe întrebări și controverse. Oare e adevărat? Nu am date, afară de wikipedia, care vorbește de straturi de împrumuturi din greacă veche. Deci unii contestă acest aspect. Alții, nu. De exemplu, Dan Ungureanu, un lingvist care a scris o carte numită ”Istoria limbii române” în care vine cu propria lui ipoteză, foarte interesantă. El zice că de fapt ar fi adevărat. Și că strâmoșii albanezilor ar fi trăit în munți (așa și-au păstrat limba) de unde ar fi coborât mai târziu. Și unde s-ar fi amestecat cu alte populații, eventual venite de la nord. În sprijinul ideii că strămoșii albanezilor ar fi fost (parțial) urmașii populației romanizate de la nord de Dunăre este că un împărat roman care se pretindea dac era născut în ceea ce e acum Albania. Asta zice Dan Ungureanu.

Totuși, întrebarea e, de ce albaneza a rămas, fie că era din munți, fie că era de la nord de Dunăre? Orice ar fi, latinizarea ar fi continuat, și până la căderea Imperiului Roman de Apus, mai era timp să se latinizeze. Mai mult, de fapt latinizarea a continuat și după aceea. Imperiul Roman de Răsărit, până nu a pierdut teritoriile vorbitoare de latină, nu era în continuare latin în acea zonă, cel puțin? Nu cumva latinizarea e dialectală și tardivă, cu termeni apăruți ulterior, ca și în română, dar și alte limbi romanice?

Asta ar fi o întrebare. Ar mai fi și altele. Despre genetică nu vorbim. Chiar n-are rost. Totuși, cum arată albanezii? Deși e o țară atât de mică, oamenii sunt foarte diferiți. Acolo sunt greci și români, care arată...cum te-ai aștepta. În Albania nu am fost. Evit instinctiv fostele dictaturi comuniste sinistre. Dar ce știu e că cel puțin parțial, albanezii ar putea fi imaginați ca unii care coboară mândri de pe columnă, înalți și palizi, dar și foarte răi și violenți.Totuși, acel tip antropologic, numit dinarid. e mai extins decât zona cu același nume. Chiar dacă nu te pricepi la antropologie fizică, dacă ai fost în Croația la mare, pe coasta dalmată (nu la Zagreb), știi despre ce e vorba. Dalmația se nume;te așa de la dalmați, un trib de iliri, care sunt, conform tradiției, strămoșii albanezilor. Dar iarăși, totul e doar orientativ. Cine vorbea o limbă acum 1500 de ani putea avea alte gene.

Dar să ne întoarcem la arheologia lingvistică, care chiar e mișto (la naiba, cine nu știe că cuvânt rom?). Și chiar romii ar putea să vină cu un răspuns. Limba lor păstrează urmele migrațiilor prin alte zone, dar și pe aici. De exemplu, în ”Dacopatia” Dan Alexe vorbește de perioada când au venit romii, luând în considerare împrumuturile din limba romă, dar și mutațiile structurale din limbile slave de la sud de Dunăre (articol, utilizarea conjunctivului ca în greacă etc), tot reflectate în limba romilor (care au articole hotărâte ca în greacă, adică pe aceleași ca în greacă). Aceste modificări nu apar înainte de secolul al XIII-lea, cum o arată documentele. Și întrebarea e: oare nu cumva atunci au avut loc acele schimbpări și în română și albaneză? Oare nu tot atunci, în acea perioadă extrem de tulbure a Europei, dar mai ales a ceea ce fusese și încă era Imperiul Roman de Apus, s-au întâmplat...lucrurrile? Se pare că arheologia lingvistică e chiar...arheologie.

”De-a dacii spune multe lucruri interesante, crează o imagine istorică destul de clară a unor epoci despre care nu se prea se știu multe, dă o nouă perspectivă asupra lucrurilor. Cam asta ar trebui să facă știința, cercetarea de fapt. Chiar dacă teza principală nu e deloc originală. Sunt voci din secolul al XIX-lea care vin cu această ipoteză. Un istoric care a făcut o recenzie cărții lui Dan Alexe, critica faptul că lucrarea lui Roesler, atât de contestată, nu a fost tradusă în română. Ma bătea gândul să mă bag eu, dar am găsit treaba deja făcută. E incredibil câtă mistificare și câtă minciună e în istorie. Dacă nu am vedea cum e cu faptele contemporane, aproape de noi, poate ne-am ar fi greu să ne imaginăm...

Ce mai e de notat din cartea lui Dan Alexe? Că româna de le nord de Dunăre e de fapt un dialect al aromânei, concluzie la care am ajuns independent. Aromâna pare să aibă nu doar multe cuvinte latinești pierdute de româna de la nord de Dunăre, dar și mai multe sunete, regăsite în alte limbi romanice. Dan Alexe indică și un posibil loc unde s-ar fi format limba română. Cartea merită citită, e ”cunoaștere mai puțin convențională”, măcar fără clisee.

Dan Alexe e un fel de Hariri indecent și cu multe idei originale al culturii române. Dar cărțile lui (nu cele de beletristică) ar trebui citite pentru cultura generală de către tineri. Totuși, ar fi fost bine ca Dan Alexe să aibă o calitate a lui Harari, din punctul de vedere al femeilor: orientarea sexuală. Asta e, nimeni nu e perfect.

Continue Reading