Cum
era de așteptat de la un misogin detectabil din satelit precum Dan
Alexe, colecția de povestiri ”Miros de roșcată amară”, deși
cu o stilistică destul de creativă și un
vocabular
erudit,
are o singură mare valoare: aceea de cronică a gândirii și
simțirii misogine cu pretenții intelectuale. Alexe este un Lavric
mai simpatic, care îți provoacă scârbă, dar nu se poate califica
pentru titlul de vomitiv. Poate doar cât oțetul de mere...față
de ciuperci otrăvitoare.
Deși hoardele de masculi nesimțiti și mândri de asta, dar cu
pretenții de superioritate intelectuală, par să nu guste amăreala
din proza individului. Se pare că e ceva genetic, dar și cultural.
Ține
de o cultură
ca a noastră, pe care chiar masculul Dan Alexe o critică la finalul
cărții lui, dar
numai când e vorba de fiica lui (tipic patriarhal). Ca și când
masculii români (misogini patentați) ar fi toxici doar dacă îi
aduci în pat. Nu, ei sunt toxici la locul de muncă, în cultură,
în politică, atunci când au orice putere. Din punctul ăsta de
vedere, Dan Alexe are dreptate. Ar fi bine să recunoască faptul că
se masturbează nu doar la propriu, ci și când o fac cultură.
Și masturbarea în
locul activității care implică și alte persoane ar
fi mai utilă pentru societate și în acest caz. Nu ar mai încurca
femeile, nu le-ar mai bloca trecerea spre succes, nu doar spre
orgasm.
Ca
să recapitulăm, Dan Alexe nu e original în ce scrie. Nu
e original, în sensul că nu descrie ceva original, nici nu crează
sentimente originale. Dan Alexe nu are cauză sau cauze, el e un
hedonist de liceu, cu simțire ca de liceu, pe care bacul nu l-a
despărțit de acea perioadă sinistră din viață, pe care el pun
pariu că a savurat-o. E
mult mai greu să creezi sentimente originale decât să dai idei de
etimologii. Era
mai bine să se limiteze la lingvistică și istoria limbii. Acolo,
în
”De-a dacii și romanii”, când
comportamentul lui de împerechere cu
toate componentele lui simbolice e anihilat, Dan Alexe e chiar
simpatic și interesant, aș zice chiar un intelectual.
Când
scrie beletristică, cel puțin când e vorba de ”Roșcată...”
are același stil fantastmagorico-ironico-defetist pe care îl au
mulți scriitori români masculi. Și când nu o dă în sex e
aproape uman. Când cartea lui nu îți provoacă același sentiment
de îngălare forțat jucăușă, de îți vine s-o lași baltă și
să citești romane cu dragoni, dar măcar luminoase (ca în cazul
meu), e când face referire la alte culturi, la călătoriile lui
prin Asia Centrală și Caucaz. Și
când povestește la persoana I (aproape toate povestirile sunt la
persoana I) cum lucra la depou sau era soldat cu superior abuziv și
megaincult și primea belgieni cu ajutoare e aproape haios. Dar
aceeași lipsă de naturalețe, aceeași ruptură de realitate și
fantazare care nici măcar nu miroase a halucinație sau consum de
substanțe interzise.
În
cele mai multe povestiri e vorba, clar, despre sex. E un fel de
pornografie cu un vocabular cu alt ordin de mărime decât într-un
film porno, și cu imagini mai bogate, dar tot din sfera
pornografiei. Fantezii de adolescent
care nu se maturizează emoțional niciodată.
Câteva exemple: o tânără jurnalistă cu fundul gol în balconul
minaretului, la înălțime, deasupra trecătorilor pe
care picură microni cubi de spermă din vaginul ei.
Noaptea,
în
Kabul.
Femeia nu vrea sex decât în locuri ciudate, eventual încărcate
de simboluri. Exact
ca în filmele porno, dar în fanteziile bărbaților, nu ale
femeilor. Femeia la final explodează, dar nu din cauza unui orgasm.
În aceeași povestire apare un mare mutilat de mine anti-personal,
un bărbat-trunchi, fără mâini și fără picioare. Imaginea unui
bărbat tânăr și frumos, distrus și el, și viața lui, ca și
țara lui, e transmisă detașat, fără urme de empatie. La final,
amantul jurnalistei (un jurnalist care povestește la persoana I) îl
ucide din gelozie și pentru că, deși atât de infirm, îl domina
prin virilitatea lui. Crima e abjectă și lașă, adică îl sufocă
cu o pernă. Un simbol tare pentru ce s-a întâmplat la final cu
țara lui, și care a fost rostul tuturor intervențiilor salvatoare
occidentale. Sigur, asezonat cu scârboșenia de rigoare!
Cea
mai mare parte din carte e un carusel al seducției ieftine, în care
un personaj masculin se învârtește printre diverse femei cu care
ajunge să facă sex (nu se precizează cât de jalnic pentru ele).
Nu știu ce fel de femei pun botul, cum se spune, la astfel de
replici de agățat, dar probabil publicul țintă al
acestor povestiri coincide
cu cel al fraților Tate. Pentru un plus de credibilitate, mai toate
femeile implicate în aceste aventuri au relații stabile. Probabil
respectivele aventuri fac parte dintr-o disperată petrecere a
burlăciței mai perversă.
Femeile
au
diverse defecte și cusururi fizice sau comportamentale, cu care de
obicei ruinează fanteziile masculine
puerile,
în care femeia e un obiect perfect. La modul cel mai superficial
posibil, desigur. Mirosul
de roșcată amară nu
e o metaforă. E o roșcată care chiar miroase puternic. Oamenii
roșcați se pare că miros într-adevăr,
pielea lor e mai puțin rezistentă la unele infecții bacteriene.
Roșcata din titlu e una
a
cărei transpirație,
intensificată și de eforturile în scopul prestării de sex oral
amantului ei aflat la volan, au transformat mașina
închisă într-o capsulă intens odorată care îl oripilează pe
polițistul de la circulație. Agentul
îi oprește regulamentar, dar e șocat olfactiv ceea ce îl
conduce
la
ipoteza prezenței unui animal în mașină.
Fiecare
femeie are câte un beteșug, una are botic de animal, una
șchioapătă, alta, deși o frumusețe nordică și strănepoată de
pictor flămând, nu minte și are rățuște în cadă. Defecte pe
care cineva care a trecut cu brio de clasa a X-a nici nu se gândește
că există...Dar e foarte instructiv, femeile
pot vedea ce simte un ratat emoțional perpetuu, fără șansa de
izbăvire.
Femeile
din povestirle lui Dan Alexe pot fi deștepte,
dar ele nu inițiază nimic, ele nu au cauze, nu au idealuri.
Inteligența
lor
e pur
decorativă.
Misoginsimul
autorului
se vede din faptul că ”o
muiere”
promite a fi
intelectuală pentru că citește Chomsky. Un secret pentru Dan Alexe
e că femeile intelectuale pe bune, adică feministe, au alergie la
un gerontostângist care
e, dacă
nu pedofil, măcar hebefil. Cum te dai stângist și vii cu teze
anticapitaliste când tu profiți de cel mai opresiv sistem:
patriarhatul? Sau femeia aia de
lângă el se
excită la ridurile lui? Sau
la impotența lui? Poate
dacă e gerontolog și vrea să-și ia de lucru pentru acasă...
Majoritatea
poveștilor, cum am spus deja, sunt mai mult sau mai puțin
fantastice, măcar fanteziste. Și cele cu muncitorii de la depoul de
tramvaie sau cu demnitarii corupți de țară. Doar referirile
la Afganistan sau
Kirghistan
trezesc
fiori de realism și sunt
interesante. Singurul
personaj feminin credibil, uman, e Shagane, traducătoarea kirchiză
care se îndrăgostește de un jurnalist occidental, contra tuturor
tabu-urilor.
După ce petrece o noapte de pasiune cu el, inițiată
de ea,
e gata să plece cu el și să lase chiar și copilul pe care îl
crește
singură. Aici e singura străfulgerare de umanitate veritabilă
a
unei femei. Singur,
jurnalistul, care povestește
la persoana I, nu e mișcat de situație. E
normal pentru el, și Shagane avea defectele ei, deși clar nu
mirosea. De
fapt tocmai
de aceea. Era o femeie exotică, o asiatică, ceea
ce nu era pe gustul jurnalistului, deși cei ca ea
rar au nevoie de deodorant.
Dar ea, plină de demnitate, cu sentimente puternice și autentice,
deși a crescut și a trăit în acea gaură post-sovietică de
sărăcie și corupție inimaginabilă chiar și pentru noi, dispare
fără a aștepta să fie plătită pentru serviciile de
traducătoare. Deși e văduvă și mamă singură...Soțul
ei, un fost milițian, s-a sinucis în fața ei. Shagane
e o pată de puritate umană într-o mâzgă patriarhală.
Un
alt merit al acelei povestiri este privirea asupra cauzei războaielor
interetnice din Asia Centrală și Caucaz: conflicte extinse între
bețivi care și-au găsit motiv de gâlceavă. Dar nu asta e
războiul? Nu
ăsta
e patriarhatul în general? O treabă de gașcă stropită cu alcool
sau cu pseudo-cauze incredibil de superficiale și puerile. Cu
femeile și copiii la mijloc, normal.
”Miros
de roșcată amară” e o colecție de povestiri patriarhale.