Am
trecut, ca de obicei, pe lângă șantierul cel nou. Mirosea a
mortar, zgomotele utilajelor se auzeau sporadic, bare de metal în
cădere, aparate de sudură, rar strigăte ale muncitorilor (adesea
deținuți pe care îi aduceau în fiecare dimineață cu
autobuzele), dar și alarme ale macarelor.
Acel fundal sonor
părea ceva îndepărtat, science fiction. Dar
ceva care îmi dădea fiori. Ca tot ce era
atunci. Trăiam într-o distopie. Acum tot ce era atunci mi se pare
un science fiction de groază. Tot ce am trăit atunci mă face să
văd orice film de groază ca pe ceva comic.
Cum poate să fie cineva speriat de supranatural, de demoni și
fantome, când ceea ce fac oamenii vii, din lumea asta, e atât de
îngrozitor? Dar se pare că asta e natura
umană. Din Evul mediu, cel puțin, oamenii se tem mai mult de ce va
fi în viața viitoare decât de toate ororile din cea prezentă. Cum
poate investi cineva în frica de iad?
De
când eram mică încercam să ocolesc cumva macarelele, să fiu față
de ele la distanța lungimii lor. Ca și
când, dacă ar fi fost cutremur și s-ar fi prăbușit, să nu cadă
pe mine. Făceam același lucru și cu clădirile. Nu știam sau nu
realizam că ele nu cad pe lungime, ca o
cutie. Asta era înainte de 11 Septembrie, înainte de atentatele
care nu erau mai mult sau mai puțin ”roși”, ca
în acele timpuri.
Am
ocolit șantierul cu același sentiment pe care îl aveam de când
eram mică, de repulsie amestecată cu teamă. Uzinele pe care le
vedeam mereu la televizor poate îmi dăduseră sentimentul ăsta.
Poate le asociam, așa cum se dorea, cu
acea societate: industrializarea
aceea aberantă, cu distrugerea modului de viață anterior. Vedeam
pe un scaun din bucătărie o copertă a unei reviste ”Știință
și Tehnică” pe care când am învățat să citesc, am citit
”Caverne de oțel”. Coperta, despre care acum mă gândesc că
asta era, se lipise de scaunul de lemn și semăna cu un afiș.
Credeam că e vorba de un peisaj industrial cu care eram intoxicați
prin televiziune și presă, că alte mass media nu existau. Nu știam
că acele caverne de oțel descriau o lume care semăna cumva cu
lumea în care oamenii care locuiau în case cu grădini erau duși
cu forța în blocuri oribile din beton. Numai că nu suprapopularea
era acestei deportări, trăiam de fapt într-o țară subpopulată,
ci dorința de uniformizare, de distrugere a modului de viață.
Am
aruncat o privire spre șantier și am mărit viteza. Voiam să trec
cât mai repede
de zona aia. Am văzut niște femei în vârstă privind spre șantier
cu un fel de nostalgie.
”De
când lumea și pământul nu a fost niciodată nimic aici!”
Probabil avuseseră case acolo, iar buldozerele comuniste le făcuseră
una cu pământul. Sau cunoșteau oameni care fuseseră proprietari
acolo. Asta era ideea, cum tancurile sovietice călcaseră în
picioare modul nostru de viață, opera era continuată de
buldozerele conducătorilor (de fapt dictatorului) de acum.
În
fața mea a apărut un șanț. O punte de lemn îngustă îi lega
malurile, așa cum se obișnuia atunci. Era umedă și mizerabilă.
Dar ce nu era așa atunci? Am călcat pe acea improvizație mai puțin
decât ieftină.
Mereu
mă temeam de aceste punți, omniprezente cu atâtea șantiere. Și
la fel de periculoase ca tot ce era atunci. Am mers un pas, doi,
trei... apoi nu știu cum am alunecat în noroiul din șanț. M-am
trezit cu picioarele sub mine, cu ochii în petele de noroi de pe
uniformă și de pe paltonul
de deasupra. Mi-au ridicat ochii și am văzut malul de pământ în
straturi de diferite nuanțe din jur. M-a cuprins un puternic
sentiment de scârbă amestecată cu frică. M-am
ridicat încercând să ignor durerea din genunchi și mai ales
mizeria de pe haine. ”Cum ies eu de aici?!”, mă întrebam. Apoi
m-am gândit că oricât ar fi de scărbos, șanțul trebuie să se
termine undeva. Pot să găsesc un loc de unde pot să mă cațăr.
Sau pot folosit chiar puntea, de fapt scândura care avea un fel de
mici denivelări care puteau fi considerate trepte. Mi-am aruncat
privirile spre punte. Dar în momentul acela, m-am pomenit cu o
atingere pe braț. M-am întors speriată. Ce
sentiment poți avea într-o dictatură când cineva te atinge? În
fașa mea a apărut o femeie de vreo 30-35 ani, tunsă scurt, cu
pufoaică și cizme de cauciuc.
”Nu
te speria”, știu cine ești și ce îți dorești. Te urmărim de
mult timp.
”Mă
urmăriți? Dar ce-am făcut?” Într-o lume în care toată lumea
era urmărită și în care poliția politică era peste tot, aveai
toate motivele să te temi dacă nu știai despre ce e vorba. Norocul
meu e că aveam acel tupeu al celor care au în sânge drepturile
omului, dar care văzuseră oameni suficient de curajoși care
ăbfruntaseră cumva
regimul dictatorial, și tocmai de-aia știau până unde să se
teamă de el.
Femeia
se uită la mine și începu să râdă.
”A,
nu sunt ce crezi tu!” Din contră...Nu
avem nicio treabă cu ei. Suntem dușmanii lor. Dar
sunt prea proști ca să ne descopere. Sau să înțeleagă ce vrem
noi.”
Probabil
încercând să răspundă expresiei de uimire de pe fața mea,
femeia continuă:
”Urmează-mă!
O să-ți explic tot!”
”Tot
ce înțeleg deocamdată e că mă
urmăriți, că nu sunteți de la securitate. Cine ar urmări o fată
de liceu care nu face altceva decât să
citească și să alerge?” Că
altceva interesant nici că se putea face atunci.