Love-the hard way

Filmul a apărut în 2001, avându-i în rolurile principale pe Adrien Brody și Charlotte Ayanna. E prezentat ca o dramă romantică, dar de fapt e o tragedie feminină....o poveste toxică despre iluziile feminine în patriarhat. O tânără inocentă e distrusă de un ideal absurd. Obișnuită cu a face lucruri grele, a învăța lucruri grele, o studentă la biochimie (facultate foarte grea), pasionată de ceea ce face, sensibilă și atrăgătoare, confundă natura cu societatea, sportul cu recompensa socială. Adică își imaginează că viața e școala sau ca natura sau ca sportul, dacă muncești suficient de mult, cu suficient talent, ajungi să înțelegi lucrurile, în cazul naturii, și ajungi și la recompensă, la performanță în cazul sportului, iar în cazul școlii, la note bune. Nu, societatea nu e ca natura, nici nu dă note. În societate, lucrurile sunt limitate pentru minorități, în special femei, care nu sunt minoritate, dar sunt grupul defavorizat principal. Înainte lucurile erau clare, acum se ascund sub tot felul de minciuni ale politicienilor. Dar femeile în continuare sunt strivite e de tot felul de tavane de sticlă. Iar în cazul relațiilor romantice, tavanul e foarte jos.

Această tânără, Claire, cunoaște un mic infractor, Jack, un tip care organiza flagrante de aventuri extramaritale, apoi simula venirea poliției, urmată de șpaga necesară renunțării la acuzații. Deci estorca bărbați infideli. Complicele lui, femei care se pretindeau prostituate, nu ajungeau niciodată să facă sex cu posibilii clienți. Claire se îndrăgostește de micul infractor, are cu el o aventură de o noapte, care se termină cu ea fericită la masa de lucru lucrând la un proiect, Dar după asta Jack își reia stilul de viață superficial. Sigur că nu o mai căută, iar când ea o face, îl găsește în pat cu una dintre complice. Se poartă cu ea cu cea mai mare brutalitate, lezându-i sentimentele la sânge. Ea urlă de durere, dar continuă să creadă că el e altceva. O mare iluzie. Nu renunță la el, din contră se alătură afacerii lui, unde se lasă abuzată în toate felurile, inclusiv îi lasă pe clienți să facă sex cu ea. Acest mod de viață, dar mai ales indiferența lui, o transformă într-o legumă. Durerea dată de marea dezamăgire o termină, nu se mai duce la cursuri, se târăște ca un robot fără ca nimic s-o mai intereseze. Afară de, cel puțin pentru o perioadă, ca el să fie impresionat de ea și totul să fie din nou ca la început. Ca în acea noapte superbă în care el nu a apucat să-și arate adevărata față.

Din păcate, povestea din ”Frumoasa și bestia”, despre care unii lingviști consideră că ar avea, în altă formă, în alte limbi, 6000 ani (de când a început patriarhatul?), nu e reală. Nu, bărbații nu sunt impresionați de femei, de calitățile lor umane. Ei sunt impresionați de ele ca obiecte. Sentimentele și dorințele lor nu contează, calitățile lor morale nu contează. Sau contează doar ca factori de stress pentru ei. Iar pasiunea unei femei e un factor de stress major pentru un bărbat. Curajul unei femei într-o relație cu un bărbat nu e să pară distantă, dură, ci să-și arate sentimentele, să ceară sentimente, eventual să plângă pentru ele sau pentru că i-au fost rănite.

Până la urmă Jack ajunge în pușcărie, unde îi era locul. După ce iese de acolo, părând oarecum vinovat, ca un căine care a ros pantofii stăpânului, o caută pe Claire, care lucra în laborator. Nu mai e nimic din exuberanța ei de altădată, e resemnată, fără dorințe, învinsă. Practic el a ucis-o, a ucis visele și speranțele din ea. Dar are tupeul să-i dea de înțeles că s-ar întoarce la ea. Totul se termină în coadă de pește. Nu se înțelege dacă ea l-ar mai primi înapoi, dar ce se înțelege e că el nu a primit pedeapsa pentru adevărata lui crimă, pentru ce i-a făcut ei.

În patriarhat, femeile precum Claire sunt considerate și proaste, de fapt cum își imaginează ele că...Un alt tip de victim blaming. Pentru că ele sunt altceva, ele simt altceva, asta e natura lor, asta vor ele de la o relație, asta e sexualitatea lor. Faptul că ele se manifestă, că își manifestă dorințele, sexualitatea, e cel mai riscant lucru din lume. Ceea ce prostituatele știu. În patriarhat, ca femeie, nu ai voie să ai sentimente, pentru că nu ai nicio șansă să ți le împlinești prin mijloace active. Numai norocul te poate salva.
”Love-the hard way” arată finalul real al poveștii ”Frumoasa și bestia”. Frumoasa nu îmblânzește bestia, ci bestia ucide frumoasa. Dar rămâne un film realist, care descrie sentimente feminine reale, tragedii reale, crime reale.

Love the Hard Way (2001) - IMDb

Continue Reading

Dragoste in vremea holerei

Îmi aduc aminte cum a fost prezentat filmul la radio, când a apărut la noi, în 2008. Era ceva despre un bărbat care, deși a făcut avere și a avut relații sexuale cu sute de femei, el a așteptat-o timp de decenii pe iubirea vieții lui din tinerețe. Când l-am văzut, am fost surprinsă că era vorba de cu totul altceva.

”Dragoste în vremea holerei”, de Gabriel Garcia Marquez, a apărut în 1985, dar a fost ecranizat în 2007. Deși autorii de succes sud-americani nu dau afară de feminism, ba chiar abundă de misoginism scârbos cu cât sunt mai celebri (ce vinde mai bine decât misoginismul?de fapt misoginismul, nu sexul, vinde!), filmul, cel puțin, are câteva elemenete interesante. Care ar fi acelea? Poate, într-o oarecare măsură, arată ce vor femeile.

Acțiunea e simplă și siropoasă. Un tânăr telegrafist, Florentino Ariza se îndrăgostește de o tânără, fiica unui negustor de măgari, Fermina Daza. Și asta în Columbia, la finele secolului al XIX-lea. La început foarte impresionată, tânăra sfârșește prin a-l refuza, pentru că e o ciudățenie și sentimentele lui sunt ceva care o sperie. Asta pare una dintre cele mai realiste scene din film. Cine n-a văzut genul ăsta de oameni, speriați de tot ce e diferit, chiar dacă acel ceva e cel mai moral, mai luminos, mai inteligent lucru din lume? Chiar dacă e o idee bună, o mare descoperire, un adevăr extraordinar? Dar tocmai pentru că e rar, pentru că nu e comun, ceva cu care să fii obișnuit, acceptat de toată lumea. Oamenii se tem să iasă din rând, chiar dacă rândul îi duce la cea mai neagră soartă. Sigur, pe ea soarta o duce la o căsătorie ”normală”, agreată de tatăl ei, cu un medic care o îngrijește în timpul unei epidemii de holeră. Dar o căsătorie mai mult sau mai puțin normală, bazată pe agrearea de către un tată mercantil și incult, e biletul spre nefericire. Sigur, era prea mult pentru ea să realizeze, dar va constata până la urmă.

Ce e ciudat (sau poate nu?) e că Florentino, cu sentimentele sale profunde, nu e scârbit de atitudinea ei banală, conformistă. Mai mult, nu e revoltat deloc, ci intră într-o depresie adâncă, în care numai speranța că va fi împreună cu ea, nu contează când, îl menține în viață. De fapt o așteaptă 50 ani până rămâne văduvă. Ceva anormal aici? Anormal e că o femeie, adică o comoditate, ceea ce sunt femeile în patriarhat, are parte de asemenea tratament. Adică pasiunea pentru o femeie e tratată ca pasiunea pentru ceva din alt domeniu, de la filatelie la insecte. Întrebarea e dacă o femeie banală merită așa ceva. Dar pasiunea e numai pentru artă, știință, filosofie, cauze umanitare? Și dacă regina conformismului social și a optuzității intelectuale și afective l-a făcut să viseze, asta e!

Tipul de relație pe care o are Florentino cu Fermina e un tip de relație moral. Singurul sentiment care i-ar da dreptul unui bărbat să se apropie de o femeie ar fi cel pe care îl are el pentru ea. Orice altceva e o ofensă, o agresiune pentru o femeie, o tentativă de viol și exploatare. Dacă vrei monogamie, nu merge să cumperi sau să angajezi o femeie, ci să-i oferi pasiune, ceva ce o face pe ea unică. Dacă o acceptă. Altminteri de ce ai putea pretinde monogamie când ea e ceva ușor de înlocuit? De fapt nici măcar nu e vorba de a cere fidelitate din partea unei femei. Nici măcar asta, ca bărbat, nu îți dă acest drept, după criteriile morale, ci doar de a pretinde ca o femeie să te trateze diferit ca bărbat, de a-ți oferi un rol privilegiat în viața ei. Înainte lucrurile păreau mai clare în acest sens. Bărbații măcar pretindeau că femeile (o anumită femeie) sunt ceva special pentru ei. Acum acest lucru nici măcar nu se mai mimează. Femeile fac sex și au relații pur și simplu pentru motive bizare ca popularitatea. Adică din confirmism, ceva cât se poate de patriarhal. În orice relație, o femeie oferă mai mult decât un bărbat, de aceea ea trebuie să fie atrasă cu ceva special. Ideea de egalitate, prost înțeleasă, nivelează importanța, aportul și pierderile unei femei în diferite situații. Adică nu ține seama de ele. Din partea unui bărbat, e imoral să dorești atenția, grija, afecțiunea unei femei doar pentru că îi oferi bani, adică aduci mai mulți bani, cum se întâmplă în patriarhat, și pentru că faci sex cu ea. Când sexul chiar e dorit de ea. Dacă nu, e un fel de viol.

Dar de ce ar face o femeie sex cu un bărbat? Sigur, numai din plăcerea ei. În condiții de deplină siguranță fizică și afectivă. Florentino află pe pielea lui greu încercată așa ceva. În timpul unei călătorii, o femeie care nu-și arată fața îl seduce, îl transformă în obiectul ei sexual. Ea e doar prima. Cu timpul altele procedează mai mult sau mai puțin la fel, chiar dacă își arată fața. Când un alt bărbat îl întreabă cum de are atâta succes, el îi explică ceva de genul: ”nu le pot face rău, inima mea e goală, precum camerele unui bordel”. Femeile se simțeau în siguranță, libere, de aceea veneau la el. Ele aveau inițiativa, ele căutau propria plăcere. El doar le satisfăcea. Florentino, deși bogat mai târziu, era un bărbat submisiv, iar unele femei se bat, cum se spune, pe bărbații submisivi. Dacă nu sunt masochiste.

Și acesta e un tip de relație moral. ”Dragoste în vremea holerei” descrie două tipuri de relatți femei-bărbatț legitime, morale. Relațiile în patriarhat nu sunt morale din partea bărbaților. De fapt patriarhatul se bazează pe relații abuzive între femei și bărbați. Apare și o astfel de relație. Una dintre amantele lui Florentino, și aici termenul nu e folosit abuziv, pentru că era voința și dorința ei sexuală să fie acolo, nu ca în cazul sclavelor negre pentru care e adesea folosit, Olimpia, e ucișă de soțul gelos, care descoperă printr-o neglijență a lui Florentino că soția îl înșela.
Da, în lumea aceea Florentino era un ciudat, cum e, din păcate, și acum. Legile noastre încă nu sunt făcute luând cu adevărat în seamă femeile, iar moralitatea nu se aplică atunci când e vorba despre suferințele femeilor. Cele mai frumoase relații, care ar trebui să aducă cea mai multă fericire, aduc de fapt nefericire pentru femei.

Povestea are un final fericit pentru Florentino. Până la urmă, după ce dă testul de profunzime și durabilitate a sentimentelor, e acceptat de Fermina, care se opune cu fermitate obiecțiilor urmașilor ei. Cum ar fi arătat filmul (și cartea) dacă rolurile ar fi fost inversate?

Love in the Time of Cholera (2007) - IMDb

Continue Reading

Roboții și imperiul

Roboții și imperiul a fost scris de Isaac Asimov la decenii de la ”Caverne de oțel” (1954). Romanul face parte din seria Roboți, ca și ”Caverne de oțel”, dar e scris în anii `80 (1985), după mișcările pentru drepturi civile, inclusiv ale femeilor, din anii `60-`70. Cum a evoluat viziunea lui Asimov despre femei, cum arată personajele lui feminine acum? În ”Roboții și imperiul” chiar sunt două personaje principale femei, ele au carieră, au roluri importante în societate. Una e robotician de succes, Vasilia, alta, Gladia, care e de fapt personajul principal, e artistă și ajunge să se implice în politica galactică.

Dar sigur, e vorba în primul rând, tot de roboți și de rolul lor în societate, de dilemele lor morale. Dar e vorba și de alte tipuri de societăți umane, unele care au rezolvat demult unele dintre problemele noastre de acum, dar au creat altele. Printre aceste probleme este aceea a duratei de viață, ajungând până la 400 ani. Prețul este însă un sistem imunitar slab, având în vedere mediul aseptic în care trăiesc acești oameni. De aceea, atunci când se întânesc cu pământeni sau cu urmașii lor care au părăsit mai târziu Pământul, ei poartă mănuși și filtre nazale (de reținut pentru următorul val, nu de colonizare). O alta este aceea a violenței și a războiului, care a devenit istorie de secole. Societatea lor, deși măcinată de pasiuni politice și de pasiuni nu tocmai lăudabile, ca ambiția și gelozia, e una extrem de pașnică. Și au mai rezolvat încă ceva: au eliminat muncile extrem de repetitive, ca acelea legate de propria îngrijire, rămase acum în seama roboților. Prețul e apatia, obsesia cu propriul confort, respingerea oricărui risc. Și mai ales înstrăinarea de alți oameni, ajunsă la extrem pe unele ”lumi”, cum e Solaria, unde oamenii înconjurați de roboți aproape nu se întâlnesc, însuși sexul devenind pentru mulți o corvoadă.

Alternativa sunt societățile cu oameni cu vieți scurte, care își asumă riscuri, au pasiuni, dorințe, sunt obișnuiți să trăiască în aglomerări urbane, iar roboții afară de unii primitivi folosiți mai mult în agricultură, nu sunt admiși. Ultimii sunt pământenii...Care tip de societate va trage lozul câștigător al progresului, apoi al stăpânirii galaxiei? Dar în acest joc nu intră doar avantajele celor două societăți, ci și intrigile politice, mai precis ambițiile unor politicieni, revanșe vechi de secole. Nimic nou în posibilul viitor al omenirii.

Acțiunea e destul de simplă. Pe scurt, Gladia, o femeie aproape de vârstă mijlocie, adică de....230 ani, dar arâtând de maximum 45, de pe Aurora (deși născută pe Solaria), o planetă colonizată într-un prim val istoric, primește două vizite ciudate care îi schimbă viața tihnită și fără provocări pentru totdeauna. Prima este a unui strănepot la a cincea generație, pe care nu îl cunoștea, un robotician ambițios care viza postul de director al institutului de robotică într-un viitor destul de îndepărtat, după moartea actualului director, adică după...aproape un secol sau mai mult. Dar dacă ești un tânăr de 50 ani îți dă mâna să aștepți...A doua este a unui strănepot la a șaptea generație al unui pământean pe care îl cunoscuse cu două secole în urmă și care jucase un rol important în viața ei, inclusiv unul romantic. Acesta era Elijah Baley, eroul principal din ”Caverne de oțel”, un fost polițist care devine pionier al colonizării altor planete de către pământenii rămași acasă timp de secole după plecarea celor denumiți apoi ”spațiali”, precum Gladia.

Ea nu vrea să se întâlnească cu niciunul dintre ei, dar ceva dincolo de ea o face să procedeze contrar primului impuls. Acel ceva e foarte aproape de ea, de fapt robotul ei de încredere, dăruit de tatăl ei adoptiv, Han Fastolfe, partizanul reînceperii colonizării de către pământeni a altor planete. Robotul se numește Giskard. Deși însuși Baley îi spusese să aibă încredere în Giskard, el avea prostul obicei (dar și calitatea) de a influența subtil voința oamenilor, dar respectând prima lege a roboticii, aceea de a nu le face rău. Manipularea subtilă, de care Gladia nu era conștientă, de care nu știa, de care de fapt nimeni nu știa, e cea care o face să se angajeze în aventuri greu de imaginat pentru cineva cu stilul ei de viață. Nici în roboți nu mai poți avea încredere, mai ales dacă dezvoltă...simț moral și proiectează pe termen lung consecințele acțiunilor lor. Ca și când cele două nu ar fi legate...Și ca și când alte tipuri de manipulări subtile, venite din cultură, de la alți oameni, dar și din fapte aleatorii, nu ne-ar influența în mod decisiv viața. Ca și când nu această parazitare a voinței de către manipulări subtile nu ar fi de fapt normalitatea. Dar în cazul spațialilor, cu vieți extrem de ordonate și controlate, până ce și acest aspect al vieții se supune unor reguli stricte...Numai un robot extraordinar poate să facă asta.

Giskard o face pe Gladia într-o noapte frumoasă de vară de pe Aurora să se gândească la Solaria, planeta natală, pe care o părăsise când avea 30 ani, când imigrase pe o planetă pe care și după 200 ani tot era considerată străină. Dezavantajul unei vieți lungi și a unei memorii lungi. Multe nu s-ar schimba dacă oamenii ar trăi mai mult, și multe idei noi, cum zicea și Planck, nu ar fi acceptate. Solaria, în care oricum roboții erau majoritari, oamenii fiind în minoritate, foarte izolați unii de alții, fusese părăsită cu totul de oameni de curând, sau cel puțin așa se părea după semnalele de acolo.

Intenția nepotului e de a o spiona, de a afla lucruri din trecutul ei care l-ar putea ajuta în intrigile lui politice și carieriste. Pretextul este dacă el e cumva urmașul unui pământean, adică Elijah Baley. Acest aspect i-ar putea strica reputația și ar avea o influență negativă asupra ascensiunii lui. Numai că Gladia ripostează, spațialii nu sunt interfertili cu pământenii și cei plecați de curând de pe Pământ. Dar pot avea relații romantice cu aceștia, cum s-a văzut și se va vedea.
Nepotul lui Baley, care îi purta numele (D.G, Baley, adică Daneel Giskard Baley, după roboții care jucaseră un rol important în viața străbunicului, Daneel și Giskard, care acum îi aparțineau Gladiei) voia să îl însoțească pe planeta natală, Solaria, pentru a recupera roboți rămași fără stăpân, în scopul vânzării pe alte lumi spațiale. D.G. era negustor, și locuia pe o planetă numită chiar Lumea lui Baley.

Gladia acceptă din (im)proprie inițiativă. Ajunși pe Solaria, unde nu văd picior de om, doar roboți, asolizează chiar pe fostul ei domeniu, care acum avea alți proprietari. Un robot umanoid cu aspect feminin, care era șefa pazei, vrea să-l elimine pe Daneel, robotul ei cu aspect uman, cunoștința mai veche din ”Caverne de oțel”. Că ea recunoștea un robot, oricât de uman ar fi părut, nu e mare lucru, dar e interesant că nu-l recunoaște nici pe D.G. ca ființă umană. De ce? Nu contează atâta timp cât Gladia, dovedind mult curaj, se opune violenței robotului solarian care voia să elimine cei doi indivizi. Totuși, răspunsul e în faptul că ea vorbea dialectul solarian, cu ajutorul căruia roboții erau programați să identifice ”umanitatea”. Alte nave care vizitaseră Solaria nu fuseseră atât de norocoase. Se spune că un om e de atâtea ori om câte limbi vorbește. Dar se pare că nu e om adevărat dacă nu vorbește una anume. Mulți gândesc așa.

Acest eveniment o transformă pe Gladia în eroină. Ajunge pe lumea lui Baley unde e aclamată. Era foarte stresată de faptul că trebuie să țină un discurs. Numai că discursul care are un succes fulminant, iar ea devine o vedetă. Era și mâna, mai precis softul, lui Giskard aici? Foarte puțin, mai ales că toată capacitatea lui intervenție era limitată. Ce lucuri mărunte ne schimbă viața! Ce lucruri mărunte fac diferența între succes și anonimat!

Viața Gladiei, din plictisită și lipsită de speranța de a mai trăi ceva interesant sau incitant, care atinsese blazarea dincolo de limite, se schimbă iremedial. Ea descopere plăcerea de a avea o misiune, a ei fiind aceea modestă de a menține pacea în galaxie. Cum ar fi viața la 230 ani? Cum le spunea ea celor de pe Lumea lui Baley, unii dintre ei considerând asta o sfidare, că te simți la această etate? După ce vezi multe, încerci multe experiențe, înțelegi limitele satisfacției în toate. Gladia înainte de cele două vizite aștepta să își ducă traiul de pe o zi pe alta, îngrijită de roboții ei. Familia nu mai însemna mare lucru pentru ea. Avusese doi copii, dar dincolo de asta nu se mai implicase în viața urmașilor. Nu știa de existența strănepotului de la a cincea generație, ba mai mult, se poartă rece cu el și îi spune în față că nu-i pasă de el. Nici el nu e mai legat de străbunică, chiar e gata să o sacrifice. Doar e spațial, nu e cu cultul strămoșilor. Individualismul și idealurile sociale (politice) în care chiar se implică reprezintă valorile lui. Dar Gladia nici în relații nu crede mai mult. E obișnuită cu soții care vin și pleacă. Totuși, nu la 230 ani, încă la vârste mai înaintate, pasiunile politice rămân. Lupta pentru putere rămâne, cum o arată personajul Amadiro, care vrea să distrugă Pământul și să reinstaureze supremația spațialilor, luându-și revanșa față de rivalul politic Han Fastolfe. Interesant e și de ce sunt în stare oamenii ca să-și împlinească visele, a căror moralitate nu o discutăm, în timpul vieții lor. Inclusiv de crimă, de genocid. Și mai rămâne ceva, cum o dovedește Gladia: posibilitatea de a simți pasiune, atunci când merită. Și cum relațiile cu sens sunt rare, la vârsta aia poate reușești să faci diferența. La 230 ani trezește pasiunea unui bărbat cu aproape 3 secole mai tânăr, strănepotul la a șaptea generație a fostului ei amant. Asta depășește orice fantezie pe care o femeie o poate avea cu bărbați mai tineri! Și sfidează orice taboo...Dar de ce nu e deranjat D.G. de diferența de vârstă? Pentru că ea oricum are o speranță de viață mult mai mare decât a lui, iar când el va muri de bătrânețe ea abia dacă va arăta mai bătrână. Adică D.G. nu gândea totuși mult diferit de bărbații de acum. Femeia era o investiție pe termen lung, cum e în general o femeie mai tânără.

Nu știm cum vezi lucrurile dacă viața ta e foarte lungă și sănătoasă. Cel puțin asta credem noi acum. Asimov face o analiză foarte bună a felului cum s-ar percepe viața la vârste foarte înaintate. Nu se găsește prea des o astfel de analiză în romanele sf.

E moral să limitezi viața oamenilor? Adică să-i privezi de prelungirea ei? De un tratament care ar face așa ceva. Ca în numele menținerii apetitului pentru risc și pentru dorințe, adică investiții de energie și afectivitate riscante, ceea ce duce societatea înainte, să condamni oamenii la moarte? E aceeași dilemă morală pe care o suferă și robotul Giskard, care descoperă o nouă lege a roboticii, numită legea 0, aceea a binelui umanității, adesea opusă legii 1, care reprezintă interdicția de a face rău individual. Cum îi spune Daneel, care nu înțelege legea 0, în numele binelui umanității s-au făcut multe atrocități. Să ne gândim că atunci când Asimov a scris acest roman comunismul nu căzuse încă...Să ne gândim la ce se întâmplă acum, în pandemie.

Dar totul e bine când se termină cu bine, Giskard își dă viața pentru legea 0. Circuitele lui nu rezistă atunci când el induce amnezie asupra faptelor cu implicații deosebit de periculoase ale unor intriganți politici solarieni (Amadiro și nepotul Gladiei, Mandamus), care vor să distrugă Pământul și programele de colonizare. Dar înainte îi lasă prietenului Daneel ca moștenire talentul său de a influența gândurile oamenilor. Adică arta manipulării. Soarta umanității rămâne în mâinile de fier ale unui nou Machiavelli cu memorie practic nelimitată și lipsit de ambiții proprii. Interesantă soluție...”Roboții și imperiul” e poate prima carte în care roboții fac și o altă muncă pe care oamenii, cei mai mulți, o detestă: luarea deciziilor dificile, cu implicații economice, sociale și morale pe termen lung. De fapt luarea oricăror decizii dificile, dar mai ales a celor politice. O altă muncă murdară, cum s-ar spune...Oamenilor le rămâne să creadă că meritele sunt ale lor, să trăiască într-o iluzie mai mare decât cea din Matrix că ei au salvat lumea. De obicei asta se întâmplă, dar alți oameni, mai ales femei, joacă rolul roboților. 

Continue Reading

Corectitudinea politică

 

Corectitudinea politică

Un subiect foarte discutat la ora actuală este corectitudinea politică. Numai că la fel ca alte subiecte foarte discutate e tratat incorect, începând cu definiția. Asemenea marxismului (Marx se spune că a declarat că nu e marxist) și darwinismului, care circulă mai mult ca o caricatură (citat Dick Dawkins, un personaj care îmi repugnă, dar aici trebuie să recunosc că are dreptate), și discuțiile despre corectitudinea politică sunt distorsiuni ale ideii și conceptului. Numai dacă îl asculți pe Dobrovolschi sau pe Mircea Badea, care prezintă corectitudinea politică drept un dezastru neomarxist al acestei epoci, o culme a decadenței și a pervertirii valorilor, îți faci o imagine despre până unde pot merge fanteziile unora când e vorba de corectitudine politică.

Cartea ”Corectitudinea politică”, apărută în anul 2019 la editura Trei, chiar redă o dezbatere celebră despre corectitudinea politică, care a avut loc în mai 2018, pe postul de televiziune național din Canada, CPAC, dar și în SUA pe postul C-SCPAN, precum și pe postul radio CBC, cu sprijinul fundației Aurea, care sponsorizează astfel de dezbateri.

La dezbatere au participat, de partea corectitudinii politice Michael Eric Dyson (ca pe aspiratoare, dar nu există nicio legătură), universitar, autor și predicator, afro-american și Michelle Goldberg, jurnalistă (editorialistă la New York Times și comentatoare la CNBC) și autoare premiată. De partea opusă s-au situat Stephen Fry, actor, comedian, scenarist și scriitor (are cărți traduse în română), evreu și homosexual, căsătorit cu un bărbat cu trei ani înainte de dezbatere, alături de celebrul Jordan Peterson, psiholog, profesor de psihologie și autor de bestseller-uri cu milioane de exemplare vândute, vedetă youtube.

Pentru cineva care se pricepe la mediul academic, dar cunoaște și câte ceva despre subiectul abordat, dezbaterea putea să fie mai dură, mai interesantă, iar rezultatul ei putea fi diferit. Mai precis, dacă eram acolo, cred că i-aș fi dat lui Jordan Peterson, acest Dorian Popa canadian care se adresează nu copiilor, ci bărbaților frustrați și femeilor impresionate de reclame siropoase ieftine, mult mai bine decât au făcut-o opozanții lui. Sigur, în primul rând că eram înarmată cu cunoștințe cu care ei nu erau. Dar fiecare dintre ei, dar mai ales Michelle Goldberg, au spus lucruri interesante, care într-adevăr, dacă aveai mintea deschisă, te puteau ajută să înțelegi mai bine ce e cu acest concept, de unde vine, de ce se menține, la ce e bun, care sunt limitele lui. Chiar și Peterson a impresionat în această dezbatere, dar prin tupeu și prin nonșalanța cu care a negat toate declarațiile scandaloase pe care le făcuse înainte și pe care Goldberg le cita. Adică faptul că #metoo arată că experimentul lucratului împreună al femeilor cu bărbații e un eșec și că, dacă femeile vor să nu fie abordate sexual, să nu li se dea voie să se machieze (o burqa n-ar fi mai bună?). El e un maestru nu doar în a sfida corectitudinea politică, ci cam orice fel de corectitudine.

Dar ca de obicei, singura femeie, cea mai puțin lăudată dintre toți, e cea care a spus cele mai lămuritoare lucruri, cu trimiteri la istorie, dar și la implicații. Ea e singura care a afișat o poziție feministă deschisă, deși un feminism modest, cuminte, poate singura formă de feminism care are acces la spațiul public, feminismul acela de cățeluș care schelălăie pe la uși să fie primit în casă, unde se lăfăie bărbații cu patriarhatul lor. Dar ea rămâne cu cele mai bune idei și cele mai convingătoare argumente.

Goldberg arată că de fapt prin corectitudinea politică, dar nu numai, femeile au putine pretenții, sigur, cum ar fi acela de a nu fi hărțuite la locul de muncă. Ea nici măcar nu articulează ce pretenții ar trebui să aibă femeile pentru a se vorbi de egalitate. De asemenea, spune ea, se exagereaza cu ceea ce au pățit bărbații ”linșați” mediatic datorită corectitudinii politice. Afară de câteva exemple notorii, ca Harvey Weinstein...nimic. Să ne gândim doar la Donald Trump, care a devenit președinte după ce a fost acuzat de abuz sexual, aș adăuga...Adică au curs râuri de biți de informație pentru ca acești privilegiați să nu pățească absolut nimic...Descurajant! În ce lume trăim! Ca și când nu am fi știut...Dar unii sunt atât de importanți...

Tot Goldberg ne asigură că tot ce se întâmplă pe net, toate acele scandaluri și tot acel bullying și reducerea la tăcere de îndată ce ai spus ceva ce deranjează pe unii (cancel culture), pe unele grupuri, dar nu numai, ceva ce ea dezavuează, nu e corectitudine politică. Asta e un fenomen social care se manifestă pe net, ceva foarte nociv, dar care nu trebuie numit așa. Pot să certific, cunoscând ce e cu grupurile. Eu sunt mereu blocată pe grupuri pentru declarații cât se poate de corecte politic, dar feministe...Privilegiații văd asta, lor asta li se pare scandalos, mie mi se pare cum sunt tratate alte femei din politică. Apărarea pe care le-o iau e cât se poate de corectă politic, dar pentru unii e mai rău decât dacă i-aș lua apărarea lui Weinstein. Și iarăși, din ce am văzut eu, nu prea există reacții dure pe net în apărarea femeilor, feministele radicale sunt cele mai blocate, mai ales când își apără identitatea de femei. Lesbienele, dacă sunt și feministe radicale, sunt victimele privilegiate ale cancel culture, cele mai blocate persoane de pe facebook. Pe când MRA profită din plin de ”libertatea de expresie”. Depinde din ce unghi privești lucrurile, iar dacă ai fost foarte privilegiat, ca bărbații albi din State, orice declin al uriașelor privilegii, orice afirmare a existenței altor grupuri, e o lovitură pentru tine. Tot Goldberg citează reacția dură a bărbaților la prezența femeilor din universități, prin declarația lui Allan Bloom, autorul ”Criza spiritului american” care compara dictatura femeilor din mediul academic cu cea a khmerilor roși atunci când femeile reprezentau doar 10%n dintre profesori.

Dar de unde vine corectitudinea politică? Din anii 80, când s-a renunțat la denumirea de ”indieni” pentru indigenii americani, iar femeile mature nu au mai fost numite ”fete”. Ce deșănțat! Dar, cum amintește Goldberg, unele idei de corectitudine politică din anii 70-80 au dispărut acum, numai unele s-au impus. De exemplu, puține femei mai scriu ”womyn” acum. Nu a fost pe grupurile feministe radicale, i-aș replica eu! Dar și asta arată cât de marginale sunt acele grupuri, cât de marginal e feminismul radical...La fel, crede ea, cu timpul se va impune doar ce merită din corectitudinea politică de acum. Să sperăm că nu cultul trans, așa adăuga...

Dintre argumenele eruditului Fry, care se declară om de stânga, poate mai puhav, mai leneș, nu un militant dur, dar un om de stânga totuși, care a beneficiat de lupta de stânga prin afirmarea drepturilor persoanelor gay, ceea ce i-a permis și să se căsătorească, ar fi că nu limbajul, ci felul cum ne purtăm cu oamenii contează. El amintește discuțiile cu indigeni americani, figuri importante ale comunității respective, care i-au cerut să-i numească așa cum îi e ușor, nu să se chinuie să le pronunțe (greșit) numele grupului etnic. Afirmația e corectă, dar sigur, pe linia asta, nu ar trebui să fie legi, ci să nu fie nevoie să fie impuse. Mai bine să nu se fure decât să numim infracțiunea de furt și s-o sancționăm. Argumentele lui Fry, respinse în parte de Goldberg, dar și de Dyson, arată modul lui de gândire. Dincolo de faptul de a fi evreu și gay, e un privilegiat. Adică discriminarea are trepte, ca infernul lui Dante. Faptul de a fi avut în mod tradițional în trecut o poziție inferioară într-un anumit loc, cum e cazul negrilor americani, dar mai ales al femeilor în orice cultură patriarhală, e un handicap imens. Că tot vorbea Fry de momentul istoric când s-a înlocuit termenul de ”handicapat” cu ”deficient”, tot ca urmare a corectitudinii politice, iar copiii s-au adaptat imediat când era vorba să-și jignească colegii. Se pare că tradițiile, istoria, rolurile cu care oamenii s-au obișnuit sunt cele mai puternice. Oamenii nu-și imaginează o femeie în funcție foarte înaltă, femeia e servitoare, prostituată, mamă, nu președintă. Poate de aceea cel mai important proiect politic ar fi să votezi femei în funcții înalte, că Firea în rol de primar al Capitalei sau chiar Dăncilă în rol de președintă ar fi transmis cel mai puternic mesaj politic: ”femeile pot fi și asta”.

Cât despre negrii americani, care au altfel de barieră de trecut, lucrurile stau diferit. A existat un președinte de culoare. La nivelul ăla un negru e un bărbat. Dar la alte niveluri, când alți oameni și alte medii trebuie să-l evalueze, o persoană afro-americană rămâne așa ceva. Dyson descrie ce e cu identitatea lui, ce înseamnă să fii negru în America. Înseamnă să se uite oamenii ciudat la tine la Starbucks, înseamnă să fii împușcat de poliție chiar dacă ai 12 ani și te joci cu un pistol cu apă. Dar întrebarea logică, având în vedere cât de importantă e identitatea, identitatea femeilor nu e oare încălcată de cultul trans, adică de posibilitatea oricui de a se declara femeie, dacă așa simte? Dacă identitatea, cum bine punctează Dyson, e asocierea cu suferința de acum și din trecut, nu e același lucru valabil și pentru femei? Dar istoria recentă arată cât a fost de revoltată lumea când o femeie albă, Rachel Donezil, s-a declarat neagră, pe când accesul bărbaților în spațiile pentru femei e deja legalizat numai pe baza sentimentelor lor de identitate feminină. Lumea, inclusiv majoritatea feministelor, e revoltată dacă cineva, adică o mizerabilă de feministă radicală (TERF) nu vrea să admită că femeile pot avea penis...

Suferințele negrilor americani sunt uriașe, sclavia lor a fost mai rea decât sclavia din Grecia antică, în care sclavul se putea răscumpăra, ceea ce înseamnă că sclavia antică era de fapt un fel de robie, cum spune Dyson. Inteligența și educația unui sclav din Grecia (dar și din Roma, aș adăuga) îi oferea un status mai bun. Educatorii erau sclavi, unii învățați erau sclavi. Jérôme Carcopino în ”La vie Quotidienne à Rome à l'Apogée de l'Empire” vorbește despre tratamente în Egipt pentru sclavii preferați de la Roma. Ne putem imagina așa ceva în Statele Americane, unde alfabetizarea negrilor era interzisă? A trata situația lor trecută, dar și prezentă, cu empatie (criticată de Peterson, ceea ce e normal, doar e psiholog) e un gest minor de umanitate. Dyson îl invită pe Peterson în comunitățile afro-americane, în bisericile lor.

Dintre perlele de înțelepciune ale lui Peterson este aceea că ierarhiile se bazeză pe competență!!! Vorba lui Goldberg, când președintele SUA era Donald Trump, ei, ca americancă i se pare evident. Cu alte cuvinte, bărbații albi, protestanți sunt cei mai de succes în State, sigur sunt și cei mai competenți. Natural că neagă patriarhatul, sărăcia și viața grea erau de vină pentru situația femeilor în trecut. Relațiile dintre femei și bărbați nu erau bazate pe exploatare (nu că acum ar fi altfel în esență), că era vorba de o posibilă colaborare. Depinde în ce condiții. Mai ales că atunci pe colaborare erau bazate relațiile dintre angajați și angajatori (de cele mai multe ori), că muncitorii din Chicago au murit în sprijinul acestei colaborări, care să nu se dureze mai mult de opt ore pe zi... Cu alte cuvinte femeile asta vor, să nu aibă drepturi, să muncească mai mult și să obțină mai puțin. În numele colaborării cu bărbații, sigur. Ele tot de-asta își sacrifică și sexualitatea. Pentru societate. Deși, cum amintește Goldberg, Peterson, deși recunoaște nedreptățile din cadrul oricărui grup, consideră că natura e de vină (normal, nedreptățile sociale sunt înscrise în genele noastre, care fac bărbații, sexul cu mai puțină informație genetică, superiori) deși în ciuda naturii umane poligame, Peterson face apologia monogamiei pentru pacea socială. ca femeile să ajungă la toți bărbății (nu, nu e patriarhat, nu!) o idee patriarhală veche de când patriarhatul. Dar și a susține inepții și a-ți afișa ignoranța drept virtute e o artă în sine, la care tipul de bărbați ca Peterson și Dawkins excelează.

Dar cea mai mare nestemată a lui Peterson e aceea că dreapta nu are monopolul în universități! Chipurile cum are acum stânga! Fals! Științele sociale, dar nu numai, sunt de dreapta, tot ce spune el reprezintă idei de dreapta în știință, ideologia lui toxică e de dreapta. Sau deplânge că nu mai poate spune că femeile au uterul prea mare ca să aibă creierul dezvoltat și că există rase inferioare...Nu am fost eu, că il făceam praf, dar rezultatul ar fi fost probabil același.

Din păcate, simțul dreptății și empatia nu sunt calități prea des întâlnite la oameni. După dezbatere, în loc ca oamenii sa se fi îndreptat spre corectitudinea politică, ei au virat (6%) de partea lui Peterson și a lui Fry. Dacă la începutul dezbaterii 36% se declarau în favoarea corectitudinii politice, iar 64 % contra, la finalul ei scorul era de 30% la 70%.

Discuția nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat lupta pentru drepturile civile, spune Dyson, dacă nu ar fi existat ceva gen corectitudinea politică. Și din această dezbatere se vede că patriarhatul e cel mai greu de combătut, că exploatarea femeilor e cea mai importantă în economie, că a înlăturarea ei întâmpină cea mai mare rezistență.

Continue Reading

Nopțile Cabiriei

 

”Nopțile Cabiriei” (1057) ar putea fi cel mai bun film al lui Fellini. Nu degeaba a premiat cu Oscarul pentru cel mai bun film străin. Chiar dacă nu se vrea așa, chiar dacă probabil nu a fost recomandat așa, este un film feminist, care ar trece cu ușurință testul Bechtel (acel test care arată că într-un film femeile sunt mai mult decât decorative, obiecte sexuale). Acțiunea filmului este despre Cabiria (jucată de Giulietta Masina, care obținut un premiu la Cannes pentru cea mai bună interpretare feminină, în realitate soția lui Fellini), o femeie din prostituție, care în ciuda tuturor vicisitudinilor și traumelor, rămâne în continuare o ființă pură, romantică, chiar visătoare, care crede în bunătatea și sentimentele umane, chiar atunci când vin din partea bărbaților. Și mai ales, total greșit, crede în destinul ei bun, în salvare. S-ar putea spune că e povestea adevărată a Cenușăresei. Dacă povestea Cenușăresei reprezintă una dintre rețetele sigure de succes ale scenariilor de telenovele, ”Nopțile Cabiriei” reprezintă finalul realist al poveștii, care dezvăluie și toxicitatea acestei povești pentru femei.

Cabiria e o tănără micuță și slăbuță, fără educație și fără gust (poartă șosete cu sandale, alături de un fel de capă, părul vopsit blond în dezordine), dar plină de naturalețe și încredere în sine. Nu e rușinată de ce face, ce e, e cumva mulțumită de viața ei, deși își petrece nopțile pe stradă, nu ezită să se bată pentru teritoriu cu alte colege, incidente din care hainele ei ieftine au de suferit, și e adesea jignită pentru felul cum arată (i se spune ”piticotă” și nu numai). Ea declară că are tot ce-i trebuie oricui o întreabă. Casa în care locuiește e a ei (deși mai are câteva rate la bancă), are chiar și bani puși deoparte, tot la bancă. Naturalețea ei o face să pătrundă în locuri greu accesibile. Într-o noapte întâlnește o vedetă de film, care o duce cluburi de lux și în casa lui la fel de luxoasă, unde ea se simte imediat ca...acasă. Dar aventura nu continuă ca în ”Pretty woman”, film mult mai nou și mai fantezist. Vedeta nu se îndrăgostește de Cabiria, nici măcar nu face sex cu ea. Lumile lor sunt diferite și așa trebuie să rămână pentru binele tuturor. Iubita actorului, care îl părăsise pe stradă, se întoarce și el o primește înapoi, în timp ce Cabiria adoarme în baie, unde o ascunsese. Dar nu se simte ofensată, e mulțumită că e plătită și că găsește drumul spre ieșire.

Poate unele incidente din viața Cabiriei o fac să își zdruncine convingerile puternice și sănătoase. Când un client o lasă în câmp, ea, căutând drumul spre casă, vede un bărbat cu un sac dubios în spate. Gândul la un posibil criminal e destul de facil. Numai că acel bărbat intră în discuție cu ea, o întreabă dacă și ea locuiește la grote. Nu era un criminal, din contră, un filantrop, ajuta oamenii săraci care locuiau într-adevăr la grote, oameni cu multe probleme și nevoi, cu mult ghinion în viață. Cabiria e impresionată de acest gen de atitudine și de bărbatul care o duce politicos cu mașina în oraș, la stația de tramvai.

Poate subconștient ideea naturii bune a oamenilor, chiar a unor bărbați, i se strecoară în subconștient. Din păcate, mai apare alta, și mai periculoasă. Cum prietenele ei, tot tinere din prostituție, unele cu pește, decid să participe la o festivitate religioasă, unde, dacă îți pui o dorință, zic ele, ea se împlinește, după ceva ezitări, de fapt refuz ferm, Cabiria decide să le însoțească. La început, sigură pe ea, le spunea că nu își dorește nimic, că are tot ce-i trebuie. Mai mult, e mai impresionată decât vrea să pară de ceea ce vede. Lumea pare bună și senină acolo. Oamenii, apăsați de probleme, se agață de speranța dată de o forță supranaturală. Prietena ei, Vanda, își dorește o vilă. Dar în mintea Cabiriei încolțește ideea de schimbare a vieții, a perspectivei asupra vieții. Fața ei devine luminoasă și plină de vise. Când iese de acolo și se duce cu prietenele și peștele lor la un picnic, ea se miră că toți sunt la fel, nimic nu s-a schimbat. Dar ea începe să vorbească despre schimbarea vieții, despre faptul de a vinde casa și a pleca undeva unde să înceapă o viață nouă, fără prostituție.

Oare ar fi fost posibilă povestea Cabiriei dacă nu ar fi fost creștină, adică în spațiul creștin, și dacă nu i-ar fi fost plantată nu atât ideea de supranatural, ci de minuni date de bunătate și curățenie sufletească? Și mai ales de credința că ceea ce face este greșit? Instituția patriarhală, aadică biserica, îi transmite sentimentul culpabilității pentru ceea ce e și ce face (când patriarhatul a aruncat-o în această situație), dar și speranța deșartă că poate ieși de acolo printr-o minune. Virusul se propagă în creierul ei mai departe. Discuțiile cu un călugăr itinerant îi alimentează psihoza acestei credințe.

Dar, ca de obicei, în orice dezastru, întâmplarea joacă un rol important. A mai fost nevoie de ceva pentru dezastrul total. În timpul liber, ea intră la un spectacol de magie, despre care întreabă casierul plictisit dacă e frumos. E frumos, ce să-i spună? Ea plătește biletul și intră în sală, fără să știe că e prețul spre propria distrugere. Ea vede în spectacolul de magie cum oamenii erau hipnotizați și făceau lucruri incredibile. Când e chemată pe scenă, șleampătă cum era, vine cu neîncrdere. Și totuși, e hipnotizată cu adevărat, și pentru puțin timp, se comportă, fără a fi conștientă de asta, ca o femeie normală, care e curtată de un tânăr de condiție bună, conform sugestiei hipnotizatorului. Își arată toată sensibilitatea ascunsă în mod normal în viața de toate zilele. E ea însăși, cum în realitate nu poate fi, cum conștientă nu își permite să fie. Și e clar de ce.

Sensibilitatea și romantismul, chiar și pentru câteva minute, chiar și fără a fi conștientă de ele, se dovedesc fatale în situația ei. Un tânăr din public, contabil la minister, pe care, conincidență, îl cheamă chiar Oscar, ca pe tânărul din povestea magicianului, îi cere o întâlnire. Pare foarte sensibil și impresionat de sinceritatea și romantismul ei. Ea e circumspectă. Dar ei îi cere o altă întânire, la gară. Culmea, când îl vede, la priam întâlnire, ea vrea să plece, și el o oprește. Mare ghinion! Întâlnirile în care el se poartă perfect, decent, în continuare foarte impresionat și plin de apreciere față de ea continuă, cum continuă și cariera ei. La a zecea astfel de întâlnire cu adevărat romantică, ea vrea să le întrerupă acest șir de evenimente ciudate. El nu vrea nimic de la ea, e ceva în neregulă cu asta...Numai că el atunci plusează și o cere de nevastă. Scutul Cabiriei cade. Acceptă. Numai că prințul ei contabil era ceea ce sunt cei mai mulți bărbați în patriarhat: un fel de pește. Voia tot ce vor alți bărbați de la femei, mai mult sau mai puțin: bani, exploatare. Deformarea profesională o făcea să vadă doar exploatarea sexuală. Dar asta e doar o fațetă a exploatării materiale a femeilor, pe lângă cea reproductivă. Bărbații profită de munca, energia, biologia, vitalitatea femeilor.

Capcana traumei e că vezi doar pericolul cunoscut, nu le mai dai atenție altor tipuri de pericole. Asta face și Cabiria. Doar după ce ea își vinde casa și lucrurile din ea, după ce scoate banii de la bancă pentru a se muta cu noul soț și a deschide împreună un magazin, după ce o lasă pe Vanda plângând și o asigură că se va mărita și ea, descoperă cine e el cu adevărat. Expresia lui angelică se schimbă doar după ce el o invită la o terasă frumoasă, apoi la un apus de soare. Nu are nevoie de bagajele ei, le vor lua apoi. Cabiria îi povestește, când îi arată teancul de bani scoși de la bancă, cât a suferit ea pentru acei bani, a luat și bătăi, având în vedere că unii bărbați vor să profite de ”fete”. El o privește cu o expresie speriată, pe care nu o mai arătase, aparent fără s-o asculte, apoi se grăbește trăgând-o după el prin pădure spre acel loc superb, unde se vedea faimosul apus de soare, deasupra unei prăpăstii. Ce metaforă frumoasă! Numai pe marginea prăpăstiei, după drumul în care ea îi arăta toată afecțiunea și încrederea de care era capabilă, realizează că el dorea s-o ucidă. Numai că o criză de disperare din partea ei, pe care dezamăgirea chiar o făcuse să-și dorească moartea, de fapt ieșirea dintr-o viață în care visele nu se împlinesc, în care ea nu poate fi ea însăși și nu poate fi apreciată și iubită, o salvează pe ea de la moarte și pe el de pușcărie. Se mulțumește să dispară cu banii și s-o lase pe ea tăvălndu-se pe jos.

Dar după criza asta de durere infinită, Cabiria redevine ea însăși, deși mult mai săracă, fără casă. Acum trebuie s-o ia de la capăt. Speri că s-a dus la poliție și hoțul a fost prins. Numai că asta nu se vede, se vede doar Cabiria râzând, alăturându-se unei procesiuni prin pădure.

Realismul filmelor italiene din epocă, clar de stânga și de un curaj care acum e greu de conceput, transmite uneori mesaje foarte interesante. Lecția Cabiriei, o femeie defavorizată dintr-o societate patriarhală? De fapt nu știi cât de mult poți pierde când vrei să nu mai fii ceea ce ce ești, când îți e rușine de ceea ce ești, când societatea te condamnă pentru ceea ce ești. Înttodeauna trebuie să știi ce ai, nu doar ce nu ai, ce ai obținut, nu doar ce nu ai obținut de la viață. Și să știi ce vrei, nu ce te manipulează alții, adică patriarhatul, să vrei.

Și ce se întâmplă cu o prostituată care e în continuare o mare romantică, chiar visătoare? Pierde și ce are. Pragul peste care trebuie să treacă pentru a fi altceva e prea mare. Mecanismul căsătoriei, cunoscut atât de bine în secolele trecute, e uitat în secolul XX. O femeie trebuie să ofere mult mai mult într-o relație decât un bărbat, ăsta este patriarhatul. Salvatorul nu există, sau e atât de rar că poți spune că nu există, există cel care e mulțumit cu taxa de protecție, zestrea și reputația unei femei, adică tot un fel de zestre cu funcție socială.

Nights of Cabiria (1957) - IMDb

Continue Reading

Casandra

”Casandra”, scrisă de Christa Wolf, o autoare est-germană căreia după cădearea Zidului Berlinului i s-a reproșat apartenența la Partidul Socialist Unit (varianta locală a partidului comunist), este o bijuterie literară. E incredibil că nu se vorbește mai mult despre ea. E feministă și scrisă într-un stil elitist, erudit, original, normal că nu are cum să fie un succes de public. Nu știu cât se vorbește despre ea în mediile feministe academice. Deși...
Casandra are psihologie, istorie, sociologie, filosofie. Deși e plină de mitologie (referirile la personajele lui Homer apar la tot pasul, și chiar pentru cine e interesat, se poate vedea de unde vin multe nume care au ajuns acum cu valoare simbolică, unul dintre acestea fiind chiar Casandra), narațiunea pare foarte actuală, ca și când evenimentele s-ar fi întâmplat acum.

Romanul este remorarea la persoana I a evenimentelor care au dus la căderea Troei de către Casandra, preoteasă și fiica regelui Priam. Casandra își amintește și repovestește din punctul ei de vedere celebrele evenimente din Iliada, în timp ce, ca prizonieră la învingătorii greci, își așteaptă condamnarea la moarte alături de cei doi copii și de prietena ei, Mirina, fiica doicii Parthena.

Casandra ne dezvăluie o altă lume, mai sofisticată, mai civilizată, mai liberă, mai spirituală, și în primul rând mai puțin patriarhală. O lume la cărei prăbușiri ea asistă, pe care încearcă să o salveze, dar eșuează. Casandra a știut ce se va întâmpla, a avertizat asupra dezastrului, dar nu a reușit să-l împiedice pentru că nu a fost luată în seamă, deși poziția ei era importantă. Distrugerea lumii ei a fost opera unor bărbați, a unor barbari veniți după jaf, dar și a autohtonilor, contaminați până la urmă de gândirea superificială, brutalitatea, lipsă de înțelegere profundă a primilor. Că asta e de fapt patriarhatul, despre care istoricii (istoricele precum Gerda Lerner), lucru ușor de altfel de verificat, s-a făcut în etape și s-a consolidat după evenimente istorice. Decăderea drepturilor femeilor (dar și a bărbaților ca ființe morale) s-a făcut în etape. Etapele astea au fost de fapt catastrofe suferite de civilizație. Mulți au fost uciși, iar cei rămași și-au pierdut din bunăstare, cultură și umanitate.

Bogata cetate a Troei, care se pare că a existat cu adevărat, era plasată în Anatolia, Turcia de azi. Acea zonă, mult mai civilizată și bogată decât noile culturi care apar în Europa, era ridiculizată pentru statusul femeilor. La Roma se spunea că etruscii, popor de origine necunoscută, cu o limbă greu de comparat cu orice altceva, bogați și mai civilizați decât alții de pe teritoriul Italiei, ar fi urmașii lidienilor, popor vorbitor al unei limbi indo-europene din Anatolia (ca și troienii), doar pentru libertatea femeilor. Deși date noi de genetică nu exclud totuși o astfel de înrudire a populației actuale din zona locuită de etrusci și populațiile actuale din Anatolia, dar ar putea fi ulterioară.

Istoria consemnează un sclavagism mai moderat al acestei zone, cu multe ”ramasitele primitive”. De fapt ce era de ridiculizat erau vestigiile matriarhale ale acelor societăți. Margarete Riemschneider vorbește în treacăt despre societatea hitiților în cartea ei ”Lumea Hitiților”. Acolo, cel puțin la început (hitiții dispar din istorie în secolul XIII înainte de Christos), inclusiv conducerea imperiului încă avea puternice influențe matriarhale. Urmașul la tron era fratele regelui, nu fiul, iar regina rămânea în funcție după moartea regelui, funcția fiind a ei personală. Regina îi putea face probleme regelui prin influența ei politică, chiar dacă era sora lui.

E ușor de crezut ca și troienii să fi avut o organizare similară. Conștienta și sensibila Casandra, mistuită de temeri și nesiguranță, mai ales după începutul războiului troian, povestește de lumea de dinainte de venirea grecilor. Inițierea sexuală a femeilor avea o valoare spirituală, existau ritualuri religioase sexuale în care fetele își începeau activitatea prin intermediul...templului. Nu conta statusul social al fetei. În lumea aceea liberă, în care sexualitatea nu era taboo, Casandra trăiește o într-adevăr frumoasă poveste de dragoste. De fapt libertatea sexuală e absolut necesară pentru așa ceva. Emoțiile sunt încă mai puternice și mai naturale. Adică au șanse mai mari să fie așa...

Chiar și la vârste mai înaintate, femeile nu îsi ascund sentimentele, au relatii amoroase și sexuale cu cine vor ele, nu contează dacă sunt măritate sau nu. Pasiunile, mai mult sau mai puțin profunde, plutesc în aer. În ”Casandra” vedem ce ar putea fi femeile într-o lume mai puțin patriarhală. Dar acest lucru se schimbă, razboiul troian adâncește patriarhatul in zonă.

Bărbații troieni se schimbă și ei, devin de speriat odată cu avansarea războiului. Aproape că nu mai e diferență între ei și invadatorii sălbatici. Dar ele se organizează și rezistă în felul lor prin cultul Cibelei, în frumoasele peșteri din Anatolia. Regele Priam, cel care își asculta fiica tot timpul, ajunge să nu mai facă față presiunii, și face tot felul de compromisuri. Își ignoră fiica, pe înțeleapta Casandra, mai mult, cu timpul ajunge să o mărite din rațiuni politice, fără a lua în seamă sentimentele ei. Așa ceva era de neconceput înainte de război. Dar cea mai mare victimă este sora ei, frumoasa și blonda Polixena, care se sacrifică încercând să-l seducă pe Ahile, dar care ajunge să înnebunească din cauza brutalității lui. Povestea Casandrei nu are elemente supranaturale, Polixena nu e, ca în legende, cerută ca sacrificiu de fantoma lui Ahile, ci se oferă ea de bunăvoie, când Ahile era în viață. Casandra e lucidă și rațională, suferă mereu de complexul impostorului ca preoteasă, îndoindu-se de harul ei când servea la templul lui Apolo. Dar o vedea pe Cibele... Ea exprimă idei politice, spune adesea ”așa se face” când e vorba de o soluție deja cunoscută, din păcate, fără succes.

Lui Ahile, eroul grec, Casandra îi spune în povestea ei ”Ahile, fiara” din cauza forței lui, a brutalității și cruzimii. El e și ucigașul lui Hector, fratele Casandrei, conștient și curajos. Paris apare ca foarte arătos, dar inconștient, superficial. Despre el s-a profețit că va face rău cetății, ceea ce se adeverește. Numai că din poveste reiese că el nu ar fi răpit-o pe Elena, pe care oricum nimeni nu a văzut-o la Troia, că totul ar fi fost doar lăudăroșenie din partea lui, mândrie absurdă și pretext pentru jaf din partea grecilor. Rațiuni patriarhale, pentru care începe și continuă un război. Nimic nou sau vechi...

Homosexualitatea, atât feminină, cât și masculină, sunt ceva absolut normal. Inclusiv prietena ei, Mirina, devine lesbiană în urma unei posibil viol. Dar, cum se pare că era cazul și în Antichitatea greacă și romană, homosexualitatea nu era taboo.

Când totul se termină, Casandra nu vrea sa plece cu Enea, iubitul ei, care se oferă să o salveze împreună cu copiii ei, să fie o familie. Ea realizeză că va urma perioada eroică, în care nu vrea să trăiască, așa cum îi mărturisește și lui. Nu vrea să-l vadă pe Enea transformându-se în erou, un rol cât se poate de patriarhal. Preferă să meargă la moarte decât să supraviețuiască într-o astfel de lume. Speră ca soția lui Agamemnon, care o aduce ca prizonieră în Micene, Clitemnestra, să-i ierte măcar copiii. Dar se pare că acest lucru nu se întâmplă.

Narațiunea se termină când se anunță venirea călăilor. ”Casandra” pare ca un fel de jurnal dintr-o lume și o epocă mai puțin patriarhală, Trecerea timpului, mai ales când e vorba de femei, nu înseamnă întotdeauna progres. De fapt, de cele mai multe ori, cum se vede și acum în Iran sau Afganistan, dar chiar și în Occident.

Casandra - Editura Univers

Continue Reading