What about us? Despre maternitate în patriarhat

 

La târgul de carte Gaudeamus din 2019 am găsit o carte numită ”What About Us? An Open Letter to The Mothers Feminism Forgot” scrisă de Maureen Freely și apărută în 1995 la editura Bloomsbury. Despre ce era vorba? Despre mamele, a căror experiență, a căror viată este trecută cu vederea tocmai de...feministe. Sigur, mamele sunt discriminate în societatea actuală, patriarhală, cum însăși autoarea recunoaște. Există multe prejudecăți legate de mame, reduse, cum deja se știe, de opinia generală, la funcția lor de îngrijire a copiilor. Mamele nu sunt ființe sociale, nu fac politică, nu știu ce e în jurul lor, ele stau cu nasul în biberoane și scutece.

Dar Feeely nu aduce reproșuri patriarhatului, socieății, care discriminează mamele la fiecare pas pe care îl fac, eventual cu căruciorul cu copil, ci feministelor înseși. Bazându-se și pe experiențele personale de jurnalistă care a luat interview-uri unor autoare feministe cunoscute, Freely a obsrvat că acestea devalorizează experiența maternă, considerând-o nefeministă. Aceste feministe, susține Freely, aproape că strâmbă din nas când vine vorba de matarnitate. ”Vai”, par ele să spună sau chiar o spun, ”feminismul tocmai că vrea să elibereze femeile de această experiență, tocmai că dacă ești feministă vrei să arăți că poți să faci altceva, că maternitatea nu e tot ceea ce poți oferi societății”.

Freely pune o problemă interesantă. Și feministă, s-ar putea spune. Sigur, feministele ar trebui să sprijine și chiar sprijină mamele, propun legi pentru ajutorul mamelor, luptă pentru înființarea grădnițelor, creșelor, dar toate astea în primul rând pentru ca mamele să nu fie doar mame. Deși sunt unele curente așa-zis feministe care promovează ”naturalismul” și atașamentul strâns, de lungă durată, între mamă și copil, acel tip de parenting toxic, la modă acum. Mama nu duce copilul la creșă sau la grădiniță, e lipită tot timpul de el, e doar un apendice al copilului. Altfel i-ar afeca psihicul, dezvoltarea ulterioară micuțului.

Pe ce se bazeză înteligenții psihologi care vin cu astfel de idei nu știu. Ce știu e că în societățile tradiționale de vânători-culegători nu există boli psihice. Și acolo creșterea unui copil în acest fel e de neconceput. În Africa se spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Iar mamele native americane, care încă mai au contact cu modul de viață tradițional, spun că ele nu ar suporta să facă ce fac albele cu copiii lor

Pe de altă parte, cum poate cineva să considere maternitatea ceva feminist? Maternitatea e acceptată și chiar prețuită în toate societățile, oricât de patriarhale ar fi. Iar cu cât societatea e mai patriarhală, cu atât maternitatea e mai prețuită ca singurul merit al femeii, ca singurul mod al ei de a se împlini. Cum ar putea feministele să fie pline de respect pentru așa ceva? Dacă e, maternitatea trebuie doar integrată în sistemul de roluri ale femeii în societate, fiind doar unul dintre ele, și nu cel mai important. Feminismul e despre a accepta femeile în societate în alte roluri decât cele tradițional patriarhale.

Dar experiențe recente m-au făcut să înțeleg de unde vine această dorință a unor femei, unele educate și culte, să fie atât de prețuite ca mame, să fie atât de dornice să aibă copii, să ridice pe piedestal experiența maternă. Iar în același timp, să fie atât de egoiste în maternitatea lor. Adică vorbim de femei cărora nu le plac copiii, nu le plac bebelușii, care sunt agasate în mod normal de plânsul unui bebeluș, de urletele unui copil mic, dar care consideră proprii copii, cel mai adesea nereușiți, ceva divin, iar nașterea și maternitatea cea mai tare experiență posibilă. O astfel de femeie îmi spunea că a resimțit nașterea ca o amputare, că nu suportă copiii în general, dar pentru al ei face o excepție. Priveam copilul enervant, cu probleme de sănătate, defecte fizice și de vorbire, genul de copil de care o femeie s-ar îngrozi să apară în mod nefericit în uterul ei. Sau genul de copil de care o mamă normală ar face glume...Să ne gândim la mama lui Maradona, care îi spunea că nimeni nu-l va iubi așa urât, mic și păros. Dar asemenea mame sunt comune. Nașterea nu amputează întotdeauna bunul simț.

Dar când o face, de ce o face? Pentru că maternitatea e tot ce le-a rămas unor femei în societatea noastră, esențial patriarhală, în care o viață un pic emancipată e un fel de premiu, de privilegiu. A duce o viață feministă e ceva foarte dificil, care necesită calități de tot felul, de la competență profesională până la abilități sociale, carismă, chiar aspect fizic plăcut. Societatea oferă foarte puține șanse și mai ales foarte puține roluri pentru femei. Când o femeie e izgonită din orice rol pe care și l-ar dori, lucru la care societatea noastră patriarhală se pricepe de minune, femeile se întorc la ceva sigur, la ceva ce ele scot de la naftalină și hiperbolizează: maternitatea. Și cum societatea actuală, dacă dă liber la ceva, dă la fetișizare, ele fetișizează aceastp experiență.

De exemplu, în știință, cum bine subliniază Evelyn Fox Kelller în ”Secrets of life: Secrets of death”, femeile pleacă din cercetarea științifică și din domeniile tehnice (Kelller este fiziciană) nu pentru că nu ar fi pregătite, ci pentru că mediul e foarte nepretienos cu ele (cel puțin în State și unele țări anglosaxone). Femeile sunt privite cu neîncredere, marginalizate, în final excluse. Femeile sunt descurajate de mici să urmeze cariere tehnice și științifice, încă din școală, apoi, dacă ajung să le urmeze, nu au parte de mai multă încurajare, ba din contră. Cum frumos descrie Jeffrey Eugenides în ”Intriga matrimonială”, într-un institut de cercetare biomedicală din America anilor 80, majoritatea cercetătorilor sunt bărbați, iar puținele femei care au acces în acel campus, sunt partenerele angajaților, ceea ce le aduce porecla de ”asistente de pat”. La noi lucrurile nu sunt chiar așa de grave, eventual în chirurgie arată similar, dar un tavan de sticlă există peste tot. Chiar dacă majoritatea cercetătoarelor sunt femei, directorul e bărbat. În politică se vede peste tot cu ochiul liber. Ca să ai succes cu adevărat, ca femeie, trebuie să ai niște supercalități sociale, amestec de determinare, încredere în tine, dar și autocontrol, pentru că prea multă agresivitate te exclude din start.

Pentru succesul în viața personală, oricât de precar ar fi, șansele sunt mici dacă nu arăți cât de cât aproape de standarde, dacă nu ai farmec și carismă. Și mai ales bani. Multe femei renunță destul de tinere la vise romantice. Și așa tezele sociobiologice, misogine și toxice, devin refugiul lor. Eșuează în relații care se pot numi oricum, dar nu romantice, cărora ele le găsesc rol de supraviețuire a bebelușului. Partenerul lor e doar ”tată la copil”, unul care le apară ”investiția parentală”. Dar de ce trebuie să fie neapărat tatăl biologic în acest rol? Sau de ce trebuie să conceapă copii cu partenerul? De ce nu își aleg cele mai bune gene, pe care ele le doresc la copilul lor? Pentru că progenitura are mai multe șanse să supraviețuiască dacă se implică tatăl biologic, vine argumentul. Adică numai tatăl biologic le ajută cu creșterea copilului, că un bărbat nu ar investi într-un copil sau are șanse mai mici să o fac,ă dacă nu sunt genele lui. Aceleași teze imbecile binecunoscute, dar neverificate, emise de niște masculi incompetenți, inculți, egoiști care se citează unul pe altul cu aceste inepții. Cum rămâne cu unii dintre cei mai tari bărbați din istorie care au adoptat copiii, care evetnual le-au urmat la tron? Cezar a adoptat copii, dintre care unul l-a ucis. Lui Augustus i-a urmat la tron Tiberiu, fiul soției dintr-o altă relație, cu care s-a căsătorit când ea era gravidă. Însuși Traian era adoptat, cum se știe. Nu discutăm cine i-a urmat la tron și de ce. Și până la urmă orice copil e adoptat de tată. Ca să nu mai discuttăm de faptul că instituția tatălui e una patriarhală. De ce trebuie să depindă supraviețuirea unui copil de tată? Copilul e crescut de sat, de comunitate, ceea ce până la un punct a devenit real și acum, când supraviețuirea unui copil nu mai e o problemă în Occident, inclusiv în România. Dacă nu e lăsat la părinții naturali, singurul pericol real în cele mai multe cazuri. Acum copiii instituționalizați într-o țară UE o duc mai bine decât cei săraci, cu probleme sociale care rămân cu părinții. 

Și apoi ce e aceasta investiție genetică? Are vreo acoperire reală, în condițiile în care înrudirea cu un cimpanzeu e atât de mare la nivel genetic? Adică dacă vrei să-ți aperi genele, să le perpetuezi, e suficient să adopți un pui de cimpanzeu, diferența e nesemnificativă. Diferența de înrudire cu membrii propriei speciei e aproape nesemnificativă. Și aici intervin alte probleme. Când se fac studii de înrudire între grupuri populaționale, sau chiar în familie (paternitate, ascendență), acei markeri de ADN sunt noninformaționali. Cu alte cuvinte, prezența lor nu se vede deloc în fenotip. Dacă vrei informații, gene care sintetizează proteine, e mai complicat. Și mai ales care să aibă o relevanță pentru valorile tale. Să luăm exemplul sosiilor. Sigur că sosia lui Kim Jong Un nu e din Scandinavia sau din Congo, dar nu e fratele, fiul sau chiar vărul lui primar. În concluzie asta cu genele e doar o scuză. De fapt e vorba de a aduce un străin complet necunoscut, despre care știm mai puțin decât despre orice persoană pe care o cunoaștem. în viața noastră. Despre ce e vorba? Despre simțul de proprietate. Apariția în uterul cuiva sau în uterul femeii cuiva (în patriarhat) dă unora dreptul de proprietate asupra unei ființe umane. Cum spunea Nietzsche despre căsătorie: e întemeiată pe instinctul proprietății și pe instinctul sexual. De fapt, la aceste femei, doar pe instinctul de proprietate. Cât de moral poate fi? 

Izolarea socială a femeilor, care sunt departe de rudele lor, de rețelele de susținere din societățile tradiționale, dar nu au șanse nici să reușească într-o lume patriarhală care cere mult de la femei pentru a nu le merginaliza groaznic, le îndreaptă pe unele femei spre ceea ce ar putea fi numit fundementalism matern. Așa ceva nu a existat niciodată, asesmenea fundamentalismului islamic, adică un cult al maternității ca plasă de susținere în fața eșecului personal și social.

Dar sentimentul asociat acestui rol nu e unul frumos, înălțător, ci egoist, feroce, respingător. Te face să te gândești la acea femeie al cărui copil a fost salvat de la înec de un bărbat care și-a pierdut el însuși viața în această încercare. Femeia cu copilul salvat nu i-a mulțumit măcar, ci a luat copilul și alerga cu el în brațe printre umbrele. Te face să te gândești la femelele de lei de mare care mușcă alți pui de lei de mare care nu au mirosul lor. E ăsta sentiment matern? Probabil ceea ce se numește sentiment matern e sentimentul din care a rezultat empatia pentru alți indivizi din aceeași specie, dar și din altele. Dar aici e vorba de altceva, e vorba de sentimentul de proprietate asupra unei unui act de identitate, un fel de unică asigurare contra ratării sociale și personale. Ceva ce include disperare cruntă, egocentrism și indiferență față de alții, ceva total nefeminist și toxic pentru societate.

Continue Reading

Femeie în punctul zero de Nawal El-Saawadi

Știam de mult de Nawal El-Saawadi, feminsită din Egipt, de profesie medic. Recent am citit câteva interview-uri cu ea. Era plină de viață, originală, lipsită de prejudecăți, în ciuda vârstei înaintate.  Abia așteptam să citesc cartea ei. Nu a fost o dezamăgire, din contră. Cartea părea la fel de vie, și după 40 de ani de când a fost scrisă, la fel ca autoarea. Numai că din păcate, autoarea ne-a părăsit în primăvara anului 2021 la vârsta de 90 de ani. O viață prea scurstă pentru o asemenea persoană!

Cartea, apărută prima dată în 1973, este una dintre cele mai dure, mai directe, mai sincere cărți feministe pe care le-am citit. Rivalizează cu ”Scum manifesto” a lui Valerie Solanas, dacă e să fac o comparație. E vorba de o femeie care chiar face ceea ce recomandă Valerie Solanas femeilor să facă dacă vor să distrugă patriarhatul. 

Interesant e că din zona Orientului Mijlociu, a Orientului Antic, ca să fim și mai clare, vin cele mai lipsite de prejudecăți idei despre sex și relații. Și nu doar în cărți, ci și în viața de toate zilele. Nu înțeleg de ce. Poate să fie o anumită influență a creștinismului, care le ei nu e, și care ne dă unele prejudecăți? Sau o altfel de influență? 

Am cunoscut un kurd din Irak care era foarte încântat de libertatea noastră sexuală. I se părea că noi profităm prea puțin de ea, că nu explorăm suficient, că nu avem suficiente tentative de relații care să ne ajute să alegem mai bine. De fapt ei ne văd mai liberi decât suntem, iar ei par în gândure, cel puțin legat de acest subiect, mai libertini decât noi. Poate ei că ei nu consideră că sexul trebuie să fie, mai mult sau mai puțin, legat de sentimente, că dacă faci sex cu o persoană penru care nu ai sentimente romantice înseamnă că o folosești. Poate relația cu sentimentele e alta. Deși și aici par mai lipsiți de prejudecăți. Serialele turcești vorbesc cu mare nonșalanță despre avort, ceea în cultura așa-zis occidentală, e ceva greu de găsit acum. Dar și despre relația cu copiii vorbesc (sau vorbeau) cu mai multă sinceritate. În ”Huzur” de Ahmet Hamdi Tanpinar, un unchi îi spune nepoatei să nu-și distrugă fericirea pentru un copil, adică să nu renunțe la o relație doar pentru că fiica ei nu îl plăcea pe partener. Poate în Occident, cultul mamei lipită de copil, de dată relativ recentă, susținut inclusiv de unele curente așa-zis feministe, e doar o tentativă bine servită, ca și cultul trans, de a contracara adevărata emancipare a femeilor. Oricum, acest rol al mamei ca apendice al bebelușului e de neconceput în societățile tradiționale, cum ar fi cele nativ-americane. De fapt e de neconceput în orice societate de bun-simț. Doar la noi, cu relațiile noastre interumane atât de alterate, cu oceanele de singurătate cu care ne confruntăm, ajunge să fie de acceptat acest tip de sclavie modernă. 

„Femeie în punctul zero” este cel mai îndrăzneț manifest feminist, poate chiar mai dur decât cel al lui Valerie Solanas. Firdaus, personajul principal,  intelege mai bine decît oricine lumea în care trăiește. Și spune lucrurile pe față. Ea dă cea mai clară definitie a patriarhatului. Cartea e cutremurătoare, mai ales pentru că e după un fapt real. Firdaus chiar a existat, a fost o condamnată la moarte pe care El-Saawadi a cunoscut-o când făcea un studiu despre nevroza la femeile din Egipt. Din întâplare, căutând paciente, a ajuns la femeile deținute, apoi un medic i-a recomandat-o pe Firdaus, o femeie extraoedinară. Romanul se bazează pe povestea vieții ei, narată cu câteva ore înainte de execuție. 

În 1972, El-Saawadi simțea deja represalii profesionale din cauza feminismului ei. Era șomeră,  din funcția ei de director general în Departamentul de Sănătate Publică, iar revista ”Sănătatea” pe care ea însăși on fondase, fusese închisă, și voia să profite de acest timp liber. Studiul despre nevroza la femeile egiptene a condus-o, în căutare de subiecți, la închisoarea de femei. 

Ce motive aveau atunci femeile de nevroză! Când în Cairo femeile cu vâl erau rare, iar acum sunt majoritare! Și-a oprit mașina în fața închisorii și a încercat să vorbească cu o femeie extraordinară, așa cum i-a descris-o medicul. Numai că acea femeie a refuzat-o de câteva ori. A fost profund afectată de acest refuz. 

Cel mai interesant mi se pare dialogul cu gardianca, o femeie probabil lipsită de educație. Aceasta tratează doctorița cu neîncredere și dispreț, cum tratează pe oricine vrea s-o vadă pe Firdaus. Toți vor doar să-și facă propriile interese, nu s-o înțeleagă și s-o ajute cu adevărat pe deținută. Mai mult, declară vehement că orice ar fi făcut, Firdaus nu e vinovată. Ei sunt vinovați, ei ar trebui condamnați la moarte. Cine sunt ei? La întrebarea asta, gardiana se uită mirată. Cum să nu știi cine sunt ei? I se pare suspect și pleacă bombănind. 

Cum El-Saawadi a devenit apoi deținută politic, chiar înainte de asasinarea lui El-Sadat. te face să te gândești la niște adeversari poltici ca fiind ei. Într-un fel avea dreptate. Personalul e politic, cum spunea Kate Milett. Ei erau peste tot. Și ei îi distruseseră viața lui Firdaus. Comiseseră crime de nedescris, pe care legea le trecea cu vederea. 

Din povestea pe care mândra Firdaus o deapănă după ce se decide cu câteva ore înaintea morții să vorbească cu doctorița, se vede că ei sunt toți bărbații patriarhali, toți bărbații care consideră femeile obiecte care nu există decât pentru a fi utilizate de ei, pentru bunăstarea lor. Toți bărbații care conduc societatea și care se folosesc de puterea pe care patriarhatul le-o dă. Toți bărbații din viața ei sunt așa: tatăl, unchiul, soțul, apoi un amant, apoi clienții și chiar bărbatul despre care ea crede că e îndrăgostit de ea. 

E îngrozitor să fii o fată săracă dintr-un sat din Egipt. Tatăl ei, egoist și abuziv, destul de credincios, își bătea în mod constant nevasta, iar de numeroșii copii care nu supraviețuiau infecțiilor copilăriei nu îi prea păsa. Bunăstarea lui, prin munca și sacrificiile femeii care îl servea, adică ale soției, era singurul lucru care conta. 

Apoi, după ce rămâne orfană de ambii părinți, Firdaus ajunge să locuiască la unchiul ei, la Cairo. Unchiul era educat, dar tot un patriarhal, mai ales că era un învățar musulman. O abuzează sexual pe Firdaus, chiar dacă nu o violează. Totuși ea reușește să termine liceul. Singurele sentimente nobile pe care le încearcă Firdaus în adolesență sunt față de o profesoară cu care are cea mai romantică întâlnire posibilă, deși lipsită de orice cuvint. Firdaus plânge singură în curtea internatului, iar profesoara se așează lângă ea și pare să-i împărtășească sentimentele. Plâng împreună aparent fără motiv, dar de fapt pentru soarta lor ca femei, chiar dacă o cunosc deja din experiență sau încă nu au dat ochii cu ea. Dar aici nu e loc de prea multă variație, de prea multe șanse. 

Firdaus vede de câteva ori în oameni o posibilă conexiune afectivă. De câteva ori vede ochii mamei ei cum îi vedea când era foarte mică, ca pe niște amulete care o apăra de răutatea vieții, de lume. Dar odată cu timpul, atât mama ei, ca și ceilalți, afară doar de profesoară, cu care nu se mai întâlnește după absolvire, au trădat-o cu toții. Protecție cu adevărat pentru o femeie ca ea nu există în lumea asta. Înțelegerea tacită și solidaritatea dintre femei mai apare o dată, la absolvire, când profesoara face niște formalități pentru ea ca și când ar fi tutorele ei legal. Dar tot ce a fost bun în viața ei se termină aici. 

El-Saawadi vorbește chiar de lesbianism (ne putem imagina așa ceva în comunism?). O colegă de internat o întreabă pe Firdaus dacă e îndrăgostită de profesoară. Ea nu știa că e posibil să simți așa ceva pentru o femeie. Dar alte fete știau...Să nu uităm, sunt anii 70, anii feminismului radical. 

Apoi viața lui Firdaus se derulează după cum era de aăteptat în situația ei, adică o fată săracă, de la țară, doar cu liceul. Și atunci, șomajul în Egipt era foarte mare, chiar și pentru absolvenții de facultate. E măritată de unchi și de soția acestuia cu un bărbat mult mai bătrân, urât și scârbos, zgârcit, care devine și abuziv fizic. Ea fuge, apoi devine victima altui bărbat, care la început pare că vrea s-o ajute, îi oferă chiar un pic de grijă. Dar ajunge s-o bată și s-o sechestreze. Reușește să scape cu ajutorul unei vecine, nu a poliției care nu ar fi ajutat-o. O femeie din prostituție o ajută, dar râmâne să lucreze cu ea. E o perioadă bună. Când și noua ei prietenă o trădează, rămâne să practice pe cont propriu, ceea ce îi aduce bunăstare, libertate, o viață tihnită. 

Relația cu banii îi deschide ochi față de propria putere, îi arată drumul spre libertate. Sentimentul propriei valori, chiar dacă e pe piața prostituției, o eliberează. Liberalismul pieței, faptul că fixează ea prețul pentru ea înăși, nu o fac alții, îi dă sentimentul de siguranță. Bărbaților nu le pasă de ea, ea nu reușește să simtă plăcere cu ei. Așa cum îi spunea fosta ei asociată, e la serviciu, iar plăcerea o poate lua din altă parte. Dar e liberă. Poate e tot ce poate avea o femeie în lumea asta. Banii, nu diplomele, nu serviciul, eliberează femeile, cum avea să constate după încă o aventură dureroasă. 

Avea de toate, bani, un apartament cochet, o bibliotecă, dar un bărbat, un client și prieten, o face să își dorească mai mult. Meseria ei e utilă. dar nu e respectabilă. Atunci decide să aibă respectabilitate. Se angajează cu greu funcționară, pe un salariu de nimic. Trăiește în condiții oribile, într-o cocioabă cu baie comună, dar prețul respectabilității e mare. După trei ani de muncă ajunge la concluzia clară: femeile care lucrează nu sunt mai respectabile decât prostituatele, mai ales dacă câștigă prost. Ele sunt abuzate inclusiv sexual de șefi pentru o mărire de salariu infimă, pentru a nu fi concediate. Tremură pentru un loc de muncă de mizerie, care nu le aduce nici bani, nici mai multă demnitate. Nu prea multe opțiuni pentru femei în patriarhat!

Cadoul pe care i-l aduce locul de muncă onorabil e...inima frântă. Sentimentele ei pentru un coleg revoluționar, pentru care face foarte multe lucruri, pe care îl ajută din suflet în activitatea lui, nu sunt împărtășite, deși așa părea. Revoluția e revoluție, dar bunăstarea personală e altceva. Află întâmplător că el s-a logodit cu fiica directorului. Normal, bărbații vor bani, nu sentimente. Și revoluțiile sunt pentru ei, pentru succesul și banii lor. Femeile trebuie să-i servească, să-i sprijine,  ca de obicei. A propos de aliații de stânga ai feminismului...
Înțelegând cu adevărat cam cum stau lucrurile în patriarhat, Firdaus se întoarce la meseria care îi oferise libertate și bani. Și îi merge bine ani de zile. Numai că...un bărbat, mereu un bărbat, îi distruge echilibrul. Deși se ținuse tare cu bărbații care voiau căsătorie, cu cei care voiau să-i ofere sentimente, a fost  învinsă în final de...patriarhat, adică de mafia masculină și rețelele ei de corupție. Un pește dorea de mult ca ea să lucreze pentru el. Și el avea mai multe relații decât ea, inclusiv în poliție. Și cum prostituția era ilegală în Egipt, a cedart până la urmă. 

îl ucide în legitimă apărare, cu cuțitul cu care el voia s-o ucidă. Doar că asta nu e de ajuns. Ura ei se manifestă și față de alți bărbați. Mai atinge o treaptă de eliberare. Nu îi mai e frică. Îi place să-i sfideze și asta dă dependență. DIn sfidare îi povestește crima unui prinț arab care o agățase ca pe o prostituată, dar ajunge s-o creadă prințesă datorită atitudinii ei, El nu crede, văzând-o atât de blândă. ”Dar cine spune că nu e nevoie de blândețe pentru o crimă?” 

Într-adevăr, e nevoie de blândețe, de răbdare ca să înțelegi adevărul despre viața femeilor în patrriarhat. E nevoie de toate astea pentru a nu fi coruptă, a nu te adapta la sistem, a rămâne demnă și cu propriile principii, propria gândire și simțire. Și când ajungi la adevăr, singurul răspuns e crima. 

Firdaus urăște patriarhatul, urăște tot ce fac bărbații femeilor. Urăște toți bărbații din ziare, scuipă pe pozele lor. Toți sunt cocoțați acolo pe durerea femeilor, din care se hrănesc. Mărturisește că îi vine să le dea tuturor palme peste față. Ăsta e singurul ei sentiment față de bărbați. Dar ei sunt mai puternici. Ei o condamnă la moarte pentru o crimă în legitimă apărare. Acest lucru se întâmplă și acum în Iran. Iar la noi sunt multe femei condamnate pentru ucidere în legitimă apărare. Doar că la noi nu e pedeapsa cu moartea. 

Dar nici ea nu mai vrea să trăiască. Nu mai are de ce. A refuzat orice sfat de a-i scrie președintelui pentru comutarea pedepsei. Așteaptă moartea ca pe o călătorie unde ei nu au fost. De fapt ea știa tot, înțelesese tot despre viață. Nu mai avea ce explora, ce vedea. Viața pe care ar fi dus-o după aceea nu o mai interesa. 

”Femeia în punctul zero” este o carte totală. Nu degeaba a fost tradusă în 35 de limbi. Simți că nu mai e  nimic de spus despre viața femeilor în patriarhat după ce o citești. 

Continue Reading

John Stuart Mill- The subjection of women

Recent am citit în original  ”The subjection of women” de John Stuart Mill. Întâmplarea face să scriu despre ea pe 24 februarie 2022, în ziua în care Rusia a atacat Ucraina. Această lectură, alături de evenimentele recente, te face să te gândești la cele două perioade apropiate, raportat la scară istorică: a lui Mill și a lui Putin. Dar dacă pui în antiteză societatea lui Mill cu cea a Rusiei actuale, afară, sigur, de situația femeilor, deși și aici sunt nuanțe, te gândești la ce e de fapt Occidentul modern. Dacă Occidentul e spațiul creștin (cândva), societatea modernă occidentală se bazează pe câteva idei și evenimente care aparțin unor zone restrânse. Anglia e una dintre ele. Alta sunt Țările de Jos. Unele valori dezvoltate în acele societăți s-au extins în toată Europa și apoi dincolo de granițele ei. Au creat o anumită identitate prin aceste valori. Dar această identitate se diluează din ce în ce, din păcate. 
Acum în Rusia serviciul militar este obligatoriu. Mill critică la un moment dat, legat de statusul femeilor, că, de fapt ar fi util pentru societate (zic unii) ca ele să fie obligate să se mărite și să fie mame. De-aia ar fi excluse de la alte activități și nu li s-ar da drepturi. Dar argumentul, punctează Mill, nu aduce nicio justificare morală, e ca și cum am recruta forțat oameni în armată, pentru că avem nevoie de soldați, cum se invocase deja în trecut. În timpul lui Mill serviciul miliar în Imperiul Britanic nu era obligatoriu. Câte nu decurg din înlăturarea acestei forme de sclavie legală! Oamenii au o altă viziune asupra lumii când armata nu e obligatorie. Interesant unii liberali acceptă ideea asta, dar nu acceptă avortul. Și mai ales unele state care declară valori liberale, cum ar fi chiar...Statele Unite! 

Într-o altă ordine de idei, cum ar putea cineva să-l compare pe Mill cu Marx? Și mai ales să se vorbească atât de puțin despre el când e vorba de emanciparea femeilor, iar părinții socialismului așa-zis științific să fie ridicați în slăvi! Dacă ne gândim și la CV-ul fiecăruia dintre ei...Gradul în care au profitat de neveste și cum le-au recunoscut meritele! Mill a recunoscut contribuția soției, Harriet Taylor, apoi a fiicei acesteia, la operele lui, pe când Marx nu doar că a pus sub tăcere aportul lui Jenny, dar nici pe fiicele lui nu le-a încurajat prea mult să lupte cu patriarhatul. Sau cel puțin să aibă educație. 

O altă observație asupra lucrării ca întreg e nivelul mult mai ridicat decât ale altora, contemporane sau ulterioare. Însuși limbajul politic folosit e complex, cu mulți termeni și multe nuanțe. Multe discuții seamănă cu cele actuale, dar nivelul e altul. Multe lucruri se știau deja, multe încă se mai discută, iar despre altele nici măcar nu se mai vorbește acum. Din cauza ”corectitudinii politice” de fapt a ”cancel culture”. Azi nu ți se mai permite să pui măcar unele probleme feministe care vin în contradicție cu delirul politic oficial. Da, discursul feminist e mai cenzurat acum decât atunci, când era ridiculizat (ceea i s-a întâmplat lui Mill în parlament). 

Asta dacă nu luăm în considerare inepțiile de tipul celor emise de Jordan Petersen sau de sociobiologi celebri actuali. Ce le-ar fi zis  John Stuart Mill ? Cum ar fi reacționat la ideea că femeile ar avea vocația supunerii și o lipsă a dorinței de a avea o profesie? Iată ce spune Mill despre interdicția femeilor de a exercita o profesie: vorbind  despre  necesități și suferințe, face trimitere la  suferința femeilor care nu iși exercită o profesie, nu își manifestă talentele. Dupa boală, sărăcie, vinovăție, această frustrare de a nu avea sens și un loc în lume ocupă unul din primele locuri pe scara suferințelor umane. Foarte bine punctat! 

 De ce erau excluse femeile de la exercitarea profesiilor? Mill amintește că înainte nu nu aducea nimeni argumentul  că femeile sunt inferioare, nimeni nu ar fi crezut așa ceva. Dar când libertatea și egalitatea erau discutate, atunci a apărut nevoia unui motiv puternic, nu conta dacă era real. De fapt e bine că femeile sa fie excluse pur și simplu ca să servească bărbații, inclusiv prin nașterea și creșterea copiilor, arată Mill. Deci nu există o justificare morală și rațională. ci doar una utilitară, adică interesul bărbaților. Dacă nu sunt talentate, concurența le va elimina ea însăși, nu trebuie să le iei șansa a priori. Apoi dacă va fi în funcție o femeie mai netalentată decât mulți bărbați, acest lucru se întâmplă deja cu bărbații, dar nu se revoltă nimeni din cauza asta, arată Mill.

Înainte ca Macarenco să spună că familia e o formă de prostituție, Mill o descrie ca pe ” o școală de despotism”. Având în vedere statusul legal al femeilor de atunci, revoltător întro perioadă în care se vorbea atât despre libertatea individuală. Mai mult decât se vorbește acum în Rusia, aș adăuga. Femeile nu aveau drept de vot, iar averea aparținea soților. Aici Mill face o observație interesantă, dar evidentă pentru cine a trăit în comunism: aceea că nu ar fi avantajos pentru femei să lucreze în aceste condiții. Bărbații le-ar exploata, asta fac peștii de fapt. Asta a făcut și comunismul, tot un fel de pește. Dacă muncești, dar nu ai putere politică. socială, nu obții decât o altfel de sclavie. Se vede și acum cu domeniile feminizate, mai prost plătite în țările comuniste și foste comuniste. Munca fără putere politică e sclavie. Munca nu eliberează în niciun caz, când nu e asociată cu putere socială și politică. 

O altă observație a lui Mill, bine cunoscută din practică, dar pe care socialiștii au cenzurat-o, e faptul că în păturile înalte dominația bărbaților asupra femeilor, dacă e, e foarte subtilă. Dar e scandalos că legea o acceptă. Și având în vedere ce fel de bărbați există, legea susține abuzuri. Dar în  păturile inferioare statusul femeilor e cel mai jos,  ele acolo sunt cel mai exploatate. Adică în clasa muncitoare a lui Marx și Engels, care trebuia să schimbe lumea, să ne elibereze pe toți. Mill și explică de ce. Un om slab încearcă să se impună în fața celor cu status inferior lui. Un om fără prea multă conștiință și empatie, aș adăuga. Dar Mill punctează diferența dintre libertate și putere, antagonismul lor. Dacă  nu ai libertate, umbli dupa putere. Cu alta ocazie dă exemplul sclavelor din harem, care aveau supuși asupra cărora își exercitau puterea, dar libertatea lor de mișcare și decizie era limitată. Într-adevăr,  Sultana Gosem, dar și altele, au avut o mare influență nu doar asupra apropiaților, dar și a politicii Imperiului Otoman. Și dacă în cazul lui Gosem a fost vorba de sultani slabi, Hurem (originară din ce e acum Ucraina) a avut influență puternică asupra unui sultan puternic, Suleiman Magnificul. 

Aici am găsi un răspuns despre ce se întâmplă acum în Rusia, de ce mulți ruși încă îl susțin pe Putin, încă vor ca Rusia să fie o mare putere. Tocmai pentru că nu sunt liberi. Un sondaj de acum câțiva ani printre britanici arăta că majoritatea dintre ei nu mai vor ca țara lor să fie mare putere. Ei vor ca interesele lor individuale să fie satisfăcute. Pentru că sunt mai liberi. 
E de înțeles de ce John Stuart Mill e mai puțin cunoscut și are mai puțini adepți decât Marx. DIn toate motivele de mai sus. Ideile sofisticate, analizele logice și profunde sunt greu de înțeles și adoptat de majoriatea. Oamenii au nevoie de răspunsuri simple, care nu trebuie să fie neapărat și bune. Altfel, influența lui Mill asupra luprei pentru drepturile femeilor ar fi fost mai mare. Și poate azi am fi ajuns mai departe cu eliberarea femeilor. Și într-o lume în care femeile ar fi fost mai libere cu adevărat, în care politica ar fi arătat altfel, nu cu mijloace patriarhale cât se poate de clasice, cu forță și amenințtare cu forța, poate războiul de azi nu ar fi existat. Dar în primul rând milioane de femei ar fi avut o altă viață, de faptul dreptul real la viață. 

Continue Reading

Manifestul Partidului Comunist

Vine o zi când toate visele se împlinesc. Și mie zilele trecute mi s-a împlinit un vis de decenii,  am citit Manifestul Partidului Comunist în original. Abia când l-am deschis am văzut că era originalul în engleză, nu germană, de fapt era originalul lui Engels, care a supervizat traducerea engleză a documentului. Dar oricum era foarte aproape de Marx. 

Și chiar e ceva original și șocant, mai ales după ce ai citit cărți cu subiecte politice (filosofie politică) din epocă. Cum altfel ar putea fi un document în care în a doua frază apare o referire la... poliția germană. Printre alți speriați de fantoma comunismului, cum ar fi fost Papa și Țarul, care vânau în timp ce  bântuia în Europa (ce bine era dacă măcar rămânea aici, prin castelele medievale și alte locuri cu semnificație mistică, și nu zbura și la alți oameni de pe alte continente, care chiar nu aveau nicio vină) era și susnumita instituție, de care Marx a fugit toată viața. Mai jos vom vedea și de ce. 

De fapt Marx pare precursorul autorilor de scandal din secolul XX și XXI. Aici e si măreția lui Marx, că a produs așa ceva în secolul al XIX-lea. Adică un fel de manea politică, care se axează în special pe taxonomia dușmanilor comunismului și ai clasei muncitoare. Adică socialiști de toate soiurile, ce altceva? Dar sigur, toți acești oameni care scriau de situația grea a proletariatului, care erau umaniști (da, spune așa ceva), se preocupau de drepturile animalelor și se ocupau cu caritatea și câte alte subiecte din această categorie decadentă. Sigur, ei doar scriau și scheunau aceste plângeri, pentru că în realitate aveau o agendă ascunsă, dușmănoasă față de clasa muncitoare. Adică amenințau energiile creatore ale proletariatului, distrugându-i  mânia printr-o viață mai bună și  abătându-l de la rolul său istoric, acela de a distruge societatea actuală. Să fi fost și propriul socru, de la care a prins ideile socialiste, în categoria asta?

Documentul începe cu o scurtă expunere a situației de fapt, cu lupta de clasă și antagonismul dintre proletariat și burghezie, cu prezentarea acestor personaje istorice, mai ales a proletariatului, cu extraordinarul său rol istoric, dar și a burgheziei, deja retrograde, deja menită  să dispară din istorie. Sigur, accentul e pus pe rolul distinct al proletariatului în istorie și mai ales a luptei de clasă, prezentă din cele mai vechi timpuri, de când au apărut clasele sociale. Dar proletariatul chiar e providențial, el chiar va fi autorul sfârșitului istoriei, cum ar fi spus peste mai bine de un secol Francis Fukyama. 

În această scurtă prezentare ar mai fi niște idei, unele valabile. Asta e problema cu ceea ce spuneau comuniștii, greșeau și mințeau atât de mult, că nici când spuneau adevărul nu-i mai credeai. Aici autorii spun spun totuși că burghezia și capitalismul sunt dependente de dezvoltare tehnologică, și că oricum orânduirea burgheză e supusă schimbărilor de tot felul, inclusiv sociale. Adică oricum era vorba de o revoluție continuă, care i-a plăcut lui Marx, dar mai ales mai târziu lui Mao. Că după specificul național, revoluția asta s-a soldat  cu zecile de milioane de victime e doar un amănunt. Dar se pare că lui  Marx revoluția și schimbarea asta burgheză nu-i ajungea. Că nu era cum voia el, adică prin violență, răsturnarea situației de fapt cu anihilarea proprietății private. Da, chiar așa spune! Negru pe alb sau ce contrast vreți să folosiți. Acum era și aiurea ca poliția germană (prusacă mai ales), oricât de incompetentă și de obtuză ar fi fost, să nu se fi sesizat. 

În privința limnajului, dacă ai avut ghinionul să vezi cu ochii tăi fantoma comunismului bântuind guvernul și statul și toate instituțiile publice, că private nu mai erau, ai un mare deja vu al limbajului de lemn în care acest document a fost scris. Abundă cuvântul ”reacționar”, la care se încadrau sigur și micii proprietari de pâmânt, micii burghezi de oraș, comercianți și meșteșugari sau manufacturieri. Ei se simțeau rău în lumea aia, unde erau expuși pauperizării, și regreatau timpurile mai vechi, când viața lor era stabilă, adică feudalismul. Logic, revoluția industrială a adus condiții mai grele, pierderea independenței și pauperizarea, soldate chiar cu scăderea speranței de viață și a mediei înălțimii (asta nu spun clasicii comunismului). Probabil Marx ar fi salutat uciderea fermierilor de la noi, la care ar fi participat tatăl actualului ministru al sănătății, Rafila, chiar dacă nu direct, chiar dacă doar în calitate de medic al securităii statului. Da, oamenii ăia erau bolnavi, infectați cu virul reacțiunii. Niște gloanțe bine țintite i-au tratat (sau i-au băgat definitiv în carantină, cum vreți s-o luați). 

Apare și celebra noțiune de Lumpenproletariat, iar în descrierea acestei categorii sociale transpare ceea ce se numește ”mobilitate socială”, adică oameni care migrează dintre-o clasă în alta, din burghezie în proletariatr și invers. A văzut cineva asemenea migrație între nobili și șerbi? Burghezia era așa de decadentă și instabilă că se schimba pe ea însăși. 

Simt o mare nostalgie la adresa timpurilor când a fost scris Manifestul. Da, acum așa ceva nu ar mai fi putut fi scris. Mai ales în țările unde el a apărut aproape simultan. A apărut la Londra în 1848, în germană, engleză, daneză. Acum ar fi catalogat drept ” hate speach” și poate ar fi supus la ceea ce se cheamă ” cancel culture”. 

Pe scurt Manifestul e un document original. S-a spus despre Lenin că era influențat de mentalitatea revoluționarilor ruși, nu tocmai kosher, cum ar fi spus Marx dacă micul lui stătuleț german nu ar fi fost anexat de Prusia, iar tatăl lui nu ar fi fost obligat să se convertească la creștinism ca să practice în continuare avocatura: Dar Marx însuși purtau germenii unei brutalități politice. Sigur, și Engels. E ca și când infractorii și-ar fi găsit o mișcare politică, ideile revoluționare din secolul al XIX-lea nu i-au ocolit nici pe ei. Cel mai bine a zis Pearl Buck în ”Mama” prin gura personajelor ei, fermieri chinezi săraci; ”Ce e un comunist? Un hoț,” Că imbecilul de McCarthy a văzut-o amenințătoare și a urmărit-o, că i se părea de stânga (ceea ce era), nu e de mirare. Nu poți pretinde subtilitate la un om ca el, cum se pare nici nu se putea pretinde eficiență de la poliția germană. 

Ce diferență între ceea ce scria John Stuart Mill în 1869, deci după 20 de ani în ”The Subjection of Women”! Mă îndoiesc că în 1848 situația femeilor în Anglia, unde Marx și Engels au lansat  Manifestul, era diferită. Dar tot ce spun clasicii comunismului despre femei sunt doar niște golăneli. Adică citează critici care le reproșează că în noua societate pe care o doresc ei va fi ”comunitatea femeilor”, de fapt, nu se referă la comunități ale femeilor care vor reapărea, ci la folosirea femeilor în comun!. Sigur, pe autori nu-i deranjează această critică, nici această idee, mai mult, ei ripostează că oricum femeile sunt acum folosite în comun. Nu e vorba doar de prostituatele publice, de muncitoare, dar și de schimbul de neveste între burghezi!

Acum numai unul ca Marx putea să pună toate aceste comportamente, pe unele nu le numesc sexuale, pe același plan. Adica diferența dintre abuz și sex nu exista. Adică exact ce le reproșa burghezilor, că doar folosesc oamenii, inclusiv femeile, făcea el. O relație romantică și prostituția sau abuzul femeilor vulnerabile mateiral și social tot una era. Păi da, când el a avut un copil neligitim cu o servitoare, a cărui existență a recunoscut-o doar pe patul de moarte, ce e de mirare? Iar Engels a trăit cu o muncitoare, iar când ea a murit, a înlocuit-o cu sora ei! 

Un alt reproș cărora le răspund e că familia se va distruge. Dar oricum, ripostează autorii, relațiile de familie în cadrul proletariatului sunt alterate. Asta mă facă să mă gândesc la ce spunea Alexis de Tocqueville în ”Democrația în America” despre negrii din nord, unde sclavia era desființată. Ei nu aveau familie. Asta arată că disoluția relațiilor de familie are legătură cu sărăcia și marginalizarea, adică mediul, nu cu rasa. Sărăcia și marginalizarea dezumanizează. Dar cum poate o clasă de oameni dezumnizată, incultă și disperată să schimbe lumea? Și ce fel de lume ar fi aceea? De fapt s-a văzut. 

Nu știu cum femeile pot fi comuniste, cum femeile pot să crediteze comunismul cu vreo idee favorabilă lor. Marx și Engels nu au putut spune nimic de femei în Manifestul Partidului Comunist altceva decăt ca mijloace (de producție?), nu ca scop. Au eșuat lamentabil în a-și demonstra orice rațiune, moralitate, subtilitate,  trecând cu vederea situația femeilor, așa de frumos descrisă de John Stuart Mill. Marx și Engels au eșuat în a vorbi, cel puțin în ”Manifestul” despre cea mai mare nedreptate din istorie. Că doar nu începuse sclavia femeilor cu perioada burgheză, iar ultima grijă a proletariatului a fost eliberarea femeilor, tratate mai rău în păturile inferioare ale societății. 

Dar ”Manifestul Partidului Comunist” este interesant ca rețetă a succesului. Milioane de oameni au vorbit despre el, au luptat și au murit în numele lui. Câți au făcut asta în numele scrierilor lui John Stuart Mill și al soției lui, Harriet Taylor, căreia îi aparțineau multe dintre ideile din cărțile lui? 

Continue Reading

Sindromul Stockholm

 De câte ori am auzit vorbindu-se de ”sindromul Stockholm”? Mai ales când e vorba de femei, care, chipurile, stau cu agresorii din cauza misteriosului ”sindrom Stockholm”...Ele ajung să se atașeze de agresori. Adică, ce mai, stau cu agresorii pentru că le place! Nu pentru că n-au nimic. Absolut nimic, nici material, nici afectiv în lumea exterioară. Pentru că nu au puterea de a pleca, de a părăsi casa, puținele lor lucruri, amintiri, tot ce le-a oferit viața lor precară în patriarhat, un pic de recompensă de care să se agațe. Domniile lor psihologii nu înțeleg lucrul banal și esențial că orice decizie și schimbare necesită un efort mental pe care o persoană distrusă psihic nu îl poate face. 

Și dacă ăsta ar fi singurul motiv! În primul rând societatea nu le oferă acestor femei alternative. Există mărturii ale unora dintre aceste femei care au găsit în cele din urmă puterea de a-și părăsi agresorii. Ce au găsit de la societate, așa-zisul sprijin, le-a făcut pentru moment să regrete decizia. Povestea unei femei musulmane din Franța  (țară care se laudă că oferă mai multă grijă femeilor decât altele) arată cam cum stau lucrurile. În ”Sub niqabul meu” de Zeina cu Djenane Kareh Tager, această femeie descrie hărțuirea și lipsa de empatie a celor de la asigurări sociale, dar și mizeria materială în care a fost azvârlită prin actul ei de curaj. Dar e mai ușor să psihologizezi, practic să pornifici creierul unei femei, decât să recunoști realitatea oribilă. Da, ce să faci, așa le place femeilor să fie supuse, bătute, de ajung și să se atașeze de agresor! De fatp asta e pornificarea maximă a femeilor, să ajungi să pretinzi că abuzurile din filmele porno sunt ceva recompensant pentru femei. Recunosc că ar fi trebuit să acord mai multă atenție memoriilor femeilor musulmane din Europa și nu numai. Ele cunosc poate cel mai bine mecanismele patriarhatului, cum bine se vede la Ayaan Hirsi Ali.

În filmul ”Stockholm” (1918), după un fapt real petrecut în 1973, un bandit, Lars Nystrom (Ethan Hawke) încearcă să dea o spargere la o bancă din orașul cu pricina. Ceea ce e ciudat e că angajații pactizează cu el, mai mult, una dintre angajate, jucată de Noomi Rapace, se apropie și în alt fel de el, chiar ajunge să aibă atât de multă încredere încât se lasă împușcată, neînțelegând riscul, pe care din păcate nici agresorul nu-l înțelege. De fapt e înșelată de incompetență, nu de imoralitate. Totul se termină până la urmă cu bine, dacă nu iei în seamă psihopatia autorităților, filmul o dă pe comedie. 

Nu știm cât de apropiate au fost lucrurile cu faptele reale, dar acțiunea filmului te face  să râzi dacă te gândești la ce aberații spun psihilogii despre ”sindromul Stockholm”, inspirat de această întâmplare. Pentru că psihologii s-au obișnuit ca oamenii să gândească superficial, să nu caute cauza adâncă a lucrurilor, să nu simtă solidaritate, revoltă, să nu facă alianțe, să nu caute complici. Și în anii 70 oamenii nu ajunseseră atât de atomizați ca acum, nici atât de lipsiți de cauze și de materialiști. 

Când banditul jucat de Ethan Hawke, ajunge în bancă, oamenii se aliază cu el pentru că se identifică cu el. Cauza lui e una cât se poate de nobilă, adică vrea eliberarea unui prieten din închisoare. Nu e un profesionist, nu e feroce, ci doar un om care are o problemă și prin gestul lui disperat le cere ajutorul. Ei se aliază imediat cu el. Mai ales că, așa cum avem să vedem, politicienii și slugile lor, polițiștii, sunt mult mai răi și mai imorali decât el. Lor chiar nu le pasă de oameni, de ostatici. Șeful poliției identifică imediat autorul atacului printr-un hoț care s-a dus să le ia medicamentele victimelor lui. Și asta îl face să-l umilească, râde de incompetența lui. Da, el e mult mai competent și mai feroce decât infractorul, pentru că șeful poliției e cel care ajunge să gazeze banca, având bănuiala că angajata care e împușcată nu e moartă. Jocul ierarhiilor masculine pe violență și capacitatea de a înșela e foarte interesant.

De ce contabila respectivă ajunge să aibă și o aventură cu agresorul? Nu pentru că voia să fie  jefuită, că avea fantezie cu a fi ostatică, ci pentru că avea un soț plicticos care nu era în stare să le gătească copiilor în timp ce ea era sechestrată. Pentru că a găsi un bărbat cu simțire, cu cauză, fie ea cât de banală și chiar ciudată, unul care e gata să riște pentru un prieten, să facă și altceva decât să se uite la fotbal, e al naiba de sexy în lumea asta. Și în anii 70, când sexualitatea era mai liberă, era și mai evident.

Filmul te face să te întrebi, dacă nu ai făcut-o încă din copilărie,  cine e până la urmă mai periculos, un bandit care jefuiește bănci sau cei care trebuie să ne apere, chipurile, de bandiți? Sindromul ar trebui să se numească ”Stockholm” referitor nu la pactizarea cu agresorul, ci la modul de gândire și simțire liberal, al unor oameni dintr-o societate bună, care încearcă să înțeleagă alți oameni, să-i ajute, chiar dacă e un inconvenient pentru ei. Depinde pâna le ce nivel... Poate că atunci, dar mai ales acum, trebui să fii în Suedia ca să găsești asemenea reacții, dar oamenii au făcut asta întotdeauna. Pe asta s-a bazat existența haiducilor de peste tot, pe asta se bazează existența grupurilor de guerillă. Poate că nu se ajunge atât de departe, deși a ajutat un luptător din munți pe timpul comuniștilor era mult mai periculos decât ce puteai păți de la un jefuitor de bănci din Suedia în anii 70. 

Sindromul Stockholm ar trebui să se bazeze pe ideea de a asculta pe cineva, de a te identifica cu acea persoană precum cu personajul unui film. E ceva normal, care nu are legătură cu atașamentul față de opresor, mai ales când e vorba de femei în patriarhat. 

Stockholm (2018 film) - Wikipedia

Sub niqabul meu - Zeina , Djenane Kareh Tager - elefant.ro

Maritata cu forta - Leila, Marie-Therese Cuny - elefant.ro

Continue Reading

Normal Life

Cum a trecut ceva timp de când am încercat să valorific acest proiect (7000 de ani/Critici feministe), considerându-l de luni de zile gata, m-am gândit ce i-ar mai trebui ca să-i dau drumul definitiv. Și amintirea acestui film (Normal Life, 1996, în regia lui John Mc Naughton) mi-a adus un răspuns. Proiectul nu ar fi fost complet fără această capodoperă (cum au numit-o și alții). Dar ei s-au referit la actorie, regie, dar și la subiectul filmului, adică aspectele economice descrise și  radiografia criminalității. Nu am găsit, nu garantez că nu sunt, dar eu nu am găsit, referiri la relația de cuplu descrisă în acest film.  

Că e cel mai bun film al actorilor Ashley Judd și Luke Perry asta e ceva recunoscut de critici. Ashley Judd parcă nu e ea. Când mi-am amintit de actrița din acest film, pe care l-am vâzut de două ori, nu m-aș fi gândit că e Ashley Judd. Și Luke Perry e de nerecunoscut. Câte compromisuri sunt și în domeniul ăsta și ce potențial pot avea unii actori! 

Ce e cel mai interesant despre acest film e că e inspirat de o poveste reală, a unui cuplu, Jill și Jeffrey Erikson, care jefuiau bănci. Scenariul excelent e scris tot de un cuplu, Peg Haller și Bob Schneider. Ca și în film, femeia se sinucide înainte de a cădea în mâinile poliției. De fapt multe scene au fost filmate în locațiile în care de fapt au avut loc, inclusiv aceasta. 

Dar filmul prezintă ceva mai mult decât problemele economice ale clasei de mijloc. Și mai mult decât ”o descriere a patologiei criminale”. În film e vorba de o mare pasiune. Pam, o tânără dulce (Ashley Judd blondă, de nerecunoscut) întâlnește un polițist, Chris. Deși e instabilă afectiv, foarte sensibilă, dorinică de atenție și de senzații tari, deci toate calitățile necesare ca să pună pe fugă un bărbat pe treaba lui, reușește să-i sucească mințile iremediabil, cum se spune. Ea se poartă aiurea și nepoliticos cu familia lui. Îi ignoră și se izolează găsind de cuviință că a face roata pe gazon e mai relaxant. Apoi la cel mai mic gest de ignorare sau lipsă de atenție, ca și de critică, ea are reacții pe care bărbații ”normali” le-ar numi ”exagerate”. Nu spupun de ce. Într-o zi el vine de la serviciu și o găsește adormită, pastilată și într-o baltă de sânge după o tentativă de sinucidere. Dar chiar dacă de moment are reacții nervoase, până la urmă el îi acceptă toate fanteziile și încearcă să-i împlinească toate dorințele. Din ce în ce mai nebunești. 

Pentru ea viața e plicticoasă și lipsită de sens. E fascinată de astronomie, de unde poate sentimentul meschinătății vieții umane într-un univers infinit. De aceea caută mereu senzații tari. După ce soțul ei, Chris, își pierde slujba, încep să jefuiască bănci, ceea ce ei îi oferă mai mult decât menținerea standardului de viață. Îi oferă...viață prin participarea la aceste jafuri. Când el consideră că au acumulat destul, și vrea ”să se retragă”, ea îl părăsește. El nu rezistă, și la insistența ei, își continuă aventurile foarte periculoase. Sigur că până la urmă sunt prinși. Pam se sinucide, ca și Jill Erikson, înainte de a fi arestată. Consideră că timpul care i-a rămas e suficient de lung pentru o...novă. Viața ei tumultoasă se încheie cu sens. 

Pam arată tragedia vieții. Trăim pentru fericire, pentru senzații care ne fac să simțim că trăim, fie că sunt sau nu nocive pe termen lung. Nu trăim ca să ne facem datoria, să fim și noi pe aici. Sigur, poate dacă și-ar fi ales o altă cauză mai înaltă (după ce criterii?)...lucrurile ar fi stat altfel. Dar numai patriarhatul, faptul că oamenii sunt sclavi, ne face poate să vedem altceva în viață, să ne bucurăm că am bifat încă o împlinire a unui mimetism social impus, Pam vrera să trăiască. Cu adevărat. Și această femeie care pare definiția vulnerabilității poate fi definiția libertății. Poate tocmai pentru că e vulnerabilă nu poate îndura constrângerile, pentru care e nevoie de multă forță și energie. Trebuie să fii Prometeu sau Sisif, adică un titan, ca să o iei cu suferința în fiecare zi ca să-ți atingi scopul filosofic. Ea nu e așa, deși are filosofia ei. Dar puține mijloace. 

Și în lumea asta ea nu admite un bărbat lângă ea decât dacă face ceea ce vrea ea. Nu pare să fie impresionată de pasiunea lui, nici nu o caută, nici nu încearcă să o păstreze. El pur și simplu tebuie să îi facă pe plac, ca în legenda vrăjitoarei și a cavalerului din Evul mediu, care o întreabă ce vor femeile. Asta vor. Și asta ar trebui să caute orice femeie într-o relație. În momentul în care o femeie e impresionată de pasiunea unui bărbat și încearcă ea s-o păstreze cu vreun efort sau vreo strategie, liberatea ei dispare. Prețuim pasiunea unui bărbat pentru că asta oferă: șansa de a face ce vrem noi. Sigur, e și puterea afectivă asupra unei alte persoane. Dar ce să faci cu puterea? 

E Pam o feministă? Nici măcar. E o femeie pură, care nu poate trăi decât așa. Cunosc femei care se comportă în felul ei. Marea lor sensibilitate le face să pară capricioase și manipulatoare, dar nu sunt. Pur și simplu, a fi decente din punct de vedere al patriarhatului e ceva imposibil pentru ele, pentru că nu au suficientă forță mentală pentru asta.  Și nici nu găsesc poate, cum făcea Pam, un scop în viață din faptul de a supraviețui pur și simplu. Chiar dacă aceste femei există, norocul de a întâlni un bărbat care să fie impresionat de farmecul lor, și în măsura potrivită, e rar. Poate Marilyn Monroe era așa, dar norocul ei se cunoaște. 

Pam a fost descrisă ca manipulatoare și ca un catalizator al crimei, un fel de Eva care îl atrage pe Adam în păcat. Asta e viziunea patriarhală asupra femeilor, care, dacă se caută pe ele însele sau pur și simplu fac ce simt sau doar exprimă. sunt catalogate ca egoiste. Pentru că rolul lor în patriarhat e să servească, nu să caute fericirea sau împlinirea personală. Există tomuri de otravă psihologică creată pentru a ține femeile în lesă. Pe ele și sentimentele lor. Pe de altă parte, nu știm cum au fost lucrurile în realitate, care era relația între Jill și Jeffrey Erikson. Poate un sâmbure de misoginism și de psihologizare ieftină a fost în acest scenariu. Dar jocul actorilor și regia l-au salvat. Pentru că există astel de femei în realitate, și pentru că sentimentele exprimate de Pam sunt ceva ce orice femeie care scoate capul un pic de sub jugul patriarhal a simțit. 

Dacă știu povești de genul ăsta în realitate? Poate istoria consemnează câteva. Dar eu am auzit de ceva similar, de un bărbat care a intrat în pușcărie pentru a satisface extravaganțele soției. Nu era polițist, ci inginer. Și era comunism, și ce pușcărie era atunci! Soția era irațională, extravagantă, nonconformistă. Ceva fermecător pentru unii. Foarte puțini. Dar ceea e contează cu adevărat e că femeile, dacă sunt libere, au dreptul să își rezerve pe cine să primească în viața lor. Și poate singurii bărbați care merită asta sunt cei care le fac pe plac, preferabil din pasiune. A te cupla pur și simplu e doar ceva patriarhal. 

Normal Life - Wikipedia

Continue Reading

George Sand

Scriitoarele femininiste din trecut trebuie recuperate. Și una dintre primele scriitoare feministe despre care afli, cel puțin în cultura noastră, este George Sand (1804-1876), pe numele adevărat Aurore Dupin (de fapt Amantine Lucile Aurore Dupin ). George Sand era nobilă după tată. Nu și după mamă, ceea ce a bunica ei nobilă nu a iertat niciodată. Părinții ei ar fi părut cât se poate de normali azi...Fiecare avea câte un copil nelegitim din relațiile anterioare. Autobiografia ei, din care am citit încă din liceu destul, e foarte interesantă în ce privește epoca respectivă. Dar e, din ce îmi aduc eu aminte, extrem de cuminte. George Sand nu vorbește prea mult de relațiile ei, și mai ales bisexualitatea ei nu transpare din această autobiografie. Dar vorbește de o mulțime de alte lucuri, cât se poate de interesante acum. Acestea ar fi industria în ascensiune sau revolta din 1830, când, înainte ca luptele să înceapă, ea era singura femeie de pe stradă. Curând victimele căzute pe baricade aveau să umplă morgile. 

De asemenea, explică și cum era cu hainele bărbătești pe care le purta apoi, și pentru care era celebră. Mama și mătușa ei, care nu erau feministe și, cel mai probabil, nici bisexuale, obișnuiau să se deghizeze din motive...economice. Hainele femeilor erau foarte scumpe și foarte perisabile, iar ca femeie nu puteai să ieși oricum din casă (problema lui Caitlyn Jenner). Pentru bărbați nu erau atâtea probleme....Așa că acest tip de deghizare, care acum are atâtea conotații era pur și simplu comod. 

Aceste discuții există și acum. Dar acum există și o mișcare de rezistență  feministă radicală care respinge rolul de gen feminin, împreună cu hainele femeiești, machiajul și restul. Lesbienele butch au părul scurt, cu frizuri considerate masculin, și se îmbracă chiar și în costume de bărbați cu cravată. Nu știu cât de comodă poate fi o cravată, dar îmi amintesc că în copilărie vara îmi era milă de bărbați că poartă pantaloni lungi, în loc de rochii vaporoase și fuste scurte. Era pe timpul când bermudele nu erau foarte comune înafara stațiunilor de la mare. Dar ceea ce știam eu în copilărie era deja consecința feminismului. O altă franțuzoaică, Gabrielle Chanel, a eliberat femeile de moda de-a dreptul opresivă cu corsete și rochii lungi și foarte largi, în care te împiedicai la propriu.  Și chiar a făcut treabă bună, aș spune. 

Dar discuția și atitudinea despre haine e una actuală pe care o poartă George Sand în autobiografie, dar nu am întâlnit-o și în cărți. Cel puțin deocamdată, în cărțile pe care le-am citit deja. Iar dscuțiile pe care le poartă, referitor la alte probleme feministe, mi se par destul de timide. În ”Indiana” critică instituția mai mult decât opresivă a căsătoriei. Dar în prefața la prima ediție, ea se apără destul de mult, se dezvinovățește, pare să tempereze ideile.  Apoi, după publicarea cărții, în deceniile următoare, în societate apar critici mult mai dure și mai vocale decât cele pe care le emite ea în acest roman. În ”Indiana ” e vorba de o tânără femeie, foarte sensibilă, care e obligată să se mărite cu un bătrân abuziv, cu care se poartă dur și distant, dar suportă toate toanele amantului extrem de superficial și egoist, genul bine cunoscut de playboy de care nici epoca noastră nu duce lipsă. Dar lucrurile se explică destul de simplu. Căsătoria e obligație, relația romantică e alegere. 

Critici aduse căsătoriei, mai ales cum era în acea epocă, în care femeile pur și simplu erau vândute unor bărbați cu avere și/sau rang, fără  ca dorințele lor să conteze, apar la modul foarte transparent, uneori exprimate pur și simplu prin vocea unor personaje...chiar masculine, ca în ”Valentine”. Căsătoria e un contract pentru avere și poziție socială. O femeie care își pierde averea și titlul, își pierde valoarea pe piață, oricând de tânără, educată sau frumoasă ar fi. Uneori asta e un avantaj, mai ales când amantul e de condiție inferioară. 

În perioada romantică, vorbind de relații romantice, George Sand descrie eșecuri, adesea răsunătoare, mai ales când e vorba de femei. Ele nu prea își găsesc fericirea în viața personală, în primul rând din cauza patriarhatului, care uneori e internalizat prin influența îngrozitoare a religiei, ca în ”Valentine”. Iarăși ce e șocant, având în vedere viața pe care a dus-o George Sand, cu relații libere, din care au rezulat și copii, dar și relații homosexuale, personajele ei, cu mici excepții, sunt foarte caste. Amanții doar se întâlnesc și își fac declarații foarte adesea. Și totuși, există și excepții, femei care se abandonează pasiunii și au copii nelitimi, ceea ce atrage oprobiul public, mai ales dacă ele sunt nobile. Dar există astfel de femei care au curajul, puterea, dar și generozitatea să-și urmeze sentimentele, spre deosebire de cele prea preocupate de sufletul lor nemuritor pentru a ceda pasiunilor pentru care riscă damnarea eternă. E memorabil cum o astfel de femeie îi cere soțului, pentru care nu avea niciun sentimente, și care tocmai o jefuise de avere și era pe punctul de plecare pentru totdeauna, după ce își făcuse interesul, s-o salveze de această pasiune distructivă. Mințile femeilor erau de-a dreptul parazitate de idei patriarhale asemenea șoriceilor cu creierele afectate de paraziți (Toxoplasma) care se duc singuri în gura pisicilor. 

Dacă în secolul al XIX-lea era religia, care încă mai avea acest efect (și mai are și acum), acum sunt alte idei la fel de toxice, cum ar fi psihologia și psihologia evoluționistă, dar noul stil de parenting. Unele femei bogate, de rang, care ar fi avut toate motivele să fie libere și fericite, își distrugeau viețile cu religia. Dar să sperîm că acele povești erau rare, și că de obicei aceste femei se bucurau de viață, Numai că atunci, ca și acum, nu erau campanii de deparazitare a creierului feminin de idei patriarhale nocive, iar femeile trebuia să ajungă ele individual sau în grupuri restrânse, la aceste adevăruri. Nu spunea, cum nu spune nimeni, femeilor, la nivel public și legal: lasă ideile patriarhale, trăiește-ți viața! 

În rest, George Sand scrie bine, are foarte multe idei filosofice, printre care se întrezăresc cele ale lui Jung și Freud (de exemplu în ”Lelia”), unde descrie simptome de depresie și de traumă. Sigur, printre nobili, oameni cu timp liber, care își permit să facă introspecții. Sigur că rolul ei în literatură nu e cel care pe care îl merită. Dar asta e, era patriarhat, cum din nefericire, e și acum. 

Continue Reading