Psihoterapia- o fraudă și cam atât. Se vede și la Radio Guerrilla

 E o lungă poveste despre psihoterapie și cum a apărut ea. Și nu una luminoasă. Când Sigmund Freud, un tânăr medic care voia să vindece bolile psihice, interogând pacientele cu nevroză, a descoperit de fapt urmele traumelor unor abuzuri sexuale suferite în copilărie. Numai că atunci când și-a prezentat rezultatele, colegii lui s-au revoltat, susținând că  abuzul sexual (de fapt incestul) nu are cum să fie atât de comun, că foarte probabil pacientele lui fabulează. Bărbații respectabili, pe care se sprijină societatea,  nu aveau cum să fie în halul ăsta. Femeile oricum nu sunt serioase....Sfaturile respective l-au calmat pe Freud, iar restul, inclusiv succesul lui, e istorie. 
Deci psihanaliza lui Freud a început cu un fel de victim blaming, mai degrabă dispreț și lipsă de încredere fată de victime, cum se întâmplă și acum cu victimele violurilor și ale incesturilor, pe care nu le crede nimeni. Atunci li s-a spus în mod științific, că fabulează. că  ele îîn realittate și doresc ceea ce pretind că li s-a întâmplat. 

Privită din alt punct de vedere, psihoterapia e o afacere apărută în umbra preoților într-o societate seculară. În societățile creștine, ei îndeplineau cumva rolul de psihoterapeut, în primul rând prin spovedanie, dar la o fracțiune din prețul terapiei. Că preoții, într-o societate patriarhală, nu prea erau prietenii femeilor, sfătuindu-le ”să își poarte crucea”, asta e altă discuție. Dar cu alte cuvinte, psihoterapia, când nu e feministă, și asta se întâmplă rar, face același lucru. Dar nimic altceva bun. Spre deosebire de preoți. De ce? Pentru că preoții puteau schimba ceva. Preoții erau de obicei parohi în comunitatea respectivă, cunoșteau oamenii, puteau negocia cu ei. Dacă ne aducem aminte, în ”Aferim” boieroaica adulteră trimite o depesă preotului, în care își reclamă soțul. Probabil voia un divorț, posibil în zona asta. Deci preotul, oricât de patriarhal ar fi fost, putea influența cumva faptele. Avea un rol activ. Pe câtă vreme psihologul ce poate influența? Psihoterapia e încă mai departe de cauză și efect decât religia, în cazul ăsta decât preotul. Probleme emoționale ale oamenilor vin din exterior, cel mult reacția față de ele poate fi prea puternică. Dar atât! Ele există! Nu îți aplică vrăji terapeutul și ai scăpat. Nu! Doar 1ți face banii să dispară. 

O ilustrare foarte bună a acestui fapt vine de ieri, de la Radio Guerrilla, de dimineata. E un concurs legat de burn out, care oferă niște suplimente alimentare ca premiu. Dar nu despre eficiența lor e vorba aici, ci despre altceva. Adică despre.... ineficiența psihoterapeutului. A sunat o femeie numită Rafaela, mama a unui copil, actriță care renunțase la carieră. Era terminată, vorbea despre faptul că se simte despărțită de ea însăși și de viața ei. Nimeni nu îi spusese ce e maternitatea. E normal, e patriarhat, femeile trebuie să fie obligate să nască, asta e ideea. Că lumea e cum e, lipsită de empatie, știam. Că psihoterapeutul nici măcar nu te înlege, nici măcar empatie nu-ți oferă, asta știam. Dar acum putea să vadă toată lumea. 

Dobrovolschi, prezentator la radio Guerrilla, este și psihoterapeut. Și îl cred. E suficient de superficial și de arogant ca să facă meseria asta. Dar s-a dovedit și îngrozitor de lipsit de empatie, și pe față. Un alt prezentator, Matei Oprina, care nu e psihoterapeut, a arătat mult mai multă înțelegere pentru tragedia acelei femei. Că asta e, o tragedie! Dobrovolschi îi dădea sfaturi care s-ar înscrie foarte bine în ideea ”poartă-ți crucea!”, cu gargară gen meditație etc. Bănuiesc că asta face și la cabinet. Ca să nu mai vorbim de cât de misogin poate fi. Ca feministă, recunosc că mi-au scris femei traumatizate de misoginismul unor terapeute. Ce să te aștepți și de la un bărbat misogin? 

Dar nu desrpe el era vorba, ci despre frauda numită psihoterapie. Mai ales femeile ar trebui să fie conștiente de asta, dar tocmai ele îi cad victime. 
Rafaela avea nevoie să se întoarcă la actorie, Rafaela avea nevoie de un rol, de un text, de un canal youtube. Sau de o nouă carieră. Sau pur și simplu să vorbească altor femei despre ce e maternitatea și despre conspirația tăcerii care o înconjoară. 

Continue Reading

Unde greșește Nicușor Dan

Recent, candidatul așa-zisei drepte (terminologie românească, nu intrăm în detalii), a declarat că nu vrea ca fiica lui să vadă că o panaramă are succes. Adică doamna Firea, actuala primăriță și contracandidata lui. Deși nu sunt o fană a lui Nicușor Dan, nu cred că a vrut să spună ceea ce i-au reproșat feministele, dar și alte femei cu influență, ca Dana Budeanu. Dar asta nu-l face cu nimic mai puțin vinovat și mai puțin incompetent ca politician. 

Nicușor Dan a folosit termenul din dicționar. Adică doamna Firea, dar și alte femei care l-au criticat, s-au dovedit scandaloase, vulgare, de circ. Iar să asociezi asemenea comportament cu succesul, ceea ce ar face un copil (care întâmplător e fetiță) nu e deloc educativ. Corect! Sunt aproape sigură că Nicușor Dan nu a făcut nicio referire la sexualitatea, moralitatea sexuală (termen patriarhal) a doamnei Firea și a celorlalte femei, ci doar la agresivitate, vulgaritate, lipsă de politețe, norme de comportament civilizat. Și dacă preciza asta nimeni nu îi reproșa nimic.

El a folosit termenul ca în dicționar. Numai că limba evoluează, Iar schimbarea de sensuri, polisemantismul, sunt caracteristici ale unei limbi moderne. Și ceva s-a întâmplat de când a fost scris DEx-ul: marșul panaramelor! 

După ce un polițist canadian a criticat vestimentația unor femei, care ar crește riscul de viol stradal, feministele din toată lumea au organizat marșuri în sprijinul femeilor violate și contra polițistului incult, afon și la criminologie. Se știe că violul e act de agresiune, nu de sex, iar violatorii violează persoane care nu le atrag sexual. Că și violatorii au preferințe sexuale. 

Feministele de la noi, când au organizat marșul, în 2011, au decis să traducă termenul ”slut” (din Slutwalk) cu ”panaramă”. Eu am întrebat atunci de ce nu i s-a zis mai simplu, ”marșul curvelor”. Am scris asta și pe blog. Mai mult, mi-am invitat prietenele la marș întrebându-le dacă sunt curve. Declarația asta ar fi fost altfel interpretată dacă traducerea ar fi fost alta. 

Dar istoria e numai una. Cel mai probabil Nicușor Dan nu știe povestea asta. Și asta e foarte rău. Ignoranța legată de evenimente istorice recente importante pentru jumătate din electoratul său, ignoranța legată de problemele mult mai importante decât țevile de apă caldă a jumătate din persoanele care l-ar putea vota, nu e scuzabilă. Adică știi tot felul de date despre infracstructura Bucureștiului, dar nu știi că femeile au luptat ca să se exprime cum vor pe stradă, fără a fi acuzate de a fi ” panarame”, care a început să însemne ceva un pic diferit. 

Dana Budeanu a vorbit despre problemele femeilor corporatiste, care se plâng de codul vestimentar la serviciu. E nevoie de o lungă discuție și legat de asta. Orice exprimare liberă a femeilor e cenzurată, femeile trebuie să nu uite că ele sunt într-un mediu al bărbaților, și trebuie să se exprime ca ei dacă vor succes. Sexualitatea femeilor e indecentă, semn al insolenței lor.  Ele sunt doar acceptate în corporații, a fi femeie e ceva rău, acolo trebuie să fie asexute, adică un fel de roboți, unelte. Asta sunt femeile în patriarhat. Pot fi și obiecte sexuale. Dar în funcție de locul unde e nevoie de ele. Ele nu aleg, ele trebuie să se supună.

Și referitor la sensul cu care a fost folosit termenul ” panaramă” și încă e folosit, acela de persoană. mai ales femeie, scandaloasă, șocantă în special prin agresivitate verbală, are legătură tot cu condiția de femeie în patriarhat. Femeile care muncesc în medii în care e posibilă violența fizică, unde se întâlnesc bărbați agresivi, potențial periculoși, au adoptat acest comportament ca mijloc de apărare. Se spune despre precupețe în special că sunt așa. Uneori și despre lucrătoarele sexuale, chelnerițe, barmanițe. Un taximetrist mi-a spus că știe femei care fac meseria asta, dar au mijloace verbale extraordinare de a se apăra. Adică sunt....panarame. Se pare că are efect. Și se pare că asta îi deranjează pe unii domni...E dreptul lor, dar nu dacă fac politică. 

Continue Reading

Paul și Virginia

Reluăm seria cărților comentate din punct de vedere feminist. De data asta, un roman foarte cunoscut, chiar celebru, dar nu science fiction: ”Paul și Virginia”, de Bernadin de Saint-Pierre. Am auzit de mult de acest roman, cel mai probabil când eram adolescentă, ceea ce m-a făcut să cred că e un roman siropos, pentru adolescenți. Am citit cândva încercări de trasare istorică a personajelor. Adică erau unii care tratau acțiunea nu ca pe o simplă ficțiune, ci ca pe o poveste inspirată din realitate.

La un ultimul târg Gaudeamus am găsit cartea la editura All. Am zis să o citesc, pentru cultura generală, mai ales legată de istoria literaturii. Aveam senzația că a fost scrisă în secolul al XIX-lea, în epoca marilor explorări geografice. Credeam că e un fel de poveste a lui Jules Verne sau ”Toate pânzele sus”, dar mai sentimentală. Ei, nu, m-am înșelat.

Autorul era un mare aventurier, într-adevăr cu interes pentru științele naturale, ceea ce se vede din scriitură, dar acțiunea se petrece în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu mult înainte de Revoluția Franceză, deși a fost scris în 1787 și a apărut chiar în 1789. Dar cel mai surprinzător mi se pare că nu e vorba de o poveste de dragoste, sau dacă e, e ceva într-adevăr special, care nu are legătură cu ceva la care visezi când ești adolescent și nici măcar după aceea. Se spune că această carte a influențat mulți scriitori, de la Georges Sand la Lamartine, dar cel mai interesant e ca aduce a ”Întoarcere la laguna albastră”. Sigur, e ca și când ai spune că Mona Lisa aduce cu un peisaj cu un drum șerpuit. În tablou apare un drum șerpuit, dar nu pentru drumul sinuos e celebră, nu pentru el a fost pictată. La fel ”Paul și Virginia” pare mai degrabă despre...fericire, șansa de a o obține în societatea secolului al XVIII-lea, și de a o păstra. Lucrurile sunt similare acum, dar încă și mai dificile. E vorba deci de șansa la fericire, nu despre ”căutarea fericirii”. De fapt chiar sunt expuse posibile strategii de căutare a fericirii în societate, toate ducând inevitabil la eșec.

Acțiunea e simplă: două familii monoparentale, de fapt două mame singure din clase sociale diferite, ajung să fie foarte apropiate, departe de prejudecăți sociale, de ierarhii, într-o colonie franceză, o insulă în Oceanul Indian, aproape de Madagascar, care acum se numește Mauritius, dar atunci se numea Ille de France, adică Insula Franței. Un peisaj tropical, un relief variat, cu plante ciudate. Cele două femei, una văduvă nobilă, alta săracă și abandonată de familie pentru că ”păcătuise”, adică avea un copil neligitim, leagă între ele o prietenie incredibilă, departe de societatea metropolei, unde aceasta relație ar fi fost imposibilă. Faptul că erau paria în propriile familii, una pentru că se măritase contra voinței familiei, cealaltă pentru fapta ei incredibilă pe care o recunoaște ea însăși ca pe un păcat, contribuie la această apropiere. Aceste femei nu se revoltă față de situația lor în patriarhat, la fel poziția autorului nu e clară, dacă acele ”păcate”, supunerea patriarhală față de familie sau viața sexuală înafara căsătoriei, instituție profund patriarhală, care monopolizează sexualitatea umană, în special feminină, sunt de condamnat. Ideea e că ele își găsesc alinarea în această prietenie, formând practic o nouă familie. Poate trimite la iertarea creștină a păcătoaselor, mai degrabă decât la revoltă anti-patriarhat. Important e că ele își găsesc refugiul în acel paradis tropical, și își cresc împreună copiii rezultați din acele relații ilicite. Una dintre ele, cea nobilă, madame de la Tour, are o fiică, Virginia, cealaltă, Marguerite, un fiu, Paul. Copiii cresc împreună ca frate și soră, ca în Laguna albatră, pe cât de senini și de fericiți, pe atât de ignoranți, analfabeți la propriu și la prejudecățile lumii. Totuși, ei respectă rolurile de gen, adică Virginia pregătește masa, iar Paul plantează arbori, are grijă de grădină. Nu simt nevoia să învețe, nu-și pun probleme despre societate. Cu toate astea, au o empatie naturală și grijă față de alții. Când o sclavă fugită ajunge pe domeniul lor, Virginia vrea s-o ajute și o conduc împreună la stăpân, care promite să n-o pedepsească, dar nu se ține de cuvânt. Ei înșiși au sclavi, și asta nu li se pare ceva scandalos, mai ales că sclavii lor sunt un fel de membri ai familiei. Nu-i abuzeaza, sunt prieteni, dar respectivii oameni din Africa sunt totuși sclavi, ceea ce nu pare să deranjeze pe nimeni. Se întâlnesc și cu altă ocazie cu cete de sclavi fugiți care îi ajută, și iarăși nu iau poziție contra sclaviei ca instituție. La un moment dat. într-un dialog cu un veteran al insulei, un martor care relatează faptele după ce a cunoscut bine personajele, apare ideea că numai ignoranța sclaviei poate face acea situație suportabilă. Dar se pare că ignoranța asta este esențială și pentru a cunoaște fericirea, fără măcar să știi asta.

Singurul contact al copiilor cu societatea din jur era biserica, la care se duceau duminica. Nu erau foarte bine văzuți acolo. Societatea locală, atât de mică și de îndepărtată, tot tindea să reconstituie ierarhiile de acasă. Iar mamele copiilor erau persoane aproape nefrecventabile, ceea ce nu-i afecta prea rău.

Se pare însă că și acest mic contact cu lumea de afară începe să corupă micile minți ignorante la prejudecăți. Virginia, devenită adolescentă, începe să se poarte ciudat în apropierea ”fratelui” ei, căruia chiar îi spune așa. Ideea e că realizează că înțelege că începe să se maturizeze și să dezvolte altfel de sentimente pentru el. Și astfel, ea începe să dezvolte ceva extrem de nociv: pudoarea și timiditatea dată de pudoare. Lăsând la o parte faptul că apariția unor asemenea sentimente miroase a incest, și că e greu credibil și total indezirabil afară de situația unei izolări sociale foarte dure, influența mentalităților patriarhale își face deja simțită prezența. Această schimbare, pe care mama ei o recunoaște, și își face griji despre cum ar putea evolua lucrurile, adică un eventual copil neligitim, precum și pierderea interesului lui Paul față de fiica ei pentru că ”odată ce o fată îi dăruiește inima iubitului ei nu mai are ce să-i dăruiască”, contribuie la întorsătura nefericită a evenimentelor. Deci femeia nu învățase prea multe din ce i se întâmplase, conștiința feministă într-o lume în care scrierile feministe erau atât de rare și greu accesibile...Și totuși era lumea și chiar limba lui Ninon de l'Enclos, care practica amorul liber și considera religia drept ceva util în supunerea femeilor.

Cum mama Virginiei era dintr-o familie bogată și nobilă, o mătușă celibatară, care o condamnase crunt pentru fapta ei dezonorantă, ajunsă singură și bătrână, dorește să își apropie strănepoata, Virginia, pe care vrea s-o educe și să-i facă o situație în Franța. Paul se opune acestei plecări, la fel și bătrânul lor prieten, martorul evenimentelor, dar la insistențele guvernatorului, fata pleacă spre civilizație, dar cu promisiunea fermă că se va întoarce.

Fericirea celor două familii suferă o lovitură iremediabilă după acest eveniment. Virginia e nefericită în civlizație, în școlile unde învață să fie o doamnă, adică să fie supusă, falsă, superficială. Cel puțin așa reiese din scrisorile ei, după ce învață să scrie. Ca și Paul, care după ce se alfabetizează, citește romane la modă. Numai că e repede dezamăgit de falsitatea oamenilor civilizați. Devine foarte îngrijorat de soarta Virginiei, care ar putea fi influențată de această lume, care ar putea ajunge să joace după regulile ei și să nu se mai intoarcă. Ba chiar să se mărite cu un bărbat cu stare, cum se cuvinea pentru o tânără educată și de neam ce era. El află de asemenea că e bastard, că nu are origine nobilă, ceea ce l-ar fi făcut nedemn de ea. Își petrece timpul într-un zbucium continuu legat de sentimentele Virginiei și de viitor. Bătrânul prieten îl liniștește lămurindu-l despre funcționarea societății și șansa la fericire.

Acele sfaturi și răspunsuri la îngrijorări reprezintă o analiză a șanselor căutării fericirii, cel puțin în acea epocă, când contau averea și rangul. Paul întreabă cum ar putea deveni un bărbat demn de Virginia, căreia acum îi spunea domnișoară. Trebuia să fie bogat, iar soluția riscantă ar fi fost în epocă negoțul cu mărfuri din India, dar și pentru asta îți trebuia capital. A obține o funcție ”în civlizație”, cum ar fi fost să fii admis la curte, echivala cu compromisuri morale majore, lingușiri și altele similare. Mai rămânea ceva în mintea naivă a lui Paul: să devină o personă de vază, un învățat, adică să studieze ”câteva cărți”, apoi pe baza lor să scrie...ceva care să âl facă remarcabil. Consilierul i-a răspuns că asta ar fi încă și mai dificil, pentru că îți trebuie talent pentru asta, iar ăsta e încă mai rar decât rangul și averea. Aici e o diferență, acum talentul nu mai contează. Ajung acele ”câteva” cărți, dacă ai averea și rangul necesare, chiar dacă lucrurile cu averea și rangul nu mai sunt atât de clare.

Paul se vedea astfel total neajutorat, fără soluții, disperat. Se trezise într-o lume în care nu avea nicio șansă. Întreabă dacă femeile din ”civilizație” chiar sunt atât de false ca în romane. Răspunsul e cumva feminist aici. Falsitatea vine din oprimarea femeilor, care nu au altă șansă de negociere reală. Și de ce sunt oprimate femeile, întreabă Paul. Pentru că sunt măritate cu oameni bătrâni, cu situație, contra voinței lor. Paul nu înțelege de ce se întâmplă așa ceva, de ce nu se căsătoresc oamenii potriviți între ei, adică femei tinere cu bărbați tineri. E greu să înțelegi patriarhatul, că femeile de fapt erau marfă, inclusiv pentru familiile de origine.

Paul își petrece viața în acest zbucium, îngrijorat și de faptul că Virginia nu îi mai scria (mătușa îi oprea scrisorile), iar zvonurile care circulau vorbeau despre o eventuală logodnă a ei. Numai că într-o zi primește o scrisoare din care află că Virginia, după mai multe conflicte cu mătușa, fusese abandonată de această, dezamăgită de rezistența ei la educație, și se îmbarcase pe o corabie care era deja în apropierea insulei, dar nu putea să acosteze din cauza timpului nefavorabil, a valurilor mari. Ea chiar ar fi vrut să se urce pe o barcă și să ajungă la mal, dar era foarte riscant. Numai că lucrurile devin încă mai riscante. O furtună puternică se iscă, iar corabia e distrusă de vânt sub ochii lui Paul, al prietenului lor și a altor membri ai comunității, aflați pe plajă. Un marinar se oferă în ultimul moment s-o salveze, dar ea refuză să se dezbrace pentru a se arunca în apă. Preferă să-și sacrifice viața decât pudoarea....Gestul acesta impresionează comunitatea, care îi deplânge pierderea, în frunte cu fetele sărace pentru care ea era o speranță.

Sigur, întreaga ei familie e distrusă, începând cu Paul care moare și el la câteva luni după ea, urmat de mama lui, apoi a ei.

Ideea e că prejudecățile, ierarhiile sociale, mai ales de inspirație patriarhală, sunt incompatibile cu fericirea, pentru care e nevoie de naturalețe, libertate, umanitate. Orice atingere a lor poate fi mortală. Nu știm ce a fost în mintea autorului, dar derularea faptelor arată că până la urmă Virginia a murit din cauza ideii de pudoare, nenaturală, imprimată de biserică, de patriarhat. Până la urmă s-a scuturat de goana după bogăție, poziție în societate, dar nu de rolul ei de femeie castă, care s-a dovedit cel mai toxic. ”Paul și Virginia” arată că fericirea era incompatibilă cu dorința de îmbogățire și poziție socială, având în vedere cum erau distribuite acestea, cine le controla. Societatea cu ierarhiile și controlul ei, accesul la resurse, la putere, distruge fericirea, care nu poate fi posibilă fără demnitate umană sau ceea ce anticii numeau ”virtute”. Nu există o șansă reală a căutarii fericirii, ci ea doar se poate ”întâmpla” în condiții speciale, fără ca oamenii să fie măcar conștienți de acest dar...Fericirea e departe de putere, glorie, acceptare socială, când îți permiți să fii departe de ele, și să ai totuși acces la resurse. Dar pentru asta, alte comproisuri morale par implicate, cum ar fi colonialismul și chiar sclavia. Și mai e nevoie de ceva încă și mai improbabil: să găesești și să te poți asocia cu oameni foarte apropiați afectiv...

”Paul și Virginia” e o poveste despre găsirea excepțională a fericirii și pierderea ei facilă, atunci când nu îi cunoști cauzele. Putea fi păstrată fericirea în alte condiții? Greu de spus. E posibilă viața după pierderea fericirii? Se pare ca nu...

https://www.libris.ro/paul-si-virginia-bernardin-de-saint-pierre-ALL978-973-724-683-7--p679681.html?gclid=EAIaIQobChMIvL6ogPG66AIVFoGyCh2HoQP1EAAYASAAEgLkAfD_BwE

Continue Reading

Povestea cameristei

Povestea cameristei (a servitoarei)

Romanul "Povestea servitoarei" (cameristei, depinde de traducere), in ooriginal "The Handmaid's Tale" al scriitoarei Canadiene Margaret Atwood descrie o distopie patriarhala dura, care, ca orice distopie plasata intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, vorbeste de fapt despre prezent. Sursele de inspiratie ale romanului sunt extrem de transparente pentru cineva care a trait in Romania lui Ceausescu, dar si care stie cate ceva despre Iran. Atwood le dezvaluie ea insasi la finalul cartii, conceputa in jurul unui congres de istorie plasat peste cateva secole (dar care seamana cu un congres de acum izbitor de bine). O descoperire a unui jurnal al unei femei care a trait intr-o teocratie patriarhala aparuta pe teritoriul actual al Statelor Unite le da de lucru unor istorici care incearca sa interpreteze datele comparandu-le cu alte date istorice, inclusiv cu epoca Ceausescu si cu Revolutia Islamica din Iran. Cartea a fost scrisa in 1985 la 6 ani de la Revolutia Islamica, in plin scandal legat de abuzurile lui Ceausescu, in primul rand legat de celebrul decret care transforma femeile in vaci de prasila fara niciun drept la propriului corp. Si nu in ultimul rand in timpul lui Reagan, cu conservatorismul bine cunoscut, reflectat, ca de obicei, in State, si in controversele legate de dreptul la avort.
Margaret Atwood nu se declara feminista. Chiar a fost criticata, ca si alte autoare si alti autori, pentru ca prezinta femei torturate, abuzate, in aceasta distopie. Dar pentru o feminista, lucrurile nu stau chiar asa. Sigur, poate utopiile feministe ar fi mai utile femeilor si feminismului, dar nu putem spune ca "Povestea cameristei" nu contine elemente de originalitate. Si nu prezinta femeile ca niste fiinte ideale, ci ca niste fiinte umane, cu bune si rele, cu coruptie, rautate, capacitate de razbunare. Cartea este diferita de filmul cu acelasi nume, dar la care autoarea a fost consultata, si chiar apare intr-o scena.
Pe scurt, teocratia patriarhala in care barbatii cu functii in armata sunt privilegiati (cum altfel cand e vorba de patriarhat si deci de ideal razboinic?), da femeilor care nu sunt maritate cu barbati cu putere sociala functiile cunoscute din istorie, dar mult mai conturate: sclavie in taberele de munca, in conditii inumane, cum ar fi medii radioactive (e inainte de Cernobal), iar putinelor care sunt fertile (din cauza poluarii majoritatea femeilor si barbatilor sufera de sterilitate) pot sa opteze pentru a deveni "cameriste", adica a da nastere unor copii ai barbatilor cu ierarhie inalta in acea societate, fara a avea niciun drept asupra acestor copii. Mai mult, se pot elibera cu totul dupa ce nasc doi sau trei copii.
Pare cunoscut? Esenta patriarhatului e ca femeile nu au drept asupra copiilor lor, nu le dau rangul si averea (pentru ca nici ele nu mai au asa ceva decatin functie de stapan, sot sau nu). Femeile sunt vasele in care barbatul isi pune samanta, pe care apoi femeia o reda stapanului ei, cum spuneau vechii Greci. Nu e de mirare ca aceste femei nu mai au numele lor, numele folosite sunt cele derivate din numele stapanului, cum ar fi Offred, adica a lui Fred. Ce e ciudat? Nu asta fac femeile? Nu renunta la identitatea lor in patriarhat? Nu-si schimba numele dupa casatorie?
Sotiile sunt altceva, de fapt niste partenere legale, reprezentate sociale. Asta pentru teorcratia e crestina, iar crestinismul face aceasta diferenta. Ele astfel au acces la copii. De fapt ritualul imperecherii e foarte interesant, creand impresia ca sotul face sex cu sotia, nu cu obiectul care e camerista. La fel, facand apel la un pasaj din Biblie in care o femeie ia copilul altei femei care naste pe genuchii ei, ideea e ca de fapt sotia e mama, nu camerista. La crestini conteaza si rangul mamei. Nasterea e de asemenea ritualizata in acest sens. Sa fie alegorie la mamele surogat, fenomen destul de redus atunci, dar comun acum?
Ideile care socau in epoca sunt de asemenea prezente. Sociobiologia, darwinismul aplicat la societate, care a starnit multe controverse, dar care azi e atat de integrata social, e si ea prezenta. Femeile si-ar implini menirea biologica prin acest viol ritualizat. Pentru ca asta e scopul femeilor, dar si al barbarilot, sa procreeze. Numai ca barbatii mai pot face si altceva, dar femeile la asta sunt reduse. Sa-si imprastie genele! Patriarhat plus genetica!
Dar Atwood are si idei care nu sunt in acord cu unele curente feministe, mai ales cu feminismul radical. In teocratia descrisa in roman numita Galaad, ca in Biblie, revistele asa-zise pentru femei, glossy, sunt istorie. Cam asa era si in comunism, asemenea reviste nu existau, erau aduse de afara si erau extrem de cautate, femeile se uitau la ele ca la ceva din alta lume, care le facea sa viseze. Atwood da de inteles ca acele reviste de fapt vindeau....nemurire. Femeile mereu frumoase si stralucitoare, erau invincibile chiar si in fata timpului. Ideea e interesanta daca privesti prin prisma dorintelor mult mai mari ale femeilor de conservare si mentinere a sanatatii, dar si a tineretii, ceea ce nu e doar pentru ochii barbatilor. La fel, dorinta de a seduce nu e doar pentru a se face utile in patriarhat, de a servi barbatii. Industria frumusetii feminine ar fi si industria sexului pentru femei, care sa trezeasca pontenta precara a barbatilor, dar si dorinta femeilor spre perfectiune fizica, biologica. Recenta aparitie aparitie a Shakirei si a lui Jennifer Lopez in ipostaze provocatoare, desi ele nu mai sunt foarte tiner,e nu a fost bine primita de feministe, care considera ca astfel contribuie la obiectificarea sexuala a femeilor si la cresterea violentei asupra acestora. Faptul ca acest lucru nu se intampla numai la tinerete ar fi tot un semn de conformism patriarhal.
Patriarhatul are multe curente, se pare, iar cel din Galaad, ca si cel din Romania Ceausista si din Iran reduc femeile la munca si nastere, sex fara seductie si placere.  De unde vin pericolele? Manifestatiile feministe din ultimii ani fac din ce in ce mai mult apel la  The Handmaid's Tale. Femei imbracate ca in film (mai sexy oricum decat in societatile islamiste), protesteaza adesea contra restrictionarii dreptului la avort. Sa speram doar ca Republica Islamica Iran cu executiile ei, cel putin candva publice, ca si Romania lui Ceausescu, va deveni de domeniul istoriei curand, iar un nou Galaad tine doar de domeniul fictiunii.

https://www.google.com/search?q=povestea+cameristei&rlz=1C1CHBD_roRO869RO869&sxsrf=ALeKk00rW3Ycq_6hXcYHE-co0n3x88TF-w:1582215199011&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=QyYIreycsnUUYM%253A%252CmiZQZh7Z7rY7LM%252C%252Fm%252F015zpq&vet=1&usg=AI4_-kTy3AnE8XZIXB7Zt_Q9yhf42P5dVA&sa=X&ved=2ahUKEwiHtJT3wuDnAhXkoosKHSxtCoAQ_B0wCnoECAcQAw#imgrc=QyYIreycsnUUYM:

Continue Reading

Solaris

Continuam seria recenziilor de carte sf prin lentila feminista...Acum "Solaris" de Stanislaw Lem. Cartea a fost scrisa in 1961, intr-o Polonie comunista, de un autor evreu, nascut in ceea ce acum e Ucraina, dar atunci era Polonia. Ar trebui sa se tina seama de aceste detalii atunci cand vrem sa intelegem aceasta carte. Nu stiu cum au trecut de cenzura unele idei, in special cele filosofice, cu implicatii religioase. Ne gandim la o tara in care era armata sovietica, in care muzica rock era interzisa.
In rest, "Solaris" este intr-adevar "mare". Este un roman SF superb, cu tot ce ii trebuie, cel putin in viziunea mea: idei filosofice, idei de stiinta si emotii.
Vom incepe, ca de obicei, cu inceputul. Cum sunt vazute femeile in acest roman? Nu foarte placut. Femeile care apar acolo, de fapt doua, ambele fiind un fel de fantome din creiere masculine, sunt, sper marea dezamagire (si asta o vad ca o parte foarte slaba a romanului), obiecte sexuale. Una, Halley, cea care are un rol mai important, este tanara, frumoasa, nesigura pe ea, dependenta. Era maritata la 19 ani cu un barbat care avea superstudii. Nu se intelege daca le facuse ulterior sau le avea deja. Probabil el era ceva mai in varsta. Ea e un vis (frumos) pentru el, nu el pentru ea. Nu se vorbeste de intelectul, de ideile, de visele, de cauzele ei. "Time Patrol" a lui Poul Anderson e departe...Aceasta femeie, care s-a sinucis in urma cruzimii afective a unui barbat, e cea care ii bantuie creierul si se intoarce intr-o alta forma materiala.
Cealalta femeie care apare sta inca si mai prost. E o negresa grasa si foarte vulgara, care nu spune nimic, doar isi plimba formele exagerate pe coridoarele unei nave. Se intelege ca si aceasta fiinta de care cel din creierul caruia a rasarit se jeneaza, e doar o fantezie, dar o fantezie sexuala pura (sau foarte impura), nu a avut nicio relatie cu ea (cu originalul ei). Nu a decazut asa de rau. Acum nu stiu daca aceasta marturisire ar fi trecut de altfel de cenzura, in primul rand de cea a bunului simt. Se intelege ca originalul era un fel de prostituata sau cam asa ceva....
Si totusi, autorul care descrie femeile ca obiecte sexuale cu diverse intrebuintari, trateaza probleme psihologice si filosofice grele. In treacat fie spus, apare o analiza foarte interesanta despre evolutia unei idei stiintifice, chiar din punct de vedere sociologic. Lem a lucrat ceva timp in cercetare, pana sa devina scriitor full time. Solaris e o planeta ciudata, a carei descoperire arunca in aer multe teorii stiintifice bine impamantenite. Pe Solaris exista un fel de ocean vascos (nu dina apa, sigur), care acopera aproape intreaga planeta, iar acest ocean are niste proprietati extrem de stranii, nu doar pe aceea de a crea tot felul de forme, a caror taxonomie e foarte plastic descrisa, dar...se pare ca e viu, desi nu dupa reguile noastre. E o forma de existenta a materiei cumva similara vietii, dar fara a fi chimic viata. De fapt are proprietatile de a invata de la oameni intr-un mod cat se poate de original. Intrebarea care s-ar pune ar fi daca in alte "lumi" ar fi forme de existenta a materiei inca mai complexa decat viata, pe alte principii, dar care sa aiba capacitatea esentiala de...a evolua. Intrebarea care pluteste in aer, dar nu se pune clar, e daca nu cumva acele forme ar putea fi percepute de noi ca...zei. Superioare noua, care pot crea ce noi nu putem, dar foarte diferite de noi...
Dar dintre temele principale tratate este cea a conditiei umane. Ce suntem noi de fapt? De ce sa nu ne creeze "oceanul", daca e sa ne creeze..ceva? Pana la urma stim cum am aparut? Ar fi putut fi viata ceva creat de un fel de "ocean" care invata ce suntem, apoi sa ne implineasca dorintele?
Inainte de a ajunge pe Solaris, psihologul care e personajul principal si povesteste la persoana I, nu stia de multe fenomene stranii de pe Solaris. Nu stia de felul cum el...invata intai sa ne imite forma in cazul in care oamenii "reusesc" sa fie inghititi accidental de ocean, care de obicei incearca sa ii protejeze. Dupa ce un explorator este inghitit in timp ce explora niste forme ciudate si luxuriante create de ocean, dar catalogate, un altul descopera o forma care semana cu cercetatorul pierdut, dar de alta marime si in alta etapa a existentei (copilarie)...Dar aventura oceanului de explorare a oamenilor si de intelegere a lor nu se opreste aici. Oceanul e in stare sa recreeze fiintele din amintirile noastre pe care le trimite ca "oaspeti". Fiintele acelea perfecte, cu o mare capacitate de regenerare, sunt neutrinice. De ce neutrinice? Pentru ca neutrinii, cum nu spune in carte, dar se stie, trec prin orice, dar nu au masa de repaus, ca si fotonii. Acele fiinte pur si simplu se materialiaza in nava si vorbesc, se comporta ca oamenii din amintirile noastre, dar nu au alte amintiri decat cele pe care li le dam noi. Dar asta nu inseamna ca nu isi pot crea altele noi. Pana la urma nu suntem pentru altii decat realitate virtuala? Dar ei pentru noi? Exista constiinta? Si ea e doar o realitate virtuala. Ce e transcendenta pentru noi? Un fel de...ocean?
Interesant e ca fiintele create din creierul nostru ajung sa fie fiinte care sa isi puna probleme existentiale, imediat ce devin independente, ce se nasc (adica ce apar, ce se materialiaza), capata o constiinta. Cu ce e mai tare ceva nascut din viata decat ceva creat de "ocean" sau de...om? Conditia acelor fiinte e imposibila, nu vor sa supravietuiasca. Se sinucid, vor sa fie anihilate. Pentru ca nu au trecut, pentru ca nu au viitor. Ele nu pot parasi Solaris, nu pot ajunge pe Pamant, pentru ca acolo  existenta e data de acte, nu ai acte, nu existi. Cum nu se stie daca organizarea lor perfecta ar rezista calatoriilor spatiale...
Solaris pune cateva intrebari importante cum ar fi: ce e viata? Ce e scopul nostru in viata? Dragostea pare sa fie acela, cu alte cuvinte comunicarea suprema. Speranta in dragoste, care nu se bazeaza e nimic, il face pe psiholog sa ramana pe Solaris, gandind ca legile necunoscute ale oceanului ii vor da inapoi cea a pierdut. Desi ceea ce pierduse el era bazat pe realitate, dar provenea din propriul creier, era o reflexie a realitatii, adusa la viata de ocean. Dragostea e comunicare perfecta, dar implica si existenta cuiva "din creierul tau"...Asta ii face cumva realizarea aproape de imposibil.
Ramane cu intrebarea despre sentimentul religios, ce ar fi daca ar exista un dumnezeu care face experimente..si greseste? Oceanul de pe Solaris e ca o divinitate. Ce ar fi divinitatea, daca ar fi...ceva cu o organizare mult mai complexa, care poate crea forme umane, vii, dar cu care nu putem comunica, nu ne poate intelege, desi incearca sa ne implineasca cele mai puternice si mai intime dorinte.
Cum putem vorbi de dragoste divina, ce e dragostea in aceste conditii? Cel mai probabil daca dragostea e comunicare perfecta, dincolo de taboo-uri, cu ceva..din capul nostru, se mai poate vorbi de dragoste divina? Pentru asta e nevoie de asemanare de constiinta, dar si de sensibilitate, afectivitate...ca intre forme umane, fie ele si neutrinice. Putem iubi zeitatea Zeitatea imperfecta care face greseli?...Sau putem astepta ca ea sa ne iubeasca?
Dar dragoste ramane sensul vietii, iar speranta ei ceea ce ne tine in viata. Ramane de vazut cum merge asta cu obiecte sexuale.

https://www.cartepedia.ro/carte/fictiune-literatura/literatura-universala/stanislaw-lem/solaris-2-51830.html?gclid=CjwKCAiA1rPyBRAREiwA1UIy8GCcKgixxCD_Y6yzgty0_uTcoVWWcZdoN-mWpne4ajYtTMSdsrDwvhoCF0wQAvD_BwE

Continue Reading

Ultimul om, de Mary Shelley

M-am gandit in analizele feministe sa vorbesc si despre carti, in special Sf-uri, prin prisma feminismului., a felului cum erau percepute femeile, cum apar ele in acele carti...
"Ultimul om" (The Last Man) cartea preferata de ea insasi a lui Mary Wollstoncraft Shelley, fiica lui Mary Wollstoncraft, autoare feminista (The Vindication of the Right of Women), arata cum se vedea secolului XXI la inceputul secolului al XIX-lea. Actiunea acestui roman, scris de autoarea mult mai celebrului "Frankenstein" este plasata la finele secolului al XXI-lea.
Pe scurt, omenirea in plin progres si optimista, cu politica luxurianta, este atinsa de o epidemie de ciuma (era sa scriu "gripa"), care distruge aproape intreaga populatie, pana la cativa oameni. La sfarsit, in urma altor evenimente nefericite, ramane unul singur. Ultimul om este de fapt ultimul om ramas pe Terra, cel putin dupa stiinta lui, in urma unei epidemii devastatoare.
Interesant e ca citeam aceasta carte cand epidemia de coronavirus aparuse deja in China. Paralela dupa cum se vedeau epidemiile in epoca si cum le arata apoi istoria, cum sunt ele de fapt, devine foarte interesanta. Mary Shelley nu a vazut epidemia de gripa Spaniola de la inceputul secolului al XX-lea, care a dus la terminarea Primului Razboi Mondial. Interesanta e dinamica epidemiei, dar si viziunea asupra modului de transmitere.
Mary Shelley a scris "Ultimul om" in 1826. Boala este numita "ciuma" (in varianta romana). Interesant e ca in epoca Moartea Neagra din Evul mediu era numita "ciuma". Dar inca nu se stia ca agentul presupus al celebrei epidemii din secolul al XIV-lea, care a ucis una din trei persoane si care ar fi distrus civilizatia islamica, mult mai urbana, deci mai expusa, ar fi fost Yersinia pestis, descoperit de   Alexandre Yersin, un medic Elvetianm la sfarsitul secolului al XIX-lea in India (1894). Numai ca boala avea in India o mult mai mica mortalitate, cam 1/10.  Au existat controverse legate de agentul acestei boli.
Iarasi interesant era ca Shelley da de inteles ca "miasmele" ar fi vinovate de transmiterea bolii. Unii medici au insistat cu ipoteza asta decenii mai tarziu, desi voci care postulau un agent invizibil se ridicau din secolul al XIV-lea, din timpul Mortii Negre, iar in secolul XIX incep sa apara dovezi fizice in acest sens prin Koch si Pasteur.
Surprinzator e cum era vazuta epidemia de ciuma, care duce la distrugerea civilizatiei, la disparitia aparenta a omenirii. Intr-adevar, o epidemie ca aceea din 1918 ar duce la distrugerea economiei, la afectarea serioasa a civilizatiei in forma actuala. Dar epidemiile nu distrug in felul asta. In epoca nu  se stia atat de varietate genetica. Nicio epidemie, cat de puternica, nu distruge toti indivizii dintr-o populatie, daca exista suficienta varietate. Nici cele mai puternice insecticide ca DDT nu a facut asta cu toate populatiile de insecte. Dar da, pot duce la distrugerea civilizatiei mai degraba, decat a speciei. Varietatea genetica e una dintre cele mai importante contributii ale lui Darwin. NU o numea "genetica", dar Darwin vorbeste de varietate de indivizi, obiectele selectiei naturale, prin care are loc evolutia speciei.
Societatea si politica secolului XXI arata ciudat la inceputul secolului al XIX-lea. Optimismul legat de stiinta si tehnica al secolului al XIX-lea se vede deja. Se vorbeste de "vindecarea bolilor", de proges, de viata mai buua, de bunastare, dar in acelasi timp ciuma era prezenta in fiecare an (!) la Istanbul, care inca reprezenta un fel de capitala a crestinismului, care trebuia recucerita din mainile musulmanilor, ale unui imperiu care era singura tara care fugea de progresul care atinsese toate natiunile. Ostilitatea fata de Imperiul Otoman este deja evidenta, desi Razboiul Crimeei era inca departe.
Anglia devenise recent republica, avand un protector, ca pe timpul lui Cromwell., post pentru care se luptau politicieni foarte carismatici si cu discursuri briliante. Iti vine sa razi cand te gandesti la Boris Johnson, care are intr-adevar legatura cu Turcia (ca unul dintre protectori) strabunicul sau fiind unul dintre Junii Turci, refugiat in Anglia. Numai ca protectorul din "Utimul om" este un erou care luptase pentru eliberarea Greciei (aluzie la Byron?). Caderea monarhiei Britanice e inca in grafic, mai ales cu eventuala contributie a lui Meghan Markle.
Anglia era republica, dar nobilimea era importanta inca, mosierii inca avea putere. putere politica. Partidele aratau oarecum ca in secolul al XIX-lea, aristocratii erau bine reprezentati, dar existau si populisti. De laburisti nu se spune nimic...
In "Ultimul om" apare si Valahia, care se pare ca ar continua si in secolul XXI domniile fanariote. Principele era ales dintre Grecii din Imperiul Otoman in continuare. Era o functie ravnita...Numai ca Grecia avea sa-si dobandeasca independenta...in 1830, adica in cativa ani de la aparitia cartii. Iar ce sa va intampla cu Valahia se stie deja.
Cat despre progrese tehnice, caii erau in continuare folositi, nu se vorbeste despre trenuri, dar baloanele aveau mult succes. Era uimitor cat de mult puteau scurta calatoriile.....chiar in cazul Angliei. Adica de la saptamani, la...cateva zile. Vapoarele existau, sunt mentionate, dar corabiile era inca la moda. Nicio intuitie despre masinile de calcul, la care a avut contributii chiar fiica lui Byron...Nici macar automobile, noile mijloace de comunicare. Se vorbeste chiar de izolarea in care se cade din cauza ciumei. Oamenii nu mai stiu ce se petrece pe continent. In cat timp ar cadea netul in cazul unei asemenea pandemii? Dar retelele de telefonie mobila?
Dar cel mai interesant e cum e vazuta societatea, educatia, relatiile dintre oameni. Incredibil, dar in Anglia secolului al XXI-lea erau inca...bordeie! Bordeiele erau de nevazut in multe locuri din Romania la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar acolo unde erau, erau ceva exotic. Existau inca ciobani analfabeti, relatiile dintre oameni erau ierarhizate, multi erau servitori. In Anglia analfabetismul era deja destul de rar, dar devine exceptional cam in toata Europa peste un secol. Educatia se termina repede si era de tipul clasic, cu filosofie, prea putin tehnica, cariera incepea devreme. Cum sa vorbesti acum la 20, 20 si putini ani, de necesitatea inceperii unei cariere, de debutul in diplomatie! Nu zic ca situatia la care s-a ajuns e neaparat un lucru bun, din contra! Educatia indelungata e acum, dupa unii autori, o forma de protectie sociala. Cand nu iti permiti sa platesti oamenii, ii tii in scoala.
Referior la subiectul care ne intereseaza in primul rand, femeile erau putin reprezentate in viata publica, mai ales in politica, nu aveau nevoie de prea multa educatie obligatorie. Educatia lor era mai mult artistica...si optionala. Nu candideaza la functii publice, nu aspira sa devina...protectori. Proabil altfel ar fi aratat cartea daca ar fi fost scrisa de mama lui Mary Shelley, cel putin din acest punct de vedere.
Dar interesanta e si lupta ideologica, incluzand aici si religia, dar si politica, dintre oameni aflati in cele mai oribile situatii, adica refugiati din cauza ciumei, dintr-o Anglie aproape complet depopulata. Unii vor sa profite de aceste nenorociri pentru a crea miscari religioase fundamentaliste, si acestia sunt cei mai perversi si mai periculosi dintre toti. Apoi polticienii seculari au si ei problemele lor cu partizanatul politic care merge pana la lupte fizice. Aici totul pare cat se poate de actual. Istoria a aratat ca aceste situatii apar in conditii de criza, si foarte probabil ca ar aparea si in cazul unei pandemii. ISIS e dovada clara.
Si ultimul aspect interesant. Unde ar dori oamenii sa traiasca daca tot pamantul ar fi al lor? Sigur, nu in Anglia, o tara lipsita de resurse si prea putin stralucitoare, ci...in magnifica Italia, cu peisajele superbe si numeroasele palate renascentiste.
Concluzia ar fi ca nu se pot face predictii pe termen lung (doua secole la scara istoriei e nimic) despre progresul tehnic, inventii, fenomene sociale care implica resurse, dar se pot face despre natura umana, care ramane aceeasi. Citand "Ultimul om" ramanem cu o idee optimista despre istorie. Uneori viitorul suna mai bine decat in toate visele, dar si mai rau decat din toate cosmarurile. Stiinta si tehnica fac diferenta.

https://carturesti.ro/carte/ultimul-om-238770

Continue Reading

Cazul Daniela Crudu si reactiile liderilor de opinie masculi

Recent o femeie din show bizz, Daniela Crudu, care chipurile si-ar fi facut mai multe operatii estetice de mare succes la ora actuala (silicoane, botox), a fost victima violentei domestice. Mai precis, un proaspat partener, un luptator Croat, "i-ar fi spart botoxul" pentru ca "i-a golit contul", cum s-a exprimat jurnalistul si scriitorul Grigore Cartianu, autorul unei carti despre viata lui Gica Hagi. Femeia, de altfel foarte frumoasa, care a ales, in totalul ei dezavantaj, sa se exprime prin intermediul operatiilor estetice  (cat se poate de imorale si de inestetice, dar asta e o alta discutie), si-o merita, cu alte cuvinte.
Cand unele voci palide din opinia publica au criticat aceasta reactie, raspunsul a fost ca oricum, o pseudovedeta,  care putea sa se fereasca de asemenea incidente, a tinut linia ocupata la 112, si pana la urma nu era vorba de o persoana de valoare, ca nu era Simona Halep sau Blandiana.
Deci viata unei femei depinde de valoarea ei. Femeile trebuie sa dovedeasca ca au valoare, ca sunt oameni. Iar o pseudovedeta cu botox si silicoane nu are nicio valoare. Femeile nu au valoare prin ele insele, nu sunt oameni. Ce noutate!
Dar oare sa fie doar atat? DIn pacate e mult mai rau. Avem vreo garantie ca femeile care au valoare sociala, sau mai precis cele care fac lucruri cu valoare sociala, sunt tratate diferit? Nu e cumva doar conditia de femeie? Sau de un anumit tip de femeie? Imi aduc aminte din copilarie si adolescenta, de la scoala sau din alte discutii cat se poate de intelectuale, cum erau privite femeile care ramasesera in istorie, dar care nu aveau un comportament "decent", adica supus patriarhatului. De celebra scriitoare Georges Sand, a carei poza (adica pictura, nu cred ca era fotofrafie, era cam tanara pentru perioada in care au aparut fotografiile) aparea in dictionar, mi s-a spus "ca umbla cu barbati", adica asta ii minimaliza cumva valoarea artistica. Numai ca nu era de ajuns. Dna Sand "umbla" si cu femei, era bisexuala, iar in "Lelia" se vede oarecum atentia ei speciala pentru femei.
Intr-un timp am auzit ca Ecaterina Teodoroiu a fost scoasa din cartile de istorie, sau urma ca acest lucru sa se intample, pentru ca un istoric studiasq unele documente si ajunsese la concluzia ca tanara invatatoare s-ar fi dus pe front ca sa urmeze... un tanar inavatator! Cu ce ar fi diminuat aceasta optiune eroismul femeii care a participat ca voluntara la Marele Razboi? Si a fost ucisa....Daca un barbat ar fi facut asta pentru o femeie ar fi contat? Nu, barbatii isi exprima eroismul prin acte de acest gen, dar nu si femeile. Femeile trebuie sa fie pure, adica pasive sexual, sa nu caute ele barbati, sa cucereasca ele. Si daca te duci voluntara intr-un razboi oribil, chiar daca esti ucisa, nu mai conteaza, daca la mijloc e o pasiune sexuala.
Un alt caz este al Anei Ipatescu. De ceva timp micul bulevard de la Piata Romana la Piata Victoriei nu se mai numeste  asa. De ce? Cand sunt atat de putine strazi cu nume de femei. Acum are numele unui politician barbat. Nu am date, dar faptul ca Ana Ipatescu, care in timpul revolutiei de la 1848 a condus masele populare care au eliberat guvernul provizoriu din care facea parte si tanarul ei amant, ar putea avea o importanta. Ana Ipatescu, despre care istoria dupa acest eventiment nu mai spune nimic, nu mai era o eroina, ci o femeie maritata din burghezie, cu un amant tanar, nobil. O feeie scandaloasa! Nu se stie daca macar aceasta informatie e sigura, dar sigur ca ea a condus masele populare atunci, la acel moment istoric. Si e sigur ca bulevardul respectiv nu-i mai poarta numele. Cred ca feministele ar trebuie sa investigheze aceasta schimbare si eventual sa restaureze vechea denumire. Avem destule nume de strazi de barbati.
Ideea e ca nu faptul ca e pseudovedeta, ca nu are merite o face pe dna Crudu sa fie blamata in acest fel. Si ca a fost invocata Simona Halep, si despre ea s-a spus ca e "curva" si urata. Adica nu e o femeie patriarhala decenta. Nu stiu cum ar putea Simona Halep sa fie promiscua sexual (cred ca la asta s-au referit, nu ca ar fi prostituata), la cat de putin timp are. In cazul asta, chiar ar fi si mai admirabila. Dar ideea e ca nici o mare campioana nu scapa judecatilor patriarhale. Si ea  e tot femeie.
Ceea ce i s-a intamplat dnei Crudu e hate speech, e ura fata de femei, care la noi nu se pedepseste, nici nu se recunoaste. Patriarhatul e o crima istorica departe de a fi recunoscuta si condamnata.
O femeie, ca sa aiba valoare in patriarhat, trebuie sa fie in primul rand supusa patriarhatului, adica supusa unui barbat, mama de familie. Daca nu ai grija de un barbat si de copiii lui, daca nu esti inactiva sexual, altminteri decat in interesul sotului, nu ai niciun merit. Valoarea unei femei se masoara dupa cum serveste un barbat si copiii lui.
Asta e mentalitatea unui barbat disgratios cum e Grigore Cartianu. Sau Mircea Marian, cu o pozitie similara in acest caz. Si asemenea barbati, doar ca sunt barbati, considera ca o femeie trebuie sa ii serveasca, sa le faca copii. Daca nu face asta pentru ei sau pentru altul, nu e macar o fiinta umana. Nu ca una care ar face ce trebuie ar fi fiinta umana, ci obiect util. Ca Daniela Crudu a fost cu unul ca ei pentru bani? Pentru ce altceva? Valoarea sexuala a unor barbati ca ei e zero. Ar trebui sa inteleaga asta. Dar asta ar presupune sa inteleaga ca femeile sunt oameni, sunt fiinte sexuale. Si e dincolo de nivelul lor de intelegere. Acum femeile care nu se supun patriarhatului nu mai sunt arse pe rug, dar sunt desfiintate, dupa cum se vede.
Acesti indivizi sunt lideri de opinie. Comentariile la articolele si postarile de pe facebook legate de acest caz arata cat de multi barbati gandesc ca ei. Dar nu sunt persoane publice. Ei, ca persoane publice ar trebui sa dispara. Doar parchetul ar trebui sa se mai intereseze cumva de ei.

Continue Reading