După cartea Orianei Fallaci ”Sexul inutil/Călătorie în jurul femeii”, am decis să citesc o carte despre care, într-un moment de slăbiciune afectivă, am zis că ar fi poate ca o continuiare a primeia. Sigur, o luasem la reducere pe lângă altele, cu oarece reticență. Nu că era scrisă de autor român, dar era scrisă de un autor român bărbat și biolog, cu intrare la Humanitas pe deasupra. Într-o țară în care poate cel puțin 80% dintre biologi sunt femei...În treacăt fie spus, mie nici nu mi s-a răspuns când am dat la Humanitas cartea de eseuri feministe originale, pline și de idei științifice noi. Și dacă mai era nevoie de o dovadă a misoginismului celor de la Humanitas, cu toate elucrubațiile conservatoare ale patronului, recenta declarație de scârbă față de feminismul de la Bienala de la Veneția, a Denisei Comânescu, spune tot. Pe ce bani s-a dus Denisa Comănescu la Veneția ca să se îngrețoșeze? Nu cumva pe ai cititoarelor? Că majoritatea cititorilor sunt femei. Respectul minim pentru femei era necesar, dar e prea mult pentru o angajată a unui băsist care și-a făcut editură din zestrea statului comunist, criticând lichelele comuniste în același timp. Recunosc, tupeul lui e absolut remarcabil.
Pe scurt, Denisa Comănescu, editoare de carte la Humanitas, a declarat la Bookfest, că ei aduc cele mai noi și avangardiste cărți. Printre altele a prezentat o carte ,"Femeia cu fusta violet" a unei autoare japoneze, Natkuzo Imamura, adaugând că ”este o carte despre femei, dar nu feministă”. Ce înseamnă asta? Că e o carte fără mesaj, fără reflecții. Poate e o carte de anatomie și fiziologie. Că orice e despre femei și nu e și cu mesaj, iar mesajul principal e discriminarea, lupta cu patriarhatul, nu e o carte de literatură beletristică. Personalul e politic, spune o autoare de care Comănescu nu cred că a auzit. Nu a auzit nici patronul ei. Cum să își murdărească urechile cu feminism? Chiar nu înțeleg cum poate fi cineva filosof, sau măcar să se pretindă, fără să își pună probleme despre situația femeilor și patriarhat. Dar asta e frământarea mea personală.
Revenind la cartea lui Alexandru Stermin, ”Călătorie în jurul omului”, mi s-a aprins un beculeț după toate cele menționate despre el mai sus, dar așa aveam poftă să citesc despre culturi exotice, să fiu inspirată de amănunte etnologice....Dacă cineva speră să găsească așa ceva în această carte, să-și ia rapid gândul. După dezbrăcarea de concepte, cum frumos spune Stermin citând un filosof, cartea lui e în esență o carte de Humanitas. Adică nu se aduc idei noi, dezbateri, concepte. Nu. Cel mult se vorbește frumos, se spun frumos lucuri cunoscute, se bate apa în piuă cu eleganță. Nu asta i se reproșa culturii române? Poate asta vrea să fie identitatea ei la care ține atât de mult.
Despre ce e vorba? Într-adevăr e vorba de o călătorie, cumva în jurul lumii. De fapt o călătorie în jurul lumii, dar cu oprire în trei puncte din lume. Nu e călătorie pentru a vedea, a observa, a veni cu o interpretare nouă a ceva, a înțelege ceva. E un fel de călătorie inițiatică (înainte ca autorul să împlinească 30 de ani) din jungla amazoniană, unde a stat șase zile (și nopți), apoi a plecat din orașul apropiat de junglă, Manao, apoi în China și apoi în Los Angeles, înainte de a se întoarce în România. Toate acele locuri au fost prilejuri de meditații științifico-filosofice despre religie, dragoste, viață și moarte. Punctat de misoginism ”științific” la modă.
Pentru tinerii care vor să deschidă ochii în lumea asta, cartea aduce niște informații mai puțin cunoscute, interesante chiar. Spune ce sunt stoicii, ce zic, aduce un citat interesant din Nietzsche despre cum să nu te simți vinovat (când ești misogin, chiar ai nevoie, dacă ai rudimente de conștiință), spune ce sunt neuronii-oglindă și cum ar fi ei implicați în empatie (deși clar nu ajung pentru a dezvolta așa ceva, cum se vede), dar și despre mutațiile unei gene care codifica un strămoș al oxitocinei, molecula atașamentului, care la alte specii decât mamiferele, mai vechi filogenetic, determină un comportament agresiv față de semeni. Mutația a făcut mamiferele să se apropie între ele, eventual să se îndrăgostească, indiferent ce ar însemna asta pentru Alexandru Stermin, dar și să formeze societăți și religii.
Ca și alții din mediul său, Stermin pornește de la ideea că religia a început de la faptul că oamenii nu puteau gestiona ideea morții. Numai că Roberto, aborigenul dintr-un trib care trăiește în jungla amazoniană, care îl însoțea în acea pădure tropicală, îl salvează de la eroare. El are credințe, dar pentru el, moartea e sfârșitul și atât. Sigur, dacă autorul citea mai mult despre alte religii, vedea că partea cu moartea nu e nici pe departe generală. Dar eurocentrismul e boală grea. Și a propos de Roberto, recunosc că relația cu el mi-a trezit gelozia. Pentru că Roberto îi povestea despre tot felul de plante locale și despre utilitatea lor terapeutică. Aș fi vrut să aud. Am așteptat să văd că ar fi luat vreuna în Europa și i-ar fi testat efectele. Dar asta nu s-a întâmplat din câte îmi amintesc.
Religia vine din nevoia de povești, dar e și ceva ce apropie oamenii. Sigur că religia e un produs al evoluției, ca orice comportament, care oferă un avantaj reproductiv și care, ca de obicei, exclude femeile. Ele doar au rolul de a alege (eventual) cei mai brutali și mai primitivi bărbați care să le abuzeze cel mai tare. Dar ei trebuie să aibă cel mai mare succes la femei, să se împerecheze cât mai des (deși se pare că evoluția nu s-a descurcat bine deloc cu acest scop), să aibă cât mai mulți urmași. Sigur că nu face nicio referire la cultele matrifocale, nicio vorbă despre religiile matriarhale, care sunt mai vechi decât ce vedem noi acum în biserici, temple, moschei etc.
Dar pentru autor, tabloul din biserică, reflectă ceva important. Ați ghicit ce: evoluția. Femeile în biserică sunt în fund, savurându-și senzațiile religioase, care culmea, la specia noastră sunt mai bine simțite. Bărbații sunt în față, în căutare de status, ce e important pentru ei. Partea asta e chiar haioasă. De preotesele antice, de Pythia a auzit? Bănuiesc că nici de patriarhat.
Dar perla coroanei e explicația pentru dragostea, care se știe, durează 3 ani. Explicația e, cum altfel, tot evolutivă. E timpul cel mai propice pentru ca un tată (mama ce contează?) să-și maximizeze numărul de copii. Dacă ar pleca prea repede, copilul nu ar avea șanse de supraviețuire, dacă ar pleca prea târziu, ar rămâne cu mama mai mult de trei ani, ar fi în detrimentul fitness-ul (fertilității) lui, pentru că ar avea mai puțini copii. Pai de ce să se ducă la alta, nu face copii tot cu aia? Sau femeile nu rămân gravide cu același bărbat de două ori. Ar fi putut sa spună că de fapt copiii sunt alăptați, în lipsa agriculturii, cam pana la 4 ani, dar....Probabil după aceea își caută o virgină. Asta în cazul în care cineva nu-i spune lui Alexandru Stermin că omul face sex de plăcere. Și mai ales să se intereseze de reacțiile multor bărbați despre momentul când află că vor fi tați. Momentul plecării ar fi bine să fie după trei ani, dar de obicei cam coincide cu momentul dezvăluirii paternității. E momentul în care realizează că va trebui să aibă grijă de copil. Dacă e mai greu de cap, mai rămâne. Vezi statisticile din țările unde se oferă ajutor social mamelor singure. Dacă tații ar fi trebuit să aibă grijă de copii, probabil specia ar fi dispărut.
Tot autorul spunea că îndrăgostirea durează și câteva zile, poate chiar câteva ore. Și poligamia, promiscuitatea, însoțește cea mai mare parte a istoriei speciei, iar monogamia care există acum, tipul de relații actual, e impusă social. Dar Stermin măcar are meritul de a spune că au existat multe tipuri de familii tradiționale. Iar ce avem acum e ceva impus, nenatural ar mai fi de zis (ce e natural la om?), dar mai ales foarte nedorit.
Care e concluzia călătoriei în jurul omului? În primul rând că în economia socială, dar mai ales sexuală, femeile clar nu contează. Niciun cuvânt despre ele, ca și când toată natura nu contează decât masculii. E normal, asta e tendința, și am stabilit deja că Stermin nu spune nimic nou, merge frumos pe linia lui Dawkins și a tribului lui. Totuși, autorul merită câteva aplauze pentru lipsa exceselor. Trebuie să-i mulțumim că nu jignește femeile foarte rău.
E o carte pe care o recomand pentru cele care vor să vadă cum gândesc bărbații tineri privilegiați, care n-au trăit practic nimic, nicio discriminare, nu au nicio traumă adevărată. Cum gândește un bărbat tânăr care a făcut o facultate unde femeile sunt majoritare, unde, cum se spune, bărbații alunecă pe covoare roșii spre carieră.
Am urcat pe scenă la Bookfest 2022 - Ziua 3 - YouTube
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu