Caverne de oțel

 

”Caverne de oțel” (The Caves of Steel) , roman polițist și sf al autorului american Isaac Asimov, a apărut în 1954. Asimov era deja cunoscut, când editorul lui i-a propus să scrie un roman sf polițist. Deși Asimov era chimist cu doctorat în biochimie, care a predat biochimie, tema lui preferată erau roboții. Autorul, vorbind despre propunerea acestei cărți, a declarat că se temea de teme sociologice. Dar culmea, le abordează destul de bine. Se temea de mesaje sociale, dar acest roman are cel puțin unul. Romane cu teme sociale, cu predicții sociale, mai are el (”Fundația”, ”Imperiul”).

”Caverne” are și o intrigă polițistă foarte bună, pe care o tratează cu mult suspans. Dar, cum se spune, orice sf vorbește de fapt despre epoca în care a fost scris, acesta nu face excepție. Într-un viitor marcat de o explozie a populației, oamenii trăiesc în imense orașe artificiale, un fel de insulae romane de dimensiuni superioare marilor metropole actuale, dar care sunt făcute din oțel (tot influența epocii), de unde și numele romanului. În aceste caverne de oțel în care lumina solară e un lux extraordinar, trăiesc înghesuiți ”oameni ai muncii” și instituții ale statului. Există firme private? Se pare că nu, cel puțin nu pare a se menționa vreo astfel de firmă autohtonă, deși apar mari fabrici. Nu apare lupta între capitaliști veroși locali sau mai corporații (locale, adică pământene).
Viața acestor oameni excesiv de urbanizați, incapabili să se descurce înafara orașului lor artificial, temători să umble pe câmp, e foarte limitată din toate punctele de vedere. La fel sunt și visele, aspirațiile, dorințele lor. Deși nu se văd urme de intoxicație ideologică de tip comunist, deși poliția, unde (cum altfel?) lucrează ca detectiv personajul principal, Elija Baley, se numește în continuare ”poliție”, ci nu ”miliție”, modul lor de viață seamănă extraordinar cu cel comunist al epocii, în care e un lux să ai apartament cu baie proprie, unde inclusiv băile sunt comune. Un apartament cu 3 camere cu baie și bucătărie proprie e un vis. Oamenii iau masa în cantine imense, ca în societățile comuniste ideale, pe care doar Pol Pot a reușit să le transforme în realitate. De asemene mâncare e sintetică, dar cu principii nutritive. Mâncarea naturală e iarăși un lux.

Acolo e greu să te ascunzi, să faci ceva ce nu știe toată lumea, cum e greu să evadezi din această lume, mai ales că zona periurbană reprezintă o capcană pentru mintea ta neantrenată cu spațiile mari și cu libertatea de mișcare. Dacă Asimov a vrut să evoce comunismul, a reușit doar la suprafață. Poate a vrut să spună doar că viitorul e al comunismului din cauza supraaglomerării. Dar oamenii, dincolo de toate astea, nu au mentalități comuniste. Există nostalgici ai altor epoci, care au chiar extravaganța de a-și amenaja ferestre artificiale. Felul cum evocă aceștia o altfel de viață, chiar dacă anemic și cu naivitate, nu este comunist. Colegul de clasă, devenit șeful personajului principal, un astfel de nostalgic, e plin de naturalețe. Iar gândirea liberă, îndrăzneață, care ajunge într-o primă fază la concluzii șocante, pe care le exprimă fără inhibiții, a personajului principal, nu este comunistă. Nu este totalitară, oricum. Dar cel mai important poate, oamenii se revoltă violent contra roboților umanoizi care le iau slujbele, dar și contra coloniștilor care li-i bagă pe gât din punctul lor de vedere.

Dar cartea lui Asimov mai suferă de o problemă, cel puțin din punctul nostru de vedere, principală: cea a statusului femeilor, cât se poate de tradițională, caracteristic lor 50 ai secolului trecut, dar de partea cealaltă a cortinei de fier. Am găsit undeva un comentariu interesant despre surprizele viitorului, în care femeile active, cu funcții, sunt una dintre cele mai mari. În anii 50 oamenii vedeau mașini zburătoare, rachete, dar nu femei cu diplomat ducându-se la lucru. Viitorul, chiar și peste 3000 ani, nu le oferă femeilor prea multă infuență în societate. Personajele principale sunt bărbați, nu apare nicio femeie puternică, nicio femeie cu funcție de conducere. Nu sunt nici polițiste, nici măcar roboți umanoizi cu apariție feminină. Sophia ar fi fost o ciudățenie atunci. Sau va fi....

Singura femeie despre care se vorbește e soția polițistului Elijah Baley, Jessy. Jessy, care se numea de fapt Jezebel în acte, era de meserie dieteticiană, dar nu mai lucra după căsătorie. Iar o naivitate, o societate de acest tip nu și-ar permite asemenea risipă. Jessy se dorea Jezebel, o femeie mai complicată, asemănătoare personajului din Biblie. La începutul căsniciei își exprimă acest mic vis față de soțul ei, care o descurajează cu mult talent, cum îi stă bine unui bărbat care se respectă. Conform lui, ea nu poate fi Jezebel, dar oricum, personajul biblic nu a fost mare lucru, ci doar o femeie a epocii ei, nici pe departe atât de rea și de scandaloasă precum pretind unii. Jessie renunță aparent la vis (aici se vede importanța modelelor), nu mai pretinde să fie numită Jezebel, dar se înscrie intr-o asociație subversivă. Frustrările de gospodină, din păcate nu din suburbii, descrise de Betty Friedan, o îndeamnă să iasă din rutină, să participe la niște întruniri ale unui grup ”nostalgic”, anti-progres, dar tot condus de bărbați. Totuși ea nu face nimic rău și suferă foarte tare pentru nimicul pe care l-a făcut, ca orice femeie condiționată să se simtă vinovată pentru orice. Subversivitatea ei pare doar un joc dat de frustrări, nu e nimic serios, iar cauza nu e una cu adevărat a ei.

În lumea aceasta femeile nu preau au cariere, dar sunt foarte sociabile, vorbesc mult în toaletele comune, adică bârfesc. Și se machează. Stereotipurile vor supraviețui. Dar întrebarea ar fi ce fac aceste gospodine, când nu mai au gospodării pe bune. Sigur, de partea cealaltă a cortinei de fier, aceste roluri ar fi fost ridicole. Femeile ar fi muncit, chiar dacă tavanul de sticlă ar fi fost situat foarte jos. Luxul neproductivității femeilor nu a mai fost ceva acceptabil după boom-ul economic de după război nici în State. Atât de multe femei lucrează acum peste tot pentru că e nevoie de bani, mai ales că taxele școlare au crescut foarte mult.

Ce are interesant ”Caverne de oțel”? Lăsăm la o parte opoziția față de roboții umanoizi foarte convingători și performanți, veche de când Revoluția industrială, ba chiar mai veche. Și chiar faptul că unele colonii vor depăși cu mult metropola ca dezvoltare, așa cum pare evident, cel puțin la data aceea, unui american de origine europeană, dar nu numai.

Coloniștii care se întorc pe Pământ încercând să impună roboții, dar și relansarea colonizărilor de către pământenii închistați în conformism și gregarism, pot fi asimilați unor societăți capitaliste foarte avansate, individualiste, subpopulate, trăind extrem de confortabil, dar cu alte tare, cum ar fi o mare sensibilitate la boli infecțioase și mai ales egoismul. Cel mai interesant, ”Caverne de oțel” este e unul dintre puținele sf-uri în care se vorbește de o durată de viață foarte crescută, cu întârzierea îmbătrânirii. Unii coloniști depășesc câteva secole, dar arată ca niște pământeni de vârstă mijlocie. Asta se opune viziunii din cele mai multe romane și povestiri sf în care progresul ocolește creșterea duratei de viață, deși duce la nave spațiale cu viteze similare vitezei luminii. Ca și când pe oameni propria viață nu i-ar interesa. Dar cum am spus, Asimov era biochimist..

Mesajul romanului, adus de coloniștii bogați și longevivi e că lumea, adică galaxia trebuie colonizată de oameni care au învățat să împartă, nu de egoiști obosiți cultural și lipsiți de entuziasm. Și ca în parabola cartofului, care s-a impus după ce a fost furat, nu prin convingerea fermierilor să-l cultive, coloniștii încearcă să-i oblige pe pământenii autolimitați și lipsiți de inițiativă să facă asta. Rămâne de văzut cine e egoist și la ce fel de societăți ar conduce o astfel de colonizare.