Ion/ Blestemul pământului, blestemul iubirii

Tot ce e reușit la acest roman e descrierea brutalității, a mentalităților patriarhale, a interacțiunilor interumane într-o comunitate rurală de români din Transilvania, la sfâșitul secolului al XIX-lea. Dar parcă ar fi în sudul României, nimic deosebit. Să ne imaginăm doar că personajele aveau ceva accent ardelenesc, în rest, e stilul de brutalitate ”mitic”\ Nu e de mirare, probabil strămoții de căteva secole sau chiar mai puțin migraseră din Valahia, dar poate cu ceva timp în urmăși mai din sud. Lumea din ”Ion” e mai apropiată de cea din ”Zorba Grecul”, fără a avea acel farmec dat de hedonism și delăsare, decât de cea din romanele ungurești și germane ale conlucuitorilor. Pasiunile, puternice și egoiste, nu sunt legate doar de sex, și în nicinn caz delicioasa delăsare și relaxare nu pune stâpânire pe oameni și nu le ia mințile, cum face cu Zorba. Aici intervine pasiunea pentru pământ, ca sursă a bogăției și a statusului social. Sigur, e greu să-ți imaginezi ca acea pasiune să fie larg răspândită în Grecia. Dar nu e greu să-ți imaginezi că ar fi fost ușor dobândită într-un alt relief. Visul atenienilor antici era să aibă un petic de pământ din care să trăiască la țară. Dar numai în coloniile de peste mări își puteau permite așa ceva.

Ce mai are în comun cu ”Zorba” e faptul că pentru personaje moralitatea e o glumă proastă. Conștiința e un atavism care pare să fi dispărut din unele comunități rurale din Europa. Și nu doar rurale. Cum observa Stendhal în ”Mănăstirea din Parma”, când un personaj tremură de frică pentru o rudă care putea fi otrâvită, deși ea însăși folosise otrava ca armă politică, dacă atunci cineva i-ar fi zis că asta e, nu poți avea pretenție să nu ți se răspundă cu aceeași monedă, i s-ar fi părut o glumă proastă. Personajele din ”Ion” ar fi avut o atitudine similară. Unele ar fi recurs la violență chiar, pentru că acolo violența e omniprezentă. Și nu vine numai din pasiune puternică, ci e și mijloc de defulare. Mai ales violența față de femei, care sunt folosite ca sex de box chiar de tații lor, ca în cazul Anei.

Despre ce e vorba? Un tânăr ambițios e atras de o tânără frumoasă, cu ochii albaștri și pielea fină, Florica. Numai că Florica e fiica unei văduve care nu a administrat bine averea agonisită de soț. Cum spune autorul referitor la răposatul ”un cap de bărbat”, adică superior, inclusiv la afaceri unei femei, deși și în Transilvania, ca și în Valahia, probabil și în Moldova, femeile erau cele care administrau gospodăria atunci, ca și mai târziu. Dar ce contează, un bărbat a făcut avere, iar văduva lui, de, femeie lipsită de viziune, a risipit-o. Așa că frumoasa Florica e doar frumoasă, nu și bogată. Aici Ion are o dilemă existențială: ce să facă? S-o ia pe Florica sau pe Ana, care e urîțică, dar bogată? Ca un om rațional, se decide s-o ia pe Ana. Numai că și tatăl ei, văduv, e rațional. Și de aceea îl refuză. Vrea s-o dea unui bărbat cu mai multă avere. Sigur, nu pune problema ca acel bărbat să se poarte mai bine cu ea. Doamne ferește! Astea sunt mofturi.
Ana, așa urâțică, are succesul ei. George, un tip nu prea bine clădit (sau poate prea bine, adică cu prea mult material), o place. Cine zice că doar modelele, feminine și masculine, sunt dorite? Dar ea îl vrea pe Ion. Într-o comunitate creștină (sigur, doar cu numele când vine vorba de valori, dar nu asta e valabil pentru mai toate din Europa de atunci?) Ana umbla liberă, se întâlnește cu băieți, și chiar are cumva șansa să aleagă. De fapt alege. Ea îl vrea pe Ion. Lucrurile par a se aranja, pentru că și Ion își pune în cap s-o aibă, de fapt dreptul ei de moștenire. Această idee îi dă mari bătăi de cap lui Ion, care, prin preocuparea lui mentală continuă. atrage atenția unui vecin educat, fiul învățătorului, Acesta, dorind să-l ajute, aruncă o vorbă negândită și neacoperită de vreo soluție: ”dacă nu vrea, trebuie să-l obligi!” Poate vecinul nu vedea soluția, dar pe Ion aceste vorbe l-au condus la un mare ”Evrika”. Fața lui s-a luminat, spre marea suprindere a vecinului, care n-a înțeles nimic.

Soluția era să o lase pe Ana gravidă, ceea ce și reușește după mai multe eforturi în tura de noapte, lucrând în aceeași cameră cu tatăl ei anesteziat de alcool. Aici autorul face o remarcă. În altă comunitate din Transilvania, chiar românească, acest lucru ar fi putut să nu aibă mare importanță. Erau comunități din zonă, unde miresele umblau cu unul sau doi copii de mână. Nu era o problemă. Dar Ana nu avusese norocul să se nască acolo. Și nici suficientă educație și înțelegere ca măcar să plece din a ei, cum probabil atâtea tinere au făcut-o în perioada aceea.

Când tatăl ei află că a rămas însărcinată, începe seria bătăilor cumplite la care o va supune de fiecare dată când îl va vizita apoi, după ce viața ei, cum era de așteptat, devine un infern. Dar cu gura satului nu te pui. Nu e vorba de religie, de moralitate, ci doar de opinia publică, căreia și alcoolicul campion al violenței trebuie să i se supună. O dă lui Ion, îi dă și pământ, ca s-o ia. Că de, acum e gravidă, nu mai face multe parale. Gura satului e astupată, Dar Ana intra în gura iadului. Cum ea era nedorită ca femeie, nu era doar o foaie de dotă, acum nu mai avea nevoie de ea. ȘI se poartă ca și cu un obiect inutil. La fel și soacra ei. Singurele momente de tandrețe, de empatie pe care i le arată Zenobia, soacra ei, e când Ana naște pe câmp. Dar nici atunci Ion nu e mișcat, văzând cum se chinuie. O expediază simplu: ”asta e soarta femeilor!” Da, femeile trebuie să se chinuie, și nu doar din motive naturale.

Ana intră într-o mare depresie. Sigur, nu așa i se spune stării ei, Dar cam asta e. Depresia nu e doar postnatală, e dată de descoperirea ei că nu contează pentru nimeni, că ea nu există ca ființă umană. Când îl vizitează pe tatăl ei, în loc de cuvinte de mângăiere, el o mângăie cu pumnii și picioarele. L-a făcut de râs, l-a făcut să piardă pământul, la ce putea să se aștepte? Ce fiică-obiect e ea?

Ana, care probabil nu se temea de iad, cum te-ai fi așteptat de la o fermieră ortodoxă, se spânzură. Nici atunci soțul ei nu e prea impresionat. Și doamne ferește să-și facă mustrări de conștiință! Ce e aia? Dacă moștenirea ei rămâne la el? La scurt timp moare și copilul lui cu Ana. Această moarte, ”a stârpiturii aceleia”, după care ar fi fost cel puțin ciudat ca bunica sau tatăl lui să sufere, nu aduce nicio problemă legată de moștenire. Era simplu. Copilul moștenește mama, iar tatăl moștenește pe copil. Numai că mai apare un moștenitor: bunicul copilului, tatăl Anei. Se semnalează aparițiile lui recurente, stimulate de alcool, cu scopul de a cere pământ. Dar nimeni nu-l ia în seamă. Nu se pune problema nici în cazul lui de vreun regret față de Ana, de vreun sentiment de vinovăție. Cum așa ceva? Doar sentimentul pentru pământ îi rămăsese. Sau doar pe-ăsta îl avusese...Greu de spus!

Interesantă e legătura cu alcoolul în acea perioadă la țară. Nu era o problemă să oferi o tratație copiilor mici. Cât despre femeile însărcinate, era unul dintre privilegiile lor ca femei. Zenobia se răsfață când fiul ei îi oferă un pahar de tărie. I se pare o mare cinste ”doar nu e însărcinată”. Să fie consumul de alcool încă înainte de naștere motivul extirpării moralității?

Nu poți să nu compari această atitudine cu cea a altui personaj dintr-un serial maghiar difuzat prin anii ”90 la ”Emisiune în limba maghiară”. Acțiunea era tot în secolul al XIX-lea, dar cu decenii mai devreme. Doi studenți sunt găzduiți la un castel nobiliar în drum spre casă. Numai că nobilul îi răpește pentru a-l însura pe unul dintre ei forțat cu fiica lui însărcinată. După ce încercarea de convingere eșuează. Sigur că nici aici nu e ceva moral, dar asta e o atitudine de tată mult mai normală. Sigur, e vorba de un nobil. Și maghiar.

Banii și averea femeilor sunt esențiale, dar numai când pot dispune de ele, sau când au protecția tatălui. Anei pământul nu i-a ajutat la nimic. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ana ar fi decis să plece și să ia pământul cu ea? Era în continuare pe numele ei? Era căsătorită legal? Cum afecta asta dreptul ei de proprietate? Povestea Anei e cea mai interesantă din roman. Ea e cea care simte cu adevărat, care are sentimente omenești, profunde. Ea e normală într-o lume amorală. Și evadează din acea lume în singurul mod pe care îl găsește posibil. Probabil Ana era analfabetă sau avea foarte puțină educație.,

E totuși cineva care se revoltă de soarta ei? Da, vecina, nevasta învățătorului, care îi reproșează lui Ion, după ce aude țipetele Anei, provocate de tatăl ei, lipsa de responsabilitate, extinzând-o asupra bărbaților în general, care lasă femeile însărcinate. Ca de obicei, el dă vina pe Ana, că ea nu l-a refuzat. Ni se pare cunoscut? Dar solidaritatea feminină a respectivei doamne se oprește aici. Fiica ei e convinsă în cele din urmă să se mărite cu un popă deloc atrăgător, deși ea avea alte vise. Poate că nu merită să fie bătute și abuzate, dar femeile trebuie să-și facă datoria. Totuși există femei măritate care au amanți tineri. Dar nu sunt românce, ci unguroaice, eventual măritate cu evrei.

Povestea lui Ion nu mai continuă mult. Realizat pe plan material, liber, fără nevastă, fără copil, fără mustrări de cănștiință și regrete, se întoarce la Florica. Numai că soțul ei cel din topor știe să și mânuiască alte unelte. Îi aplică o lovitură în cele din urmă cauzatoare de moarte. O viață mizerabilă se încheie într-un mod mizerabil. Nu sunt descrise sentimentele lui Ion înainte de a părăsi această lume, dar nu ne putem imagina ceva care să aducă a analiză a justiției naturale. Ne putem imagina doar sentimente de frustrare.

”Ion/Blestemul pământului, blestemul iubirii” descrie o lume cu adevărat scărboasă. Stilul e unul adecvat, care se potrivește acțiunii și sentimentelor personajelor. E și ăsta un talent, pe care nu-l putem nega autorului, Liviu Rebreanu. 

Continue Reading

Anunt carte sf

 

O nouă carte sf, ”Born on March 8” (Născut pe 8 Martie)  este deja accesibilă (precomandă). Va fi gata în toamna sau iarna acestui an. Este povestea unei utopii feministe, cu multe idei din domeniul biologiei. Cum ar arăta o lume a femeilor? Cât de șocantă ar fi pentru un bărbat care se trezește după ce a fost conservat (criogenat) deoarece suferea de o boală incurabilă? 

Cartea va fi disponibilă și în limba romănă în câteva luni. 

Born on March 8 (English Edition) eBook : Petra, Ioana , Petra , Ioana : Amazon.de: Kindle Store

Continue Reading

„Călătorie în jurul omului„- doar o carte de Humanitas

După cartea Orianei Fallaci ”Sexul inutil/Călătorie în jurul femeii”, am decis să citesc o carte despre care, într-un moment de slăbiciune afectivă, am zis că ar fi poate ca o continuiare a primeia. Sigur, o luasem la reducere pe lângă altele, cu oarece reticență. Nu că era scrisă de autor român, dar era scrisă de un autor român bărbat și biolog, cu intrare la Humanitas pe deasupra. Într-o țară în care poate cel puțin 80% dintre biologi sunt femei...În treacăt fie spus, mie nici nu mi s-a răspuns când am dat la Humanitas cartea de eseuri feministe originale, pline și de idei științifice noi. Și dacă mai era nevoie de o dovadă a misoginismului celor de la Humanitas, cu toate elucrubațiile conservatoare ale patronului, recenta declarație de scârbă față de feminismul de la Bienala de la Veneția, a Denisei Comânescu, spune tot. Pe ce bani s-a dus Denisa Comănescu la Veneția ca să se îngrețoșeze? Nu cumva pe ai cititoarelor? Că majoritatea cititorilor sunt femei. Respectul minim pentru femei era necesar, dar e prea mult pentru o angajată a unui băsist care și-a făcut editură din zestrea statului comunist, criticând lichelele comuniste în același timp. Recunosc, tupeul lui e absolut remarcabil.

Pe scurt, Denisa Comănescu, editoare de carte la Humanitas, a declarat la Bookfest, că ei aduc cele mai noi și avangardiste cărți. Printre altele a prezentat o carte ,"Femeia cu fusta violet" a unei autoare japoneze, Natkuzo Imamura, adaugând că ”este o carte despre femei, dar nu feministă”. Ce înseamnă asta? Că e o carte fără mesaj, fără reflecții. Poate e o carte de anatomie și fiziologie. Că orice e despre femei și nu e și cu mesaj, iar mesajul principal e discriminarea, lupta cu patriarhatul, nu e o carte de literatură beletristică. Personalul e politic, spune o autoare de care Comănescu nu cred că a auzit. Nu a auzit nici patronul ei. Cum să își murdărească urechile cu feminism? Chiar nu înțeleg cum poate fi cineva filosof, sau măcar să se pretindă, fără să își pună probleme despre situația femeilor și patriarhat. Dar asta e frământarea mea personală.

Revenind la cartea lui Alexandru Stermin, ”Călătorie în jurul omului”, mi s-a aprins un beculeț după toate cele menționate despre el mai sus, dar așa aveam poftă să citesc despre culturi exotice, să fiu inspirată de amănunte etnologice....Dacă cineva speră să găsească așa ceva în această carte, să-și ia rapid gândul. După dezbrăcarea de concepte, cum frumos spune Stermin citând un filosof, cartea lui e în esență o carte de Humanitas. Adică nu se aduc idei noi, dezbateri, concepte. Nu. Cel mult se vorbește frumos, se spun frumos lucuri cunoscute, se bate apa în piuă cu eleganță. Nu asta i se reproșa culturii române? Poate asta vrea să fie identitatea ei la care ține atât de mult.

Despre ce e vorba? Într-adevăr e vorba de o călătorie, cumva în jurul lumii. De fapt o călătorie în jurul lumii, dar cu oprire în trei puncte din lume. Nu e călătorie pentru a vedea, a observa, a veni cu o interpretare nouă a ceva, a înțelege ceva. E un fel de călătorie inițiatică (înainte ca autorul să împlinească 30 de ani) din jungla amazoniană, unde a stat șase zile (și nopți), apoi a plecat din orașul apropiat de junglă, Manao, apoi în China și apoi în Los Angeles, înainte de a se întoarce în România. Toate acele locuri au fost prilejuri de meditații științifico-filosofice despre religie, dragoste, viață și moarte. Punctat de misoginism ”științific” la modă.

Pentru tinerii care vor să deschidă ochii în lumea asta, cartea aduce niște informații mai puțin cunoscute, interesante chiar. Spune ce sunt stoicii, ce zic, aduce un citat interesant din Nietzsche despre cum să nu te simți vinovat (când ești misogin, chiar ai nevoie, dacă ai rudimente de conștiință), spune ce sunt neuronii-oglindă și cum ar fi ei implicați în empatie (deși clar nu ajung pentru a dezvolta așa ceva, cum se vede), dar și despre mutațiile unei gene care codifica un strămoș al oxitocinei, molecula atașamentului, care la alte specii decât mamiferele, mai vechi filogenetic, determină un comportament agresiv față de semeni. Mutația a făcut mamiferele să se apropie între ele, eventual să se îndrăgostească, indiferent ce ar însemna asta pentru Alexandru Stermin, dar și să formeze societăți și religii.

Ca și alții din mediul său, Stermin pornește de la ideea că religia a început de la faptul că oamenii nu puteau gestiona ideea morții. Numai că Roberto, aborigenul dintr-un trib care trăiește în jungla amazoniană, care îl însoțea în acea pădure tropicală, îl salvează de la eroare. El are credințe, dar pentru el, moartea e sfârșitul și atât. Sigur, dacă autorul citea mai mult despre alte religii, vedea că partea cu moartea nu e nici pe departe generală. Dar eurocentrismul e boală grea. Și a propos de Roberto, recunosc că relația cu el mi-a trezit gelozia. Pentru că Roberto îi povestea despre tot felul de plante locale și despre utilitatea lor terapeutică. Aș fi vrut să aud. Am așteptat să văd că ar fi luat vreuna în Europa și i-ar fi testat efectele. Dar asta nu s-a întâmplat din câte îmi amintesc.

Religia vine din nevoia de povești, dar e și ceva ce apropie oamenii. Sigur că religia e un produs al evoluției, ca orice comportament, care oferă un avantaj reproductiv și care, ca de obicei, exclude femeile. Ele doar au rolul de a alege (eventual) cei mai brutali și mai primitivi bărbați care să le abuzeze cel mai tare. Dar ei trebuie să aibă cel mai mare succes la femei, să se împerecheze cât mai des (deși se pare că evoluția nu s-a descurcat bine deloc cu acest scop), să aibă cât mai mulți urmași. Sigur că nu face nicio referire la cultele matrifocale, nicio vorbă despre religiile matriarhale, care sunt mai vechi decât ce vedem noi acum în biserici, temple, moschei etc.

Dar pentru autor, tabloul din biserică, reflectă ceva important. Ați ghicit ce: evoluția. Femeile în biserică sunt în fund, savurându-și senzațiile religioase, care culmea, la specia noastră sunt mai bine simțite. Bărbații sunt în față, în căutare de status, ce e important pentru ei. Partea asta e chiar haioasă. De preotesele antice, de Pythia a auzit? Bănuiesc că nici de patriarhat.

Dar perla coroanei e explicația pentru dragostea, care se știe, durează 3 ani. Explicația e, cum altfel, tot evolutivă. E timpul cel mai propice pentru ca un tată (mama ce contează?) să-și maximizeze numărul de copii. Dacă ar pleca prea repede, copilul nu ar avea șanse de supraviețuire, dacă ar pleca prea târziu, ar rămâne cu mama mai mult de trei ani, ar fi în detrimentul fitness-ul (fertilității) lui, pentru că ar avea mai puțini copii. Pai de ce să se ducă la alta, nu face copii tot cu aia? Sau femeile nu rămân gravide cu același bărbat de două ori. Ar fi putut sa spună că de fapt copiii sunt alăptați, în lipsa agriculturii, cam pana la 4 ani, dar....Probabil după aceea își caută o virgină. Asta în cazul în care cineva nu-i spune lui Alexandru Stermin că omul face sex de plăcere. Și mai ales să se intereseze de reacțiile multor bărbați despre momentul când află că vor fi tați. Momentul plecării ar fi bine să fie după trei ani, dar de obicei cam coincide cu momentul dezvăluirii paternității. E momentul în care realizează că va trebui să aibă grijă de copil. Dacă e mai greu de cap, mai rămâne. Vezi statisticile din țările unde se oferă ajutor social mamelor singure. Dacă tații ar fi trebuit să aibă grijă de copii, probabil specia ar fi dispărut.

Tot autorul spunea că îndrăgostirea durează și câteva zile, poate chiar câteva ore. Și poligamia, promiscuitatea, însoțește cea mai mare parte a istoriei speciei, iar monogamia care există acum, tipul de relații actual, e impusă social. Dar Stermin măcar are meritul de a spune că au existat multe tipuri de familii tradiționale. Iar ce avem acum e ceva impus, nenatural ar mai fi de zis (ce e natural la om?), dar mai ales foarte nedorit.

Care e concluzia călătoriei în jurul omului? În primul rând că în economia socială, dar mai ales sexuală, femeile clar nu contează. Niciun cuvânt despre ele, ca și când toată natura nu contează decât masculii. E normal, asta e tendința, și am stabilit deja că Stermin nu spune nimic nou, merge frumos pe linia lui Dawkins și a tribului lui. Totuși, autorul merită câteva aplauze pentru lipsa exceselor. Trebuie să-i mulțumim că nu jignește femeile foarte rău. 

E o carte pe care o recomand pentru cele care vor să vadă cum gândesc bărbații tineri privilegiați, care n-au trăit practic nimic, nicio discriminare, nu au nicio traumă adevărată. Cum gândește un bărbat tânăr care a făcut o facultate unde femeile sunt majoritare, unde, cum se spune, bărbații alunecă pe covoare roșii spre carieră.  

Am urcat pe scenă la Bookfest 2022 - Ziua 3 - YouTube

Continue Reading

Joseph Sobran sau feminismul față în față cu conservatorismul

 

La primul târg fizic de carte după pandemie, Bookfest, la care am fost prezentă cu cartea mea în română, ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe”, văd un stand al Institutului Von Mises. Interesant! Cumpăr în grabă trei cărți, printre care una scrisă de Joseph Sobran (Evul întunecat, noua moralitate, de la Editura Contra-Mundum, 2020), apoi atac și alte edituri unde s-ar putea găsi cărți ”diferite”. Chiar reprezentantul ”Von Mises” mi le-a indicat. Era ceva conservatorism și acolo, dar nu îmi pare rău. O altă perspectivă asupra vieții, a naturii chiar, e mereu binevenită. Deschiderea interculturală e cât se poate de inspirantă. Și la prima vedere, ce poate fi mai îndepărtat de feminism decât conservatorismul?

La prima vedere însă. Pentru că Ayaan Hirsi Ali, care a lucrat pentru un think thank conservator, a spus că nicăieri nu a găsit o mai mare libertate de exprimare, unde orice subiect, inclusiv feminismul, era discutat fără prejudecăți. Asta acum, când limitele libertății de exprimare, taboo-urile impuse în anumite medii, înclusiv rețelele de socializare, sunt un fapt comun, de pe urma cărora eu însămi am suferit.

Dacă citești ce scriu, cel puțin unii dintre ei, ca Sobran, observi că, dacă nu ar avea niște obsesii, niște viruși informatici poate, conservatorii ar fi cei mai de bun simț oameni. Mai citisem cărți conservatoare, de data asta o colecție de articole conservatoare scrise în limba română, majoritatea în secolul al XIX-lea. Și da, unele critici ale liberalilor epocii, care apoi ar putea fi translatate la oamenii de stânga actuali, păreau foarte pertinente. Liberalii de atunci, ca socialiștii de acum, păreau uneori atât de incoerenți și de lipsiți de substanță... Cum altfel ar putea fi, cum mi-a răspuns o persoană cu vederi anticomuniste, unii care vor să întoarcă lumea cu fundul în sus, fără să le pese de consecințe? De mentționat e că printre conervatorii din România, din secolul al XIX-lea, era jurnalistul Mihai Eminescu, care era si ateu. În articolele lui aduce niște argumente interesante contra liberalismului. El spune că acum, când se știe că, având în vedere evoluția (apăruse cartea ”Originea speciilor” a lui Darwin, iar ideea evoluției era aproape unanim acceptată), oamenii nu mai pot fi considerați ceva special, sunt în rândul animalelor, ce suport ar mai avea liberalismul care se bazeaza pe ideea ca omul, ar fi consecința unei creație aparte, cu o misiune unică? Tot conservatorii aveau în programul lor dreptul de vot pentru femei. (Mai multe în cartea ”A fi conservator”, culegere de Ioan Stanomir și Laurențiu Vlad, editura Meridiane, 2002) . Și să nu uităm de modernizarea României datorată Partidului Conservator, care dispare apoi din istorie în 1920.

Și revenind la cartea lui Joseph Sobran, dincolo de acele obsesii (avortul, homosexualii), de altfel foarte enervante, rămâne un mare scriitor, cel mai mare al generației lui, după cum a fost descris. Are spirit critic pătrunzător, și spune cele mai profunde și clare lucruri despre dictaturi, mai ales despre comunism. Pentru noi e mană cerească, parcă ar fi vorbit cu gura noastră, cum se spune. Cunoașterea neconvențională e omniprezentă în cărțile conservatoare, în care într-adevăr lumea e diferită. Asta oferă o nouă perspectivă asupra istoriei, a istoriei ideilor și ideologiilor, mai precis. Depinde ce idee devine dominantă în societate, nu neapărat valoarea ei de adevăr sau predictivă. Și cam înțelegi și cine a învins în această bătălie a ideilor. Și pentru noi, victimele comunismului, lucrurile nu arată prea bine. Cum subliniază și Sobran, dictatura nazistă a durat câțiva ani, dictatura comunistă a durat decenii. Lagărele de concentrare naziste sunt prezentate peste tot ca simboluri ale răului uman (și pe bună dreptate), dar gulagurile sunt trecute cu vederea. Ceea ce nu zice Sobran în această carte, dar alți autori conservatori zic (vezi jonathan Leaf, ”Despre anii `60”, editura Contra-Mundum, 2022), nu neapărat cu aceste cuvinte, comunismul avea doi în unu. Adică includea ura de clasă, dar și ura de rasă. Antisemitismul era și la comuniști, dar și ura față de alte culturi/rase. Cum spunea Leaf în ”Despre anii `60”), victoria nordului în războiul din Vietnam, considerat imperialist și nazist, s-a soldat cu enorm de multe crime ale căror victime erau opozanții, fermierii, burghezii, dar și minoritatea chineză. De fapt toate aceste ideologii golănești, adică patriarhale, nu ar fi golănești dacă nu ar vedea dușmani pe baze facile, ușor identificabile. Ăsta e resortul lor intim, anvelopa ideologică se grefează pe asta. Iar violența, distrugerea ordinii sociale prin violență e ceea ce atrage atâția adepți. Violența e simplă, instinctivă, lupta politică de idei e complicată. Dacă pui soluția violenței, cu mici variabile legate de cine trebuie să fie ținta violenței, vinovații pentru starea de fapt, și ai comunismul, nazismul și fundamentalismul islamic. Și mai poți avea și altele, de ce nu? La o adică softiștii, big pharma și investitorii de pe Wall Street fac foarte mult rău.

Când asemenea partide pun mâna pe societate, se știe ce se întâmplă. Ura cea mare a conservatorilor, inclusiv a lui Sobran, care, de cele mai multe ori, tratează teme pe care le-au tratat și alții, este față de stat. Pe scurt, statul e cel care abuzează oamenii, iar odată cu creșterea puterii lui, abuzul e din ce în ce mai mare. Noi, cei care am trăit în comunism, și trăim în postcomunism, înțelegem asta foarte bine. Desoperirea pe care au făcut-o clasicii libertarianismului (Friedrich vin Hayek), aceea că un birocrat te poate abuza mai rău decât un capitalist milionar, e subliniată. Birocratul are de partea lui puterea coercitivă a statului. Rusia țaristă era cumplită cu concursul aparatului birocratic. Trăsătura asta o menține în comunism și o exportă. A mări birocrația și a da mai multă putere statului e un abuz ale cărui efecte sunt ușor vizibile.
În articolele lui, Sobran subliniază asemănarea dintre regimurile din secolul XX, Stalin, Hitler, Churchill și Roosevelt. De fapt între ei erau mai multe asemănări decât deosebiri. Și niciunul, inclusiv Roosevelt, nu era mare în vreun fel pozitiv. Roosevelt are la activ propriile încâlcări ale constituției, propriile abuzuri asupra democrației, până la crima în masă comisă prin abandonarea unei mari părți din Europa. Sobran e poate singurul care spune că pe 9 mai nu prea avem ce sărbători, că nicio forță bună nu a învins de fapt. Ne mai mirăm că în partea asta a Europei sunt atâția conservatori? În ziua de azi e o crimă să invalidezi experiențele, traumele unor oameni. Nu și dacă sunt femei, nu și dacă sunt de partea nepotrivită a Cortinei de Fier.

Statul e sursa abuzurilor, aș adăuga că Alexis de Tocqueville a avut dreptate cu ce a prezis, că nicio oprimare nu va fi așa puternică precum cea populară. Sobran vorbește, citând și alți autori, de toate drepturile pe care oamenii le-au cedat de-a lungul istoriei. De cele mai multe ori se discută de ce s-a căștigat, nu de ce s-a pierdut. Suntem din ce în ce mai dependenți de stat, din ce în ce mai încorsetați. Acum crimele se produc în masă, cândva era atât de complicat, oamenii trebuiau uciși bucată cu bucată. Să ne amintim oare că armele de foc au fost considerate la început imorale pentru că ucideau în masă? Totuși, Hiroshima, Nagasaki sau Dresda nu se pun la crime de război, că erau de parte care trebuie, cea învingătoare. O informație interesantă, neconvențională, din această carte, a fost și menționarea atitudinii lui Einstein față de asemenea crime, în special făță de crimele lui Stalin. Nu le-a condamnat niciodată și nu a avut nicio reacție când a fost întrebat despre ele.

Statul puternic, care dă o cu o mână și ea cu 10, mai ales libertăți, e problema principală a societății. În scopul creșterii lui, el crează necesități pe care să le rezolve. Crează probleme, drepturi, pentru a oferi protecție. Și tot în același scop distruge tradiții, instituții care i s-ar putea opune. Una dintre ele este...familia. Nu e de mirare că în SUA, Curtea Supremă, autoarea multor abuzuri asupra constituției, încearcă redefinirea căsătoriei în scopul legalizării căsătoriilor homosexuale. Sobran a murit înainte ca aceste căsătorii să fie legalizate. Dar de ceva timp, Curtea Supremă impune legi nedemocratice, peste capul parlamentelor statale. Un exemplu a fost, zice Sobran, celebrul Roe vs Wade, care a dus la legalizarea avortului. Republicanii conservatori, criticați de Sobran, ar intra și ei în acest joc cu crearea de amendamente și redefiniri, care să contracareze acțiunile democraților de la Curtea Supremă. Înțelegem acum de ce în State, Președintele Curții Supreme e atât de important! Și mai ales ce greu e de impus progresul pe cale democratică!

Dar ce e atât de rău cu avortul? În primul rând e o crima, și aici vorbește de celebrele poze cu fetuși. Totuși, problema cea mare e că deresponsabilizează bărbații. Deși femeile ar trebui să dispună de propriul corp, adesea acest lucru nu e adevărat (are dreptate), iar bărbații fac presiuni, amenință cu abandonul și femeile recurg la avort. Dar dacă e un astfel de bărbat, ce nevoie ar avea o femeie să aibă copil cu el, mai ales să se lege de el? Aici nu se vede dincolo de viziunea patriarhală, unde femeile sunt dependente de bărbați. De ce nu ar fi familia matriarhală cea care ar oferi femeilor și copiilor lor stabilitate și subzistență, cum se vede bine în Africa și nu numai? Adică sacrifici bunăstarea și independența femeilor pe altarul familiei? Cum zicea de Tocqueville de situațiile individuale groaznice ale unor femei din prostituție, dar societatea era salvată prin existența lor. Libertăți individuale, bunăstarea personală, dar până la femei!

Bineînțeles că Sobran e și contra homosexualității și a drepturilor extinse ale homosexualilor. Sigur, nu vrea să fie pedepsiți, dar ce treabă au ei cu căsătoria? Homosexualitatea e o scârboșenie, neigienică, dezgustătoare, ca sa nu mai vorbim de ce riscuri prezintă legate de SIDA. Ce nevoie ar avea de căsătorie, când în cazul lor nu e vorba de urmași, de mostenire? Dincolo de aspectele religioase, căsătoria are un rol practic, de a oferi protecție femeilor și copiilor. Deci rolul patriarhal! Probabil Sobran nu se uita nici măcar la serialul ”Dallas”. Da, era sub demnitatea lui culturală, de acord. Dar chiar dacă rolul originar al căsătoriei ăsta e, chiar și heterosexualii puneau căsătoria pe baza sentimentelor înaintea celei de protecție a copiilor născuți sau nenăscuți. Personajele masculine din ”Dallas” se căsătoreau cu femeile pentru care aveau sentimente, nu cu cele care rămâneau gravide. Ar fi fost ceva destul de compromițător dacă nu ar fi făcut asta. Poate în mediile foarte conservatoare, în care se pare că sunt mai multe divorțuri, probabil lucrurile stăteau diferit. Inclusiv Sobran a fost căsătorit de două ori și divorțat. La oamenii obișnuiți, de un anumit nivel, serntimentele primează. Și pentru o femeie mândră, independentă, ar fi ofensator să fie preferată pentru că a rămas gravidă, nu pentru sentimente. De ce nu ar fi așa și în cazul cuplurilor gay/lesbiene?

Aduce argumentul că în Antichitate, chiar în societățile în care homosexualitatea era oarecum tolerată, nu s-a pus problema căsătoriei. Păi se punea problema fericirii și libertății personale prea mult? Tot el vorbește de binele adus de societatea creștină, prin toleranța și bunătatea ei, prin condamnarea crimelor, a relelor tratamente, a războaielor, ceea ce, conform lui, dar și altora, ar reabilita oarecum Evul Mediu. Vânătoarea de vrăjitoare, arderea ereticilor, cruciadele, dar și alte crime, reprezintă eșecuri ale unui lumi de a stârpi violența din societate mai degrabă decât idealul ei. În epocile anterioare au fost mult mai multe crime, a fost mult mai multă istorie, adică fapte de consemnat, în special războaie. Apoi dacă ne gândim la ce războaie și atrocități aduce Renaștere și Reforma....Deci în Antichitate o asemenea problemă oricum nu s-ar fi putut pune.

Totuși, o problemă interesantă legată de homosexualitate e aceea a incidenței ei. Normal ar trebui să fie foarte redusă, asemenea altor deviații sexuale (parafilii). Propaganda, dar și alte condiții de mediu, i-ar exagera frecvența în populație. Aici ar fi multe de spus despre ce înseamnă de fapt homosexualitate, ceea ce Sobran consideră, conform vechilor norme, o boală psihică. E o lungă discuție pe care aș purta-o mai ales gândindu-ma la lesbiene și la istoria lor. El mai aduce argumentul că homosexualii celebri, inclusiv Oscar Wilde, care a făcut și pușcărie pentru viciul lui, fiind condamnat pentru homosexualitate, nu aveau îndrăzneala de a cere drepturi sau nu credeau că homosexualitatea ar fi ceva bun. Aici nu avem de unde ști, deși era greu să lupți pentru așa ceva, chiar să formulezi asemenea revendicări într-o societate unde femeile nu aveau drept de vot, iar însăși contracepția și avortul erau interzise.

Dar Sobran mai critică ceva: ceea ce se numește „drepturile civile”. Deși e pentru libertatea și non-discriminarea afro-americanilor, legile date ca urmare ale luptei pentru drepturile civile ar fi contra libertății de asociere. Cu alte cuvinte, nu alegi cu cine si unde să te asociezi. Lasă să se înțeleagă și faptul că oamenii ar avea un motiv să se teamă de afro-americani, existând riscul, până la proba contrarie, de a se confrunta cu violență. Nu aș nega asta, având în vedere că discriminarea, sărăcia și drogurile fac casă bună cu violența și infracționalitatea. Oricum, alți autori conservatori precum Leaf, arată că intergrarea afro-americanilor, dar și progresul lor material și social, a stagnat după aceste legi, în spatele cărora a fost oricum o altfel de agendă, comunistă adică.

Sobran citează în articolele lui autori din trecut sau apropiați de noi, precum Shakespeare, Samuel Johnson, Alexis de Tocqueville, George Orwell, dar și C. S. Lewis, care spune, pe lângă povești savuroase, numeroase lucruri interesante despre libertate și stat, diverse societăți.

Sobran rămâne un autor de recomandat, care se citește cu multă plăcere, chiar dacă punctată de indignare. Dar nu despre asta e libertatea? Despre dreptul de a nu fi de acord cu scriitori, mai ales dacă sunt talentați?

Continue Reading