Mâna stângă a întunericului

”Mâna stângă a întunericului” (The Left Side of Darkness), scrisă de Ursula K. Le Guin, a apărut în 1969. Este un roman de referință a ceea ce avea să se numească apoi science fiction feminist. Nu voi menționa prea mult criticile aduse de alții, în special alte critici feministe.

Romanul e scris într-un stil diferit de cele mai multe opere sf, plin de inovații stilistice și nu numai. Erudiția transpare din unele descrieri, referințe la religie, dar chiar și din nume. Le Guin descrie o lume pariticulară care, deși poate fi clasată drept medievală, are un europocentrism diminuat. Numele personale oferă date interesante despre posesor, iar structura lor nu este una indo-europeană. Te face să te gândești la numele unor oameni din Orientul Îndepărtat. Cum arată nuvelele și romanele sf cu autori din alte culturi, vorbind limbi total diferite, care își asumă apartenența culturală, fără s-o sacrifice de dragul succesului? Ar fi interesant...

Pe scurt, într-un viitor îndepărtat, greu de calculat după datele din roman (ceva de genul după 4000 A.D.) un ambasador de pe Terra, Genly Ai, este trimis pe o planetă îndepărtată pentru a le face localnicilor invitația de a intra în Ekumen, o confederație de lumi, condusă democratic. Sigur, le vindea, ca de obicei, pace și progres. Cum era de așteptat, oamenii de acolo, pentru că tot oameni erau, deși cu unele diferențe, îl privesc cu neîncredere. Și pentru că și el tot om era, greșește când e vorba de a acorda încrederea, ceea ce îl pune în situații foarte periculoase, dar în care cunoaște natura umană și a societăților de pe această planetă. Numai că prietenia unui om bun și cu viziune îl salvează și îl ajută să-și ducă la îndeplinire planul politic. Din nefericire, acel om, culmea, chiar politician, se sacrifică în acest demers.

Planeta, Gethen, este una mai mică. numită și Iarnă, cu o climă foarte rece, în care vara era aproape inexistentă. Clima aspră impusese un anumit tip de viață, mai calmă, mai blândă, mai lentă, dar plină de alte tare cum ar fi un orgoliu personal greu de înțeles pentru care exista un nume intraductibil, shifgrethor. Poate grija pentru acest caracter făcuse această societate să fie mult mai pașnică. Pe Această planetă nu exista război, nu existase niciodată, deși acte de violență, rare, existau. Dar se opreau la un anumit nivel, nu ajungeau prea departe.

Dar oamenii de aici mai aveau ceva esențial diferit față de rudele lor de pe Pământ: erau ceea ce în limbajul nostru s-ar numi hermafrodiți, cu manifestarea sexualității feminine sau masculine, depinde de condițiile de mediu, doar patru zile pe lună. Ei erau neutri sexual, ca majoritatea animalelor de pe Terra, cu excepția notabilă a omului, cea mai mare parte a timpului. Dacă nu erau în călduri, ceea ce în limba lor se numea kemmer, sexul nu exista pentru ei. Se ocupau de alte lucruri, aveau alte interese. Cei care erau receptivi sexual tot timpul erau numiți perverși, așa cum era și ambasadorul pământean.

Le Guin prezintă o viziune extraordinară asupra sexului și a influenței sexualității asupra lumii. Gethen e o lume în care nu există femei și bărbați, ci doar oameni care intră o dată pe lună în călduri și fac sex doar atunci, în funcție de sexul posibililor parteneri. Odată cu înaintarea în vârstă oamenii nu sunt decât bărbați, invers decât la pești, care devin cu trecerea timpului, de exemplu, dar și la unii bărbați ca dl. Jenner, care la bătrânețe s-a decis să devină femeie. Era invocat pericolul sarcinii la o vârstă înaintată.

Cum se ajunsese aici? Probabil erau un experiment genetic al colonizatorilor originari, cei de pe Hain, care colonizaseră și alte planete, inclusiv Terra, dar care dispăruseră apoi în ceața istoriei, nu se știe de ce. Cum au lucrat cei de pe Hain nu se știe, dar ideea e ca dacă au făcut asta, și s-a ajuns la acest hermafroditism real, toți indivizii de pe Gethen trebuie să fi fost genetic...femele. Geneticienii de pe Hain ar fi putut pur și simplu să selecteze hermafrodiți reali și să le dea drumul pe Iarnă. Limitarea perioadei de reproducere, care ar fi trebuit să fie însă sezonieră, nu lunară, ar fi putut fi opera frigului. Deși omul e ființă culturală, se apără de frig.

La om există multe forme de intersexualitate (hermafroditism), dar hermafroditismul real este femel. Ann Fausto-Sterling explică în cartea ei ”Sexying the Body” ce și cum. Ursulei K. Le Guin i s-a reproșat că folosește pronume masculine. Cum am zis în alt articol și în ”7000 years”, androginismul și neutralitatea sexuală e o capcană, pentru că neutru înseamnă masculin. Iar androgin înseamnă tot masculin. Deși androgin ar trebui să însemne de fapt feminin. Deci normal era ca toți acei indivizi să fie femele, să fie numiți cu pronume feminine. Să fi știut Le Guin asta, adică sexul genetic al hermafrodiților adevărați? Oamenii de acolo erau un pic mai scunzi decât ambasadorul și aveau pielea mai deschisă, dar el era foarte ușor acceptat ca localnic în acel loc.

În 1969, epoca feminismului radical, explorarea genului era ceva oarecum la modă. Dar aici ar fi vorba de explorarea sexului. Androginismului, negarea genului, impus social, dar și adoptarea ideii că oamenii au caractere și feminine și masculine și că toți suntem și femele și masculi, într-o proporție diferită, e doar o tentativă de împăciure ieftină și inutilă, ca și o scuză a femininului. Dar atunci, de fapt de către unele feministe și aliați ai feminismului, așa era văzută. Asta arată că femeile ar fi discriminate din cauza genului (a aspectelor culturale legate de sex), nu a sexului lor. În realitate ele sunt discriminate nu pentru că nu au calități masculine, mai precis așa-zis masculine, ci pentru că nu sunt bărbați, indiferent ce calități ar avea.

Ideile despre sex și societate ale epocii se propagă și din acest roman. Lipsa războiului pare a fi pusă pe seama absenței masculinității continue. Apare o ipoteză citată, care ar lega războiul de frustrările sexuale masculine, probabil cunoscută în epocă. Progresul e lent, într-o lume în care pasiunea sexuală a discontinuă. Dar intreaga istorie umană a fost așa. Doar în ultimele secole, și într-un anumit loc, din anumite condiții istorice particulare, rata progresului s-a schimbat. Lipsa unei pasiuni sexuale devastatoare, ajutată mult de substanțe care suprimau kemmer-ul în sistemele concentraționare de pe Gethen, ar fi condus la o supunere totală. Imaginea lagărului în care intră Gently Ai, în care vede numai oameni supuși, asexuați, îl face să se gândească la femei și la oameni bătrâni în general. Probabil e o legătură între lipsa pasiunii de orice fel, dar și lipsa sexualității, care are o mare forță la om, și lipsa mizei care predispune la submisivitate. Asta te face să te gândești la Trump, un bărbat în vârstă, fără pasiuni sexuale....și începi să-l vezi ca pe o bunicuță. Poate pe Gethen...

Pe Gethen sunt descrise două state rivale, unul este un regat, unde ajunge la început Genly Ai și unde îl întâlnește pe Estraven, premierul care îi oferă încredere și care apoi cade în dizgrație. Oricât de mâncat de orgolii inutile, acest regat pare o societate mai puțin rea decât rivalul și vecinului lor, Orgoreyn, care se baza pe comunitate, și care avea o conducere colectivă. Acest stat încerca să provoace un război folosindu-se de o dispută teritorială absurdă. Și mai ales aici erau lagăre ușor de asimilat gulagurilor. O mică referire la comunism, în plin război rece? Substanțele psihogene care distrugeau sexualitatea, dar și cele care ar fi dus la ștergerea personalității, deși păreau un fel de ser al adevărului, par aluzii destul de transparente.

Ceea ce e interesant e că societatea era în esență matriarhală, cel puțin în regatul Karhide. Rangul și averea se transmitea pe linie maternă. Adică numai prin naștere apăreau urmași care puteau moșteni, de exemplu, tronul. Regele a rămas însărcinat la o vârstă înaintată în căutare de urmași legitimi. Dar bebelușul nu a trăit.

În lunga călătorie spre libertate pe deșertul înghețat, pe care Estraven, politicianul cu viziune o întreprinde cu Genly Ai, la un moment dat îl întreabă cum sunt femeile. Ambasadorul îi răspunde că femeile nu sunt bune la matematică, nu au inventat lucruri extraordinare, dar sunt ființe complexe. Aici se văd stereotipurile de gen și unele aspecte culturale. Dincolo de cortina de fier nu ar fi existat discuția asta. Să înțeleg că și peste 2000 ani femeile de pe Terra nu vor fi creditate cu mari invenții și nici măcar cu învățarea matematicii? Nici cu cele care li s-au furat?

Numai la final, după ce apele se liniștesc, apare prima femeie de pe Terra, coborând din nava-mamă pe o planetă care ar fi trebuit să fie doar a femeilor.

”Mâna stângă a întunericului” este un roman sf foarte bine scris, interesant, cult, dar din punct de vedere feminist extraordinar de cuminte și sfios...

Continue Reading

Caverne de oțel

 

”Caverne de oțel” (The Caves of Steel) , roman polițist și sf al autorului american Isaac Asimov, a apărut în 1954. Asimov era deja cunoscut, când editorul lui i-a propus să scrie un roman sf polițist. Deși Asimov era chimist cu doctorat în biochimie, care a predat biochimie, tema lui preferată erau roboții. Autorul, vorbind despre propunerea acestei cărți, a declarat că se temea de teme sociologice. Dar culmea, le abordează destul de bine. Se temea de mesaje sociale, dar acest roman are cel puțin unul. Romane cu teme sociale, cu predicții sociale, mai are el (”Fundația”, ”Imperiul”).

”Caverne” are și o intrigă polițistă foarte bună, pe care o tratează cu mult suspans. Dar, cum se spune, orice sf vorbește de fapt despre epoca în care a fost scris, acesta nu face excepție. Într-un viitor marcat de o explozie a populației, oamenii trăiesc în imense orașe artificiale, un fel de insulae romane de dimensiuni superioare marilor metropole actuale, dar care sunt făcute din oțel (tot influența epocii), de unde și numele romanului. În aceste caverne de oțel în care lumina solară e un lux extraordinar, trăiesc înghesuiți ”oameni ai muncii” și instituții ale statului. Există firme private? Se pare că nu, cel puțin nu pare a se menționa vreo astfel de firmă autohtonă, deși apar mari fabrici. Nu apare lupta între capitaliști veroși locali sau mai corporații (locale, adică pământene).
Viața acestor oameni excesiv de urbanizați, incapabili să se descurce înafara orașului lor artificial, temători să umble pe câmp, e foarte limitată din toate punctele de vedere. La fel sunt și visele, aspirațiile, dorințele lor. Deși nu se văd urme de intoxicație ideologică de tip comunist, deși poliția, unde (cum altfel?) lucrează ca detectiv personajul principal, Elija Baley, se numește în continuare ”poliție”, ci nu ”miliție”, modul lor de viață seamănă extraordinar cu cel comunist al epocii, în care e un lux să ai apartament cu baie proprie, unde inclusiv băile sunt comune. Un apartament cu 3 camere cu baie și bucătărie proprie e un vis. Oamenii iau masa în cantine imense, ca în societățile comuniste ideale, pe care doar Pol Pot a reușit să le transforme în realitate. De asemene mâncare e sintetică, dar cu principii nutritive. Mâncarea naturală e iarăși un lux.

Acolo e greu să te ascunzi, să faci ceva ce nu știe toată lumea, cum e greu să evadezi din această lume, mai ales că zona periurbană reprezintă o capcană pentru mintea ta neantrenată cu spațiile mari și cu libertatea de mișcare. Dacă Asimov a vrut să evoce comunismul, a reușit doar la suprafață. Poate a vrut să spună doar că viitorul e al comunismului din cauza supraaglomerării. Dar oamenii, dincolo de toate astea, nu au mentalități comuniste. Există nostalgici ai altor epoci, care au chiar extravaganța de a-și amenaja ferestre artificiale. Felul cum evocă aceștia o altfel de viață, chiar dacă anemic și cu naivitate, nu este comunist. Colegul de clasă, devenit șeful personajului principal, un astfel de nostalgic, e plin de naturalețe. Iar gândirea liberă, îndrăzneață, care ajunge într-o primă fază la concluzii șocante, pe care le exprimă fără inhibiții, a personajului principal, nu este comunistă. Nu este totalitară, oricum. Dar cel mai important poate, oamenii se revoltă violent contra roboților umanoizi care le iau slujbele, dar și contra coloniștilor care li-i bagă pe gât din punctul lor de vedere.

Dar cartea lui Asimov mai suferă de o problemă, cel puțin din punctul nostru de vedere, principală: cea a statusului femeilor, cât se poate de tradițională, caracteristic lor 50 ai secolului trecut, dar de partea cealaltă a cortinei de fier. Am găsit undeva un comentariu interesant despre surprizele viitorului, în care femeile active, cu funcții, sunt una dintre cele mai mari. În anii 50 oamenii vedeau mașini zburătoare, rachete, dar nu femei cu diplomat ducându-se la lucru. Viitorul, chiar și peste 3000 ani, nu le oferă femeilor prea multă infuență în societate. Personajele principale sunt bărbați, nu apare nicio femeie puternică, nicio femeie cu funcție de conducere. Nu sunt nici polițiste, nici măcar roboți umanoizi cu apariție feminină. Sophia ar fi fost o ciudățenie atunci. Sau va fi....

Singura femeie despre care se vorbește e soția polițistului Elijah Baley, Jessy. Jessy, care se numea de fapt Jezebel în acte, era de meserie dieteticiană, dar nu mai lucra după căsătorie. Iar o naivitate, o societate de acest tip nu și-ar permite asemenea risipă. Jessy se dorea Jezebel, o femeie mai complicată, asemănătoare personajului din Biblie. La începutul căsniciei își exprimă acest mic vis față de soțul ei, care o descurajează cu mult talent, cum îi stă bine unui bărbat care se respectă. Conform lui, ea nu poate fi Jezebel, dar oricum, personajul biblic nu a fost mare lucru, ci doar o femeie a epocii ei, nici pe departe atât de rea și de scandaloasă precum pretind unii. Jessie renunță aparent la vis (aici se vede importanța modelelor), nu mai pretinde să fie numită Jezebel, dar se înscrie intr-o asociație subversivă. Frustrările de gospodină, din păcate nu din suburbii, descrise de Betty Friedan, o îndeamnă să iasă din rutină, să participe la niște întruniri ale unui grup ”nostalgic”, anti-progres, dar tot condus de bărbați. Totuși ea nu face nimic rău și suferă foarte tare pentru nimicul pe care l-a făcut, ca orice femeie condiționată să se simtă vinovată pentru orice. Subversivitatea ei pare doar un joc dat de frustrări, nu e nimic serios, iar cauza nu e una cu adevărat a ei.

În lumea aceasta femeile nu preau au cariere, dar sunt foarte sociabile, vorbesc mult în toaletele comune, adică bârfesc. Și se machează. Stereotipurile vor supraviețui. Dar întrebarea ar fi ce fac aceste gospodine, când nu mai au gospodării pe bune. Sigur, de partea cealaltă a cortinei de fier, aceste roluri ar fi fost ridicole. Femeile ar fi muncit, chiar dacă tavanul de sticlă ar fi fost situat foarte jos. Luxul neproductivității femeilor nu a mai fost ceva acceptabil după boom-ul economic de după război nici în State. Atât de multe femei lucrează acum peste tot pentru că e nevoie de bani, mai ales că taxele școlare au crescut foarte mult.

Ce are interesant ”Caverne de oțel”? Lăsăm la o parte opoziția față de roboții umanoizi foarte convingători și performanți, veche de când Revoluția industrială, ba chiar mai veche. Și chiar faptul că unele colonii vor depăși cu mult metropola ca dezvoltare, așa cum pare evident, cel puțin la data aceea, unui american de origine europeană, dar nu numai.

Coloniștii care se întorc pe Pământ încercând să impună roboții, dar și relansarea colonizărilor de către pământenii închistați în conformism și gregarism, pot fi asimilați unor societăți capitaliste foarte avansate, individualiste, subpopulate, trăind extrem de confortabil, dar cu alte tare, cum ar fi o mare sensibilitate la boli infecțioase și mai ales egoismul. Cel mai interesant, ”Caverne de oțel” este e unul dintre puținele sf-uri în care se vorbește de o durată de viață foarte crescută, cu întârzierea îmbătrânirii. Unii coloniști depășesc câteva secole, dar arată ca niște pământeni de vârstă mijlocie. Asta se opune viziunii din cele mai multe romane și povestiri sf în care progresul ocolește creșterea duratei de viață, deși duce la nave spațiale cu viteze similare vitezei luminii. Ca și când pe oameni propria viață nu i-ar interesa. Dar cum am spus, Asimov era biochimist..

Mesajul romanului, adus de coloniștii bogați și longevivi e că lumea, adică galaxia trebuie colonizată de oameni care au învățat să împartă, nu de egoiști obosiți cultural și lipsiți de entuziasm. Și ca în parabola cartofului, care s-a impus după ce a fost furat, nu prin convingerea fermierilor să-l cultive, coloniștii încearcă să-i oblige pe pământenii autolimitați și lipsiți de inițiativă să facă asta. Rămâne de văzut cine e egoist și la ce fel de societăți ar conduce o astfel de colonizare.

Continue Reading

Misogini? Nu sunt toți? Sau de ce ai scrie feminism pe bune în română

 

Acum vreo săptămâmă. într-o librărie, căutam o carte recomandată pe niște grupuri feministe radicale. Nu o voiam în română, dar dacă tot mă găseam acolo și știind că fusese deja tradusă....Cum e pandemie, librăria era aproape goală. Mai era o femeie care căuta cărți didactice, cele mai căutate în România. Dar apoi a intrat o altă femeie ceva mai ”matură”, care întreba de mai multe cărți de cultură. La un moment dat o aud că întreabă de Arsenie Popa. Când aud asta, nu mă pot abține și îi zic: ”Cum e posibil? Ăsta era un misogin!” Ea se uită peste ochelari la mine, la ochii mei, mai precis. Că altceva nu avea ce vedea. ”Dar nu sunt toți?” întreabă ea. ”Păi și așa, misoginismul tot o crimă rămâne!” zic eu. Tipa se uită la mine intrigată: ”Pentru mine, nu!” Ce pot să mai spui la așa ceva? Din partea unei femei care citește, și care nu părea crescută cu youtube și tiktok....Din generația acelor feministe radicale care chiar au schimbat lumea. Ce păcat, acele feministe radicale au 70 sau chiar 80 ani! Așa cum femeile cele mai emancipate din istorie au. Acum ne aportăm la niște bunicuțe ca le femeile cele mai emancipate. E incredibil, în Iran bunicile au avut fuste scurte, iar nepoatele au capul acoperit! Ce ciudată e viața!

România e, cum zicea Martha Bibescu, țara în care nimic nu contează. În niciun caz, feminismul. Nu e de mirare, că eu nici nu am scris nimic despre cartea mea ”7000 years of patriarchy...” Dacă stai bine să te gândești, e Kafka dus la extrem tot ce se întamplă. Da, a trecut mai bine de un an de când am publicat această carte, acceptată de o editură din România în urmă cu doi ani (de fapt urma să apară în la începutul anului 2018), dar nici măcar pe blogul ăsta nu am scris. Nu am anunțat publicarea propriei cărți despre care editorul român mi-a spus că așa ceva nu a mai apărut în română.
Deci varianta română a unei cărți feministe radicale ar fi fost ceva unic, diferit, pentru un editor, iar pentru mine un dar pentru cultura română. Oare un dar sau un fel de pliant nedorit, de aruncat? Sigur că nici nu m-am gândit să anunț presa sau măcar grupuri feministe românești. Când îmi promovez cartea în engleză, doar din greșeală mai postez pe grupuri românești. ”Uită de România!” mi s-a spus mereu. Acolo, cum zicea Martha Bibescu, nimic nu contează.

În septembrie anul acesta, o feministă franceză a scris o carte care are unele idei scandaloase, care se găsesc și în ”7000 ani”, care cuprinde analize mult mai profunde, mai științifice, originale, dar foarte prietenoase. Dar pe cine interesează? Despre Alice Coffin, feminista franceză, au apărut niște articole anemice în România. Dar cine ar scrie despre ”7000 ani”?
Pe pagina în engleză postările au mii de vizualizări, interacțiuni etc. Într-un acces de generozitate, m-am gândit să fac și o pagină facebook în română. Recent am încercat să o popularizez. Așa am descoperit că feministele consacrate nici măcar nu au apreciat pagina. Dacă ne gândim ce e feminismul la noi, ce ”dezbateri” reale despre probleme feministe reale, cum ar fi fenomenul trans sau legalizarea prostituției...La noi feminismul e, cum zice dna Miroiu (care nu a reacționat la invitația mea de a aprecia pagina) ”room service”. Și totuși, se face feminism original în România, dar ce contează!

Și totuși, eu am și alte proiecte feministe radicale, despre care nu mă aștept să scrie altcineva. Încerc să scriu texte stand up feministe, prezentate exclusiv de femei. Acum mai am și un alt proiect, cu un film cu monologuri feministe, tot așa, prezentate numai de femei. Doar nu visez vreun sprijin de la feministele ”consacrate” sau de la mass-media românească. Dar norocul meu e globalizarea...

Cartea în engleză....

https://www.amazon.com/7000-years-patriarchy-Until-radical-dp-1081128402/dp/1081128402/ref=mt_other?_encoding=UTF8&me=&qid=

Continue Reading

Psihoterapia- o fraudă și cam atât. Se vede și la Radio Guerrilla

 E o lungă poveste despre psihoterapie și cum a apărut ea. Și nu una luminoasă. Când Sigmund Freud, un tânăr medic care voia să vindece bolile psihice, interogând pacientele cu nevroză, a descoperit de fapt urmele traumelor unor abuzuri sexuale suferite în copilărie. Numai că atunci când și-a prezentat rezultatele, colegii lui s-au revoltat, susținând că  abuzul sexual (de fapt incestul) nu are cum să fie atât de comun, că foarte probabil pacientele lui fabulează. Bărbații respectabili, pe care se sprijină societatea,  nu aveau cum să fie în halul ăsta. Femeile oricum nu sunt serioase....Sfaturile respective l-au calmat pe Freud, iar restul, inclusiv succesul lui, e istorie. 
Deci psihanaliza lui Freud a început cu un fel de victim blaming, mai degrabă dispreț și lipsă de încredere fată de victime, cum se întâmplă și acum cu victimele violurilor și ale incesturilor, pe care nu le crede nimeni. Atunci li s-a spus în mod științific, că fabulează. că  ele îîn realittate și doresc ceea ce pretind că li s-a întâmplat. 

Privită din alt punct de vedere, psihoterapia e o afacere apărută în umbra preoților într-o societate seculară. În societățile creștine, ei îndeplineau cumva rolul de psihoterapeut, în primul rând prin spovedanie, dar la o fracțiune din prețul terapiei. Că preoții, într-o societate patriarhală, nu prea erau prietenii femeilor, sfătuindu-le ”să își poarte crucea”, asta e altă discuție. Dar cu alte cuvinte, psihoterapia, când nu e feministă, și asta se întâmplă rar, face același lucru. Dar nimic altceva bun. Spre deosebire de preoți. De ce? Pentru că preoții puteau schimba ceva. Preoții erau de obicei parohi în comunitatea respectivă, cunoșteau oamenii, puteau negocia cu ei. Dacă ne aducem aminte, în ”Aferim” boieroaica adulteră trimite o depesă preotului, în care își reclamă soțul. Probabil voia un divorț, posibil în zona asta. Deci preotul, oricât de patriarhal ar fi fost, putea influența cumva faptele. Avea un rol activ. Pe câtă vreme psihologul ce poate influența? Psihoterapia e încă mai departe de cauză și efect decât religia, în cazul ăsta decât preotul. Probleme emoționale ale oamenilor vin din exterior, cel mult reacția față de ele poate fi prea puternică. Dar atât! Ele există! Nu îți aplică vrăji terapeutul și ai scăpat. Nu! Doar 1ți face banii să dispară. 

O ilustrare foarte bună a acestui fapt vine de ieri, de la Radio Guerrilla, de dimineata. E un concurs legat de burn out, care oferă niște suplimente alimentare ca premiu. Dar nu despre eficiența lor e vorba aici, ci despre altceva. Adică despre.... ineficiența psihoterapeutului. A sunat o femeie numită Rafaela, mama a unui copil, actriță care renunțase la carieră. Era terminată, vorbea despre faptul că se simte despărțită de ea însăși și de viața ei. Nimeni nu îi spusese ce e maternitatea. E normal, e patriarhat, femeile trebuie să fie obligate să nască, asta e ideea. Că lumea e cum e, lipsită de empatie, știam. Că psihoterapeutul nici măcar nu te înlege, nici măcar empatie nu-ți oferă, asta știam. Dar acum putea să vadă toată lumea. 

Dobrovolschi, prezentator la radio Guerrilla, este și psihoterapeut. Și îl cred. E suficient de superficial și de arogant ca să facă meseria asta. Dar s-a dovedit și îngrozitor de lipsit de empatie, și pe față. Un alt prezentator, Matei Oprina, care nu e psihoterapeut, a arătat mult mai multă înțelegere pentru tragedia acelei femei. Că asta e, o tragedie! Dobrovolschi îi dădea sfaturi care s-ar înscrie foarte bine în ideea ”poartă-ți crucea!”, cu gargară gen meditație etc. Bănuiesc că asta face și la cabinet. Ca să nu mai vorbim de cât de misogin poate fi. Ca feministă, recunosc că mi-au scris femei traumatizate de misoginismul unor terapeute. Ce să te aștepți și de la un bărbat misogin? 

Dar nu desrpe el era vorba, ci despre frauda numită psihoterapie. Mai ales femeile ar trebui să fie conștiente de asta, dar tocmai ele îi cad victime. 
Rafaela avea nevoie să se întoarcă la actorie, Rafaela avea nevoie de un rol, de un text, de un canal youtube. Sau de o nouă carieră. Sau pur și simplu să vorbească altor femei despre ce e maternitatea și despre conspirația tăcerii care o înconjoară. 

Continue Reading

Unde greșește Nicușor Dan

Recent, candidatul așa-zisei drepte (terminologie românească, nu intrăm în detalii), a declarat că nu vrea ca fiica lui să vadă că o panaramă are succes. Adică doamna Firea, actuala primăriță și contracandidata lui. Deși nu sunt o fană a lui Nicușor Dan, nu cred că a vrut să spună ceea ce i-au reproșat feministele, dar și alte femei cu influență, ca Dana Budeanu. Dar asta nu-l face cu nimic mai puțin vinovat și mai puțin incompetent ca politician. 

Nicușor Dan a folosit termenul din dicționar. Adică doamna Firea, dar și alte femei care l-au criticat, s-au dovedit scandaloase, vulgare, de circ. Iar să asociezi asemenea comportament cu succesul, ceea ce ar face un copil (care întâmplător e fetiță) nu e deloc educativ. Corect! Sunt aproape sigură că Nicușor Dan nu a făcut nicio referire la sexualitatea, moralitatea sexuală (termen patriarhal) a doamnei Firea și a celorlalte femei, ci doar la agresivitate, vulgaritate, lipsă de politețe, norme de comportament civilizat. Și dacă preciza asta nimeni nu îi reproșa nimic.

El a folosit termenul ca în dicționar. Numai că limba evoluează, Iar schimbarea de sensuri, polisemantismul, sunt caracteristici ale unei limbi moderne. Și ceva s-a întâmplat de când a fost scris DEx-ul: marșul panaramelor! 

După ce un polițist canadian a criticat vestimentația unor femei, care ar crește riscul de viol stradal, feministele din toată lumea au organizat marșuri în sprijinul femeilor violate și contra polițistului incult, afon și la criminologie. Se știe că violul e act de agresiune, nu de sex, iar violatorii violează persoane care nu le atrag sexual. Că și violatorii au preferințe sexuale. 

Feministele de la noi, când au organizat marșul, în 2011, au decis să traducă termenul ”slut” (din Slutwalk) cu ”panaramă”. Eu am întrebat atunci de ce nu i s-a zis mai simplu, ”marșul curvelor”. Am scris asta și pe blog. Mai mult, mi-am invitat prietenele la marș întrebându-le dacă sunt curve. Declarația asta ar fi fost altfel interpretată dacă traducerea ar fi fost alta. 

Dar istoria e numai una. Cel mai probabil Nicușor Dan nu știe povestea asta. Și asta e foarte rău. Ignoranța legată de evenimente istorice recente importante pentru jumătate din electoratul său, ignoranța legată de problemele mult mai importante decât țevile de apă caldă a jumătate din persoanele care l-ar putea vota, nu e scuzabilă. Adică știi tot felul de date despre infracstructura Bucureștiului, dar nu știi că femeile au luptat ca să se exprime cum vor pe stradă, fără a fi acuzate de a fi ” panarame”, care a început să însemne ceva un pic diferit. 

Dana Budeanu a vorbit despre problemele femeilor corporatiste, care se plâng de codul vestimentar la serviciu. E nevoie de o lungă discuție și legat de asta. Orice exprimare liberă a femeilor e cenzurată, femeile trebuie să nu uite că ele sunt într-un mediu al bărbaților, și trebuie să se exprime ca ei dacă vor succes. Sexualitatea femeilor e indecentă, semn al insolenței lor.  Ele sunt doar acceptate în corporații, a fi femeie e ceva rău, acolo trebuie să fie asexute, adică un fel de roboți, unelte. Asta sunt femeile în patriarhat. Pot fi și obiecte sexuale. Dar în funcție de locul unde e nevoie de ele. Ele nu aleg, ele trebuie să se supună.

Și referitor la sensul cu care a fost folosit termenul ” panaramă” și încă e folosit, acela de persoană. mai ales femeie, scandaloasă, șocantă în special prin agresivitate verbală, are legătură tot cu condiția de femeie în patriarhat. Femeile care muncesc în medii în care e posibilă violența fizică, unde se întâlnesc bărbați agresivi, potențial periculoși, au adoptat acest comportament ca mijloc de apărare. Se spune despre precupețe în special că sunt așa. Uneori și despre lucrătoarele sexuale, chelnerițe, barmanițe. Un taximetrist mi-a spus că știe femei care fac meseria asta, dar au mijloace verbale extraordinare de a se apăra. Adică sunt....panarame. Se pare că are efect. Și se pare că asta îi deranjează pe unii domni...E dreptul lor, dar nu dacă fac politică. 

Continue Reading

Paul și Virginia

Reluăm seria cărților comentate din punct de vedere feminist. De data asta, un roman foarte cunoscut, chiar celebru, dar nu science fiction: ”Paul și Virginia”, de Bernadin de Saint-Pierre. Am auzit de mult de acest roman, cel mai probabil când eram adolescentă, ceea ce m-a făcut să cred că e un roman siropos, pentru adolescenți. Am citit cândva încercări de trasare istorică a personajelor. Adică erau unii care tratau acțiunea nu ca pe o simplă ficțiune, ci ca pe o poveste inspirată din realitate.

La un ultimul târg Gaudeamus am găsit cartea la editura All. Am zis să o citesc, pentru cultura generală, mai ales legată de istoria literaturii. Aveam senzația că a fost scrisă în secolul al XIX-lea, în epoca marilor explorări geografice. Credeam că e un fel de poveste a lui Jules Verne sau ”Toate pânzele sus”, dar mai sentimentală. Ei, nu, m-am înșelat.

Autorul era un mare aventurier, într-adevăr cu interes pentru științele naturale, ceea ce se vede din scriitură, dar acțiunea se petrece în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu mult înainte de Revoluția Franceză, deși a fost scris în 1787 și a apărut chiar în 1789. Dar cel mai surprinzător mi se pare că nu e vorba de o poveste de dragoste, sau dacă e, e ceva într-adevăr special, care nu are legătură cu ceva la care visezi când ești adolescent și nici măcar după aceea. Se spune că această carte a influențat mulți scriitori, de la Georges Sand la Lamartine, dar cel mai interesant e ca aduce a ”Întoarcere la laguna albastră”. Sigur, e ca și când ai spune că Mona Lisa aduce cu un peisaj cu un drum șerpuit. În tablou apare un drum șerpuit, dar nu pentru drumul sinuos e celebră, nu pentru el a fost pictată. La fel ”Paul și Virginia” pare mai degrabă despre...fericire, șansa de a o obține în societatea secolului al XVIII-lea, și de a o păstra. Lucrurile sunt similare acum, dar încă și mai dificile. E vorba deci de șansa la fericire, nu despre ”căutarea fericirii”. De fapt chiar sunt expuse posibile strategii de căutare a fericirii în societate, toate ducând inevitabil la eșec.

Acțiunea e simplă: două familii monoparentale, de fapt două mame singure din clase sociale diferite, ajung să fie foarte apropiate, departe de prejudecăți sociale, de ierarhii, într-o colonie franceză, o insulă în Oceanul Indian, aproape de Madagascar, care acum se numește Mauritius, dar atunci se numea Ille de France, adică Insula Franței. Un peisaj tropical, un relief variat, cu plante ciudate. Cele două femei, una văduvă nobilă, alta săracă și abandonată de familie pentru că ”păcătuise”, adică avea un copil neligitim, leagă între ele o prietenie incredibilă, departe de societatea metropolei, unde aceasta relație ar fi fost imposibilă. Faptul că erau paria în propriile familii, una pentru că se măritase contra voinței familiei, cealaltă pentru fapta ei incredibilă pe care o recunoaște ea însăși ca pe un păcat, contribuie la această apropiere. Aceste femei nu se revoltă față de situația lor în patriarhat, la fel poziția autorului nu e clară, dacă acele ”păcate”, supunerea patriarhală față de familie sau viața sexuală înafara căsătoriei, instituție profund patriarhală, care monopolizează sexualitatea umană, în special feminină, sunt de condamnat. Ideea e că ele își găsesc alinarea în această prietenie, formând practic o nouă familie. Poate trimite la iertarea creștină a păcătoaselor, mai degrabă decât la revoltă anti-patriarhat. Important e că ele își găsesc refugiul în acel paradis tropical, și își cresc împreună copiii rezultați din acele relații ilicite. Una dintre ele, cea nobilă, madame de la Tour, are o fiică, Virginia, cealaltă, Marguerite, un fiu, Paul. Copiii cresc împreună ca frate și soră, ca în Laguna albatră, pe cât de senini și de fericiți, pe atât de ignoranți, analfabeți la propriu și la prejudecățile lumii. Totuși, ei respectă rolurile de gen, adică Virginia pregătește masa, iar Paul plantează arbori, are grijă de grădină. Nu simt nevoia să învețe, nu-și pun probleme despre societate. Cu toate astea, au o empatie naturală și grijă față de alții. Când o sclavă fugită ajunge pe domeniul lor, Virginia vrea s-o ajute și o conduc împreună la stăpân, care promite să n-o pedepsească, dar nu se ține de cuvânt. Ei înșiși au sclavi, și asta nu li se pare ceva scandalos, mai ales că sclavii lor sunt un fel de membri ai familiei. Nu-i abuzeaza, sunt prieteni, dar respectivii oameni din Africa sunt totuși sclavi, ceea ce nu pare să deranjeze pe nimeni. Se întâlnesc și cu altă ocazie cu cete de sclavi fugiți care îi ajută, și iarăși nu iau poziție contra sclaviei ca instituție. La un moment dat. într-un dialog cu un veteran al insulei, un martor care relatează faptele după ce a cunoscut bine personajele, apare ideea că numai ignoranța sclaviei poate face acea situație suportabilă. Dar se pare că ignoranța asta este esențială și pentru a cunoaște fericirea, fără măcar să știi asta.

Singurul contact al copiilor cu societatea din jur era biserica, la care se duceau duminica. Nu erau foarte bine văzuți acolo. Societatea locală, atât de mică și de îndepărtată, tot tindea să reconstituie ierarhiile de acasă. Iar mamele copiilor erau persoane aproape nefrecventabile, ceea ce nu-i afecta prea rău.

Se pare însă că și acest mic contact cu lumea de afară începe să corupă micile minți ignorante la prejudecăți. Virginia, devenită adolescentă, începe să se poarte ciudat în apropierea ”fratelui” ei, căruia chiar îi spune așa. Ideea e că realizează că înțelege că începe să se maturizeze și să dezvolte altfel de sentimente pentru el. Și astfel, ea începe să dezvolte ceva extrem de nociv: pudoarea și timiditatea dată de pudoare. Lăsând la o parte faptul că apariția unor asemenea sentimente miroase a incest, și că e greu credibil și total indezirabil afară de situația unei izolări sociale foarte dure, influența mentalităților patriarhale își face deja simțită prezența. Această schimbare, pe care mama ei o recunoaște, și își face griji despre cum ar putea evolua lucrurile, adică un eventual copil neligitim, precum și pierderea interesului lui Paul față de fiica ei pentru că ”odată ce o fată îi dăruiește inima iubitului ei nu mai are ce să-i dăruiască”, contribuie la întorsătura nefericită a evenimentelor. Deci femeia nu învățase prea multe din ce i se întâmplase, conștiința feministă într-o lume în care scrierile feministe erau atât de rare și greu accesibile...Și totuși era lumea și chiar limba lui Ninon de l'Enclos, care practica amorul liber și considera religia drept ceva util în supunerea femeilor.

Cum mama Virginiei era dintr-o familie bogată și nobilă, o mătușă celibatară, care o condamnase crunt pentru fapta ei dezonorantă, ajunsă singură și bătrână, dorește să își apropie strănepoata, Virginia, pe care vrea s-o educe și să-i facă o situație în Franța. Paul se opune acestei plecări, la fel și bătrânul lor prieten, martorul evenimentelor, dar la insistențele guvernatorului, fata pleacă spre civilizație, dar cu promisiunea fermă că se va întoarce.

Fericirea celor două familii suferă o lovitură iremediabilă după acest eveniment. Virginia e nefericită în civlizație, în școlile unde învață să fie o doamnă, adică să fie supusă, falsă, superficială. Cel puțin așa reiese din scrisorile ei, după ce învață să scrie. Ca și Paul, care după ce se alfabetizează, citește romane la modă. Numai că e repede dezamăgit de falsitatea oamenilor civilizați. Devine foarte îngrijorat de soarta Virginiei, care ar putea fi influențată de această lume, care ar putea ajunge să joace după regulile ei și să nu se mai intoarcă. Ba chiar să se mărite cu un bărbat cu stare, cum se cuvinea pentru o tânără educată și de neam ce era. El află de asemenea că e bastard, că nu are origine nobilă, ceea ce l-ar fi făcut nedemn de ea. Își petrece timpul într-un zbucium continuu legat de sentimentele Virginiei și de viitor. Bătrânul prieten îl liniștește lămurindu-l despre funcționarea societății și șansa la fericire.

Acele sfaturi și răspunsuri la îngrijorări reprezintă o analiză a șanselor căutării fericirii, cel puțin în acea epocă, când contau averea și rangul. Paul întreabă cum ar putea deveni un bărbat demn de Virginia, căreia acum îi spunea domnișoară. Trebuia să fie bogat, iar soluția riscantă ar fi fost în epocă negoțul cu mărfuri din India, dar și pentru asta îți trebuia capital. A obține o funcție ”în civlizație”, cum ar fi fost să fii admis la curte, echivala cu compromisuri morale majore, lingușiri și altele similare. Mai rămânea ceva în mintea naivă a lui Paul: să devină o personă de vază, un învățat, adică să studieze ”câteva cărți”, apoi pe baza lor să scrie...ceva care să âl facă remarcabil. Consilierul i-a răspuns că asta ar fi încă și mai dificil, pentru că îți trebuie talent pentru asta, iar ăsta e încă mai rar decât rangul și averea. Aici e o diferență, acum talentul nu mai contează. Ajung acele ”câteva” cărți, dacă ai averea și rangul necesare, chiar dacă lucrurile cu averea și rangul nu mai sunt atât de clare.

Paul se vedea astfel total neajutorat, fără soluții, disperat. Se trezise într-o lume în care nu avea nicio șansă. Întreabă dacă femeile din ”civilizație” chiar sunt atât de false ca în romane. Răspunsul e cumva feminist aici. Falsitatea vine din oprimarea femeilor, care nu au altă șansă de negociere reală. Și de ce sunt oprimate femeile, întreabă Paul. Pentru că sunt măritate cu oameni bătrâni, cu situație, contra voinței lor. Paul nu înțelege de ce se întâmplă așa ceva, de ce nu se căsătoresc oamenii potriviți între ei, adică femei tinere cu bărbați tineri. E greu să înțelegi patriarhatul, că femeile de fapt erau marfă, inclusiv pentru familiile de origine.

Paul își petrece viața în acest zbucium, îngrijorat și de faptul că Virginia nu îi mai scria (mătușa îi oprea scrisorile), iar zvonurile care circulau vorbeau despre o eventuală logodnă a ei. Numai că într-o zi primește o scrisoare din care află că Virginia, după mai multe conflicte cu mătușa, fusese abandonată de această, dezamăgită de rezistența ei la educație, și se îmbarcase pe o corabie care era deja în apropierea insulei, dar nu putea să acosteze din cauza timpului nefavorabil, a valurilor mari. Ea chiar ar fi vrut să se urce pe o barcă și să ajungă la mal, dar era foarte riscant. Numai că lucrurile devin încă mai riscante. O furtună puternică se iscă, iar corabia e distrusă de vânt sub ochii lui Paul, al prietenului lor și a altor membri ai comunității, aflați pe plajă. Un marinar se oferă în ultimul moment s-o salveze, dar ea refuză să se dezbrace pentru a se arunca în apă. Preferă să-și sacrifice viața decât pudoarea....Gestul acesta impresionează comunitatea, care îi deplânge pierderea, în frunte cu fetele sărace pentru care ea era o speranță.

Sigur, întreaga ei familie e distrusă, începând cu Paul care moare și el la câteva luni după ea, urmat de mama lui, apoi a ei.

Ideea e că prejudecățile, ierarhiile sociale, mai ales de inspirație patriarhală, sunt incompatibile cu fericirea, pentru care e nevoie de naturalețe, libertate, umanitate. Orice atingere a lor poate fi mortală. Nu știm ce a fost în mintea autorului, dar derularea faptelor arată că până la urmă Virginia a murit din cauza ideii de pudoare, nenaturală, imprimată de biserică, de patriarhat. Până la urmă s-a scuturat de goana după bogăție, poziție în societate, dar nu de rolul ei de femeie castă, care s-a dovedit cel mai toxic. ”Paul și Virginia” arată că fericirea era incompatibilă cu dorința de îmbogățire și poziție socială, având în vedere cum erau distribuite acestea, cine le controla. Societatea cu ierarhiile și controlul ei, accesul la resurse, la putere, distruge fericirea, care nu poate fi posibilă fără demnitate umană sau ceea ce anticii numeau ”virtute”. Nu există o șansă reală a căutarii fericirii, ci ea doar se poate ”întâmpla” în condiții speciale, fără ca oamenii să fie măcar conștienți de acest dar...Fericirea e departe de putere, glorie, acceptare socială, când îți permiți să fii departe de ele, și să ai totuși acces la resurse. Dar pentru asta, alte comproisuri morale par implicate, cum ar fi colonialismul și chiar sclavia. Și mai e nevoie de ceva încă și mai improbabil: să găesești și să te poți asocia cu oameni foarte apropiați afectiv...

”Paul și Virginia” e o poveste despre găsirea excepțională a fericirii și pierderea ei facilă, atunci când nu îi cunoști cauzele. Putea fi păstrată fericirea în alte condiții? Greu de spus. E posibilă viața după pierderea fericirii? Se pare ca nu...

https://www.libris.ro/paul-si-virginia-bernardin-de-saint-pierre-ALL978-973-724-683-7--p679681.html?gclid=EAIaIQobChMIvL6ogPG66AIVFoGyCh2HoQP1EAAYASAAEgLkAfD_BwE

Continue Reading

Povestea cameristei

Povestea cameristei (a servitoarei)

Romanul "Povestea servitoarei" (cameristei, depinde de traducere), in ooriginal "The Handmaid's Tale" al scriitoarei Canadiene Margaret Atwood descrie o distopie patriarhala dura, care, ca orice distopie plasata intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, vorbeste de fapt despre prezent. Sursele de inspiratie ale romanului sunt extrem de transparente pentru cineva care a trait in Romania lui Ceausescu, dar si care stie cate ceva despre Iran. Atwood le dezvaluie ea insasi la finalul cartii, conceputa in jurul unui congres de istorie plasat peste cateva secole (dar care seamana cu un congres de acum izbitor de bine). O descoperire a unui jurnal al unei femei care a trait intr-o teocratie patriarhala aparuta pe teritoriul actual al Statelor Unite le da de lucru unor istorici care incearca sa interpreteze datele comparandu-le cu alte date istorice, inclusiv cu epoca Ceausescu si cu Revolutia Islamica din Iran. Cartea a fost scrisa in 1985 la 6 ani de la Revolutia Islamica, in plin scandal legat de abuzurile lui Ceausescu, in primul rand legat de celebrul decret care transforma femeile in vaci de prasila fara niciun drept la propriului corp. Si nu in ultimul rand in timpul lui Reagan, cu conservatorismul bine cunoscut, reflectat, ca de obicei, in State, si in controversele legate de dreptul la avort.
Margaret Atwood nu se declara feminista. Chiar a fost criticata, ca si alte autoare si alti autori, pentru ca prezinta femei torturate, abuzate, in aceasta distopie. Dar pentru o feminista, lucrurile nu stau chiar asa. Sigur, poate utopiile feministe ar fi mai utile femeilor si feminismului, dar nu putem spune ca "Povestea cameristei" nu contine elemente de originalitate. Si nu prezinta femeile ca niste fiinte ideale, ci ca niste fiinte umane, cu bune si rele, cu coruptie, rautate, capacitate de razbunare. Cartea este diferita de filmul cu acelasi nume, dar la care autoarea a fost consultata, si chiar apare intr-o scena.
Pe scurt, teocratia patriarhala in care barbatii cu functii in armata sunt privilegiati (cum altfel cand e vorba de patriarhat si deci de ideal razboinic?), da femeilor care nu sunt maritate cu barbati cu putere sociala functiile cunoscute din istorie, dar mult mai conturate: sclavie in taberele de munca, in conditii inumane, cum ar fi medii radioactive (e inainte de Cernobal), iar putinelor care sunt fertile (din cauza poluarii majoritatea femeilor si barbatilor sufera de sterilitate) pot sa opteze pentru a deveni "cameriste", adica a da nastere unor copii ai barbatilor cu ierarhie inalta in acea societate, fara a avea niciun drept asupra acestor copii. Mai mult, se pot elibera cu totul dupa ce nasc doi sau trei copii.
Pare cunoscut? Esenta patriarhatului e ca femeile nu au drept asupra copiilor lor, nu le dau rangul si averea (pentru ca nici ele nu mai au asa ceva decatin functie de stapan, sot sau nu). Femeile sunt vasele in care barbatul isi pune samanta, pe care apoi femeia o reda stapanului ei, cum spuneau vechii Greci. Nu e de mirare ca aceste femei nu mai au numele lor, numele folosite sunt cele derivate din numele stapanului, cum ar fi Offred, adica a lui Fred. Ce e ciudat? Nu asta fac femeile? Nu renunta la identitatea lor in patriarhat? Nu-si schimba numele dupa casatorie?
Sotiile sunt altceva, de fapt niste partenere legale, reprezentate sociale. Asta pentru teorcratia e crestina, iar crestinismul face aceasta diferenta. Ele astfel au acces la copii. De fapt ritualul imperecherii e foarte interesant, creand impresia ca sotul face sex cu sotia, nu cu obiectul care e camerista. La fel, facand apel la un pasaj din Biblie in care o femeie ia copilul altei femei care naste pe genuchii ei, ideea e ca de fapt sotia e mama, nu camerista. La crestini conteaza si rangul mamei. Nasterea e de asemenea ritualizata in acest sens. Sa fie alegorie la mamele surogat, fenomen destul de redus atunci, dar comun acum?
Ideile care socau in epoca sunt de asemenea prezente. Sociobiologia, darwinismul aplicat la societate, care a starnit multe controverse, dar care azi e atat de integrata social, e si ea prezenta. Femeile si-ar implini menirea biologica prin acest viol ritualizat. Pentru ca asta e scopul femeilor, dar si al barbarilot, sa procreeze. Numai ca barbatii mai pot face si altceva, dar femeile la asta sunt reduse. Sa-si imprastie genele! Patriarhat plus genetica!
Dar Atwood are si idei care nu sunt in acord cu unele curente feministe, mai ales cu feminismul radical. In teocratia descrisa in roman numita Galaad, ca in Biblie, revistele asa-zise pentru femei, glossy, sunt istorie. Cam asa era si in comunism, asemenea reviste nu existau, erau aduse de afara si erau extrem de cautate, femeile se uitau la ele ca la ceva din alta lume, care le facea sa viseze. Atwood da de inteles ca acele reviste de fapt vindeau....nemurire. Femeile mereu frumoase si stralucitoare, erau invincibile chiar si in fata timpului. Ideea e interesanta daca privesti prin prisma dorintelor mult mai mari ale femeilor de conservare si mentinere a sanatatii, dar si a tineretii, ceea ce nu e doar pentru ochii barbatilor. La fel, dorinta de a seduce nu e doar pentru a se face utile in patriarhat, de a servi barbatii. Industria frumusetii feminine ar fi si industria sexului pentru femei, care sa trezeasca pontenta precara a barbatilor, dar si dorinta femeilor spre perfectiune fizica, biologica. Recenta aparitie aparitie a Shakirei si a lui Jennifer Lopez in ipostaze provocatoare, desi ele nu mai sunt foarte tiner,e nu a fost bine primita de feministe, care considera ca astfel contribuie la obiectificarea sexuala a femeilor si la cresterea violentei asupra acestora. Faptul ca acest lucru nu se intampla numai la tinerete ar fi tot un semn de conformism patriarhal.
Patriarhatul are multe curente, se pare, iar cel din Galaad, ca si cel din Romania Ceausista si din Iran reduc femeile la munca si nastere, sex fara seductie si placere.  De unde vin pericolele? Manifestatiile feministe din ultimii ani fac din ce in ce mai mult apel la  The Handmaid's Tale. Femei imbracate ca in film (mai sexy oricum decat in societatile islamiste), protesteaza adesea contra restrictionarii dreptului la avort. Sa speram doar ca Republica Islamica Iran cu executiile ei, cel putin candva publice, ca si Romania lui Ceausescu, va deveni de domeniul istoriei curand, iar un nou Galaad tine doar de domeniul fictiunii.

https://www.google.com/search?q=povestea+cameristei&rlz=1C1CHBD_roRO869RO869&sxsrf=ALeKk00rW3Ycq_6hXcYHE-co0n3x88TF-w:1582215199011&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=QyYIreycsnUUYM%253A%252CmiZQZh7Z7rY7LM%252C%252Fm%252F015zpq&vet=1&usg=AI4_-kTy3AnE8XZIXB7Zt_Q9yhf42P5dVA&sa=X&ved=2ahUKEwiHtJT3wuDnAhXkoosKHSxtCoAQ_B0wCnoECAcQAw#imgrc=QyYIreycsnUUYM:

Continue Reading