Sindromul Stockholm

 De câte ori am auzit vorbindu-se de ”sindromul Stockholm”? Mai ales când e vorba de femei, care, chipurile, stau cu agresorii din cauza misteriosului ”sindrom Stockholm”...Ele ajung să se atașeze de agresori. Adică, ce mai, stau cu agresorii pentru că le place! Nu pentru că n-au nimic. Absolut nimic, nici material, nici afectiv în lumea exterioară. Pentru că nu au puterea de a pleca, de a părăsi casa, puținele lor lucruri, amintiri, tot ce le-a oferit viața lor precară în patriarhat, un pic de recompensă de care să se agațe. Domniile lor psihologii nu înțeleg lucrul banal și esențial că orice decizie și schimbare necesită un efort mental pe care o persoană distrusă psihic nu îl poate face. 

Și dacă ăsta ar fi singurul motiv! În primul rând societatea nu le oferă acestor femei alternative. Există mărturii ale unora dintre aceste femei care au găsit în cele din urmă puterea de a-și părăsi agresorii. Ce au găsit de la societate, așa-zisul sprijin, le-a făcut pentru moment să regrete decizia. Povestea unei femei musulmane din Franța  (țară care se laudă că oferă mai multă grijă femeilor decât altele) arată cam cum stau lucrurile. În ”Sub niqabul meu” de Zeina cu Djenane Kareh Tager, această femeie descrie hărțuirea și lipsa de empatie a celor de la asigurări sociale, dar și mizeria materială în care a fost azvârlită prin actul ei de curaj. Dar e mai ușor să psihologizezi, practic să pornifici creierul unei femei, decât să recunoști realitatea oribilă. Da, ce să faci, așa le place femeilor să fie supuse, bătute, de ajung și să se atașeze de agresor! De fatp asta e pornificarea maximă a femeilor, să ajungi să pretinzi că abuzurile din filmele porno sunt ceva recompensant pentru femei. Recunosc că ar fi trebuit să acord mai multă atenție memoriilor femeilor musulmane din Europa și nu numai. Ele cunosc poate cel mai bine mecanismele patriarhatului, cum bine se vede la Ayaan Hirsi Ali.

În filmul ”Stockholm” (1918), după un fapt real petrecut în 1973, un bandit, Lars Nystrom (Ethan Hawke) încearcă să dea o spargere la o bancă din orașul cu pricina. Ceea ce e ciudat e că angajații pactizează cu el, mai mult, una dintre angajate, jucată de Noomi Rapace, se apropie și în alt fel de el, chiar ajunge să aibă atât de multă încredere încât se lasă împușcată, neînțelegând riscul, pe care din păcate nici agresorul nu-l înțelege. De fapt e înșelată de incompetență, nu de imoralitate. Totul se termină până la urmă cu bine, dacă nu iei în seamă psihopatia autorităților, filmul o dă pe comedie. 

Nu știm cât de apropiate au fost lucrurile cu faptele reale, dar acțiunea filmului te face  să râzi dacă te gândești la ce aberații spun psihilogii despre ”sindromul Stockholm”, inspirat de această întâmplare. Pentru că psihologii s-au obișnuit ca oamenii să gândească superficial, să nu caute cauza adâncă a lucrurilor, să nu simtă solidaritate, revoltă, să nu facă alianțe, să nu caute complici. Și în anii 70 oamenii nu ajunseseră atât de atomizați ca acum, nici atât de lipsiți de cauze și de materialiști. 

Când banditul jucat de Ethan Hawke, ajunge în bancă, oamenii se aliază cu el pentru că se identifică cu el. Cauza lui e una cât se poate de nobilă, adică vrea eliberarea unui prieten din închisoare. Nu e un profesionist, nu e feroce, ci doar un om care are o problemă și prin gestul lui disperat le cere ajutorul. Ei se aliază imediat cu el. Mai ales că, așa cum avem să vedem, politicienii și slugile lor, polițiștii, sunt mult mai răi și mai imorali decât el. Lor chiar nu le pasă de oameni, de ostatici. Șeful poliției identifică imediat autorul atacului printr-un hoț care s-a dus să le ia medicamentele victimelor lui. Și asta îl face să-l umilească, râde de incompetența lui. Da, el e mult mai competent și mai feroce decât infractorul, pentru că șeful poliției e cel care ajunge să gazeze banca, având bănuiala că angajata care e împușcată nu e moartă. Jocul ierarhiilor masculine pe violență și capacitatea de a înșela e foarte interesant.

De ce contabila respectivă ajunge să aibă și o aventură cu agresorul? Nu pentru că voia să fie  jefuită, că avea fantezie cu a fi ostatică, ci pentru că avea un soț plicticos care nu era în stare să le gătească copiilor în timp ce ea era sechestrată. Pentru că a găsi un bărbat cu simțire, cu cauză, fie ea cât de banală și chiar ciudată, unul care e gata să riște pentru un prieten, să facă și altceva decât să se uite la fotbal, e al naiba de sexy în lumea asta. Și în anii 70, când sexualitatea era mai liberă, era și mai evident.

Filmul te face să te întrebi, dacă nu ai făcut-o încă din copilărie,  cine e până la urmă mai periculos, un bandit care jefuiește bănci sau cei care trebuie să ne apere, chipurile, de bandiți? Sindromul ar trebui să se numească ”Stockholm” referitor nu la pactizarea cu agresorul, ci la modul de gândire și simțire liberal, al unor oameni dintr-o societate bună, care încearcă să înțeleagă alți oameni, să-i ajute, chiar dacă e un inconvenient pentru ei. Depinde pâna le ce nivel... Poate că atunci, dar mai ales acum, trebui să fii în Suedia ca să găsești asemenea reacții, dar oamenii au făcut asta întotdeauna. Pe asta s-a bazat existența haiducilor de peste tot, pe asta se bazează existența grupurilor de guerillă. Poate că nu se ajunge atât de departe, deși a ajutat un luptător din munți pe timpul comuniștilor era mult mai periculos decât ce puteai păți de la un jefuitor de bănci din Suedia în anii 70. 

Sindromul Stockholm ar trebui să se bazeze pe ideea de a asculta pe cineva, de a te identifica cu acea persoană precum cu personajul unui film. E ceva normal, care nu are legătură cu atașamentul față de opresor, mai ales când e vorba de femei în patriarhat. 

Stockholm (2018 film) - Wikipedia

Sub niqabul meu - Zeina , Djenane Kareh Tager - elefant.ro

Maritata cu forta - Leila, Marie-Therese Cuny - elefant.ro

Continue Reading

Normal Life

Cum a trecut ceva timp de când am încercat să valorific acest proiect (7000 de ani/Critici feministe), considerându-l de luni de zile gata, m-am gândit ce i-ar mai trebui ca să-i dau drumul definitiv. Și amintirea acestui film (Normal Life, 1996, în regia lui John Mc Naughton) mi-a adus un răspuns. Proiectul nu ar fi fost complet fără această capodoperă (cum au numit-o și alții). Dar ei s-au referit la actorie, regie, dar și la subiectul filmului, adică aspectele economice descrise și  radiografia criminalității. Nu am găsit, nu garantez că nu sunt, dar eu nu am găsit, referiri la relația de cuplu descrisă în acest film.  

Că e cel mai bun film al actorilor Ashley Judd și Luke Perry asta e ceva recunoscut de critici. Ashley Judd parcă nu e ea. Când mi-am amintit de actrița din acest film, pe care l-am vâzut de două ori, nu m-aș fi gândit că e Ashley Judd. Și Luke Perry e de nerecunoscut. Câte compromisuri sunt și în domeniul ăsta și ce potențial pot avea unii actori! 

Ce e cel mai interesant despre acest film e că e inspirat de o poveste reală, a unui cuplu, Jill și Jeffrey Erikson, care jefuiau bănci. Scenariul excelent e scris tot de un cuplu, Peg Haller și Bob Schneider. Ca și în film, femeia se sinucide înainte de a cădea în mâinile poliției. De fapt multe scene au fost filmate în locațiile în care de fapt au avut loc, inclusiv aceasta. 

Dar filmul prezintă ceva mai mult decât problemele economice ale clasei de mijloc. Și mai mult decât ”o descriere a patologiei criminale”. În film e vorba de o mare pasiune. Pam, o tânără dulce (Ashley Judd blondă, de nerecunoscut) întâlnește un polițist, Chris. Deși e instabilă afectiv, foarte sensibilă, dorinică de atenție și de senzații tari, deci toate calitățile necesare ca să pună pe fugă un bărbat pe treaba lui, reușește să-i sucească mințile iremediabil, cum se spune. Ea se poartă aiurea și nepoliticos cu familia lui. Îi ignoră și se izolează găsind de cuviință că a face roata pe gazon e mai relaxant. Apoi la cel mai mic gest de ignorare sau lipsă de atenție, ca și de critică, ea are reacții pe care bărbații ”normali” le-ar numi ”exagerate”. Nu spupun de ce. Într-o zi el vine de la serviciu și o găsește adormită, pastilată și într-o baltă de sânge după o tentativă de sinucidere. Dar chiar dacă de moment are reacții nervoase, până la urmă el îi acceptă toate fanteziile și încearcă să-i împlinească toate dorințele. Din ce în ce mai nebunești. 

Pentru ea viața e plicticoasă și lipsită de sens. E fascinată de astronomie, de unde poate sentimentul meschinătății vieții umane într-un univers infinit. De aceea caută mereu senzații tari. După ce soțul ei, Chris, își pierde slujba, încep să jefuiască bănci, ceea ce ei îi oferă mai mult decât menținerea standardului de viață. Îi oferă...viață prin participarea la aceste jafuri. Când el consideră că au acumulat destul, și vrea ”să se retragă”, ea îl părăsește. El nu rezistă, și la insistența ei, își continuă aventurile foarte periculoase. Sigur că până la urmă sunt prinși. Pam se sinucide, ca și Jill Erikson, înainte de a fi arestată. Consideră că timpul care i-a rămas e suficient de lung pentru o...novă. Viața ei tumultoasă se încheie cu sens. 

Pam arată tragedia vieții. Trăim pentru fericire, pentru senzații care ne fac să simțim că trăim, fie că sunt sau nu nocive pe termen lung. Nu trăim ca să ne facem datoria, să fim și noi pe aici. Sigur, poate dacă și-ar fi ales o altă cauză mai înaltă (după ce criterii?)...lucrurile ar fi stat altfel. Dar numai patriarhatul, faptul că oamenii sunt sclavi, ne face poate să vedem altceva în viață, să ne bucurăm că am bifat încă o împlinire a unui mimetism social impus, Pam vrera să trăiască. Cu adevărat. Și această femeie care pare definiția vulnerabilității poate fi definiția libertății. Poate tocmai pentru că e vulnerabilă nu poate îndura constrângerile, pentru care e nevoie de multă forță și energie. Trebuie să fii Prometeu sau Sisif, adică un titan, ca să o iei cu suferința în fiecare zi ca să-ți atingi scopul filosofic. Ea nu e așa, deși are filosofia ei. Dar puține mijloace. 

Și în lumea asta ea nu admite un bărbat lângă ea decât dacă face ceea ce vrea ea. Nu pare să fie impresionată de pasiunea lui, nici nu o caută, nici nu încearcă să o păstreze. El pur și simplu tebuie să îi facă pe plac, ca în legenda vrăjitoarei și a cavalerului din Evul mediu, care o întreabă ce vor femeile. Asta vor. Și asta ar trebui să caute orice femeie într-o relație. În momentul în care o femeie e impresionată de pasiunea unui bărbat și încearcă ea s-o păstreze cu vreun efort sau vreo strategie, liberatea ei dispare. Prețuim pasiunea unui bărbat pentru că asta oferă: șansa de a face ce vrem noi. Sigur, e și puterea afectivă asupra unei alte persoane. Dar ce să faci cu puterea? 

E Pam o feministă? Nici măcar. E o femeie pură, care nu poate trăi decât așa. Cunosc femei care se comportă în felul ei. Marea lor sensibilitate le face să pară capricioase și manipulatoare, dar nu sunt. Pur și simplu, a fi decente din punct de vedere al patriarhatului e ceva imposibil pentru ele, pentru că nu au suficientă forță mentală pentru asta.  Și nici nu găsesc poate, cum făcea Pam, un scop în viață din faptul de a supraviețui pur și simplu. Chiar dacă aceste femei există, norocul de a întâlni un bărbat care să fie impresionat de farmecul lor, și în măsura potrivită, e rar. Poate Marilyn Monroe era așa, dar norocul ei se cunoaște. 

Pam a fost descrisă ca manipulatoare și ca un catalizator al crimei, un fel de Eva care îl atrage pe Adam în păcat. Asta e viziunea patriarhală asupra femeilor, care, dacă se caută pe ele însele sau pur și simplu fac ce simt sau doar exprimă. sunt catalogate ca egoiste. Pentru că rolul lor în patriarhat e să servească, nu să caute fericirea sau împlinirea personală. Există tomuri de otravă psihologică creată pentru a ține femeile în lesă. Pe ele și sentimentele lor. Pe de altă parte, nu știm cum au fost lucrurile în realitate, care era relația între Jill și Jeffrey Erikson. Poate un sâmbure de misoginism și de psihologizare ieftină a fost în acest scenariu. Dar jocul actorilor și regia l-au salvat. Pentru că există astel de femei în realitate, și pentru că sentimentele exprimate de Pam sunt ceva ce orice femeie care scoate capul un pic de sub jugul patriarhal a simțit. 

Dacă știu povești de genul ăsta în realitate? Poate istoria consemnează câteva. Dar eu am auzit de ceva similar, de un bărbat care a intrat în pușcărie pentru a satisface extravaganțele soției. Nu era polițist, ci inginer. Și era comunism, și ce pușcărie era atunci! Soția era irațională, extravagantă, nonconformistă. Ceva fermecător pentru unii. Foarte puțini. Dar ceea e contează cu adevărat e că femeile, dacă sunt libere, au dreptul să își rezerve pe cine să primească în viața lor. Și poate singurii bărbați care merită asta sunt cei care le fac pe plac, preferabil din pasiune. A te cupla pur și simplu e doar ceva patriarhal. 

Normal Life - Wikipedia

Continue Reading

George Sand

Scriitoarele femininiste din trecut trebuie recuperate. Și una dintre primele scriitoare feministe despre care afli, cel puțin în cultura noastră, este George Sand (1804-1876), pe numele adevărat Aurore Dupin (de fapt Amantine Lucile Aurore Dupin ). George Sand era nobilă după tată. Nu și după mamă, ceea ce a bunica ei nobilă nu a iertat niciodată. Părinții ei ar fi părut cât se poate de normali azi...Fiecare avea câte un copil nelegitim din relațiile anterioare. Autobiografia ei, din care am citit încă din liceu destul, e foarte interesantă în ce privește epoca respectivă. Dar e, din ce îmi aduc eu aminte, extrem de cuminte. George Sand nu vorbește prea mult de relațiile ei, și mai ales bisexualitatea ei nu transpare din această autobiografie. Dar vorbește de o mulțime de alte lucuri, cât se poate de interesante acum. Acestea ar fi industria în ascensiune sau revolta din 1830, când, înainte ca luptele să înceapă, ea era singura femeie de pe stradă. Curând victimele căzute pe baricade aveau să umplă morgile. 

De asemenea, explică și cum era cu hainele bărbătești pe care le purta apoi, și pentru care era celebră. Mama și mătușa ei, care nu erau feministe și, cel mai probabil, nici bisexuale, obișnuiau să se deghizeze din motive...economice. Hainele femeilor erau foarte scumpe și foarte perisabile, iar ca femeie nu puteai să ieși oricum din casă (problema lui Caitlyn Jenner). Pentru bărbați nu erau atâtea probleme....Așa că acest tip de deghizare, care acum are atâtea conotații era pur și simplu comod. 

Aceste discuții există și acum. Dar acum există și o mișcare de rezistență  feministă radicală care respinge rolul de gen feminin, împreună cu hainele femeiești, machiajul și restul. Lesbienele butch au părul scurt, cu frizuri considerate masculin, și se îmbracă chiar și în costume de bărbați cu cravată. Nu știu cât de comodă poate fi o cravată, dar îmi amintesc că în copilărie vara îmi era milă de bărbați că poartă pantaloni lungi, în loc de rochii vaporoase și fuste scurte. Era pe timpul când bermudele nu erau foarte comune înafara stațiunilor de la mare. Dar ceea ce știam eu în copilărie era deja consecința feminismului. O altă franțuzoaică, Gabrielle Chanel, a eliberat femeile de moda de-a dreptul opresivă cu corsete și rochii lungi și foarte largi, în care te împiedicai la propriu.  Și chiar a făcut treabă bună, aș spune. 

Dar discuția și atitudinea despre haine e una actuală pe care o poartă George Sand în autobiografie, dar nu am întâlnit-o și în cărți. Cel puțin deocamdată, în cărțile pe care le-am citit deja. Iar dscuțiile pe care le poartă, referitor la alte probleme feministe, mi se par destul de timide. În ”Indiana” critică instituția mai mult decât opresivă a căsătoriei. Dar în prefața la prima ediție, ea se apără destul de mult, se dezvinovățește, pare să tempereze ideile.  Apoi, după publicarea cărții, în deceniile următoare, în societate apar critici mult mai dure și mai vocale decât cele pe care le emite ea în acest roman. În ”Indiana ” e vorba de o tânără femeie, foarte sensibilă, care e obligată să se mărite cu un bătrân abuziv, cu care se poartă dur și distant, dar suportă toate toanele amantului extrem de superficial și egoist, genul bine cunoscut de playboy de care nici epoca noastră nu duce lipsă. Dar lucrurile se explică destul de simplu. Căsătoria e obligație, relația romantică e alegere. 

Critici aduse căsătoriei, mai ales cum era în acea epocă, în care femeile pur și simplu erau vândute unor bărbați cu avere și/sau rang, fără  ca dorințele lor să conteze, apar la modul foarte transparent, uneori exprimate pur și simplu prin vocea unor personaje...chiar masculine, ca în ”Valentine”. Căsătoria e un contract pentru avere și poziție socială. O femeie care își pierde averea și titlul, își pierde valoarea pe piață, oricând de tânără, educată sau frumoasă ar fi. Uneori asta e un avantaj, mai ales când amantul e de condiție inferioară. 

În perioada romantică, vorbind de relații romantice, George Sand descrie eșecuri, adesea răsunătoare, mai ales când e vorba de femei. Ele nu prea își găsesc fericirea în viața personală, în primul rând din cauza patriarhatului, care uneori e internalizat prin influența îngrozitoare a religiei, ca în ”Valentine”. Iarăși ce e șocant, având în vedere viața pe care a dus-o George Sand, cu relații libere, din care au rezulat și copii, dar și relații homosexuale, personajele ei, cu mici excepții, sunt foarte caste. Amanții doar se întâlnesc și își fac declarații foarte adesea. Și totuși, există și excepții, femei care se abandonează pasiunii și au copii nelitimi, ceea ce atrage oprobiul public, mai ales dacă ele sunt nobile. Dar există astfel de femei care au curajul, puterea, dar și generozitatea să-și urmeze sentimentele, spre deosebire de cele prea preocupate de sufletul lor nemuritor pentru a ceda pasiunilor pentru care riscă damnarea eternă. E memorabil cum o astfel de femeie îi cere soțului, pentru care nu avea niciun sentimente, și care tocmai o jefuise de avere și era pe punctul de plecare pentru totdeauna, după ce își făcuse interesul, s-o salveze de această pasiune distructivă. Mințile femeilor erau de-a dreptul parazitate de idei patriarhale asemenea șoriceilor cu creierele afectate de paraziți (Toxoplasma) care se duc singuri în gura pisicilor. 

Dacă în secolul al XIX-lea era religia, care încă mai avea acest efect (și mai are și acum), acum sunt alte idei la fel de toxice, cum ar fi psihologia și psihologia evoluționistă, dar noul stil de parenting. Unele femei bogate, de rang, care ar fi avut toate motivele să fie libere și fericite, își distrugeau viețile cu religia. Dar să sperîm că acele povești erau rare, și că de obicei aceste femei se bucurau de viață, Numai că atunci, ca și acum, nu erau campanii de deparazitare a creierului feminin de idei patriarhale nocive, iar femeile trebuia să ajungă ele individual sau în grupuri restrânse, la aceste adevăruri. Nu spunea, cum nu spune nimeni, femeilor, la nivel public și legal: lasă ideile patriarhale, trăiește-ți viața! 

În rest, George Sand scrie bine, are foarte multe idei filosofice, printre care se întrezăresc cele ale lui Jung și Freud (de exemplu în ”Lelia”), unde descrie simptome de depresie și de traumă. Sigur, printre nobili, oameni cu timp liber, care își permit să facă introspecții. Sigur că rolul ei în literatură nu e cel care pe care îl merită. Dar asta e, era patriarhat, cum din nefericire, e și acum. 

Continue Reading