Sex, homosexualitate și chiar transsexualitate la Mateiu Caragiale

 

Mateiu Caragiale (1885-1936), fiul lui Ion Luca cu o muncitoare din Regie, Maria Constantinescu, nu seamănă deloc cu tatăl lui la stil, dar nici la subiectele abordate. Nu are nicio treabă cu ironia tatălui, cu zeflemeaua atât de actuală acum. Nici personajele lui nu par a fi de acum, nu ți le poți imagina apărând la știri, din contră, par a fi desprinse din cu totul altă lume. Poate pentru că era atât de pasionat de heraldică și genealogie, Mateiu reușește să readucă la viață lumi dispărute.

Și asta te face să vezi în ”Craii de Curtea Veche”, o lume plină de farmec, a cărei dispariție o deplângi. Cum a fost Bucureștiul înainte de a fi numit Micul Paris? Cum a fost înainte de apariția atâtor clădiri care te fac să te simți într-adevăr acasă la Paris? Numai că la Paris există încă străzi cu case din secolul al XVIII-lea, pe care te poți plimba în voie. La noi, doar Hanul lui Manuc, pe care Mateiu Caragiale îl evocă în acest roman, e mărturie importantă a acelor timpuri. Dar înainte de lumea parvenită și snoabă a tatălui a fost lumea fiului, cu mărturii ale dominației Imperiului Otoman, ale războaielor ruso-turce (nu că ceea ce noi numim Războiul de Independență ar fi fost altceva din punctul de vedere al celor două imperii), ale marilor proprietari de terenuri, negustorilor cosmopoliți, o lume decadentă, exotică, cu farmec ușor oriental, dar plină de pasiuni și destul de lipsită de prejudecăți. Acțiunea romanului e la finele secolului al XIX-lea, dar faptele și locurile la care se face referire sunt mai vechi.

Acțiunea romanului se învârte în jurul vieții de noapte și a distracțiilor a trei prieteni, cu personalități foarte conturate. Unul, Pașadia, e misterios, tăcut, de vârstă mijlocie, intelectual... Scrie o carte cu un subiect social, dar care nu vrea să-i supraviețuiască. În momentul în care va muri, o mână credincioasă o va arde. Altul, Pantazi, pare boem, ceva mai tânăr, vrea doar să-și vândă moșia și să se întoarcă în străinătate. Între timp, va explora toate senzațiile posibile în compania prietenilor lui. Ultimul, cel care povestește la persoana I, e un fel de martor al tuturor acestor întâmplări. Și da, multe se pot întâmpla când vrei doar să te distrezi și să vizitezi localuri și oameni, s-o ții din chef în chef, cum se spune, în orice loc îți trece prin minte.

O femeie în vârstă, săracă și cu mintea rătăcită nu vede cu ochi buni peregrinările lor. Numai că bătrâna care acum spală morții fusese cândva o femeie mondenă foarte frumoasă, pentru care făcuse pasiune un prinț rus, venit cu ocazia numeroaselor războaie ruso-turce în București. Era clar că după război avea să se căsătorească și să plece în Rusia. Numai că iubitul ei moare în război, iar ea înnebunește. Pena Corcodușa, cum i se spunea acum, îi îmjură numindu-i ”craii de Curtea Veche”, după o bandă de infractori bețivi și decadenți din trecut, care colindau Bucureștiul. Lor li se pare haios și își văd de ale lor. Și câte poți vedea! Câte drame, câte pasiuni, câte îmtorsături de situație! Cine spune că viața de cafenea nu e interesantă, e doar o pierdere de timp!

Totuși, mai apare un personaj important, un fel de ghid care e admis și el la chefuri, dar pe care intelectualul Pașadia îl disprețuiește profund, Părgu. E un fel de pește și mic infractor, foarte adaptabil și cu talente sociale. Deși cultura, educația îi lipsesc, el are ceva ambiții politice, pe care la final le fructifică. Da, din punctul ăsta de vedere, ”Craii..” e actual. Dar cam atât... Peștele protejează tinere pe care le inițiază în meserie, dar fantezia lui e cu femei gravide sau cu defecte fizice. Apare în compania unei femei gravidă în luna a IX-a, despre care se temea apoi ”să nu fete” pe el. Perversitatea e bine reprezentată în roman. Și nu doar peștele suferă de ea. Toți au câte puțin.

Boemul nu pare interesant de femei, a rămas credincios pasiunii pentru o tânără poloneză, săracă, cu care voia să se căsătorească, în ciuda diferențelor de clasă socială. Cum să nu te gândești la Bucureștiul cosmopolit, de pe timpul când România era țară de imigrație! Numai că ea nu manifesta vreo dorință pentru el, dincolo de politețe, dată de dorința de a ieși din sărăcie, nu exprima nimic. El nu a observat, doar dovada că blonda suavă avea un amant i-a schimbat hotărârea și l-a făcut să părăsească țara. Acea blondă a rămas pentru totdeauna fetișul lui. Dar Mateiu Caragiale ne arată, prin talentul lui extraordinar, ce însemna cu adevărat acea pasiune, cât de ”profundă” era.
În nesfârșitul șir de vizite, el cunoaște o liceeană care semăna cu frumoasa poloneză, la fel de blondă și diafană. Deși fata dorea să-și termine liceul și să dea bacalaureatul, el decide să se căsătorească cu ea. Nu conta că el avea cu vreo doua-trei decenii mai mult decât fata, familia ei e de acord. Atunci, martorul aventurilor, cel care povestește la persoana I, care era prieten cu mai multe personaje feminine din roman, își spune că numai la porțile Orientului o femeie poate fi vândută așa. Ce face acea familie pentru bani, deși tatăl era ofițer, e cel puțin scandalos. Fata ia meditații de la prietenul povestitor pentru bacalaureatul la care ținea foarte mult, deși prietenul ei, când ea îl roagă să-i dea un prognostic în ce privește succesul, declară că cel mai probabil va fi măritată înainte de terminarea cursurilor și plecată din țară înainte de examen. Toată strădania ei pentru bacalaureat părea inutilă. Numai că lucrurile nu se întâmplă așa. Logodnicul îi face cadou un aparat foto, cu care ea vrea sa fotografieze o fetiță îmbrăcată caraghios. Fetița tocmai avusese scarlatină, o molipsește pe tânără, care nu supraviețuiește bolii, deși părea să aibă o formă ușoară. Lumea dinainte de descoperirea antibioticelor! Ce e interesant e că logodnicul nu vrea să participe la înmormântarea somptuoasă pe care o organizează prietenul lui (și al fetei). Acest refuz e pus pe seama durerii. Numai că după înmormântare, povestitorul îl găsește liniștit mâncând într-un birt, abordând cu totul alte subiecte. O dovadă a superficialității sentimentelor. Fata nu exista, era doar un fetiș, o imagine obsedantă, din povești, dar nu o femeie vie. O femeie vie nu poate fi sexy, ar spune Andrea Dworkin.

Dar mai sunt și alte personaje exotice, pline de vise și de perversități!

Blonda studioasă are o soră cu o personalitate foare diferită, al cărui deziderat era să se mărite cu un bogătaș, nu contează vârsta. De aceea prietenul mai în vârstă al amicului surorii ei (și al ei), intelectualul Pașadia, i se pare o partidă bună. După ce se dezbracă subit în fața povestitorului amuțit de surpriză, îl întreabă dacă o găsește bine. Apoi se îmbracă elegant și se plimbă cu el pe bulevard încercând să atragă privirile altora, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea are relații sexuale cu bărbați, după cum se spune, deși pare-se că din cauza unei probleme anatomice, e nevoită să practice sexul anal. Dar asta nu contează, o face interesantă. Sexul cu bărbații e însă în alte scopuri, în primul rând pentru ascensiunea economică și socială. Pentru sufletul ei cheltuiește mulți bani pe relația cu o evreică, Rașelica, măritată a treia oară cu un bărbat bolnav de tuberculoză în stadiu terminal. Când Rașelica își ridică fusta cu dezinvoltură la restaurant, arătându-și pulpa, ceea ce pe timpul acela era un gest foarte îndrăzneț, povestitorul, aflat la o altă masă cu prietenii lui, e plin de admirație față de ea și de neamul ei atât de demn și de mândru. Rașelica, după ce rămâne văduvă și a treia oară, devine martora morții unui alt bărbat, Pașadia, care se prăbușește după o partidă de sex cu ea. Calmă, ea cheamă poliția ca să constate decesul. Mâna credincioasă își face datoria, povestitorul venit la casa lui vede un fum unduindu-se pe acoperiș. O lume fără viagra, dar și fără medicamente de inimă! În ce pericol erau atunci amorezii de vârstă mijlocie!

Și totuși, Mateiu Caragiale, înafară de pasiuni nebune consumate fără perdea, contrar tuturor moravurilor, lesbianism, fantezii sexuale murdare, fetișism, punerea femeilor tinere la mezat, prostituție, mai vorbește despre ceva, chiar dacă nu în ”Craii”: transsexualitate. În ”Remember”, Mateiu Caragiale evocă Berlinul așa cum noi nu l-am văzut niciodată, așa cum nu va mai fi niciodată după bombardamentele din al II-lea război mondial. În Berlinul strălucitor, decadent, unde puteai găsi orice fel de ciudățenii exotice, dar și tot felul de oameni sofisticați și interesanți, cu tabieturi incredibile, apare un tânăr nobil englez, foarte elegant, care își petrecea zilele cu prietenii prin localuri, iar noaptea putea fi văzut plimbându-se îmbrăcat în femeie prin Tiergarten. Moartea lui suspectă și subită, al cărei mister nu ne e dezvăluit și pe care nici măcar prietenul lui, iarăși povestitorul la persoana I, nu vrea să-l știe, pare a fi pusă pe seama sexualității lui neobișnuite. El dispare într-o noapte când urma să se întâlnească cu acesta. Lasă să se înțeleagă că era ucis de vreun amant gelos. Dar doar atât...

Mateiu Caragiale e ceva diferit în cultura românească. Felul cum descrie el sexualitatea umană, distant, fără preconcepții și falsă pudoare, dar și fără a produce greață, cu demnitate, e ceva special. Mateiu și-a dorit să fie moșier, își căuta origini nobile. El și-a împlinit visul de a trăi la moșie prin căsătoria cu Marica Sion, cu 25 ani mai în vârstă, proprietara unei moșii în localitatea care acum se numește Fundulea (Sion). Mateiu Caragiale a rămas un fel de nobil al literaturii române.

Continue Reading

Marylin Mansen și abuzul heterosexual

A abuzat-o Marylin Manson pe Evan Rachel Wood? Wood, interpreta din Westworld, pretinde că Manson, cu care a început o relație la 19, pe când el avea 38, și cu care a fost pentru scurt timp logodită în 2010, înainte de a se despărți, a abuzat-o fizic și mental. A forțat-o să fie submisivă. Tot ea spune că el ar fi început să se apropie de ea pe când era adolescentă. Și era încă la 19 ani. Sigur că Manson, pe numele adevărat Brian Warner, neagă toate astea. El declară că relațiile lui au fost consensuale, cu persoane similare mental. Dar oare așa să fie? Nu știm ce a fost între ei, poate unii martori au văzut mai mult, pot da amănunte. Dar prin ceea ce vedem, pare ceva care să indice abuzul?

În primul rând, ce e abuzul? În cazul ăsta e când femeia e obligată să facă ceva sau i se face ceva contra voinței ei. Pentru evitarea abuzului, trebuia ca persoana în cauză să-și dea consimțământul și să fie în deplinătatea facultăților mintale. Adică persoanele minore, dar și cele cu dizabilități psihice fie și temporare (o criză de phihoză sau consum de substanțe psihotrope) nu pot să își dea consimțământul conștient.

Dar ce nu precizează încă #metoo, campanie căreia Wood i s-a alăturat, e că în patriarhat abuzul asupra femeilor e acceptat. Mișcarea feministă a mai conștientizat unele abuzuri, cum ar fi violența domestică sau hărțuirea sexuală, violul marital, dar lucrurile sunt încă foarte foarte la început. În patriarhat femeile sunt născute, crescute pentru a fi abuzate. Căsătoria nu era și nu este încă altceva în multe părți ale lumii, în societăți tradiționale patriarhale, decât un abuz, un viol legal. Femeile sunt date în căsătorie, vândute cel mai adesea la propriu, unor bărbați pe care adesea nu i-au văzut niciodată. Asta când nu sunt verii lor primari...

Chiar când femeile, datorită mișcării feministe, unor legi mai liberale, sunt un pic mai protejate, au o oarecare autonomie, lucrurile nu se schimbă esențial. Heterosexualitatea e abuz, când reduci toată treaba. Și în Occident, femeile pleacă de acasă ca sa scape de abuz, și cad în capcana altui abuz. Asta se pare că a făcut și femeia asta. Abuzul femeilor începe în familie, cum multe mărturii ale femeilor crescute în familii tradiționale patriarhale (musulmane), chiar dacă locuiau în Occident, arată. În patriarhat, femeile nu au nicio valoare prin ele însele, societatea le dă de înțeles de mici că nu au altă valoare decât sexuală și reproductivă. Cu asta speră să dea lovitura. Diferența dintre societățile occidentale și cele musulmane e că femeile occidentale au adesea autonomia de a se vinde singure, de a investi singure în atractivitatea lor, de a explora singure după clienți. Sigur, vorbim de o anumită categorie de femei, cu un anumit nivel de educație și o anumită mentalitate. Dar sunt foarte multe, majoritatea. Feminismul aparține de fapt unor elite intelectuale, chiar dacă social femeile respective nu provin din clase privilegiate economic și social.

I s-a reproșat lui Wood că de ce nu a spus mai demult, de ce când l-a cunoscut pe Manson declara altceva, anume că a găsit pe cineva care să nu o judece, cu care să se exprime liber. Ceea ce oamenii nu înțeleg și nu au cum să conștientizeze e cât de puține opțiuni au femeile în patriarhat, că ele au cel mai adesea de ales între două abuzuri. Dacă ea declara că găsise pe cineva care să o lase să se exprime liber și să nu o judece, înseamnă că nu beneficiase de aceste privilegii. Și chiar dacă găsise în cineva aceste calități, ea nu trebuia să aibă o relație romantică și sexuală cu acea persoană. Putea avea o relație artistică și/sau de prietenie. A fi nevoită să sexualizezi bunăvoința, libertatea, e un abuz al societății asupra femeilor. O faci ca urmare a unui abuz. Tot ea declara atunci că nu mai vrea să trăiască pentru alții? Cine erau acei alții? Familia, școala, toți cei care supraveghează comportamentul femeilor, care le judecă. Manson era pașaportul ei spre ieșirea din acel abuz.

Și dacă ar fi numai diferența de vârstă arată abuz. Nu înțeleg de ce nonconformiștii cu fețe vopsite ca Manson nu caută femei la fel de nonconformiste, la fel de vopsite, cel puțin ca Lady Gaga, eventual mai în vârstă decât ei. Genul ăsta de exprimare e pentru ei, femeile sunt obiecte sexuale. Ele trebuie să fie tinere și neștiutoare, adică submisive. Submisivitatea e ceea ce îi reproșează acum Wood lui Manson. Nu e de discutat despre atractivitatea sexuală a lui Manson. Se vede cu ochiul liber. Clar că nu arată ca visul unei fete de 19 ani.

Dar dacă nu ne punem problema ca femeile să își dorească sex pentru ele însele, de plăcere, nu vedem abuz. Din punctul ăsta de vedere, cel mai adesea heterosexualitatea e un abuz. Majoritatea bărbaților nu au vreo valoare sexuală. De ce totuși se cuplează femeile cu ei? Oare Wood s-ar fi cuplat cu Manson dacă ar fi fost șofer la o firmă de curierat? Sau ar fi avut o aventură cu el? Când o femeie ajunge să dea valențe romantice și să sexualizeze puterea socială, politică, notorietatea unui bărbat, să le asocieze cu sexul masculin, cu ceva ce ea nu are și e greu să aibă, atunci e vorba de abuz. Ideea lui Freud de ”invidie de penis” se referă la legătura dintre putere, libertate, influență socială, asociate cu sexul masculin. Dar femeile, feministele nu vor penis, ci ca ca libertatea, puterea, exprimarea să nu mai fie asociat cu penisul, ci să fie pentru toată lumea. Mai degrabă femeile în patriarhat sacrifică penisul pentru genul masculin, penisul real pentru accesul la cel simbolic, prin intermediul unui bărbat. Femeile în patriarhat sunt obligate să nu fie cu adevărat active sexual, pentru ele însele. Revoluția sexuală a eliberat de fapt bărbații, nu femeile.

Au existat analize feministe mai vechi legată de această problemă. Au existat critici ale lui operei lui Freud legate de posibilitatea unui orgasm vaginal. Unele analize feministe considerau orgasmul vaginal un mit inventat de bărbați pentru bărbați, o manipulare a femeilor astfel îndreptate spre heterosexualitate. Freud minimalizase influența clitorisului în satisfacția sexuală feminină dintr-un impuls de a stăvili forța feminismului. Conform lui Freud, maturizarea sexuală feminină e asociată cu orgasmul vaginal, pe când cel clitoridian e ceva imatur, de copil. Dar analizele feministe ajunseseră la concluzia că sexul vaginal nu poate duce la orgasm, pentru că vaginul nu e plin de receptori pentru plăcere. Acest organ are alt rol, nu cel de a oferi plăcere, rol deținut de clitoris. Astfel, sexul heterosexual, care e doar pentru satisfacția bărbaților, e întotdeauna abuz, adică viol.

Acum și această idee pare un mit, mai ales după ce s-a descifrat, îngrozitor de târziu, structura clitorisului, mult mai complicată, astfel încât să permită orgasmul vaginal. Dar încă multe lesbiene consideră că femeile nu ar alege niciodată bărbații, nu ar vrea niciodată să facă sex cu ei, dacă ar avea de ales. Dacă nu ar exista normele sociale (heteronormativitatea), toate femeile ar fi lesbiene. Nu există niciun motiv pentru ca o femeie să fie heterosexuală, cred ele.

Cea mai interesantă experiență a mea după ce am publicat cartea ”7000 ani” (7000 years of patriarchy...) au fost criticile unor lesbiene separatiste, foste militante din anii 70. Am crezut cp vor primi extrem de bine o carte de analize feministe radicale, dar m-am înșelat. Separatismul a fost o idee importantă în acele timpuri. Ele doreau crearea de comunități exclusiv feminine, unde bărbații să nu aibă ce căuta, pentru că simpla prezență a bărbaților într-o comunitate e ceva nociv pentru femei. E o ocazie pentru ca ele să fie oprimate și exploatate. Având în vedere ce se întâmplă pe grupurile de pe facebook unde sunt și bărbați, cred că e un sâmbure de adevăr. Unul foarte mare chiar. Acolo bărbații monopolizează discuții, discreditează femeile, care oricum se pare că se poartă altlfel în prezența bărbaților, le intimidează, le aduc la tăcere pe cele mai multe dintre ele. Criticile pe care mi le-au adus au fost legate de acceptarea bărbaților în orice fel de grup în care sunt femei, negarea existenței societăților matrilineale, care nu au cum să fie decât tot opresive dacă includ bărbați, precum și descrierea preferințelor sexuale ale femeilor heterosexuale. Cum ar putea o femeie să vrea sex de la orice bărbat, oricât de tânăr și atrăgător ar fi, dacă poate obține de la o femeie? Pentru ele heterosexualitatea e abuz în orice situație, nu doar că relațiile patriarhale sunt abuzive, că ele implică oricum dominarea femeii, nu doar că sexul heterosexual nu ar oferi femeilor plăcere (deși un bărbat poate face foarte bine ce face o lesbiană), ci pentru că bărbații nu au cum să fie atrăgători sexual.

E un punct de vedere foarte interesant, probabil valabil pentru multe femei. Interesant e că și pentru mulți bărbați, care nu cred că există ceva interesant la bărbați, iar sexul între femei e cel mai frumos lucru din lume...

Există heterosexualitate feminină care să nu conducă la abuz? Pot fi femeile heterosexuale în cunoștință de cauză, nu obligate de norme sau din simplu fetiș, că au fost obișnuite așa? Nu ne luăm după studiile despre sexualitate, considerate patriarhale, deci părtinitoare. Singurii care cred în așa ceva par creatorii de reclame la produse de ras sau parfumuri masculine și producătorii de telenovele. Succesul lor pare să le dea dreptate. Probabil există heterosexualitate nonabuziva, dar e ceva rar. De cele mai multe ori, în patriarhat heterosexualitatea e asociată cu un abuz mai mare sau mai mic. Până când femeile nu se vor elibera, îm primul rând mental, să descopere cine sunt, ce doresc, dincolo de ceea ce li se impune, lucrurile nu se vor schimba. Dorințele sexuale ale femeilor, preferințele lor, sunt unele dintre cele mai bine ascunse lucruri din lume. Fiind atât de greu de îndeplinit, sunt extrem de scumpe.

Între timp, alte tinere își trăiesc abuzurile. La fel ca Evan Rachel Wood...

Bibliografie

https://www.thehindu.com/entertainment/movies/marilyn-manson-denies-evan-rachel-woods-abuse-allegations/article33728523.ece

https://cnalifestyle.channelnewsasia.com/trending/evan-rachel-wood-accuses-marilyn-manson-of-abuse-14092570

https://www.insider.com/marilyn-manson-evan-rachel-wood-relationship-timeline-abuse-allegations

https://www.amazon.com/7000-years-patriarchy-Until-radical-dp-1081128402/dp/1081128402/ref=mt_other?_encoding=UTF8&me=&qid=

Continue Reading

Sorin Lavric și scârboșenia literaturii române

 

Cândva am văzut o fotografie în care unii se simțeau ofensați de ideea ca România să fie asimilată cu romii. Făcea parte din campania de schimbare a prescurtării numelui României din Rom în Rou, ce s-a și întâmplat. Pe o parte apăreau Eminescu și alți idoli ai culturii române, pe alta, niște femei rome în costume tradiționale. Ca femeie și feministă, m-am simțit ofensată. Păi da, romii nu mă vor, că nu sunt de-a lor, în plus cultura lor e foarte patriarhală, dar a fi într-o cultură cu femei vizibile e cel mai impotant lucru pentru mine. Măcar ele sunt reprezentate cumva...Numai că aflu cu surprindere, cum am mai spus, că nu toate femeile gândesc așa.

Recentul scandal dintre senatoarea AUR Diana Ivanov-Șoșoacă și conducerea AUR, inclusiv domnul Sorin Lavric, care ar fi ridicat mâna, conform spuselor senatoarei, la ea, a adus în discuție această dihotomie. Diana Ivanov nu e romă, e etnic macedoneancă. Macedoneana e o limbă slavă mutual inteligibilă cu bulgara (cei care nu cunosc limbi slave nu le deosebesc, deși pot deosebi cu ușurință ceha de poloneză, sârbo-croata de de bulgară). Dar unde locuiesc macedonenii, pe unde s-au stabilit în România și trăiesc de secole în simbioza cu românnii e altă discuție. Diana Ivanov se declară patrioată română și o cred. Cum cred patrioții români de origine evreiască din alte țări, obligați de regimul comunist să fugă. România e un concept politic, care are legătură cu etnia română, limba, dar mai ales cu o idee de emancipare națională, de demnitate națională? Cine era mai român decât regina Maria, a cărei limba maternă era engleza? Printre scriitorii celebri, care au creat de fapt limba română, unii nu erau tocmai etnici români. De la Școala Ardeleană (cine a spus că romii nu au creat nimic, nici dacă au fost liberi?) până la Eminescu, Caragiale, Panait Istrati, lista e lungă.

Patriotismul trebuie astfel să conțină ideea de emancipare, de demnitate pentru toți cetățenii, indiferent de grupul etnic, dar și de...sex. Numai așa poate avea valoare.

Partidul AUR e creat în jurul unor idei naționaliste. Cine sunt liderii lui, care s-au folosit de talentele de avocată (reale) ale Dianei Ivanov-Șoșoacă, iar acum o gonesc, chipurile că le strică imaginea prin faptul că e vulgară? Deși spune lucruri reale despre încălcarea unor drepturi civile...Iar vulgaritatea lui Băsescu, adusă la rang de normă, nu a contat....Din contră, a fost de mare succes, și a impus o noă modă în politică.

Există ipoteza că Ivanov a fost înlăturată pentru că AUR voia să se rebranduiască drept un partid naționalist, de-aia liderul Simion s-a dus prin Polonia, să se inspire. Ce îngrozitor, mai ales pentru femeile din România! Polonia e un stat absolut sinistru din punctul de vedere al femeilor. O țară unde femeile nu au dreptul la avort!

Și ce vrem să apăr cu naționalitatea? Ce identitate a culturii românești? Misoginism și scârboșenii. Cine se simțea jenat de Ivanov? Sorin Lavric, un scriitor ale cărui misoginisme au făcut să curgă multă cerneală...feministă. Dar Ivanov e vulgară, el e un intelectual. Se pare că scârboșeniile pe care le scrie Lavric au o valoare literară, artistică. Se spune că arta exprimă sentimente. Iar scârba e un sentiment și ea. Dacă arta îți întoarce stomacul pe dos înseamnă că își atinge scopul.
Sorin Lavric se pare că e dotat în a produce acest sentiment. Iar sentimentul care îl domină pe el e ura și scârba față de orice manifestare feminină, mai ales dacă nu e submisivă. Iar Ivanov tocmai asta are: se manifestă dezinvolt, cu foarte multă putere, logică. E vulgară? Nu știu, dar în patriarhat, femeile au doar două posibilități: să fie îngrozitor de false sau îngrozitor de nesimțite. O admir pentru faptul că reușește să treacă peste nesimțirea unor bărbați care vorbesc peste femei, care aduc femeile la tăcere. Ea poate să vorbească peste ei încă mai bine. Asta e o strategie a femeilor veche de când lumea. Bărbații au violența, forța, femeile au vorba. Un taximetrist îmi spunea că știe femei taximetriste, dar nu sunt vulnerabile, pentru că au gură...Numai faptul de a fi ”doamne” le ia femeilor acest mijloc de apărare normal. L-am auzit pe Gâdea cum îi spunea lui Ivanov că nu îi stă bine unei doamne să facă ce face ea. Dar cum îi stă bine? Să tacă și să înghită? Eventual să lovească pe la spate? Că asta e unica ei posibilitate? Să se prostitueze pentru orice urmă de putere? Probabil, da. În momentul ăla, Gădea trebuia să zboare. Numai că la noi misoginismele nu ridică mari probleme. E plin show bizz-ul de personaje care nu ar mai avea ce căuta în spațiul public. Poate nici în libertate. De la Bănică Jr., bătătorul de neveste, până la violatorul niciodată anchetat Adrian Despot! Și să nu-l uităm pe Chiliman, de asemenea combativ cu partnerele de viață, pe fondul de alcool.

Ceea ce e interesant e viziunea unor femei, care se simt oripilate de Ivanov, dar nu de Lavric, care e un mare intelectual pentru ele. Dacă la ele ”intelectual” înseamnă să pui pe hârtie niște înjurături, păi unii bețivi de țară sunt incomparabil mai intelectuali, au mult mai multă imaginație. Și nu sunt așa scârboși...Ar trebui consemnate niște înjurături de-astea de către feministe și puse alături de scrierile lui Lavric. Să vedem, ce ar fi mai de succes?

Dar Lavric nu ar fi nimic dacă nu ar fi încurajat. O editură numită ”Ideea Europeană” i-a publicat infecția. Corect, Europa e și Polonia, și Ungaria, și Rusia. Nu se precizează despre ce parte a Europei e vorba. Am scris acestei edituri să-mi publice o carte feministă radicală, ca o contrapondere la mizeria lui Lavric. Mie nu mi-au răspuns. Era o ofensă.

Dar cel mai haios e ce scrie o femeie despre deșeul semnat de Lavric. Cum reușește să găsească atâtea cuvinte pentru a descrie o dejecție? Sigur, nu spune nimic, dar asta e altă poveste. Adevărul e că Lavric nu are talent, e zero ca scriitor. Dar pretențiile și morga, disprețul față de femeile naive care nu-l strivesc intelectual ca pe o bacterie ce e, îi țin loc de talent. I-am scris și doamnei care i-a făcut recenzia lui Lavric (Aura Christi) să îmi facă și mie una la o carte feministă. Era o glumă, sigur. Nu mi-a răspuns, era sub demnitatea ei. Dacă nu aș fi feministă, aș spune că unele femei au ce merită. Dar sunt, și nu mă pot supăra pe ea. Are de înfruntat destul dispreț și scârbă de la bărbații pe care trebuie să-i elogieze. Dar pe ”Contemporanul”, așa-zisă revistă de cultură, care a putut să publice așa ceva, mă supăr. Asta e cultura pe o merită româncele, se pare...

https://www.tustii.ro/articole/sorin-lavric-lider-aur-niciun-barbat-nu-cauta-in-femeie-desteptaciunea-poti-s-o-doresti-nu-s-o-admiri/?

https://www.contemporanul.ro/noutati-presa/masculinitate-versus-feminitate-sorin-lavric-si-elogiul-femeii.html?fbclid=IwAR3U0BUfGhotCdWz7kP2UXAn_hTcIJlxVwTjoxZ4c3wfaNZsRwMnGSMDp_k

https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/publicistica-eseuri/decoct-de-femeie/

Continue Reading

Vedetele de la cinema nu mor în Liverpool

Titlul original al filmului din 2017 cu Annette Bening și Jamie Bell este ”Film stars don’t die in Liverpool”. Am ales acest film pentru că e după un fapt real. Și încercând să răspund la întrebarea dacă există sentimente reale într-o relație heterosexuală în patriarhat. Cele mai multe povești de acest gen, prezentate în cărți și filme, romanțează abuzuri asupra femeii, iar pentru o feministă sunt orice, dar nu povești de dragoste. Nu ceva la care să visezi, ci ceva care să-ți provoace indignare sau greață.

Dar acest film pare un candidat serios la a fi caracterizat drept o poveste de dragoste adevărată, poate singura celebră, cunoscută. Un exemplu de studiat. Chiar așa, de ce nu se fac studii despre acest subiect? Cine să le finanțeze, când feminismul radical este alungat și din mediul academic? Altminteri e mai ușor să păstrezi status quo-ul umplând capul femeilor cu minciuni și sentimente de vinovăție, aruncându-le în același carusel al exploatării și alienării.

Ce putem analiza din acest film despre cum trebuie să arate o asemenea poveste? Ce fel de bărbat ar putea să fie implicat într-o asemenea relație? Dar mai întâi să spunem povestea. Pe scurt, este vorba de Gloria Grahame, o vedetă de la Hollywood, deținătoare a unui premiu Oscar, și un mult mai tânăr actor britanic, Peter Turner. Povestea începe în 1978, când ea avea 54, iar el, 26, și se termină odată cu moartea ei, în 1981.

În rest, nimic spectaculos, o tragedie feminină, exact ce trebuie să se întâmple în patriarhat. Când pare, însfârșit, să aibă noroc, femeia moare de cancer. Dar și ca să ajungă aici, a trebuit să facă față discriminărilor și loviturilor de care are parte orice femeie în patriarhat. Și una talentată și plină de pasiune și energie ca ea, încă și mai mult. De fapt mizeria patriarhatului a condus-o pe drumul spre întâlnirea cu actorul britanic. Patriarhatul a distrus-o, i-a distrus cariera și în cele din urmă i-a luat și viața.
Deși avea un Oscar și era foarte bine cotată, un proces de divorț și de custodie a copiilor rezulatați din acea căsătorie scoate la iveală un scandal care îi afectează iremediabil cariera. Când ea divorțează de al doilea soț și se căsătorește cu fiul primului, acesta din urmă o acuză că a găsit-o cu fiul vitreg (fiul lui) în pat când el avea 13 ani. Ea nu se apără de aceste acuzații, dar le neagă în particular, cum mărturisește Turner. Deși dintre toate relațiile ei oficiale, această relație cu fiul vitreg, cu aproape 14 ani mai tânăr, a fost cea mai lungă și fructuasă. Mereu i se reproseaza ceea ce ea neaga, că ar fi început relația când el era minor. Unde am mai auzit așa ceva? Macron poate să ne spună mai bine. Însăși mama ei, când rămâne singură cu Turner, îl roaga să nu se însoare cu Gloria, chiar dacă ea va insista. Imaginea ei era deja destul de compromisă. O femeie, oricât de celebră și de talentată, trebuie să fie în primul rând decentă. Viața ei personală contează mai mult decât realizările ei.

Având acces doar la roluri din ce în ce mai marginale, ajunge să joace teatru în Marea Britanie, unde îl întâlnește pe Turner. După o relație frumoasă de 18 luni, ea descoperă ca are metastaze de la un cancer mai vechi, și își părăsește iubitul. Nu face niciun tratament, joacă în continuare, iar când, după aproape un an starea ei se înrăutățește, și se prăbușește într-un hotel, se întoarce la Turner, în Liverpool, unde el, împreună cu familia ei o îngrjiesc până la sfărșit. Titlul cărții scrise de Turner în 1986, după care s-a făcut filmul, vine de la replica dată de regizor lui Turner, după ce a aflat de ce acesta întârziase la repetiție. Da, nici această vedetă nu a murit în Liverpool. A ajuns în America cu câteva ore înainte de a muri, după ce fiul ei a adus-o acasă.

Filmului i se pot reproșa multe, în primul rând că nu pune accentul pe tragedia ei, pe decăderea ei din cauza discriminării, pe faptul că a trebuit să se sacrifice ca mamă, să nu se lupte cu arme murdare pentru a-și păstra copiii. Probabil teama de a-și pierde copiii la divorț a făcut-o să nu riposteze la calomnii. Nedreptatea cruntă, soarta unei femei în patriarhat, în general, dar la Hollywood în particular, nu e punctată.

În al doilea rând, Gloria Grahame nu era ca în film, ea arăta tânără, avea ceva foarte tineresc, părea inocentă și fără prejudecăți. Turner o descrie plină de energie. Annette Bening nu pare deloc o alegere reușită. Pare cu totul alt gen de femeie, care are trăsături foarte frumoase, dar e mai dură, mai rece, în mod clar nu atât de sensibilă și deschisă. Grahame era clar o femeie deosebită, probabil plină de tinerețe psihologică, ceea ce face povestea încă mai banală. Ar fi extraordinar ca Bening să trezească asemenea pasiune unui bărbat tânăr, având în vedere că ea se poartă și arată ca o femeie de vârsta ei. Deși e foarte talentată și frumoasă. Și nu știm dacă ea, măritată cu un playboy notoriu, ar marșa la asemenea relație.

Faptul că Gloria era în felul acela, mult mai fermecătoare decât apare în film, nu îi diminuează (prea mult) meritul lui Peter Turner. Cum era el? Fotografiile sugerează că, deși nu avea farmec, avea o oarecare asemănare fizică cu frumoasa Gloria, aveau ceva trăsături comune. Există teoria asemănărilor fizice între partenerii care se înțeleg foarte bine. Apoi Turner era din mediu artistic, cunoscut ca mai fără prejudecăți. Când vrea să prezinte un astfel de bărbat, implicat într-o relație romantică cu o femeie mai în vârstă, ca în filmul cu Catherine Zeta-Jones, The Rebound (2009), Hollywood-ul îl face evreu, adică mai cult, dintr-o cultură mai sofisticată. Turner recunoaște în film că e bisexual, cum mulți bărbați sunt, dar el recunoaște. Deși era din clasa muncitoare, dintr-un oraș muncitoresc, era deschis. Faptul că și Grahame mărturisește că și ea a avut relații cu femei e deja lipsit de importanță.

Există așa ceva între persoane care nu sunt celebre? Relații romantice cu femei mai în vârstă? Probabil numai așa ceva putem numi o relație cu adevărat romantică, plină de sentimente din partea bărbatului, care vede și alte calitătți la femeie decât naivitate și submisivitate, date de tinerețe, precum și capacitatea de a-i produce erecții. Din viața de toate zilele cunosc vreo două povești la fel, una de la prima mână, a doua, din auzite. Poate doar asta e frecvența relațiilor de acest timp, extrem de mică. Poate asta e frecvența bărbaților care pot avea sentimente reale pentru femei. Întâmplarea face ca acele femei au murit de cancer, dar lucrurile au durat mai mult, decenii. Cel puțin într-unul din cazuri (despre celălalt nu am detalii), femeia era mai cultă, foarte frumoasă, sofisticată, lipsită de prejudecăți. Doar pe unul dintre bărbați îl cunosc. Era într-adevăr deschis, fără prejudecăți, empatic, iubitor de animale, admirator al femeilor și amândoi (ea și el) aveau tangență cu mediul artistic.

E extraordinară povestea Gloriei Grahame? E extraordinară doar că în ea e prezent cel mai monstruos personaj din istorie: patriarhatul. Nu ar fi nimic extraordinar dacă un bărbat ar avea o asemenea relație cu o femeie mai tânără, orbită de admirație față de el. E ceva considerat absolut normal. Să nu uităm cu cine e măritată în viața reală Zeta-Jones...Dar dacă o femeie chiar vrea recompense reale de la viață, adică putere politică și socială, inclusiv sex, ca un bărbat, dacă o femeie încearcă să se comporte ca un bărbat cu talentele și meritele ei, e sancționată rapid. Povestea e originală doar pentru ca Gloria a încercat, dar nu a reușit, să obțină de la viață ceea ce i s-ar fi cuvenit dacă ar fi fost bărbat. Poate merita un film biografic mai bun...

Continue Reading