Zilele trecute, in cadrul festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului (www.oneworld. com) au fost prezentate cateva filme de Jennifer Fox, regizoare si blog trotter. Jennifer Fox a fost ea insasi prezenta la Bucuresti, unde a vorbit despre filmele ei. In zilele de 15, 16 si 17 au fost proiectate filme regizate de ea la Noul Cinematograf al Regizorului Roman.
Filmele ei, dar si ea ca persoana, m-au sedus de la prima vedere. Jennifer e o persoana frumoasa, plina de farmec, de tinerete si de entuziasm. Asta cu atat mai mult cu cat are un look foarte feminist, fara machiaj excesiv, fara artificii, de o naturalete deosebita. E o prezenta speciala, chiar si vocea ei e memorabila. Cred ca modul de a face filme o reprezinta ca o oglinda. Sa zicem ca a devenit regizoarea mea preferata, cel putin de filme documentare.
Filmul la care vreau sa ma refer este "Fly: confession of a free woman". De data asta, regizoarea trece ea insasi in fata camerei, vorbind despre propriile probleme ca femeie moderna. Filmul este in 6 serii, dar numai 3 au fost prezentate publicului pe 16 martie. Pe scurt, Jennifer ducea o viata libera si plina de inspiratie, avand relatii bazate doar pe placere, adesea foarte abundenta. Starea civila a partenerilor ei era irelevanta. Toate astea pana cand o prietena de-a ei s-a imbolnavit si a trebuit sa-si opereze o tumora pe creier. Ducand aceeasi viata, mai mult preferand barbati cu cel putin 15 ani mai tineri, femeia respectiva s-a vazut la spital insotita doar de verisorul ei si de prietene. Acest eveniment a zdruncinat-o pe Jennifer, care a incercat sa-si reconsidere modul in care si-a trait viata. Pe langa relatia la distanta cu un barbat casatorit, ea se implica intr-o relatie "normala", cu un barbat singur, de incredere, dar pentru care nu simtea mare lucru. Un alt eveniment care o zdruncina e o sarcina-surpriza la 42 ani. De aici filmul urmareste dificultatea unei alegeri intre viata pe care a dus-o si o viata "normala", considerata la adapost de singuratate.
Filmul e captivant, luminos, te tine cu sufletul la gura, dar abordarea mi se pare gresita. As fi vrut sa-i spun filmul ei s-ar putea reduce la un film despre limitele medicinii moderne, despre imbatranire si bolile ei cumplite si mai ales despre menopauza. Ideile ne schimba viata (si aici ma refer la feminism), dar artefactele sustin si extind aceasta schimbare. Feminismul se bazeaza pe telegraf (care a dus la cresterea sigurantei persoanei), pe tehnologie in general, pe alte idei politice si economice. Ar trebui sa se bazeze intr-o masura mai mare si pe medicina. Iar reproducerea feminina, cu problemele ei specifice la specia umana (nastere dificila, menopauza etc) ar trebui sa faca parte din strategiile feministe. Prelungirea tineretii ar fi in primul rand o realizare feminista, pentru ca femeile, din cauza reproducerii lor mai clar delimitata in timp, sunt mai afectate de imbatranire la nivel social, desi ele traiesc mai mult. Nu e de mirare ca Ana Aslan a fost femeie:) Si nu ar fi o surpriza daca o femeie ar gasi un tratament cu adevarat eficient contra imbatranirii si/sau pentru prevenirea ei.
Pe de alta parte, filmul ei arata ca rolul traditional al femeii in societatile patriarhale ar corespunde unei lumi cu resurse limitate, cu o viata scurta si cu sperante putine (pentru cine nu stia deja). Rolul copiilor ca o asigurare contra singuratatii si fragilitatii batranetii apare atat de transparent si de dur...De asemenea, absenta unui rol al barbatilor, de sprijin real al femeilor, in special in cresterea copiilor, mai ales in societatile destul de male-dominated precum cele Africane, transpare de asemenea. Femeile au nevoie de foarte putin pentru a fi pe picioarele lor si atunci nevoia lor de barbati dispare. Frapanta este sinceritatea femeilor Africane pe care ea le intervieweaza si care au copii fara a avea parteneri. Femeile din Soweto vor in realitate acelasi lucru de la barbati ca femeile moderne din Manhatten. Si in niciun caz ce cred barbatii ca vor ele si ce incearca patriarhatul sa le impuna. A avea un sot doar pentru status e ceva atat de nenatural mintii feminine, chiar si atunci cand sunt copii la mijloc.
O alta problema interesanta este tipul relatiilor pe care le avem in timpul vietii. Viziunea patriarhala e ca barbatul ofera femeii sprijin material si protectie. De cele mai multe ori e o iluzie. Femeile emancipate nu vor aproape nimic de la barbati dincolo de placere, eventual respect, apreciere, lucruri esentiale in orice tip de relatie civilizata. Cu cat sunt mai libere si mai independente material, cu atat vor mai putina protectie si sprijin material. Numai in situatii de criza, optiunile lor se altereaza. In cazul lui Jennifer, constientizarea fragilitatii imbatranirii o face sa aiba o relatie in care sa caute stabilitatea si increderea.
Dar ar mai fi o problema legata de natura rolurilor pe care oamenii le au intr-o relatie. Oricat de complexe ar parea lucrurile la prima vedere, se poate spune ca nimic nu s-a schimbat de pe timpul Grecilor Antici. Viata de familie e viata de familie, chiar daca nu ii zice neaparat asa. In ea exista suport, dar nu exista stralucire, pe cand relatiile cu curtezanele sunt relatii cu curtezanele, frumoase, scumpe si de cele mai multe ori aproape imposibil de abordat. Numai ca acum s-a schimbat ceva, rolurile sexelor s-au modificat, in sensul ca acum curtezanele pot fi si barbati, iar femeile trebuie sa-si asume toate riscurile si toate eforturile unei relatii cu o curtezana masculina. Educatia ar trebui sa tina cont de acest aspect. Trebuie sa intelegi ce rol vrei, acela de a fi persoana de incredere sau persoana care sa produca vise. Avantaje si dezavantaje exista in ambele situatii. Unele conflicte in relatii vin din nerespectarea acestor roluri pana la capat, din dezamagirea cu care unul sau ambii parteneri se achita de obligatiile legate de rol.
Exista studii care arata ca ordinea la nastere are o importanta in cazul stabilitatii unei relatii. Sigur, ordinea la nastere e legata de niste roluri pe care ni le asumam in copilarie. Copiii unici si primii nascuti sunt putin compatibili intre ei, la fel si primii nascuti. Acesta ar putea fi numai un aspect, asumarea rolurilor poate fi legata si de alte aspecte.
Oricare ar fi insa problemele, intoarcerea la valorile familiei traditionale in cazul unei femei moderne e o imposibila intoarcere. De aceea cred ca a lua in considerare macar modelul traditional e o strategie gresita din start. Putem spune ca strategia lui Jennifer e una gresita? Probabil da, dar filmul merita vazut.