Ce e mai greu pentru o femeie heterosexuala, sa aiba o viata personala satisfacatoare sau sa urce pe Everest?

Romanul pe care incerc sa-l scriu este despre emanciparea femeilor. Se spune ca ideile percuteaza mai bine prin intermediul cartilor usor accesibile sau al filmelor decat prin lucrari academice sofisticate. Sigur, si alea isi au rostul lor. Ce ar fi fost lumea de azi fara Spinoza? Fara unele filosoafe feministe? Dar dincolo de asta, ideile accesibile, moda, dar mai ales produsele industriale schimba lumea. Din pacate pentru femei lumea abia a inceput sa se schimbe. Feministele au facut enorm, dar pentru eliberarea femeilor s-au facut abia primii pasi. Unii spun ca drepturile omului ajung, ca umanismul ajunge, ca nu e nevoie de feminism. Nu sunt de acord. E nevoie in continuare de deconstructia ideilor patriarhale, unele atat de adanc infiltrate in mentalitatea colectiva. E nevoie de intelegerea problemelor femeilor, de intelegerea lor insele, de a sti cine sunt si ce vor, dincolo de ce li se impune sa creada ca sunt si vor. Ele sunt altceva, dar inca nu stiu ce sunt. Trebuie sa afle.
Despre asta e vorba in "7000 ani". Despre problemele lor reale pe care trebuie sa le rezolve in mod creativ, indraznet, fara prejudecati si pudoare.
M-am intrebat adesea de ce, la atata timp de la aparitia miscarii feministe, femeile au inca o situatie atat de precara, sinistra as putea spune, chiar si in Occident. Acum cateva saptamani m-am intalnit cu o femeie, o mama cu studii universitare, pe care am rugat-o sa incerce sa se gandeasca pentru 10 minute, dupa ce ajunge acasa, la ea insasi. Mi-a raspuns ca ii e greu sa faca asta, ca ea nu-si permite luxul asta, si oricum nu ar ajuta-o cu nimic. Prin aceasta tragedie personala, aceasta femeie mi-a raspuns la intrebarea de mai sus. Femeile nu s-au eliberat, ele inca sunt sclavele instructiunilor lumii patriarhale in care traiesc. Nu pot face altceva decat sa umble libere pe strazi, imbracate mai comod decat acum 200 ani, dar facand cam aceleasi lucruri, muncind si crescand copii, implicate in aceleeasi relatii monogame, patriarhale, ca si atunci. Facand mai mult sex, avand mai mult acces la contraceptie, dar fiind reduse, in esenta la aceleeasi roluri. Si avand aproape la fel de putine alegeri.
A venit timpul ca femeile sa treaca la etapa urmatoare, adica sa inteleaga ca nu vor fi libere atata timp cat dezideratele lor sunt pedepsele pentru viol si violenta domestica, salarii egale cu barbatii, dreptul de vot, dreptul la avort, chiar daca si astea sunt vise in unele tari. Femeile pot cere dreptul la cautarea fericirii, dar pentru asta trebuie sa stie ce le-ar face fericite. Si acum nu stiu, li se spune ce le-ar face fericite si ele cauta sa rezolve problemele in acest sens, aplicand reteta de fericire care nu le apartine.
Eroina din "7000 ani" face o calatorie curajoasa, scandaloasa, dar interesanta, in cautarea propriei fericiri. Si mai mult, gaseste solutii, chiar daca cu pretul a numeroase eforturi si sacrificii.
Cum am mai spus si cu alta ocazie, lumea in care traim e una inselatoare, dura, pentru femeile heterosexuale. Modelele de viata personala oferite de ea sunt nefunctionale in cel mai bun caz si toxice sau letale in cel mai rau. Relatiile monogame, adesea numite casatorie prin care femeia isi schimba numele de familie, sunt periculoase la propriu pentru viata si sanatatea, integritatea intelectuala si demnitatea femeilor. Si nu au legatura cu fericirea lor. Crima e cu atat mai mare cu cat gasirea unui partener potrivit (in ce mod?) este un deziderat in viata pentru ele. Si-au gasit un partener, fac si cresc copii, se presupune ca trebuie sa fie fericite. Dar nu sunt...
Femeile sunt fiinte sociale si sexuale, fiinte cu functii psihice tipic umane, si inca foarte dezvoltate. E normal sa caute implinirea sexuala si afectiva intr-o relatie. Numai ca se confrunta cu viata, evolutia, cu modul cum natura a facut barbatii, cu modul cum natura le-a facut pe ele sa recepteze sexul si barbatii. Educatia si modul de viata actual nu sunt in concordanta cu necesitatile femeilor, cu maximizarea potentialului lor de a fi fericite. Masculii speciilor, fiind sexul care mai mult sau mai putin trebuie sa alerge dupa imperechere, din motive ecologice pe care nu le discutam aici, sunt mai receptivi la semnalele transmise de femele. Ele, pe de alta parte, au nevoie de stimuli puternici, vezi cantecele pasarilor sau coada paunului. Deci femeile ar avea nevoie sa fie incantate mai mult de barbati, ele au un prag al sensibilitatii la stimuli sexuali mai ridicati. Barbatii ar trebui sa se lupte sa fie frumosi, seducatori mai mult decat femeile. Dar societatea patriarhala neaga acest lucru, femeile sunt cele antrenate sa incante, barbatii sunt cei eventual antrenati sa ofere, dar de cele mai multe ori nu ofera, ci doar repara intr-o oarecare masura problemele materiale si sociale ale femeilor, create tot de patriarhat asemenea legarii picioarelor chinezoaicelor. Cu alte cuvinte, penuria de barbati fermecatori, sexy, frumosi este o mare problema pentru femeile heterosexuale.
Urmeaza apoi necesitatile strict sexuale ale femeilor, care variaza de la femeie la femeie, dar adesea sunt considerabil mai ridicate decat ceea ce poate oferi un barbat mediu, cu alte cuvinte foarte multe femei nu au cum sa fie satisfacute de un singur barbat. E tot o consecinta a evolutiei, dar nici in astfel de detalii nu intram. In treacat spunem ca femelele de cimpanzeu se imperecheaza in perioada de rut cu foarte multi masculi, toti din grup pe care ii accepta. Femelele de bonobo se imperecheaza foarte des, atat cu masculi, dar si cu femele. Diferenta fata de aceste rude ale noastre este ca femelele de om sunt receptive sexual tot timpul anului. Dar la bonobo, femelele fac sex si inafara perioadei reproductive.
Ca totul sa fie si mai rau vine si o alta problema. Adaptarea masculilor la cele mai multe specii, inclusiv la om, este in sensul competitiei, al dezvoltarii unor caractere care nu sunt tocmai placute si benefice pentru femele in cazul unei relatii pe termen cat de cat lung, dincolo de imperechere pur si simplu. Agresivitatea, spiritul competitiei, se dezvolta in detrimentul altor caractere, cum ar lipsa de empatie si intelegere, protectivitate, desi aceasta idee, legata de strict aceste caractere, este destul de controversata, dar in mod clar este valabila in cazul altora, mai subtile. In concluzie, calitatea sexuala si sociala a barbatilor e mai proasta decat a femeilor, femeile au pretentii mai mari decat barbatii in sens sexual, psihologic, social. Mai era nevoie de ceva? Da...De negarea tuturor acestor realitati si de negarea intereselor femeilor la nivelul societatii. E ca si cum te-ai duce la piata, ai vrea sa cumperi ceva bun, plin de proteine, vitamine, minerale, iar societatea te-ar imbia cu chipsuri si hamburgeri, iar tu nici nu ai sti ca nu de asta ai nevoie. Dar ai simti...ai face depresii, viata ta ar fi un chin, iar industria farmaceutica ar inventa tot felul de medicamente pentru tine, de la antidepresive pana la viagra pentru femei. E mai simplu decat sa spuna adevarul. Si sa ofere solutii reale la aceste probleme reale.
Timpul victimizarii, al pretentiilor reduse a trecut. Feminismul ar fi cazul sa treaca la etapa urmatoare. Femeile au dreptul la cautarea fericirii, realizarii in plan personal.

Continue Reading

Pudoarea- cea mai mare rusine a femeii

Cand eram mica imi trecusera pe la urechi niste idei despre ce ar trebui sa fie o femeie, ce nu ar trebui sa faca, adica despre toate acele restrictii revoltatoare care li se impun femeilor in societatile patriarhale. Era indecent pentru o femeie sa isi manifeste dorinta pentru un barbat, sa-i arate ca il place, sa ii arate pasiune. Dar apoi, daca se marita cu el, ea trebuie sa-i fie fidela, sa ii fie devotata. Pai cum? Daca ea nu-l dorea inainte, daca ea nu trebuia sa aiba sentimente pentru el, atunci cum avea dupa casatorie? Ce se schimba? La fel si cu dorinta sexuala, nu doar cea afectiva. Daca la ineput, ea nu trebuia sa se arate interesata de sex, dupa casatorie, ea trebuia sa fac sex cu sotul ei, din datorie. Dar asa ceva parea incompatibil cu psihologia umana. Adica nu se urmarea ca o femeie sa simta intr-un anumit fel, omeneste valid, ci sa faca anumite lucruri, sa se comporte intr-un anumit fel. Pai cum? Simplu, ceea ce simtea ea nu conta, nu avea nicio importanta. Trebuia doar sa faca anumite lucruri. Cum se cheama asta? Sclavie. Sclavului nu i se pretinde o anumita atitudine, anumite sentimente, anumite idealuri care sa il mane sa faca anumite lucruri, ci doar supunere pentru a executa ce i se cere. Sclavul nu e erou, nu e curajos, puternic, nu are vise, nu iubeste, el face ce i se cere, se supune. Altminteri e batut, infometat, pedepsit, chiar ucis. Pentru ca e sclav, nu poate fi convins, el e disponibil, e de vanzare. O simpla unealta vorbitoare. Asa sunt si femeile considerate cand sentimentele le sunt negate.
Cel mai dureros mi se parea insa cand auzeam femei care se laudau cu faptul ca ele nu au aventuri, ca sunt fidele, ca sunt "morale", nu sunt "curve". Fara a fi citit nimic feminist, mi se parea de neconceput ca o femeie sa judece alte femei in felul asta sau sa se laude cu asemenea calitati. Care era obiectul mandriei lor? Frigiditatea? Dezinteresul fata de sex? Daca ar fi fost sentimentele fata de parteneri, marea pasiune, ceea ce le facea sa fie foarte fidele si devotate, ar fi fost de inteles si laudabil. Dar si sentimentele erau indecente. Nimic nu innobila o femeie decat negarea sentimentelor proprii, supunerea oarba unor reguli care dispretuitoare fata de ele, care le desfiintau natura umana.
Fenomenul a fost analizat de multe feministe, printre care Dworkin, dar si Miroiu la noi, care vorbeste la un moment dat de "moralitatea" sexuala a unei femei ca despre cea mai inalta forma de moralitate pe care o poate avea o femeie. Adica nu conteaza ce curaj, ce demnitate are, important e sa nu fie promiscua, sa respecte poruncile patriarhale.
In conditiile istorice in care patriarhatul este inca prezent, cel mai mare dusman al femeilor, al eliberarii femeilor ar fi pudoarea, cu toate formele ei, de la cea sexuala la tot felul de aspecte comportamentale. Ar trebui declarat un razboi deschis pudorii, adica rusinii femeilor de a-si exprima sentimentele, de a fi ele insele, de a spune ce simt in anumite situatii, vis a vis de anumite probleme. Si sigur, discutiile libere despre sex, studiile realiste despre sex, despre preferintele si atitudinile reale ale femeilor, ar putea avea o mare importanta in acest sens. Femeile ar trebui sa-si reconstruiasca imaginea publica, sa fie vazute cum sunt, conform necesitatilor lor, nu conform patriarhatului, conform unor instructiuni care nu au legatura cu interesele si natura lor.
Ar fi salutara o campanie in acest sens, cu numele: pudoarea- cea mai mare rusine pentru o femeie! Perpetuand atitudinea patriarhala de sfiala, de umilire, de rusine fata de tine insati, de propriile trairi, adica acea submisivitate ritualizata despre care vorbesc analistele feministe, ne condamnam la suferinta in continuare, dar condamnam si alte femei, generatiile urmatoare. Femeile trebuie sa spuna ce simt, ce vor, avem nevoie de razboinice, de femei libere, nu de doamne!

Continue Reading

In viata ai ce-ti doresti cel mai mult

Se spune ca in viata ai ce-ti doresti cel mai mult. Dar din nefericire nu e un singur lucru pe care ti-l doresti sau un singur lucru, cel mai important, nu-ti ajunge ca sa fii fericit. Iti trebuie mai mult. Lucrul pe care ti-l doresti cel mai mult, cel putin in cazul unor femei, poate al celor mai multe, cum spun unele studii, este cariera, importanta sociala, capacitatea de a influenta societatea si mediul sau invers. Puterea, cu alte cuvinte. De fapt, probabil puterea e cel mai important lucru pe care ni-l dorim. Era un studiu care arata, nu imi amintesc exact unde era facut, care conducea la concluzia ca exista mai multe femei care isi doresc in primul rand cariera decat barbati, la care prioritatea e familia, cel putin intr-o proportie mai mare. Pare simplu. Pentru femei cariera ofera mai multa siguranta si implinire decat familia, contrar tuturor stereotipurilor. Se stia de pe timpul lui Betty Friedan. Cand femeile renunta la cariera in favoarea partenerilor si o fac pentru familie e ca li se pare, de cele mai multe ori, ceva in care au mai putine sanse, ca reprezinta o investitie mai proasta materiala si nu numai. Dar daca au de ales, femeile vor cariera, putere.
Personajul din acest roman face aceasta alegere ca si cand ar clipi. Cand eram mica, am vazut un film despre o mare cantareata de opera, Hariclea Darclee. Cariera a fost pentru celebra soprana cel mai important lucru, a divortat, apoi a renuntat la un admirator pentru cariera. La un moment dat spune ca desi a pierdut pe partea de viata personala, viata i-a oferit multe. Se referea la succesul profesional. In copilarie, adolescenta, alegerea asta pare mai mult decat facila. Simti usoare regrete, dar pana la urma succesul pare mai important. Apoi am vazut "In numele trandafirului" al lui Umberto Eco. La fel, un personaj isi paraseste iubita care ramane in zapada cu ochii in urma lui. Spune ca nu a regretat niciodata alegerea facuta. Am empatizat si cu el, as fi facut la fel atunci, as fi parasit o persoana draga pentru stiinta, cultura, asa cum facuse acest personaj. Numai ca in realitate nu e niciodata atat de usor. In realitate nu e ca atunci cand iti imaginezi inainte de a fi cunoscut pasiunea, inainte de a sti cum te simti cand cineva te face fericit. O faci, dar doare ca dracu. Doare sfasietor, plangi zile, luni, ani, uneori toata viata. Si nu o faci in mod direct, senin, nu lasi pe nimeni in zapada, privind in urma ta. De obicei apar concursuri de imprejurari, in care multe alegeri mici, ca niste ace infipte in inima, isi spun in cele din urma cuvantul. 
Atunci de ce ajungi sa o faci? De ce nu alegi sentimentele? Simplu, nu pentru ca nu asta ai vrea, nu pentru ca nu in ochii partenerului ar fi sursa cea mai pura de fericire, ci pentru ca te identifici cu cauza pe care o ai, cu mesajul pe care vrei sa-l transmiti lumii, care devine parte din tine. Daca nu faci asta, nu esti tu. Iar daca nu esti tu, atunci cum poti merita sentimentele? E ca si cand ai lua sentimentele, dar ai deveni altcineva, deci pana la urma nu ai castiga. Nu ai fi demn, fara acea misiune, acest mesaj, de a primi acest pretios dar. Nu te poti darui daca nu esti complet. De fapt nu e o alegere, e un blestem. Ai de ales intre a renunta la tine sau la iubire. Faci singurul lucru pe care poti sa-l faci plangand, apoi regretand, traind cu nostalgii si cu vise despre ceea ce putea fi. Si cu cele mai pretioase amintiri.

Continue Reading

De ce femeile vor "baieti rai"

Oare e adevarat? Care femei vor "baieti rai"? Intotdeauna? Pe de alta parte, se spune, ar fi si studii care sa confirme faptul ca scorpiile au cei mai buni barbati. Asta inseamna ca unele nu vor baieti rai sau nu au acces la ei, exact cele rele. E adevarat oare ca femeile, cel putin unele dintre ele, prefera baietii rai? Margineanu are un cantec despre barbatul ideal, care la un moment dat, suna ceva de tipul "prostul ala nu exista". Adica pana la urma femeile alearga dupa ceva extrem de tolerant, care sa le accepte foarte multe. Intr-o discutie despre femeia ideala, am auzit de la un barbat o completare a acestui cantec "curva asta nu exista". Dincolo de cuvantul cu conotatii patriarhale, e vorba de femei libere, intr-un fel, rele. Oare barbatii vor fete rele?
E celebru romanul lui Alexandre Dumas fiul, "Dama cu camelii", in care o curtezana s-a indragostit si a dat dovada de multa noblete si spirit de sacrificiu. Nu e o poveste care sa arate ca aceste femei, care prin natura profesiei trebuie sa minta in amor, pot avea sentimente reale. De fapt numai femeile care stiu ce vor, care cunosc barbati, care au experienta, pot fi suspectate de sentimente reale, specifice, pentru un barbat. E usor sa ametesti o pustoaica, o fiinta care nu prea stie ce vrea, care se imbata cu apa rece. Sentimentele superioare implica alegere dura, selectivitate, iar selectivitatea vine din cunoastere. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune ca numai o curva, de fapt nu neaparat o femeie promiscua, nu o curtezana, ci o femeie libera, cu o sexualitate libera, neingradita, poate iubi cu adevarat un barbat.
Se poate spune la fel si la barbati? Probabil ca da. 
De ce femeile vor baieti rai? Pentru ca vor oameni care gandesc si simt mai mult decat altii, care in felul asta au mai multi demoni. Daca nu ti-i stapanesti, devii mai rau. Daca da, devii o fiinta mai buna. Ideea e ca femeile, poate mai mult decat barbatii, atunci cand aleg cu adevarat, nu vor legume, vor stimuli puternici, idei puternice, sentimente puternice si variate. Toate astea pot fi asociate cu angoase, obsesii, rautate, dar daca sunt depasite, cu o mai mare toleranta, bazata pe intelegere.
Intrebarea de ce femeile vor baieti rai si de ce baietii buni nu au noroc e una misogina. Femeile vor frumusete, nu bunatate, bunatatea e planul B, desi toti spunem ca asta ne dorim in primul rand. Bunatatea trebuie sa fie, altfel relatia se distruge, dar alergam dupa frumusete, senzatii tari, interesante. Sunt amuzante acele studii in care se spune ca femeile fac alegeri diferite in functie de perioada ciclului reproductiv. Adica la ovulatie se duc in baruri si agata baieti rai, intesati de testosteron, iar in rest prefera barbatii mai domestici, care chipurile le ajuta sa-si creasca puii conceputi cu baietii rai. Nu cumva in restul ciclului reproductiv ele doar accepta barbatii cu interes sexual, de imperechere mai mic, pentru ca ele au un interes mai mic? Nu au suficienta energie sa alerge dupa ce doresc cu adevarat, si aici nu e vorba de testosteron decat in mica masura.
Femeile vor stimuli sexuali puternici, ca si femelele altor specii (vezi coada paunului) poate mai mult decat barbatii, tocmai pentru ca sunt mai putin receptive, adica mai putin sensibile la acesti stimuli, dar patriarhatul le spune ce sa vrea, cum sa fie "cuminti". O femeie care nu e cuminte, nu e prudenta si linistita, e libera, are mari sanse sa vrea baieti rai, care sa simta si sa gandeasca mult, eventual sa fie creativi, si care sa aiba macar sanse sa ajunga foarte toleranti si intelegatori cu adevarat, in cunostinta de cauza. Pentru ca alege ceva care sa-i placa.

Continue Reading

Relatiile - dictaturile Occidentului

Ce e Occidentul? E spatiul (ex?)-crestin. Ce diferentiaza cultura Occidentala de alte culturi? Revolutia Industriala, visul progresului, democratia, drepturile omului? Fiecare separat si toate impreuna. Visul progresului, stiintific, tehnic, cultural, are legatura cu crestinismul, cu ideea salvarii, de fapt a schimbarii radicale a vietii in bine, care vine de la o sursa profetica, supranaturala la inceput, cel putin. 
Revolutia industriala a venit pana la urma tot de la crestinism. Mizeria din orasele Europene, unde stiinta si intelegerea profunda a lumii stagna intr-un mod mai dur decat in alte parti ale lumii, a dus la epidemiile devastatoare care au ucis una din trei persoane incepand cu Moartea Neagra din secolul al XIV-lea. A decima e prea putin spus, inseamna uciderea a una din zece persoane. Schimbarile aduse de depopulare au condus la zdruncinarea ierarhiilor sociale, la schimbarea modului de gandire, a societatii.
In aceasta lume apare capitalismul si ceva ce se poate spune ca numai Occidentul a avut: Revolutia Franceza. Chiar daca la origine era ceva destul de patetic, ca acea clasa burgheza era formata mai mult din bacani si avocati, ideile ei despre libertate si egalitate pentru toti (toate mai putin, desi femeile au avut o mare contributie la aceasta revolutie) erau unice, in premiera. Nu asa se petrecusera lucrurile cu alte revolutii burgheze, precum cea din Anglia, care pastra intr-un fel status quo-ul, ierarhiile, clasele.
Cum spun uneori medicii, ca sa te repari trebuie sa te strici bine, se pare ca asa au stat lucrurile si cu cultura Occidentala, a trebuit sa decada ingrozitor, sa cunoasca un dezastru major dat de mizerie si ignoranta, sa nu mai aiba nimic, decat speranta, visul salvarii, si sa renasca mai puternica si infloritoare decat tot ce fusese pana atunci. Tot ce e in Occident, pe scurt, se poate spune ca se datoreaza, in mod ironic, crestinismului, cu efectele lui, bune sau rele. Caderea Constantinopolului, ultimul bastion al Imperiului Roman, a blocat drumurile traditionale spre Orient, si a condus la marile descoperiri geografice. Din nou, sansa spre Revolutia industriala.
Lumea veche s-a prabusit si a aparut una noua, in care oamenii credeau din ce in ce mai mult ca pot avea orice, ca orice vis li se poate implini, ca pot fi oricat de liberi si de fericiti pot fi. Oricate piedici ar fi fost, oricate sincope, societatea mergea in aceasta directie.
Chiar daca democratia reala si drepturile omului sunt doar un vis asimptotic chiar si in Occident, se poate spune ca sunt valori Occidentale bine conturate, adoptate si de alte culturi din ce in ce in ce mai mult, practic valori universale. Numai ca in Occident oamenii, majoritatea, nu sunt liberi cu adevarat.
De ce? Pentru ca traiesc in relatii monogame. Chiar daca nu sunt casatoriti, chiar daca nu au acte (Nietzsche spunea ca si concubinajul a fost compromis de ideea de casatorie), chiar daca incearca sa-si pastreze autonomia. Modelul Occidental al relatiilor este unul dictatorial profund. Chiar daca votam, ne putem plimba pe unde vrem, ne putem stabili oriunde in Uniuea Europeana, ne intoarcem acasa in dictaturi. Nu doar ca nu putem spune ce vrem, face ce vrem ca sa nu lezam sentimentele partenerilor, ci pentru ca asta e relatia, de cele mai multe ori, o limitare a libertatii. Nu ai voie sa te duci cand vrei si unde vrei cu cine vrei. Mai ales daca persoana cu care vrei sa iesi e de sex opus. Am aflat de curand ca in Occident, in cele mai multe relatii, daca intalnesti pe cineva, un posibil prieten de sex opus, nu e decent sa te intalnesti cu acea persoana in oras, sa discutati. De cele mai multe ori, oamenii implicati in relatii nu isi fac prieteni noi, mai ales de sex opus. In general se stie unde sunt, sunt controlati cam tot timpul. Candva o prietena mi-a spus ca eu nu par a fi intr-o relatie, tocmai pentru ca sunt foarte relaxata, fac ce vreau, ies cand vreau. Pentru a in relatia mea era foarte multa incredere. Adica partenerul stia ca nu ma duc sa fac sex cu alti barbati, ca il respect etc.
Dar daca m-as fi dus sa fac sex cu altii? De ce sa nu fac asta? De ce sa nu facem asta daca sutem intr-o relatie? Sincer, gelozia inafara relatiilor bazate pe pasiune, in perioada in care e pasiune, si atunci chiar vrei superexclusivitate, mi se pare un nonsens. Ce rost are sa fii gelos cand oricum nu simti ceva puternic, unic, pentru acea persoana? Ce rost are s-o limitezi, sa te limitezi pe tine? De ce sa nu-i oferi libertate, in conditiile in care sa existe totusi loialitate, adica facem ceea ce facem fara sa lezam sentimentele partenerului/partenerei?
Gelozia vine de la proprietate, copiii conceputi in cadrul acelei relatii trebuia sa fie mostenitorii averii tatalui, care trebuia sa fie sigur ca erau ai lui. In societatile matriliniare, unde averea si rangul se transmite pe linie feminina, deci nu exista dubii in privinta genelor lor, exista mai mult sau mai putin promiscuitate feminina, alegeri libere, relatii scurte, bazate pe placere. Relatiile pastreaza forma patriarhala in Occident, desi sunt mai laxe decat in trecut.
Dar oamenii sunt tratati ca o proprietate, ca pe ceva ce apartine partenerului. Un amic African se mira de felul cum Occidentalii se controleaza intre ei tot timpul. Cand i-am spus ca noi suntem mai fideli, mi-a replicat ca suntem ca nu avem incontro, ca suntem tot timpul cu partenerii, ca suntem tot timpul controlati de ei. "Femeile sunt libere la voi? Nu stii ce vorbesti! La noi sunt libere, se intalnesc cu cine vor, unde vor, nu sunt controlate si nu-si controleaza sotii tot timpul, ca la voi" Ei nu ar putea trai asa. Africanii nu sunt mai promiscui, ei sunt doar mai liberi si mai sinceri. Atat! Asa am fi si asa am fi fost si noi pe timpul Romanilor, probabil.
Societatea Occidentala, care a avut Revolutia Franceza, e una ce apreciaza individualismul. E extraordinar pana la un punct. Ce vine de la indivizi, nu de institutii, poate fi foarte important, valoros. Dar asta inseamna ca si sentimentele si ideile mici, nocive, meschine, mizerabile, care vin de la indivizi, pot fi bune. Tot ce vine de la orice individ poate fi o valoare. Si de cele mai multe ori, egoismul, posesivitatea, intransigenta pot veni de la indivizi. Dorintele, idealurile, sentimentele pot fi egoiste, simpliste, intolerante. Dar se pot impune, pot fi respectate.
Tendinta normala (a se citi comuna) de posesivitate, de obiectificare a oamenilor, poate fi exagerata in anumite culturi, ca in cea Occidentala. Individualismul ajuta in acest sens. Individualismul, destul de contestat de crestinism la inceput, este oarecum sustinut de el. Desi pana la Moartea Neagra, individualismul nu era foarte incurajat, nu exista statui sau urme evidente de recunostinta pentru filantropi importanti, in crestinism salvarea se obtine invidual. Oamenii sunt strigati pe numele de botez, numele propriu, la judecata de apoi. In Occident oamenii isi spun intai numele propriu, apoi numele de clan (familie).
Exact unde ar trebui sa fim cei mai buni, generosi, intelegatori, adica atunci cand suntem cu oamenii pe care i-am ales noi, dupa criteriile noastre, nu care ne-au adus pe lume fara voia noastra, in familiile pe care nu le-am ales noi, suntem cei mai posesivi si dictatoriali. Acolo unde ar trebui sa fim cei mai liberali, suntem cei mai despotici. Gelozia e o crima, o forma de coercitie groaznica, ce tine de sisteme concentrationare, nu de relatii bazate pe afectiune si intelegere.
Si totusi, ea exista. La un moment dat, in "7000 ani", un personaj African ii spune unuia Occidental: "Daca m-ai iubi, m-ai ierta si daca te-as fi inselat". Personajului Occidental i se pare o declaratie scandaloasa, egoista, dar viata il face sa inteleaga ca Occidentalii nu au intotdeauna dreptate.

Continue Reading

Scriitoare feministe- Andrea Dworkin

Saptamana trecuta am primit un cadou foarte dragut: cartea Andreei Dworkin "Razboiul impotriva tacerii" aparuta in romaneste la editura Polirom. Andrea Dworkin este o scriitoare feminista de referinta, despre care am auzit de ceva timp. Am citit cateva articole scrise de ea, dar niciodata o carte. SI aceasta carte este o colectie de articole. Acest neasteptat si frumos cadou mi-a venit prin intermediul unei postari pe facebook in care imi exprimam parerea despre pornografie, aceea ca este o forma de tortura. O alta feminista mi-a scris ca ideea e veche, ii apartine Andreei Dworkin si cu ocazia asta mi-a trimis cartea ei in care vorbeste despre pornografie.

Foarte interesant, dar parerile mele coincid cu cele ale Andreei Dworkin. Mi s-a intamplat de multe ori sa ajung la aceleeasi concluzii cu multe feministe de referinta. Asta nu pentru ca as fi o ganditoare de talia lor, ci din simplul motiv ca aceste idei sunt de bun simt. Aplici principii de justitie, de drepturile omului, si gata, ajungi la idei feministe. E absolut fantastic cum unii oameni, barbati, dar si multe femei, nu percuteaza deloc, nu inteleg aceste idei foarte simple. De cate ori postez cate ceva, intampin numai rezistenta, ironizari. Iar pozitia mea fata de pornografie, de prostitutie a fost primita cu multa ostilitate. O femeie m-a facut si proasta pentru ca nu inteleg ca alte femei nu simt ca mine cand "aleg" sa faca prostitutie. Frumoasa alegere! Alegi abuzul sexual! Alegi durerea si trauma! Alegi sa-ti sacrifici viata sexuala, placerea sexuala, cea mai mare placere la om. Da, e o alegere.

Andrea Dworkin citeaza niste studii conform carora pana la 70% dintre femeile care "aleg" prostitutia, nu cele traficate, sunt victime ale incestului, ale abuzurilor sexuale si ale batailor, saraciei si fug de situatii absolut oribile. Se refugiaza in bratele proxenetilor ca sa scape de acasa. Da, e o alegere. Intre a te sinucide si a face prostitutie. Sigur ca nu au studii, educatie, niciun fel de busola. Dar sunt femei, simt ca o femeie. Poate nu sunt apte sa citeasca filosofie greaca, dar sunt apte sa simta placerea ca femei, sa simta durerea si umilinta. E oare o prostie sa cred ca acele femei simt ceva similar cu ce as simti eu intr-o situatie similara? Nu cred. Pentru mine nu exista o sursa de bani mai improbabila. Mai degraba as vinde droguri decat sa fac asa ceva, sau as face altceva ilegal si periculos. Dar stai, prostitutia e foarte periculoasa. In Olanda, unde viata e lunga, spune Dworkin, prostituatele, care practica aceasta "meserie" legal, nu se bucura de longevitatea altor cetateni. De ce oare?

Dar desi am ajuns la multe dintre concluziile lui Dworkin, autoarea m-a facut sa ma simt nedreapta de cel putin doua ori. Ea spune ca pornografia e tortura, chiar deep throat, ceea ce mi-a atras mie atentia. Si eu m-am gandit la faptul ca ne-am oripila daca am vedea animale torturate in felul asta. Deep throat a produs adesea leziuni grave, au fost femei care au ajuns la urgenta, chiar au murit din cauza asta. Dar au fost doua aspecte la care nu m-am gandit. Nu m-am gandit la cat de ingrozitor se simte o femeie batuta in casnicie, relatie. Sau m-am gandit, dar nu la intensitatea la care ar fi trebuit. Dworkin descrie ce simte o femeie batuta, si e sfasietor. Nu mi-a fost niciodata frica de viol si nici de bataia conjugala. Daca imi era frica de ceva, imi era de dictaturi, de abuzurile pe care le-as putea suferi intr-o inchisoare dintr-un sistem totalitar. E dureros ca nici eu, ca feminista, nu am facut paralela dintre tortura din inchisoare si tortura domestica. Dworkin a locuit in Grecia, tara care a trecut printr-o dictatura militara in anii '60-70 si in care femeile aveau o situatie absolut sinistra, atunci cand toata lumea vorbea de democratie, la ele nu se gandea nimeni. Ea intreba oamenii de acolo intr-o vizita ulterioara cum de abuzurile comise in inchisori nu i-au ajutat sa faca paralela cu violenta domestica. Nici pe mine nu m-a ajutat. De ce? Pentru ca prin natura comportamentului si a educatiei, sansa e mica pentru ca mie sa mi se intample asa ceva (probabil ar fi ultimul lucru pe care mi l-ar face cineva). Deci egoismul m-a facut si pe mine sa nu rezonez cum trebuie la situatia femeilor batute.

Pornografia si prostitutia sunt sexualizarea dominatiei masculine in viata si in sex, spune Dworkin, si sunt de acord. Faptul ca femeile sunt sarace, le impinge sa se vanda, fie ca o fac in prostitutie, fie ca se angajeaza in relatii oribile. Ma intreb adesea cate femei ar fi in relatii in care nu vad ce placere ar simti, cand barbatii cu care sunt nu au nicio valoare sexuala, data de sex appeal si/sau farmec personal, daca ar avea suficienti bani si ar fi constiente de asta, si statusul lor social nu ar depine de statusul marital. Poate cele mai multe ar fi in relatii, dar cu alte femei...

Am totusi o alta abordare a acestei probleme. Cred ca totul vine de la casatoria patriarhala, care nu tine seama de ce simte o femeie din toate punctele de vedere, si mai ales sexual. Poate ar trebui sa se vorbeasca si de placerea pe care o femeie si-o sacrifica prin prostitutie sau relatii de supravietuire, nu doar de durerea pe care o simte. Vreau sa spun ca lucrurile stau mai rau, nu mai bine. O femeie in locul placerii primeste durere si umilinta, asta e heterosexualitatea "normala". Prostitutia nu e vazuta asa cum ar trebui si pentru ca relatiile "normale" nu sunt cu mult mai placute, sunt si ele asociate cu lipsa placerii si cu abuzuri de tot felul, bataie si viol. Cred ca ar trebui sa se vorbeasca mai mult despre placerea feminina, despre ce vor femeile de la sex si de la viata, de marea lor capacitate de a simti placere si de a fi fericite, pe care o sacrifica pe altarul unei amare supravietuiri. Rusinea le opreste pe unele sa vorbeasca despre asta. Rusinea, tot un sentiment indus de patriarhat, pentru ca femeia nu trebuie sa deranjeze prin exprimarea propriilor sentimente.

Cred ca femeile ar trebui sa renunte un pic nu la justitie, nu la a-si cere drepturile si condamnarea opresiunii, inclusiv prin interzicerea pornografiei si prostitutiei (nu incriminarii prostitutiei, si nu a interzicerii productiilor erotice in care femeile sunt prezentate cu demnitate si spre propria lor placere), ci la conditia de victima. Feministele ar trebui sa invete femeile ce avantaje au, cum pot obtine mult, foarte mult de la viata, sa prezinte modele de succes feminin pe toate planurile.

In concluzie, cartea Andreei Dworkin

ar trebui sa faca parte din biblioteca oricarei femei. Si mai mult, repet, educatia feminista ar trebui sa fie facuta in scoala. E mai importanta decat multe materii pentru o fata careia i se pregatesc numai dezastre daca se lasa in voia curentului.

Multumesc inca o data feministei care mi-a trimis cartea! Ar trebui reeditata, dar cui ii pasa?

Continue Reading

Totul despre Eva (All about Eve)

Spuneam candva ca voi vorbi despre filme feministe, despre filme care dezbat probleme ale femeilor, probleme reale, nu cum sunt ele vazute de barbati. Cele mai multe filme de la Hollywood sunt pline de stereotipuri de gen nocive, de roluri de gen, de replici ofensatoare la adresa femeilor si degradante pentru femei, care au de cele mai multe ori roluri pur decorative. Chiar daca personajele feminine fac munci considerate candva masculine, nu sunt colorate, nu discuta despre ele, ci doar sunt niste executante calificate sexy. Daca cinematografia are un rol in educatie, atunci are unul toxic. Dar exista si filme care pun probleme feminine (si feministe) reale.
"Totul despre Eva" este un astfel de film, aparut in 1950, pe care l-am revazut recent, saptamana trecuta, fiind difuzat de un post de televiziune national. M-a impresionat cand l-am vazut prima data, in liceu, dar m-a impresionat si acum. L-am privit altfel, desi retinusem replici din el de cand l-am vazut prima data. "Totul despre Eva" ridica niste probleme feministe si e o cronica a situatiei femeilor in viata, dar si in arta cinematografica. De atunci unele lucruri s-au schimbat in bine, altele in rau. 
In primul rand, acest film foarte premiat trece cu bine testul Bechdel. In cadrul scenariului se intampla de multe ori ca doua femei sa vorbeasca despre altceva decat despre barbati, in care femeile se lupta pentru cariera, nu pentru familie, dar au si probleme sentimentale. In mare e vorba despre o tanara carierista, Eve, lipsita de scrupule, care se foloseste de orice, inclusiv de tradare, minciuna si seductie (in cazul ultim fara a reusi) pentru a obtine ce doreste, adica succes profesional. Ar face orice, cum declara la un moment dat, pentru gloria scenei. Si chiar face...
In 1950 erau putine meserii in care femeile puteau straluci, iar actoria era una dintre ele. Si cand ne gandim ca pe timpul lui Shakespeare pana si actoria era exclusiv masculina....Daca as reprosa ceva filmului e ca are unele stereotipuri de gen, iar Eve apeleaza la strategii subversive fata de alte femei, sa le numim cumva "clasice": le intra pe sub piele, le imita si apoi incearca sa le seduca partenerii, dar fara niciun interes pentru ei ca barbati, ci pentru functiile lor. Dar Eve are talent, e inteligenta, rece, plina de pasiune, desi imorala. E un personaj cu care multe femei si poate si multi barbati se pot indentifica. Ea intruchipeaza goana machiavelica dupa succes .
Daca e cineva cu care ma identific, nu e Eve, si nici Phoebe, o tanara liceana care vrea la randul ei sa devina star urmand cumva reteta Evei, ci chiar Margo Channing, actrita pe care o imita Eve, careia vrea sa-i ia locul la un moment dat. Filmul s-ar putea numi si "Totul despre femei cu barbati mai tineri"...  Margo are 40 ani si o relatie cu un barbat cu 8 ani mai tanar, ceea ce o streseaza foarte tare. La un moment dat ii vorbeste  unei alte femei despre temerile ei. Aceasta ii spune ca el e mai tanar "doar cu 8 ani", dar Margo ii raspunde ca diferenta asta va creste cu varsta, ceea ce nu se intampla si pentru barbati (pe care ii uraste din cauza asta!) iar celealta o asigura ca nu in cazul ei, iar Margo ii aduce replica ca asa se spune intotdeauna. Cum l-am privit atunci, cum il privesc acum? Atunci ma gandeam ce bine arata femeile la 40 ani, acum stiu mai multe despre femeile de succes si barbatii mai tineri, ce inseamna sa vrei barbati mai tineri, cate prejudecati poate intampina o femeie in aceasta postura. Acest film pune aceasta problema, a nedreptatii care li se face femeilor in alegerea partenerilor. Si nu e vorba doar de ageismul din meseria de actrita/actor, mai dur in cazul femeilor. E vorba de meserie si viata personala deopotriva. La un moment dat, Margo ii spune unui scenarist ca ar trebui sa maturizeze personajul feminin de 20 ani pe care era trebuia sa-l joace. Eve e o femeie tanara, care se preteaza acestor roluri, ea joaca si cartea tineretii, dar mai mult profesional.Cate personaje colorate si pline de viata sunt femei trecute de prima tinerete in arta contemporana? Acum ar avea Margo ce juca? Viata unei femei nu se termina la 20 ani, dar se considera ca o femeie care nu e foarte tanara nu e ceva interesant, nici ea, nici viata ei.
Filmul trateaza problema varstei la femei in epoca, anul 50. Acum lucrurile sunt mai crancene ca atunci. Motivul e probabil faptul ca arta a devenit mai de masa decat atunci, calitatea celor care au acces la posibilitatea de a transmite mesaje, a forma opinii, e mai slaba. As cita in acest sens monumentul de misoginism din comedia "Adevarul gol-golut". Acolo se spune despre o femeie de 40 ani ca nu are prea multe optiuni. Si este vorba despre o prezentatoare TV care a ajuns acolo gratie sotului, dar l-a depasit in succes, si deci "l-a castrat". Sordid! Ma gandeam la o femeie din epoca din familia mea, care la 40 ani, mama a trei copii, era considerata o partida, o femeie care trebuia sa se casatoreasca. In contradictie cu aceasta vine declaratia Monicai Bellucci conform careia acum femeile se considera acum mai tinere decat in trecut la anumite varste, cred ca era vorba chiar de 40 ani. Depinde de mediul din care provin...si da, probabil actrita italiana proveni dintr-un mediu socio-cultural in care asa stateau lucrurile.
In acest film sunt prezentate personaje puternice, obsedate de reusita personala, care se poarta foarte incorect din punct de vedere al rolurilor de gen. Ceea ce enerveaza la femei, recitalurile filosofice, discutiile pasionante, angoasele, crizele existentiale, pasiunea dezlantuita, exista din belsug. .Rolul lui Margo abunda in toate astea, isi enerveaza prietenii si partenerul, dar toti acesti oameni din viata ei o accepta si o plac in ciuda lor. Margo nu e o vedeta de carton, e o femeie vie, cum ar spune Andrea Dworkin, o femeie care vrea sa fie si este in centrul atentiei. La fel si Eve, care se pare ca este lesbiana, desi lucrurile sunt mult mai voalate decat se vad in filmele recente. Mai apare un personaj homosexual masculin in film, la fel de fara scrupule ca si ea. 
O critica adusa acestui film este felul cum sunt prezentate relatiile heterosexuale. Dar eu nu as interpreta asa, cel putin in cazul lui Margo e vorba de sentimente puternice, desi poate descrierea ar trebui sa fie putin altfel. Ea vorbeste despre "meseria de femeie", de necesitatea de a avea un barbat langa ea. Poate ca era bine sa exprime toate astea altfel, sa vorbeasca despre o necesitate umana pura de a darui si primi afectiune unei fiinte care e profund interesata si receptiva la aceasta tranzactie.

http://en.wikipedia.org/wiki/All_About_Eve
http://en.wikipedia.org/wiki/Bechdel_test

Continue Reading