SF feminist- Prețul nemuririi

Am trecut, ca de obicei, pe lângă șantierul cel nou. Mirosea a mortar, zgomotele utilajelor se auzeau sporadic, bare de metal în cădere, aparate de sudură, rar strigăte ale muncitorilor (adesea deținuți pe care îi aduceau în fiecare dimineață cu autobuzele), dar și alarme ale macarelor. Acel fundal sonor părea ceva îndepărtat, science fiction. Dar ceva care îmi dădea fiori. Ca tot ce era atunci. Trăiam într-o distopie. Acum tot ce era atunci mi se pare un science fiction de groază. Tot ce am trăit atunci mă face să văd orice film de groază ca pe ceva comic. Cum poate să fie cineva speriat de supranatural, de demoni și fantome, când ceea ce fac oamenii vii, din lumea asta, e atât de îngrozitor? Dar se pare că asta e natura umană. Din Evul mediu, cel puțin, oamenii se tem mai mult de ce va fi în viața viitoare decât de toate ororile din cea prezentă. Cum poate investi cineva în frica de iad?

De când eram mică încercam să ocolesc cumva macarelele, să fiu față de ele la distanța lungimii lor. Ca și când, dacă ar fi fost cutremur și s-ar fi prăbușit, să nu cadă pe mine. Făceam același lucru și cu clădirile. Nu știam sau nu realizam că ele nu cad pe lungime, ca o cutie. Asta era înainte de 11 Septembrie, înainte de atentatele care nu erau mai mult sau mai puțin ”roși”, ca în acele timpuri.

Am ocolit șantierul cu același sentiment pe care îl aveam de când eram mică, de repulsie amestecată cu teamă. Uzinele pe care le vedeam mereu la televizor poate îmi dăduseră sentimentul ăsta. Poate le asociam, așa cum se dorea, cu acea societate: industrializarea aceea aberantă, cu distrugerea modului de viață anterior. Vedeam pe un scaun din bucătărie o copertă a unei reviste ”Știință și Tehnică” pe care când am învățat să citesc, am citit ”Caverne de oțel”. Coperta, despre care acum mă gândesc că asta era, se lipise de scaunul de lemn și semăna cu un afiș. Credeam că e vorba de un peisaj industrial cu care eram intoxicați prin televiziune și presă, că alte mass media nu existau. Nu știam că acele caverne de oțel descriau o lume care semăna cumva cu lumea în care oamenii care locuiau în case cu grădini erau duși cu forța în blocuri oribile din beton. Numai că nu suprapopularea era acestei deportări, trăiam de fapt într-o țară subpopulată, ci dorința de uniformizare, de distrugere a modului de viață.

Am aruncat o privire spre șantier și am mărit viteza. Voiam să trec cât mai repede de zona aia. Am văzut niște femei în vârstă privind spre șantier cu un fel de nostalgie.

”De când lumea și pământul nu a fost niciodată nimic aici!” Probabil avuseseră case acolo, iar buldozerele comuniste le făcuseră una cu pământul. Sau cunoșteau oameni care fuseseră proprietari acolo. Asta era ideea, cum tancurile sovietice călcaseră în picioare modul nostru de viață, opera era continuată de buldozerele conducătorilor (de fapt dictatorului) de acum.

În fața mea a apărut un șanț. O punte de lemn îngustă îi lega malurile, așa cum se obișnuia atunci. Era umedă și mizerabilă. Dar ce nu era așa atunci? Am călcat pe acea improvizație mai puțin decât ieftină.

Mereu mă temeam de aceste punți, omniprezente cu atâtea șantiere. Și la fel de periculoase ca tot ce era atunci. Am mers un pas, doi, trei... apoi nu știu cum am alunecat în noroiul din șanț. M-am trezit cu picioarele sub mine, cu ochii în petele de noroi de pe uniformă și de pe paltonul de deasupra. Mi-au ridicat ochii și am văzut malul de pământ în straturi de diferite nuanțe din jur. M-a cuprins un puternic sentiment de scârbă amestecată cu frică. M-am ridicat încercând să ignor durerea din genunchi și mai ales mizeria de pe haine. ”Cum ies eu de aici?!”, mă întrebam. Apoi m-am gândit că oricât ar fi de scărbos, șanțul trebuie să se termine undeva. Pot să găsesc un loc de unde pot să mă cațăr. Sau pot folosit chiar puntea, de fapt scândura care avea un fel de mici denivelări care puteau fi considerate trepte. Mi-am aruncat privirile spre punte. Dar în momentul acela, m-am pomenit cu o atingere pe braț. M-am întors speriată. Ce sentiment poți avea într-o dictatură când cineva te atinge? În fașa mea a apărut o femeie de vreo 30-35 ani, tunsă scurt, cu pufoaică și cizme de cauciuc.

”Nu te speria”, știu cine ești și ce îți dorești. Te urmărim de mult timp.

”Mă urmăriți? Dar ce-am făcut?” Într-o lume în care toată lumea era urmărită și în care poliția politică era peste tot, aveai toate motivele să te temi dacă nu știai despre ce e vorba. Norocul meu e că aveam acel tupeu al celor care au în sânge drepturile omului, dar care văzuseră oameni suficient de curajoși care ăbfruntaseră cumva regimul dictatorial, și tocmai de-aia știau până unde să se teamă de el.

Femeia se uită la mine și începu să râdă.

”A, nu sunt ce crezi tu!” Din contră...Nu avem nicio treabă cu ei. Suntem dușmanii lor. Dar sunt prea proști ca să ne descopere. Sau să înțeleagă ce vrem noi.”

Probabil încercând să răspundă expresiei de uimire de pe fața mea, femeia continuă:

”Urmează-mă! O să-ți explic tot!”

”Tot ce înțeleg deocamdată e că mă urmăriți, că nu sunteți de la securitate. Cine ar urmări o fată de liceu care nu face altceva decât să citească și să alerge?” Că altceva interesant nici că se putea face atunci.

Continue Reading

Comentariu la o postare despre o femeie care defila goală printr-un vestiar de femei

 Răspuns la o postare care critica o femeie care umbla în pielea goală într-un vestiar al unei săli de fitness. Atenție, era o femeie, nu un bărbat, zis femeie trans. O femeie într-un spațiu al femeilor. Aceste spații sunt infectate nu doar de bărbați, ci de perepte patriarhale. CHiar nu știu ce zice ortodoxia despre nuditate. Și sigur răspunsul m-ar enerva.

”A respecta convenția socială poate fi greu uneori, dar în cazul de față nu era. Nu poți face chiar orice în numele propriei libertăți de expresie, dacă lezezi dpdv moral majoritatea. Înteleg dezinvoltura ei, dar până unde merge? Undeva trebuie să tragem o linie, căci mai lipsea foarte puțin să înceapă să se mângâie prin locurile intime. Ț e, pai conventie e si valul islamic, si burqa. Nenorocita, cum si-a permis? Sunt curioasa cum ar fi fost cotata daca facea asta la un vestiar de inot, unde nu vad cum ai inota cu chilotii pe sub costum. ”Făruca era localnică, deci cunoștea bine convenția socială legată de expunerea nudității. Pot să înteleg pornirea ei liberală (nu libertină) de a se dezbrăca oriunde goală pușcă, fără să-i pese, dar nu putea să facă abstracție de cele treizeci de femei din vestiar, de vârstele și tipul de morală din zona noastră foarte ortodoxă, mai ales că la duș avea vestiar separat, individual.” Wow, asta ca sa stiu ca sa nu ma duc la inot in Suceava. Desi n-am de gand sa inot in biserica. Dupa cate stiu, Romania e stat laic, iar religia e pentru spatiul privat. Si chiar nu stiu ce zice ortodoxia despre nuditate. Daca as fi stiut ca asa sfidez babele pupatoare de moaste, nu ma limitam la ce a facut aceasta naiva, imi bagam si endoscopul si le ziceam: ”Na, patriarhalelor, luati-va de-aici!”

Continue Reading

Marșul pentru sigurața femeilor

 

Ieri s-a desfășurat Marșul pentru siguranța femeilor. A fost ceva lume, mai mult femei, dar și câțiva bărbați. Am încercat să mă distanțez un pic și să fac câteva poze cu telefonul mobil. Ce a fost interesant era atitudinea jandarmilor față de sloganurile manifestantelor. Am trecut pe lângă o mașină de jandarmi plictisiți și unul repeta ironic mesajul: ”Nu sta deoparte, nu mai fi tristă, vino să facem împreună o revoluție feministă!” Sigur, au fost câteva sloganuri, câteva revendicări, în mare legate de ajutorul statului pentru victimele violenței domestice. Cele mai multe pancarte erau despre egalitate.

NU am auzit vreun slogan legat de patriarhat și de dependența materială a femeilor de bărbați. Am spus-o de mai mulți ori: sărăcia și dependența materială sunt cauzele violenței domestice. Ce femeie ar sta cu unul care o bate? Dar dacă citești cărți despre ce are de înfruntat și ce se întâmplă după ce îl părăsește...Care e atitudinea angajaților statului, a celor care trebuie să=i asigure asistență, și nu în România, ci în Franța, realizezi de ce toate acestea se întâmplă. Dacă nu mai vrem violență domestică și vrem siguranța femeilor, e nevoie de siguranța ei materială. Și nu prin intermediul statului, această instituție patriarhală. Revoluția feministă e anti-patriarhat cu toate instituțiile lui sau nu e deloc.

Continue Reading

Fictiuni reale_Magazinul de pălării 2

 

Stia că patriarhatul ar fi șchioătat rău de tot de ceva timp, dacă nu ar fi fost susținut de unele femei. Deși vina lor nu se compara cu cea a bărbaților, meritau și ele pedeapsa trădătorilor. Nu avea să le împuște în cap, cum făcea cu căpeteniile talibane sau ISIS ca trăgătoare de elită. Avea să le distrugă tot legal și curat, așa cum și ele distrugeau viețile altor femei. Va găsi soluții variate. Apoi le va scrie numele pe panglicile unor pălării într-un cod inventat chiar de ea. Registrul F.

Continue Reading

Love is not unisex- Concurs OneLove

Cu acest text am participat la Concursul OneLove. Nu s-a pus problema să cîâștig. Problemele serioase nu interesează pe nimeni. 

Did you ever asked yourself why, in most romance films and books, the story is told from the male side? A male shows his adventures in order to conquer a beautiful, but often indifferent, girl or woman.

When the story is told from the female side, it is about a tragedy, like Anna Karenina’s. But even such stories belongs to the past. Lately, not even female tragedies are depicted on the screen. Because they are not only incredibly sad, but boring. Who want, to see a woman on screen, except in the role of sex object? Any other role is anything else, but entertainment. A woman’s story is depressing. Everybody know her fate. She will fail in any field, especially in love. An adventure means risk, chances of winning, but in the case of a woman, there is almost no chance. And if a woman really “wins” (is it the proper word for that?), that is she remains with the man she loves, her fight is not based on boldness, courage, imagination (except to situation when it implies a cunning game). Her weapons are sacrifice and deceit. Anyway. she sacrifices her feeling in this endeavor.

An intelligent woman, a woman who had a deep understanding of this world, doesn’t believe in love. She may believe in luck, it is the only hope for her. It is the hope of slaves and people with no real power. If she is lucky, she has a chance to meet a man able to fall in love in her. But her love doesn’t matter. Men don’t need the love women need. They need a precious or at least useful object. If a woman becomes stressful with her feelings and desires, she’s not useful anymore.

My story is as banal as possible. It is about a young man, from a matriarchal culture, who falls in love with a cultured, modern and beautiful western woman. He displays an incredible passion for her, but soon he learns to be entitled and to feel superior to her. A man is able to learn his patriarchal importance very quickly. Patriarchy always wins, and love is not unisex.

 

Continue Reading

Femei patriarhale, concurs Ficțiuni reale cu Tema Magazinul de pălării

Cu aceste rânduri am participat la Concursul Ficțiuni Reale. NU știu ce succes voi avea, fiind ceva feminist. Am vrut să fie un promo pentru ”Femei patriarhale”, dar a ieșit altceva. Tema a fost Magazinuk de pălării, așa că am ajustat-o.

Femei patriarhale

Arăta și se comporta ca o femeie de comando. Pentru că era una. Nu ajunsese mercenară pentru bani, ci în primul rând pentru că dorea să ucidă. Legal și fără probleme. Dar nu pe oricine. Respecta viața în general, dacă nu era patriarhală. Și în teatrele de război din Afganistan și Irak știa că toate țintele ei de trăgătoare de elită vor fi exact asta. Dar când își găsi prietena plângând din cauza unei femei patriarhale, înțelese că trebuia să încerce o pălărie mai mare. A ucide așa e doar un joc.

Continue Reading

Ion/ Blestemul pământului, blestemul iubirii

Tot ce e reușit la acest roman e descrierea brutalității, a mentalităților patriarhale, a interacțiunilor interumane într-o comunitate rurală de români din Transilvania, la sfâșitul secolului al XIX-lea. Dar parcă ar fi în sudul României, nimic deosebit. Să ne imaginăm doar că personajele aveau ceva accent ardelenesc, în rest, e stilul de brutalitate ”mitic”\ Nu e de mirare, probabil strămoții de căteva secole sau chiar mai puțin migraseră din Valahia, dar poate cu ceva timp în urmăși mai din sud. Lumea din ”Ion” e mai apropiată de cea din ”Zorba Grecul”, fără a avea acel farmec dat de hedonism și delăsare, decât de cea din romanele ungurești și germane ale conlucuitorilor. Pasiunile, puternice și egoiste, nu sunt legate doar de sex, și în nicinn caz delicioasa delăsare și relaxare nu pune stâpânire pe oameni și nu le ia mințile, cum face cu Zorba. Aici intervine pasiunea pentru pământ, ca sursă a bogăției și a statusului social. Sigur, e greu să-ți imaginezi ca acea pasiune să fie larg răspândită în Grecia. Dar nu e greu să-ți imaginezi că ar fi fost ușor dobândită într-un alt relief. Visul atenienilor antici era să aibă un petic de pământ din care să trăiască la țară. Dar numai în coloniile de peste mări își puteau permite așa ceva.

Ce mai are în comun cu ”Zorba” e faptul că pentru personaje moralitatea e o glumă proastă. Conștiința e un atavism care pare să fi dispărut din unele comunități rurale din Europa. Și nu doar rurale. Cum observa Stendhal în ”Mănăstirea din Parma”, când un personaj tremură de frică pentru o rudă care putea fi otrâvită, deși ea însăși folosise otrava ca armă politică, dacă atunci cineva i-ar fi zis că asta e, nu poți avea pretenție să nu ți se răspundă cu aceeași monedă, i s-ar fi părut o glumă proastă. Personajele din ”Ion” ar fi avut o atitudine similară. Unele ar fi recurs la violență chiar, pentru că acolo violența e omniprezentă. Și nu vine numai din pasiune puternică, ci e și mijloc de defulare. Mai ales violența față de femei, care sunt folosite ca sex de box chiar de tații lor, ca în cazul Anei.

Despre ce e vorba? Un tânăr ambițios e atras de o tânără frumoasă, cu ochii albaștri și pielea fină, Florica. Numai că Florica e fiica unei văduve care nu a administrat bine averea agonisită de soț. Cum spune autorul referitor la răposatul ”un cap de bărbat”, adică superior, inclusiv la afaceri unei femei, deși și în Transilvania, ca și în Valahia, probabil și în Moldova, femeile erau cele care administrau gospodăria atunci, ca și mai târziu. Dar ce contează, un bărbat a făcut avere, iar văduva lui, de, femeie lipsită de viziune, a risipit-o. Așa că frumoasa Florica e doar frumoasă, nu și bogată. Aici Ion are o dilemă existențială: ce să facă? S-o ia pe Florica sau pe Ana, care e urîțică, dar bogată? Ca un om rațional, se decide s-o ia pe Ana. Numai că și tatăl ei, văduv, e rațional. Și de aceea îl refuză. Vrea s-o dea unui bărbat cu mai multă avere. Sigur, nu pune problema ca acel bărbat să se poarte mai bine cu ea. Doamne ferește! Astea sunt mofturi.
Ana, așa urâțică, are succesul ei. George, un tip nu prea bine clădit (sau poate prea bine, adică cu prea mult material), o place. Cine zice că doar modelele, feminine și masculine, sunt dorite? Dar ea îl vrea pe Ion. Într-o comunitate creștină (sigur, doar cu numele când vine vorba de valori, dar nu asta e valabil pentru mai toate din Europa de atunci?) Ana umbla liberă, se întâlnește cu băieți, și chiar are cumva șansa să aleagă. De fapt alege. Ea îl vrea pe Ion. Lucrurile par a se aranja, pentru că și Ion își pune în cap s-o aibă, de fapt dreptul ei de moștenire. Această idee îi dă mari bătăi de cap lui Ion, care, prin preocuparea lui mentală continuă. atrage atenția unui vecin educat, fiul învățătorului, Acesta, dorind să-l ajute, aruncă o vorbă negândită și neacoperită de vreo soluție: ”dacă nu vrea, trebuie să-l obligi!” Poate vecinul nu vedea soluția, dar pe Ion aceste vorbe l-au condus la un mare ”Evrika”. Fața lui s-a luminat, spre marea suprindere a vecinului, care n-a înțeles nimic.

Soluția era să o lase pe Ana gravidă, ceea ce și reușește după mai multe eforturi în tura de noapte, lucrând în aceeași cameră cu tatăl ei anesteziat de alcool. Aici autorul face o remarcă. În altă comunitate din Transilvania, chiar românească, acest lucru ar fi putut să nu aibă mare importanță. Erau comunități din zonă, unde miresele umblau cu unul sau doi copii de mână. Nu era o problemă. Dar Ana nu avusese norocul să se nască acolo. Și nici suficientă educație și înțelegere ca măcar să plece din a ei, cum probabil atâtea tinere au făcut-o în perioada aceea.

Când tatăl ei află că a rămas însărcinată, începe seria bătăilor cumplite la care o va supune de fiecare dată când îl va vizita apoi, după ce viața ei, cum era de așteptat, devine un infern. Dar cu gura satului nu te pui. Nu e vorba de religie, de moralitate, ci doar de opinia publică, căreia și alcoolicul campion al violenței trebuie să i se supună. O dă lui Ion, îi dă și pământ, ca s-o ia. Că de, acum e gravidă, nu mai face multe parale. Gura satului e astupată, Dar Ana intra în gura iadului. Cum ea era nedorită ca femeie, nu era doar o foaie de dotă, acum nu mai avea nevoie de ea. ȘI se poartă ca și cu un obiect inutil. La fel și soacra ei. Singurele momente de tandrețe, de empatie pe care i le arată Zenobia, soacra ei, e când Ana naște pe câmp. Dar nici atunci Ion nu e mișcat, văzând cum se chinuie. O expediază simplu: ”asta e soarta femeilor!” Da, femeile trebuie să se chinuie, și nu doar din motive naturale.

Ana intră într-o mare depresie. Sigur, nu așa i se spune stării ei, Dar cam asta e. Depresia nu e doar postnatală, e dată de descoperirea ei că nu contează pentru nimeni, că ea nu există ca ființă umană. Când îl vizitează pe tatăl ei, în loc de cuvinte de mângăiere, el o mângăie cu pumnii și picioarele. L-a făcut de râs, l-a făcut să piardă pământul, la ce putea să se aștepte? Ce fiică-obiect e ea?

Ana, care probabil nu se temea de iad, cum te-ai fi așteptat de la o fermieră ortodoxă, se spânzură. Nici atunci soțul ei nu e prea impresionat. Și doamne ferește să-și facă mustrări de conștiință! Ce e aia? Dacă moștenirea ei rămâne la el? La scurt timp moare și copilul lui cu Ana. Această moarte, ”a stârpiturii aceleia”, după care ar fi fost cel puțin ciudat ca bunica sau tatăl lui să sufere, nu aduce nicio problemă legată de moștenire. Era simplu. Copilul moștenește mama, iar tatăl moștenește pe copil. Numai că mai apare un moștenitor: bunicul copilului, tatăl Anei. Se semnalează aparițiile lui recurente, stimulate de alcool, cu scopul de a cere pământ. Dar nimeni nu-l ia în seamă. Nu se pune problema nici în cazul lui de vreun regret față de Ana, de vreun sentiment de vinovăție. Cum așa ceva? Doar sentimentul pentru pământ îi rămăsese. Sau doar pe-ăsta îl avusese...Greu de spus!

Interesantă e legătura cu alcoolul în acea perioadă la țară. Nu era o problemă să oferi o tratație copiilor mici. Cât despre femeile însărcinate, era unul dintre privilegiile lor ca femei. Zenobia se răsfață când fiul ei îi oferă un pahar de tărie. I se pare o mare cinste ”doar nu e însărcinată”. Să fie consumul de alcool încă înainte de naștere motivul extirpării moralității?

Nu poți să nu compari această atitudine cu cea a altui personaj dintr-un serial maghiar difuzat prin anii ”90 la ”Emisiune în limba maghiară”. Acțiunea era tot în secolul al XIX-lea, dar cu decenii mai devreme. Doi studenți sunt găzduiți la un castel nobiliar în drum spre casă. Numai că nobilul îi răpește pentru a-l însura pe unul dintre ei forțat cu fiica lui însărcinată. După ce încercarea de convingere eșuează. Sigur că nici aici nu e ceva moral, dar asta e o atitudine de tată mult mai normală. Sigur, e vorba de un nobil. Și maghiar.

Banii și averea femeilor sunt esențiale, dar numai când pot dispune de ele, sau când au protecția tatălui. Anei pământul nu i-a ajutat la nimic. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Ana ar fi decis să plece și să ia pământul cu ea? Era în continuare pe numele ei? Era căsătorită legal? Cum afecta asta dreptul ei de proprietate? Povestea Anei e cea mai interesantă din roman. Ea e cea care simte cu adevărat, care are sentimente omenești, profunde. Ea e normală într-o lume amorală. Și evadează din acea lume în singurul mod pe care îl găsește posibil. Probabil Ana era analfabetă sau avea foarte puțină educație.,

E totuși cineva care se revoltă de soarta ei? Da, vecina, nevasta învățătorului, care îi reproșează lui Ion, după ce aude țipetele Anei, provocate de tatăl ei, lipsa de responsabilitate, extinzând-o asupra bărbaților în general, care lasă femeile însărcinate. Ca de obicei, el dă vina pe Ana, că ea nu l-a refuzat. Ni se pare cunoscut? Dar solidaritatea feminină a respectivei doamne se oprește aici. Fiica ei e convinsă în cele din urmă să se mărite cu un popă deloc atrăgător, deși ea avea alte vise. Poate că nu merită să fie bătute și abuzate, dar femeile trebuie să-și facă datoria. Totuși există femei măritate care au amanți tineri. Dar nu sunt românce, ci unguroaice, eventual măritate cu evrei.

Povestea lui Ion nu mai continuă mult. Realizat pe plan material, liber, fără nevastă, fără copil, fără mustrări de cănștiință și regrete, se întoarce la Florica. Numai că soțul ei cel din topor știe să și mânuiască alte unelte. Îi aplică o lovitură în cele din urmă cauzatoare de moarte. O viață mizerabilă se încheie într-un mod mizerabil. Nu sunt descrise sentimentele lui Ion înainte de a părăsi această lume, dar nu ne putem imagina ceva care să aducă a analiză a justiției naturale. Ne putem imagina doar sentimente de frustrare.

”Ion/Blestemul pământului, blestemul iubirii” descrie o lume cu adevărat scărboasă. Stilul e unul adecvat, care se potrivește acțiunii și sentimentelor personajelor. E și ăsta un talent, pe care nu-l putem nega autorului, Liviu Rebreanu. 

Continue Reading